Decizia civilă nr. 571/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I C.
Dosar nr. (...) Cod operator 8428
D. C. NR. 571/R/2012
Ședința publică din 10 februarie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I.-D. C.
JUDECĂTORI: A.-A. P.
C.-M. CONȚ
GREFIER : A.-A. M.
S-au luat spre examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de reclamantul R. V. L., recursul declarat de pârâtul M. C.-N., prin P., recursul declarat de pârâtul P. M. C.-N. și recursul declarat de reclamanta K. M. J., împotriva sentinței civile nr. 779 din 29 septembrie 2011 a T. C., pronunțată în dosar nr. (...), privind și pe pârâții intimați MINISTERUL FINANȚELOR
PUBLICE PRIN D. A J. C., S. R., PRIN C. LOCAL AL M. C.-N. și P. M. C.-N., având ca obiect plângere la L. nr. 1..
Mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile părților, au fost consemnate în încheierea ședinței publice din data de (...), care face parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 779 din 29 septembrie 2011 a T. C., pronunțată în dosar nr. (...) s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. C.-N.
S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. R. prin M. E. și F. P.
S-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul R. V. L. în contradictoriu cu pârâții M. E. și F. P. și A. N. pentru R. P. ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
S-a respins acțiunea civilă precizată formulată de reclamanta K. M. J. în contradictoriu cu pârâtul M. E. și F. P. ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
S-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamantul
R. V. L. împotriva pârâților S. R. prin C. Local al M. C.-N. și P. M. C.-N.
S-a admis în parte acțiunea civilă precizată formulată de reclamanta
K. M. J. (înregistrată sub nr. (...) conexată prezentei cauze cu nr. (...)) împotriva pârâților P. M. C.-N. și M. C.-N. și în consecință:
- s-a dispus anularea în parte a Dispoziției nr. 4346/(...) emisă de P.
M. C.-N. respectiv în ceea ce privește respingerea notificării nr. 1043/(...) formulată de reclamantă în temeiul L. nr. 1.;
- s-a constatat că reclamanta K. M. J. are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în conformitate cu prevederile L. nr. 1. republicată;
- s-a stabilit dreptul reclamantei K. M. J. la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv - T. VII din L. nr. 2., la valoarea de stabilită prin expertiza întocmită în cauză de expert B. C. (varianta iunie 2011) respectiv suma de 82.443.680 lei pentru imobilele teren în suprafață de 83.450 mp.
(82.297.410 lei) și construcții ( 146.270 lei ), înscrise inițial în CF nr. 6720
C.-N., nr. top 1319.
S-a respins cererea reclamantei K. M. J. privind restituirea în natură a terenului.
Reclamantul R. V. L. a fost obligat să achite în favoarea expertului B.
C. suma de 350 lei reprezentând diferență onorar expert.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că reclamanta
K. M. J. a solicitat în principal, restituirea în natură a terenului rămas liber din totalul suprafeței preluate, iar, potrivit raportului de expertiză topografică întocmit în cauză de expert F. F., o porțiune din imobilul revendicat este ocupat de P. N. și parțial de străzile V., S. D., Z. B., G. P. de B., J. A., M. B. fiind înscris în CF 1473 C. în favoarea Comunei Urbane C.
În aceste condiții, reținând că pârâtul M. C.-N. deține parte din imobilul revendicat, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia, invocată pe cale de întâmpinare de pârâții P. M. C.-N. și M. C.-N.
Cu referire la S. R. prin M. E. și F. P., instanța a reținut că reglementarea instituită prin T. VII din L. nr. 2., nu conferă acestuia atribuții în procedura de acordare a despăgubirilor, el putând sta în proces în ipoteza prevăzută de art. 28 din L. nr. 1., ipoteză ce nu se regăsește în speță.
Ca atare, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S.
