Decizia civilă nr. 559/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 559/R/2012
Ședința bruarie 2012
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A. A. C.
JUDECĂTOR: ANA I.
JUDECĂTOR: A. C.
G.: C. B.
S-a luat în examinare recursul formulat de reclamanta P. A. M. împotriva sentinței civile nr. 2094 din 24 noiembrie 2011 a T.ui M., pronunțată în dosarul nr. (...), privind și pe intimații S. R. PRIN
MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN D. G. A F. P. M. și P. DE PE L. CURTEA DE APEL CLUJ, având ca obiect despăgubiri în baza L. nr. 2..
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termen și a fost comunicat.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că prin motivele de recurs s-a solicitat judecarea cauzei în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C.proc. civ.
La data de 8 februarie 2012, s-a depus la dosar, prin registratura instanței, din partea pârâtei intimate D. G. a F. P. M., întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, un exemplar fiind comunicat cu reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
Nemaifiind alte excepții sau cereri, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței atacate.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 2094 din 24 noiembrie 2011 a T.ui M., a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamanta P. A. M., împotriva pârâtului S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:
L. nr. 221/2 iunie 2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie
1945-22 decembrie 1949, în art. 3, arată ce înțelege această lege prin măsură administrativă cu caracter politic.
Din interpretarea acestor norme juridice, rezultă că se poate constata caracterul politic și al altor măsuri administrative în afara dislocării șistabilirii de domiciliu obligatoriu, internării în unități și colonii de muncă sau stabilirii de loc de muncă obligatoriu în baza actelor normative enumerate în articolul 3, condiția esențială fiind ca persoanele supuse unor astfel de măsuri să fi săvârșit fapte prin care s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. 1 din Ordonanța de urgență a G. nr. 2., respectiv: „ exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la
14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnarea prin forță a regimului comunist, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale, înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
Prin urmare, și în cazul prevăzut de art. 3 și în cel prevăzut de art. 4 alin. 2 din L. nr. 2., legiuitorul a avut în vedere posibilitatea constatării caracterului politic al unor măsuri administrative, numai dacă persoana a săvârșit fapte îndreptate împotriva regimului totalitar, de natura celor prezentate în actele normative enumerate în art. 3 sau în art. 2 alin. 1 din OUG nr. 2..
Pentru identitate de rațiune, în ceea ce privește definirea măsurilor administrative cu caracter politic, legiuitorul a procedat în mod similar cu definirea condamnărilor cu caracter politic, în sensul că, pe de-o parte s-a raportat la acte normative expres menționate, precizând că sunt măsuri administrative cu caracter politic orice măsuri luate de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate în art. 3, evidențiate mai sus, iar pe de altă parte s-a raportat la scopul urmărit de cel supus măsurilor cu caracter administrativ, astfel cum acesta a fost definit pentru infracțiunile cu caracter politic.
În speță, din motivarea în fapt a acțiunii, din precizările făcute de reclamant, precum și din probele administrate rezultă că tatăl reclamantei, defunctul H. Iuliu, a fost prizonier în U. în perioada (...)-(...), provenit din armata ungară.
În speță, măsura internării într-un lagăr de prizonieri s-a dispus anterior perioadei vizată de către dispozițiile L. nr.2., pe de o parte, iar pe de altă parte, au existat și alte acte normative care au acoperit perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945. Este vorba de dispozițiile D.ui-Lege nr.1. care a instituit o serie de drepturi și facilități pentru persoanele care după 6 martie 1945, din motive politice, au făcut obiectul unor condamnări sau măsuri administrative, cum ar fi internarea în spitale psihiatrice, domiciliul obligatoriu, strămutarea în alte localități, etc.; a acordat aceleași drepturi și persoanelor care au fost deportate după 23 august 1944 în străinătate sau au fost luați prizonieri ori menținuți în această stare de armata sovietică după 23 aug.1944 și încheierea armistițiului din septembrie 1944. De asemenea, OG nr.105/1999 acordă aceleași gen de drepturi persoanelor care, în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, au făcut obiectul unor persecuții din motive etnice, precum : deportarea în ghetouri, lagăre de concentrare în străinătate, privarea de libertate în locuri de deținere sau lagăre de concentrare, refugiați, expulzați saustrămutați în altă localitate, detașamente de muncă forțată, supraviețuitori ai trenului morții.