R. prin M. E. și F. P., cu consecința respingerii acțiunii civile formulate de reclamanta K. M. J. sub nr. (...) al T. C., în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Raportat la faptul că, prin încheierea pronunțată la data de (...), anterior conexării cauzelor, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților A. N. pentru R. P. și M. E. și F., excepții invocate în dosarul nr. (...) al T. C., instanța a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul R. V. L. în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei, s-a constatat că prin notificarea emisă de BEJ P. N. sub nr. 202/(...), înregistrată la P. M. C.-N. sub nr. 10659/3/(...), reclamantul R. V. L. a solicitat, în temeiul L. nr. 1., restituirea în natură a imobilelor situate în C.-N., str. Calea Turzii nr. 72-112, cumpărate de defunctul S. S. în perioada 1948-1956 și preluate abuziv de stat.
Prin notificarea emisă sub nr. 1043/(...) de BEJ B. M., înregistrată la P.
M. C.-N. sub nr. 64180/3/(...), reclamanta K. M. J. prin mandatar av. U. F. a solicitat, în baza L. nr. 1., restituirea imobilului situat în C.-N., Calea Ep. N. Ivan nr. 57, în prezent Calea Turzii, nr. 72-112, înscris inițial în CF 6720 C., nr.top. 1319, compus din: teren în suprafață de 14 jug. și 800 stj; pătrați cu:
1. casă din piatră, acoperită cu șindrilă, cu 2 camere, 1 grajd și dependințe;
2. casă din piatră, acoperită cu șindrilă, cu 2 camere și 1 magazie pentru fructe; 3. casă din piatra, acoperită cu șindrilă, cu 2 camere, și dependințe având separat 1 șopron din lemn acoperit cu țiglă.
Prin D. de respingere a notificărilor nr. 4346/(...) emisă de P. M. C.-N. a fost respinsă atât notificarea formulată de reclamanta K. M. J., cat și cea înaintată de reclamantul R. V. L., pe considerentul că niciunul dintre revendicatori nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prevăzute de L. nr. 1. (f. 31).
A. dispoziție a fost atacată pe calea prezentei acțiuni atât de reclamantul
R. V. L., cât și de reclamanta K. M. J. prin acțiunea ce face obiectul dosarului nr. (...), conexat cererii înregistrate sub nr. (...), fiecare dintre aceștiaconsiderându-se îndreptățit la restituirea imobilelor, cu mențiunea că reclamantul se pretinde îndreptățit doar la suprafața de 37.800 mp.
În susținerea cererii sale, reclamanta K. M. J. a invocat faptul că este moștenitoarea foștilor proprietari tabulari din CF 6720 C., nr. top 1319, respectiv a numiților dr. N. A. (N. S.) sub B1, tatăl reclamantei, văd. lui N. G. (N. G.), născută Szekely C. sub B2, bunica paternă a reclamantei și N. K. căsătorită cu K. Jakab sub B5, sora tatălui, respectiv mătușa reclamantei.
La rândul său, reclamantul R. V. L. a invocat faptul că, potrivit certificatului de moștenitor nr. 35/(...) al notariatului de S. B., este unicul moștenitor al tatălui său, defunctul S. S., care a achiziționat, prin patru contracte de vânzare-cumpărare încheiate succesiv, la datele de (...), (...), (...) și respectiv (...), imobilele în suprafață totală de 37.800 mp. din terenul înscris în CF nr. 6720 C., nr. top 1319, de la proprietarele tabulare (sub B5), văduva lui K. I., născută N. K. și de la fiica ei M. dr. K. născută N., în speță reclamanta.
Asupra imobilelor înscrise în CF nr. 6720 C. nr. top 1319 teren în suprafață de 14 iug 800 stjp cu 1. casă din piatră, acoperită cu șindrilă, cu 2
Camere, 1 grajd și dependințe; 2. casă din piatră, acoperită cu șindrilă, cu 2 camere și 1 magazie pentru fructe; 3. casă din piatra, acoperită cu șindrilă, cu 2 camere, și dependințe având separat 1 șopron din lemn acoperit cu țiglă au fost proprietari tabulari numiții dr. N. A., văd. lui N. G., născută Szekely C. precum și N. K. căsătorită cu K. Jakab, astfel cum rezultă din copia colii funciare depuse la dosar.
Potrivit înscrierii de sub B 6, B 136, 137, aceste imobile au fost preluate de către stat în baza legii reformei agrare prin D. nr. 2. a C. de plasă de reformă agrară a M. C.
În raport de prevederile art. 2 lit. h) și i) din L. nr. 1. potrivit cărora intră sub incidența acestui act normativ orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit de art. 6 alin. (1) din L. nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, precum și cele preluate fără un astfel de titlu, instanța a constatat că imobilele în litigiu intră sub incidența legii speciale privind măsurile reparatorii pentru imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, fiind imobile preluate abuziv .
Actele de stare civilă depuse în probațiune atestă că reclamanta K. M. J. este fiica proprietarului tabular N. A., iar proprietara de sub B2 văd. lui N. G., născută Szekely C., este bunica paternă a reclamantei.
Astfel, la dosar se regăsesc certificatul de căsătorie al reclamantei, fiica lui N. S. (A. în limba romană) certificatul de deces al tatălui ei, fiul lui N. G. (G. în limba romană) și Szekely C., precum și certificatul de naștere al reclamantei.
De asemenea, s-a depus certificatul de deces al proprietarei tabulare K.
C., născută N., fiica lui N. G. și N. C. A., proprietara tabulară K. C., născută
N., a fost sora lui N. S. și respectiv mătușa reclamantei.
Raportat la aceste înscrisuri existente la dosar, instanța a apreciat că reclamanta a făcut dovada că este succesoarea proprietarilor tabulari, problema esențială care se ridică în prezenta speță fiind aceea de a stabili care dintre cei doi reclamanți este persoana îndreptățită la restituire raportat la dispozițiile L. nr. 1..
În acest sens, reclamanta K. M. J. invocă împrejurarea că este moștenitoarea proprietarilor tabulari de la care imobilele au fost preluate, în timp ce reclamantul R. V. L. pretinde că a dobândit imobilele în litigiu, prin acte sub semnătură privată, încheiate cu reclamanta și cu proprietara tabulară K. C., de către antecesorul său, S. S..
Potrivit dispozițiilor art. 3 al. 1 lit. a din L. nr. 1., sunt îndreptățite, la măsuri reparatorii prevăzute de lege, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.
Rezultă că o condiție esențială pentru aplicarea dispozițiilor legii de reparație este aceea ca solicitantul să fi avut calitatea de proprietar al bunului preluat de stat.
Dreptul de proprietate poate fi dovedit în sensul dat de art. 22.1 din N. Metodologice de aplicare a L. nr. 1., cu orice act juridic translativ de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către antecesorul solicitantului.
În speță, reclamantul invocă patru contracte de vânzare cumpărare sub semnătură privată, după cum urmează: primul, datând din (...), încheiat între văduva lui K. I., născută N. C., în calitate de vânzătoare, și antecesorul reclamantului, S. S., în calitate de cumpărător, cu privire la suprafața totală de 6.300 mp. (1 jugăr și 546 mp.) din imobilul înscris în Cf nr. 6720 C., nr. top. 1319, grădină cu pomi; cel de-al doilea, datat (...), încheiat între aceleași părți, având aceeași calitate, cu privire la suprafața de 6.300 mp. din imobilul înscris în Cf nr. 6720 C., nr. top. 1319, precizându-se că această suprafață este de aceeași mărime cu cea pentru care s-a încheiat contractul din data de (...); iar ultimele două, datând din (...) și respectiv (...), intervenite între reclamanta K. M. J., în calitate de vânzătoare și S. S., antecesorul reclamantului R. V. L., în calitate de cumpărător, având fiecare ca obiect suprafața de 12.600 mp. teren din CF 6720, C., nr. top 1319, precizându-se în ambele contracte că terenul este alături de cele care au făcut obiectul contractelor anterioare.
Antecesorul reclamantului, S. S., nu și-a întabulat dreptul de proprietate asupra imobilelor obiect al contractelor, în cartea funciară.
Instanța a apreciat însă că înscrisurile de care se prevalează reclamantul R. V. L., având valoarea unor antecontracte, nefiind urmate de autentificare, nu au putut opera transmiterea dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător. În acest sens, s-a reținut că la momentul respectiv erau aplicabile în Transilvania dispozițiile D.ui L. nr. 1. care, la art. 17, 18 instituia principiul efectului constitutiv de drepturi, conform căruia, transferul proprietății avea loc doar la data efectuării înscrierii în cartea funciară, cu excepțiile prevăzute de art. 26 din același act normativ, ipoteze care nu se regăsesc în speță.