Totodată văzând și dispozițiile OUG nr.2. care instituie calitatea de luptător în rezistența anticomunistă și un sistem de drepturi pentru cei care în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989 au fost condamnați pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, se poate trage concluzia că situația constând în prozonierat nu crează vocație la drepturile prevăzute de L. nr.2..
Este evident că voința legiuitorului, așa cum rezultă în mod neîndoielnic din textul L. nr.2., a fost aceea de a reglementa exclusiv consecințele măsurilor represive dispuse de S. R. și autoritățile sale după 6 martie 1945, iar nu de a repara și consecințele nefaste cauzate de abuzurile armatei sovietice.
Așa fiind, în condițiile în care situația reclamantului nu se grefează pe situațiile reglementate de L. nr.2., o interpretare extensivă a dispozițiilor acestui act normativ, ar constitui o încălcare a dispoziților art.124 din Constituție, potrivit cărora justiția se înfăptuiește în numele legii, este unică, imparțială și egală pentru toți, iar judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. Este irelevant faptul că măsura prizonieratului, dispusă înainte de 6 martie 1945 s-a prelungit după această dată, atâta timp cât legea se referă cu necesitate la luarea măsurii exclusiv după data de 6 martie 1945, iar nu și anterior.
Prizonierilor de război nu li se aplică dispozițiile L. nr. 2., deoarece această lege se referă la cu totul și cu totul alte ipoteze, respectiv la condamnări cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora, pentru fapte care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
Foștii prizonieri din cel de-al doilea război mondial nu pot beneficia de prevederile L. nr. 2., deoarece căderea în captivitate nu constituie
„condamnare cu caracter politic"; (art. 1 alin. 1) și nici „măsură administrativă cu caracter politic"; (art. 3 alin. 1) astfel că prizonieratul nu se încadrează în ipotezele reglementate de L. nr. 2..
Prin urmare, în speță nu s-a dovedit existenta unei masuri administrative cu caracter politic in sensul L. nr. 2..
În condițiile în care acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare presupune, în mod logic, existența unei hotărâri judecătorești de condamnare, este exclusă acordarea de despăgubiri, în baza art. 5 din L. nr. 2., persoanelor care nu au suferit prejudiciul moral în baza unei astfel de hotărâri de condamnare.
Textul de lege menționat autorizează doar interpretarea potrivit căreia persoanele prevăzute la pct. 2 si 3 au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor, exclusiv prin condamnare si nu la prejudiciul moral suferit de autorul lor prin masuri administrative cu caracter politic. Legiuitorul dă dreptul la obținerea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsuri administrative cu caracter politic doar persoanei care a fost victima acestora. Altfel spus, daca reclamantul nu este persoana care a făcut obiectul măsurii administrative (ci este soțul/., descendentul de gradul I ori descendentul de gradul al II-lea) și prin ipoteză nu se pune problema condamnării, instanțele nu pot să acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Curtea Constituțională prin D. nr. 1. a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În esență C. a reținut că dispozițiile legale criticate aduc atingere valorii supreme de dreptate, care este una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Astfel, observând paralelismul de reglementare, în sensul că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate au același scop cu indemnizația prevăzută de art. 4 din D.-lege nr. 1., C. conchide că despăgubirile morale prevăzute de textul legal supus examinării nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Tot astfel, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echitații și dreptății.
C. a constatat și încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia ";În R., respectarea [...] legilor este obligatorie";, având în vedere că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor L. nr.
24/2000, republicată. Astfel, în primul rând, violarea acestei legi s-a produs prin paralelismul de reglementare privind daunele morale realizat prin D.- lege nr. 1., și OUG nr. 2., pe de o parte, și prin L. nr. 2., pe de altă parte. În al doilea rând, încălcarea L. nr. 24/2000 s-a produs prin faptul că reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată, astfel cum pretind expres dispozițiile acestui act normativ. În al treilea rând, textul de lege criticat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice.
În conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituția R.iei, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Potrivit art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea C. C., decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. Conform art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/1992 republicată, dispozițiile din legea sau ordonanța în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele la 45 de zile de la publicare. În prezenta cauză, reclamantul a solicitat acordarea doar de despăgubiri morale. Având în vedere declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2., în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 republicată, în prezent nu mai există nici un temei juridic reglementat de L. nr. 2. care să permită acordarea de daune morale.
Prin D. nr. 12 pronunțată la data de (...) în dosarul nr. 14/2011 Înalta
Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al P.ui de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, C. de conducere al C. de A. B. și C. de conducere al C. de A. G. și a stabilit că, urmare a deciziilor C. C. nr. 1. și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai potconstitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. D. este obligatorie, potrivit art. 330 ind. 7 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
În ceea ce privește invocarea, alături de dispozițiile L. 2. și a art. 998-
999 Cod civil, instanța a de reținut următoarele:
Răspunderea statului pentru fapta proprie nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există nome juridice speciale, derogatorii și prin urmare, prevalente, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.
Asa cum rezultă din deciziile C. Europene a D. Omului , nu există o obligație a statelor de a acorda despăgubiri pentru abuzurile săvârșite de regimurile politice existente anterior în acele state dar dacă aleg să acorde despăgubiri atunci acordarea lor trebuie să fie efectivă. Acordarea despăgubirilor este o reparație în echitate care nu își are izvorul într-un fapt trecut ci reprezintă o despăgubire acordată benevol de stat, de aceea neexistând obligația reparării. S. poate opta să repare sau să nu acorde despăgubiri dar dacă nu optează pentru despăgubiri nu poate fi obligat la aceasta.
În acest sens s-a reținut prin decizia nr. 1. a C. C. că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
Acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.
Prin urmare, Curtea Constituțională constată că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, D.-lege nr. 1. și L. nr.
2., având acest scop.
Declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, echivalează cu lipsa opțiunii statului de acordarea a despăgubirilor în temeiul acestui text legal.
Cât timp nu există obligația reparării rezultă că o acțiune nu poate fi întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 cod civil ci doar pe dispozițiile unei legi speciale care are semnificația acordării benevole a despăgubirilor de către stat, potrivit practicii CEDO, în sensul celor de mai sus. Nu mai există dispoziții în dreptul intern sau în dreptul internațional care să se poată constitui în temei al acțiunii.
În ce privește prezenta cauză instanța a analizat dacă, având în vedere dispozițiile L. nr. 2. pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1., reclamantul are un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței C. Europene a D. O.
Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă reclamanților li s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din Protocolul 1.
Cu privire la această speranță legitimă trebuie constat că există o ingerință care era legitimă din partea statului, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale care au oferit însășisperanța legitimă, procedura de constatare a neconstituționalității fiind necesară într-o societate democratică, fiind și predictibilă de altfel.
Declararea ca neconstituțională a unor dispoziții legale trebuie acceptată ca producând efecte generale pentru că altfel ar însemna să se conteste însăși legitimitatea existenței procedurii de control al constituționalitate a legilor, ceea ce nu este cazul a fi pus în discuție, prin urmare a existat o ingerință necesară și proporțională.
Prin urmare, se constată prin aceeași decizie nr. 1., despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din D.-lege nr. 1., nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2., după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Or, Curtea Constituțională observă că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, D.-lege nr. 1., republicat, și Ordonanța de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin L. nr. 5., cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Prin urmare, în prezenta cauză nu se poate susține că nu s-au acordat despăgubiri de către stat pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - dat fiind că acestea au fost deja acordate în temeiul D.ui-lege nr. 1..
Având în vedere declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a) din L. nr. 2., în conformitate cu dispozițiile art. 147 din
Constituție și art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 republicată, în prezent nu mai există nici un temei juridic reglementat de L. nr. 2. care să permită acordarea de daune morale.
Rezoluțiile Adunării Parlamentare a C.ui Europei sau declarația asupra principiilor de bază ale justiției privind victimele infracțiunilor și ale abuzului de putere adoptate de A. G. ONU nu pot constitui temeiul de drept pentru acordarea despăgubirilor deoarece declarațiile și rezoluțiile nu sunt prevăzute de tratat sau sunt folosite de C. M. UE pentru a-și exprima poziția cu privire la o anumită problemă, și ulterior pot să stea la baza unor acte normative. Așadar rezoluțiile și declarațiile nu pot constitui temei legal pentru acordarea despăgubirilor.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termenul legal reclamanta, solicitând modificarea sentinței atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
În motivarea recursului întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct.