În plus, în ceea ce privește înscrisurile încheiate la data de (...) și respectiv de (...), între reclamanta K. M. J., în calitate de vânzătoare și S. S., antecesorul reclamantului R. V. L., în calitate de cumpărător, vizând suprafața totală de 23.200 mp., se constată că acestea sunt ulterioare preluării abuzive a imobilelor de către S. R., preluare realizată, așa cum rezultă din cuprinsul cărții funciare, în baza legii reformei agrare nr.
187/1945, prin D. nr. 2. a C. de plasă de reformă agrară a M. C., și adresa nr. 18/1949 a Inspectoratului Cadastral C., fiind operată în CF la data de (...).
Este așadar evident că la momentul întocmirii acestor înscrisuri, imobilele nu se mai aflau în patrimoniul reclamantei sau al antecesorilor ei, pentru ca aceștia să poată dispune de ele prin contracte de vânzare- cumpărare, și, chiar în condițiile încheierii unor astfel de acte, ele nu puteau conduce la transmiterea dreptului de proprietate.
S-a menționat faptul că, înscrisurile sub semnătură privată de care se prevalează reclamantul R. V. L. nu au fost susținute de nicio altă probă caresă ateste că antecesorul său a fi fost persoana de la care imobilele respective au fost preluate de către stat.
În acest context, instanța a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate al antecesorului său asupra imobilului la data preluării de către stat, în sensul prevederilor art. 3 alin. (1) lit. a) și respectiv art. 4 alin. (2) din L. nr. 1., nefiind astfel persoană îndreptățită la restituire.
În schimb, reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită în sensul dispozițiilor art. 3 și art. 4 din L. nr. 1. căci antecesorii ei au fost proprietarii tabulari de la care întregul imobil înscris în CF 6720 C., nr. top 1319, a fost preluat de stat, ca efect al legii de reformă agrară.
Față de constatarea că actele de care reclamantul s-a prevalat nu au fost apte a transmite dreptul de proprietate asupra imobilelor și că ele nu conferă solicitantului calitatea de persoană îndreptățită potrivit dispozițiilor L. nr. 1., instanța a apreciat că nu se mai impune analizarea excepției nulității respectivelor antecontracte, invocată nu ca petit distinct, ci ca apărare, de către reclamanta K. M. J.
Apoi, fiind stabilit că preluarea imobilelor a fost una abuzivă și că reclamantul R. V. L. nu este persoană îndreptățită la restituire în înțelesul L. nr. 1., nu se impune a se analiza capetele de cerere subsidiare ale acțiunii promovate de acesta, vizând nulitatea deciziei de expropriere, rectificarea de CF, restituirea în natură a imobilului, urmând ca acțiunea formulată de acest reclamant, înregistrată sub nr. (...) al T. C. să fie respinsă, cu consecința menținerii, în ceea ce îl privește, a dispoziției nr. 4346/(...) emisă de P. M. C.-N.
Față de cele anterior menționate, rămâne ca instanța să se pronunțe asupra măsurilor reparatorii la care reclamanta K. M. J. este îndreptățită în temeiul L. nr. 1., reținând că aceasta a solicitat, în principal, restituirea în natură a terenului rămas liber și despăgubiri bănești pentru diferența de suprafață și construcțiile preluate abuziv.
În cauză s-a dispus efectuarea unei expertize topografice care să identifice imobilul înscris în Cf 6720 C. nr. top 1319, care a constituit proprietatea antecesorilor reclamantei.
Concluziile lucrării întocmite de expert F. F. au fost în sensul că suprafața revendicată de 14 iugăre și 800 stjp., echivalentă cu 83.450 mp. preluat ca urmare a aplicării legii de reformă agrară se identifică, pe de o parte cu P. N. în suprafață de 7.135 mp., parțial subtraversată de o conductă de distribuire a apei potabile, străzi create ca urmare a lucrărilor de sistematizare, aflate în domeniul public al statului, transcrise în CF 1473 în favoarea Comunei Urbane C., iar o altă parte a trecut prin împroprietărire în patrimoniul persoanelor fizice menționate în CF 6720 sub B6-133.
În ceea ce privește construcțiile, acestea nu mai există, fiind demolate probabil tot cu ocazia sistematizării zonei, aspect necontestat de părțile în litigiu.
Raportat la aceste concluzii, fiind evident că suprafețele care sunt ocupate de străzi, construcțiile demolate precum și suprafețele de teren cu care au fost împroprietărite diferite persoane fizice nu mai pot forma obiectul restituirii în natură, nefiind libere în accepțiunea L. nr. 1., problema care impune unele discuții este suprafață de 7.135 mp aferentă P.ui N., solicitată a fi restituită în natură.
Este adevărat că L. nr. 1. republicată consacră principiul restituirii în natură, dar în același timp, reglementează și excepțiile care fac imposibilă această măsură, iar una dintre ele este ipoteza prevăzută de art. 10 alin. (3) cu referire la terenurile afectate de amenajări de utilitate publică.
Potrivit art. 10.3 din N. metodologice de aplicare a L. nr. 1., sintagma "amenajări de utilitate publică" are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv, suprafața de teren supusă unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume, căi de comunicație (străzi, alei, trotuare, etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele.
Ori, amenajarea existentă pe terenul în litigiu, reprezentată de ". ". cu alei și spații de joacă pentru copii este una de utilitate publică, în sensul sintagmei la care face referire art. 10 alin. (2) din L. nr. 1. explicitată în N. metodologice aprobate prin H. G. nr. 2., nefiind liberă, în înțelesul legii.
În atare situație, este evident că nu se poate dispune retrocedarea în natură a terenului în litigiu, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent, astfel cum sunt reglementate acestea prin L. nr. 1., modificată și completată prin L. nr. 2..
Instanța a apreciat că stabilirea cuantumului despăgubirilor este o etapă a soluționării pe fond a notificării, având rolul de a evita un eventual litigiu în fața instanței de contencios administrativ, în situația în care ulterior, s-ar parcurge procedura prevăzută de T. VII din L. nr. 2..
A. întrucât, după parcurgerea procedurii administrative reglementate de T. VII din L. nr. 2., reclamanta ar avea deschisă calea unei acțiuni în contencios administrativ dacă s-ar declara nemulțumită de cuantumul despăgubirilor stabilite prin respectiva procedură.
Ori, în mod cert aceasta ar conduce la depășirea duratei rezonabile de soluționare a cererii reclamantei, încălcându-se exigențele impuse de art. 6 par. 1 C.
În jurisprudența sa constantă, CEDO a statuat că, deși L. nr. 1. oferă părților interesate accesul la o procedură administrativă, cât și ulterior, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să conducă la un termen rezonabil de plată a despăgubirilor pentru persoanele în privința cărora restituirea în natură a imobilelor nu mai este posibilă. În acest sens, Curtea a subliniat ca argumente în plus, funcționarea lentă a Fondului Proprietatea, precum și faptul că, lipsa prevederii a unor termene constrângătoare pentru analizarea dosarelor de către C. C. constituie un alt punct slab al mecanismului intern de despăgubire.
Față de aceste considerente, s-a apreciat că este admisibilă stabilirea directă de către instanță a cuantumului despăgubirilor în favoarea persoanelor îndreptățite.
Valoarea acestor despăgubiri a fost stabilită prin expertiza de evaluare întocmită în cauză de expert A. C. B., varianta iunie 2011, la suma de
82.443.680 lei pentru imobilele teren în suprafață de 83.450 mp.
(82.297.410 lei) și construcții (146.270 lei), înscrise inițial în CF nr. 6720 C.- N., nr. top 1319, instanța considerând că aceste sume reflectă valoarea reală, de piață a imobilelor la momentul pronunțării hotărârii stabilită conform standardelor internaționale de evaluare. În ce privește valoarea terenului s-a avut în vedere suma de 81.901.830 lei pentru suprafața de
76.315 mp. și cea de 395.580 lei pentru suprafața de 7.135 mp.
A. în vedere considerentele și temeiurile legale anterior expuse, instanța a admis în parte acțiunea civilă precizată formulată de reclamanta
K. M. J.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantul R. V. L.,pârâtul M. C.-N., prin P., pârâtul P. M. C.-N. și reclamanta K. M. J.