9 Cod proc.civ., recurenta a arătat că art. 3 din L. nr. 2. definește măsurile administrative cu caracter politic, iar art. 4 alin. 2 din lege arată că pot fi asimilate și alte măsuri administrative, decât cel al căror caracter politic este prevăzut expres, cu condiția de a se constata caracterul politic al acestora de către instanța de judecată.
Este real că măsura luată împotriva antecesorului ei nu este din punct de vedere al naturii juridice urmarea unei condamnări, ci a unei măsuri administrative care analizată prin prisma prevederilor art. 4 alin. 2 din L. nr. 2., art. 2 alin. 1 din OUG nr. 2. și respectiv D. - lege nr. 1. duce laconcluzia că deportarea satisface criteriile prevăzute de aceste legi și de care depinde caracterul politic al măsurii.
Chiar dacă această măsură nu a fost luată de S. R., culpa acestuia reiese din împrejurarea că, după martie 1945 ar fi depus diligențe pentru recuperarea cetățenilor săi, situație în care nu poate fi exonerat de răspundere.
Prin măsura luată antecesorului ei i-a fost încălcat dreptul la libertate, la muncă, producându-i-se suferințe pe plan social, moral și profesional, fiindu-i lezată demnitatea și onorarea.
Prin întâmpinarea depusă S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice -
D. G. a F. P. M. s-a opus admiterii recursului, invocând în sprijinul poziției sale faptul că măsura prizonieratului de război nu se încadrează în prevederile L. nr. 2., că în legătură cu daunele morale solicitate de reclamantă, în baza dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2., C. Constituțională s-a pronunțat prin D. nr. 1. prin care a constatat că aceste dispoziții sunt neconstituționale.
Examinând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate, curtea apreciază că este nefondat și în baza art.312 alin. 1 Cod proc.civ., urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:
Situația particulară a tatălui reclamantei care a fost prizonier în fosta
U. în perioada (...) - (...), nu se circumscrie dispozițiilor L. nr. 2. și nu face obiectul acestei legi. Cu toate acestea, față de cererea reclamantei referitoare la faptul că este îndreptățită la a-i fi acordate daune morale în temeiul art. 5 din L. nr. 2., curtea reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor de principiu cuprinse în art. 1 alin. 1 a L. nr. 2., act normativ care fundamentează în drept cererea reclamantei, constituie condamnare cu caracter politic, orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
Pentru ca o condamnare să confere celui condamnat dreptul la despăgubiri, potrivit art. 5 din L. nr. 2., se cer, așadar, a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: condamnarea să fi fost dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă; hotărârea de condamnare să fi fost pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; faptele care au atras această condamnare să fi fost săvârșite înainte de 6 martie 1945 sau după această dată și să fi avut drept scop „împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945";.
În cauză, instanța constată că nu a existat o condamnare, pronunțată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fiind exclusă incidența dispozițiilor art. 1 din L. nr. 2..
Conform prevederilor art. 3 din L. nr. 2., constituie măsură administrată cu caracter politic, orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative expres și limitativ menționate la lit. a - f.
În cauză, se observă că nu a fost luată față de tatăl reclamantei nici o măsură de natura celor menționate în cuprinsul art.3, de către organele fostei miliții sau securități, în temeiul unuia sau mai multor acte normative din cele prevăzute expres și limitativ, concluzia fiind acea că nu esteaplicabil acest text normativ, fiind exclusă existența unei măsuri administrative căreia legea să îi recunoască caracter politic.
Potrivit art. 4 alin. 2 din L. nr. 2., persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, să solicite instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, prevederile art. 1 alin. 3 aplicându-se în mod corespunzător.
Se conferă, astfel, instanțelor de judecată competența de a constata caracterul politic al unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute de art.3 și întemeiate pe actele normative menționate la lit. a - f, sub condiția ca ele să fi fost luate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru săvârșirea unor fapte care au urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. 1 din O. nr. 2., și anume: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; b) militarea pentru democrație și pluralism politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile și politice, economice, sociale și culturale; e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenența sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
Este adevărat că în cuprinsul art.3 și art.4 din L. nr.2. nu există nici o mențiune expresă cu privire la perioada de referință pentru măsurile administrative însă ea este similară celei care condiționează condamnările cu caracter politic fiind înscrisă în chiar titlul L. nr.2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989.