Reclamantul R. V. L. a solicitat modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată formulată de reclamant.
A formulat recurs și împotriva încheierii civile nr. 50/CC/(...) pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. (...) solicitând modificarea în tot a încheierii atacate în sensul admiterii în totalitate a cererii de asigurare de dovezi formulate de reclamant.
Solicită casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare
T. C.
În motivarea recursului a arătat în privința Încheierii Civile nr.
50/CC/(...), pronunțata de Tribunalul Cluj prin care instanța fondului a respins cererea de asigurare de dovezi formulata de reclamant, apreciază ca soluția instanței este nelegala si netemeinica.
Instanța a apreciat că, cererea reclamantului ar fi neîntemeiată având în vedere că nu ar rezulta urgenta administrării dovezii solicitate, și că nu ar fi fost dovedită primejdia ca o astfel de proba să fie greu de administrat în viitor sau ca situația de fapt existenta sa dispară în scurt timp.
Susține că administrarea probei cu verificarea de scripte trebuia admisă având în vedere că reclamanta K. M. J., a invocat pe cale de excepție nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare ale căror originale se afla în posesia reclamantului. A. in vedere ca s-a solicitat in temeiul art. 177 C. pr. civ proba verificării de scripte, reclamanta K. M. J. era obligata, fie să recunoască, fie să tăgăduiască scrisul sau semnătura de pe contractele de vânzare-cumpărare depuse.
Urgenta impusa de art. 235 este evidenta având în vedere ca reclamanta K. M. J. este in vârsta de peste 80 de ani și exista pericolul că acesta dovadă să nu mai poată fi administrată.
Faptul ca cererea de asigurare de dovezi a fost introdusa abia în anul
2011 nu este un motiv de respingere a ei ca neîntemeiată raportat la art. 129
(5) C. proc. civ.
Invocă excepția tardivității plângerii formulate de către numita K. M. J. împotriva dispoziției nr. 4346 din 14 martie 2007 emisa de P. M. C.-N.
Conform prevederilor art. 26 alin. 3 din L. 1., republicata, dispoziția primarului poate fi atacata în termen de 30 de zile de la comunicare la Secția C. a T. C.
Fata de aceste prevederi legale, numita K. M. J. a înțeles sa atace dispoziția nr. 4346 din 14 martie 2007 emisa de P. M. C.-N. abia in data de
03 aprilie 2008, deci aceasta este decăzuta din dreptul de a mai ataca aceasta dispoziție.
Pe fondul cauzei, apreciază că instanța de fond a soluționat procesul fara a intra în cercetarea fondului, respectiv nu a analizat pe fond și nu a soluționat niciunul dintre petitele cererii de chemare în judecata a reclamantului.
Argumentele instanței conform cărora, reclamantul, V. R., nu ar avea calitatea de "persoana îndreptățită", sunt acelea ca antecesorul reclamantului nu și-ar fi intabulat dreptul de proprietate asupra imobilelor obiect al contractelor, în cartea funciara, iar aceasta nu ar fi operat transmisiune a dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător. A. pe motiv ca, nefiind urmate de autentificare, conform D.ui L. nr. 1., (care instituia efectul constitutiv de drepturi a înscrierii actelor in cartea funciara), înscrisurile sub semnătura privata, nu ar putea valora acte translative de proprietate.
Referitor la pretinsa lipsa de calitate procesuala a reclamantului, ca persoane îndreptățita la măsurile reparatorii prevăzute de L. nr. 1., apreciază că instanța de fond a făcut o greșita interpretare a prevederilor L. nr. 1., aceasta la rândul ei, raportat la situația concreta din dosar.
In acest sens arată ca, art. 24 alin. 1 din L. nr. 1., prevede că, în absenta unor probe contrare, existenta și întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, la alin. 2 menționându-se ca în absenta unor probe contrare persoana individualizata in actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, este presupusa ca deține imobilul sub nume de proprietar.
Intenția legiuitorului, nu poate fi apreciată altfel decât aceea de a deroga de la prezumția dreptului de proprietate in favoarea celui înscris in C.F., aceasta raportat la efectul constitutiv al înscrierii in cartea funciară, așa cum este ea, ca instituție, reglementata de D. L. nr. 1..
Din cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare rezulta fara putința de tăgada faptul ca din ziua semnării respectivelor contracte de vânzare- cumpărare a fost predata și posesia imobilelor de la vânzătoare la cumpărătorul Dr. S. A. antecesorul reclamantului a fost pus în posesie.
A. imobilele au fost preluate prin decizia de expropriere din posesia antecesorului reclamantului, dovada în acest sens fiind contractele de vânzare-cumpărare.
In acest sens, sunt și N. Metodologice la L. nr. 1., care, la art. 24 pct. 1 din HG nr. 2., prevede că înscrisurile menționate la art. 24 alin. 1 din lege, adică actele normative sau de autoritate prin care s-a dispus luarea măsurii abuzive, sunt considerate acte doveditoare ale dreptului de proprietate. Iar la pct. 2, al acestui text de lege, se stipulează că, aplicarea prevederilor art. 24 din lege, operează numai in absenta unor probe contrare.
Este evident, faptul ca reclamantul R. V. L., in, calitate de moștenitor al def. Dr. S. S., este persoana îndreptățita, în sensul L. 1..
Susținerile reclamantei K. M. J., cum ca antecesorul reclamantului,
Dr. S. S., nu ar fi fost proprietar, sunt evident eronate.
La data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare se aplicau regulile C.ui civil român, transferul de proprietate operand prin efectul acordului de voințe, intabularea fiind necesara numai pentru a face opozabila transmisiunea terților.
In aceasta linie a raționamentului juridic, lipsa înscrierii în cartea funciara nu poate fi opusă însă de o parte contractantă celeilalte, părțile fiind ținute de obligațiile asumate prin actul de constituire a titlului dreptului, de convenția dintre ele. Reclamanta K. M. J., și/sau instanța de judecata, nu pot deci opune reclamantului R. V. L., așa cum încearcă sa o facă sentința susținând linia de apărare a acestei pârâte, lipsa înscrierii în cartea funciara, atât timp, cat, ea însăși, recunoaște faptul ca pe contractele de vânzare-cumpărare încheiate între S. I. S. și recurenta și mătușa acesteia semnăturile sunt valabile. Ba mai mult decât atât prețul a fost achitat in întregime.
Neînscrierea în cartea funciară a drepturilor care rezulta dintr-o convenție de vânzare-cumpărare, perfecta, nu poate fi opusă de o parte contractantă, celeilalte părți contractante, deoarece ambele sunt ținute de obligațiile ce și le-au asumat prin convenția încheiată, dobânditorul fiind, în aceste condiții, titularul unui drept de proprietate extratabular opozabil atât părților contractante, cât și terților au avut cunoștința de convenția respectiva.
Până la înscrierea în cartea funciara raporturile dintre părțile unui act juridic translativ de proprietate sunt guvernate de regulile consensualiste ale C.ui civil roman, și numai după înscriere, de D. lege nr. 1..
In consecința, dreptul de proprietate s-a transferat deja in patrimoniul antecesorului reclamantului, Dr. S., în mod indubitabil încă din momentul încheierii actelor juridice prețul fiind plătit în întregime și dreptul fiind transferat.
Intre parți, contractul de vânzare-cumpărare este pe deplin valabil, dreptul de proprietate fiind deja transferat prin însăși efectul convenției, astfel încât, reclamantul este îndreptățit la restituirea în natura și/sau, prin echivalent, a imobilelor care fac obiectul litigiului.
De altfel, chiar instanța, recunoaște ca înscrisurile încheiate la data de (...) si (...), sunt anterioare preluării abuzive de către S. R., preluare realizata, așa cum rezulta din cuprinsul cărții funciare, prin D. nr. 2. a C. de plasa de reforma agrara a M. C. Acest act juridic a fost operat în C.F., abia la data de (...). A. suprafața de teren din aceste contracte trebuie sa fie restituita reclamantului în natura, transferul dreptului de proprietate și al posesiei având loc în patrimoniul reclamantului, aceasta înainte de expropriere. E. a fost făcuta din patrimoniul și din posesia antecesorului reclamantului, antecesorul reclamantului fiind persoana de la care au fost preluați, cei
37.000 mp. din imobile.