Trimiterea la O. nr. 2., pe care o face art.1 alin.3 din L. nr.2., este una limitată, ea vizează exclusiv scopurile menționate în cuprinsul art.2 alin. 1 din Ordonanță, nu și definiția pe care acest act normativ o dă măsurii administrative abuzive, obiectul reglementării fiind diferit de cel al L. nr.2.. Dacă legiuitorul ar fi avut intenția să trimită și la alte dispoziții ale ordonanței ar fi făcut-o or, în absența unei astfel de trimiteri, o interpretare extensivă a dispozițiilor art. 1 alin.3 din L. nr.2. nu este permisă celui chemat să aplice legea.
În cauză, măsura prizonieratului în U.R.S.S. nu a fost luată de către organele fostei miliții sau securități ale S.ui R. și nici pentru săvârșirea unor fapte prin care să se fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute de art.2 alin.1 din O. nr. 2., toate circumscrise unor manifestări de împotrivire, de protest față de regimul totalitar comunist instaurat la data de 6 martie 1945, cu toate restricțiile pe care acesta l-a adus drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și măsurile discriminatorii pe care le-a impus. Mai mult decât atât, prizonieratul a fost dispus de forțele sovietice anterior datei la care a fost instaurat regimul comunist în R., respectiv 6 martie 1945, astfel că ea nu s-a datorat împotrivirii față de regimul comunist, înscriindu- se în categoria deportărilor pretinse de U. ca despăgubiri de război după Convenția de A. din 1944.
C. apreciază necesar a se sublinia că raționamentul instanței de fond referitor la incidența în cauză a deciziei C. C. este corect raportat la prevederile art.31 din L. nr.47/1992. D. C. C. își produce efectele tuturor proceselor, indiferent de faza procesuală, acest lucru rezultând și din aceea că excepția de neconstituționalitate a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță incidentă în cauză poate fi invocată și în faza apelului sau arecursului, în cazul admiterii excepției dispoziția declarată neconstituțională nemaiputând fi aplicată nici procesului în care a fost invocată excepția și nici altor procese în curs, indiferent de faza procesuală.
Nu se poate pune problema săvârșirii unui abuz prin aplicarea deciziei C. C., raportat la considerentele anterioare, atâta timp cât dispoziția referitoare la obținerea compensațiilor nu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-hoc ci ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate, acest lucru fiind reținut și de C. E. a D. O. În această hotărâre se apreciază că eventualele efecte negative pentru una sau alta dintre părțile proceselor aflate pe rol, sunt rezultatul funcționării normale a mecanismelor pentru controlul constituționalității în statul de drept, neputându-se pune problema încălcării art.1 din Protocolul nr.1 la C. și în consecință nici a art.14 din C., simpla posibilitate recunoscută prin lege de a obține despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut neavând semnificația unei speranțe legitime, atâta timp cât deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului.
Nu sunt incidente în cauză nici dispozițiile art. 2 din O. nr. 214/2009 și nici ale D.ui-lege nr. 1., câtă vreme, situația particulară a tatăl reclamantei, aceea de prizonier de război în fosta U.R.S.S., nu se circumscrie nici dispozițiilor L. nr. 2., și nici dispozițiilor anterior invocate.
Drept urmare, C. constată că în speță sunt pe deplin aplicabile prevederile Deciziei nr. 1358/(...) a C. C., motiv pentru care în baza art. 312 alin. 1 Cod proc.civ., recursul reclamantei va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L.
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P. A. M. împotriva sentinței civile numărul 2094 din 24 noiembrie 2011 a T.ui M. pronunțată în dosar numărul (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 9 februarie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI G. A. A. C. ANA I. A. C. C. B.
Red. IA dact. GC
2 ex/(...)
Jud.primă instanță: D.Țiplea
| ← Decizia civilă nr. 5091/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă | Decizia civilă nr. 1792/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă → |
|---|