Orice alt raționament ar pune pe reclamant în ipoteza în care după ce antecesorul reclamantului Dr. S. a plătit întregul lor preț, sa fie pus în imposibilitatea de a i se restitui terenurile pentru care antecesorul reclamantului a plătit o suma fabuloasa în aceea vreme, suma pe care însăși pârâta K., recunoaște ca a primit-o.
Solicita, ca în soluționarea recursului, să se aprecieze ca, în ipoteza în care nu ar fi intervenit decizia de expropriere, (act nelegal și neconstituțional și prin prisma constituțiilor R.iei din 1923, si/sau din 1938), întreaga suprafața de 37.800 mp. ar fi revenit antecesorului reclamantului, prețul fiind integral plătit.
Consideră ca terenul trebuie restituit în natura. Mai ales în privința suprafeței de 7.135 mp aferenta P.ui N., acesta nu se încadrează în noțiunea de "amenajări de utilitate publica" și trebuie restituita in natura.
Chiar și apartenența la domeniul public al unității administrativ teritoriale a terenului în litigiu nu constituie un impediment la restituirea în natură, astfel cum reiese din economia întregii legi speciale; concluzia se impune cu atât mai mult cu cât solicitarea de restituire în pricina de față vizează un teren pe vechiul amplasament, de vreme ce legea permite chiar acordarea unor terenuri în compensare dintre cele care au regim de proprietate publică, cu respectarea unei anumite proceduri descrise de art. 1 pct. 7 din HG nr. 2..
Instanța trebuie să analizeze dacă amenajarea este într-adevăr de utilitate publică în sensul L. nr. 1., republicată, astfel cum a fost explicitată prin normele de aplicare, adoptate prin H. nr. 2..
Pârâtul M. C.-N. prin P. a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul respingerii în întregime a acțiunii formulate de reclamanta, în principal pe cale de excepție a tardivității și în subsidiar ca nefondată.
În motivarea recursului arată că imobilul în litigiu, a fost preluat în proprietatea S.ui R., în baza Reformei Agrare nr. 187/1945, de la proprietarii tabulari mai sus enunțați, numiții N., fiind ulterior împărțit în parcele cu numere topografice noi, care s-au transcris în alte cărți funciare, cu titlu de drept împroprietărire, în favoarea unor persoane fizice. Dintre aceste parcelecu nr. top noi, cea identificata cu numărul 1. a fost reînscrise în CF inițial nr. 6270 neproductiv-cimitir, situat în Calea Turzii, o alta suprafața, de
7135 mp este ocupata de "P. N.", restul parcelelor, care nu sunt intabulate în favoarea unor persoane fizice aflându-se de asemenea în zona sistematizata. Construcțiile preluate au fost demolate.
Prin notificarea depusa în temeiul L. 1., cu nr. 1043/2001, reclamanta a solicitat restituirea imobilelor în litigiu, notificare respinsa prin D. P. nr. 4., pentru lipsa calității de persoana îndreptățita la masuri reparatorii in condițiile legii enunțate.
In ceea ce privește P. mun. C.-N. învederează ca aceasta pârâtă nu are calitate procesuala pasiva in cauza, fiind o simpla structura funcționala a administrației publice locale, fara personalitate juridica, ca atare nu poate figura ca parte in prezentul dosar.
Pe cale de excepție, a tardivității introducerii contestației împotriva dispoziției în cauza reiterează ca acest act a fost comunicat in anul 2007 către persoana indicata de către reclamanta, dl. A. I. L., împuternicit cu procura contestare a dispoziției, prevăzut de art. 26 din L. 1..
Pe fondul cauzei învederează instanței ca, în opinia recurentului sentința civila pronunțata, in cauza este nelegala sub aspectul reținerii îndreptățirii reclamantei la masuri reparatorii, întrucât, astfel cum a arătat și înaintea instanței de fond, aceasta nu a făcut dovada calității de moștenitor după foștii proprietari tabulari, prin actele depuse la dosarul aferent notificării, până la momentul soluționării acesteia. Ori, sub acest aspect sunt incidente prevederile art. 23 ale L. 1., de care instanța de fond nu a ținut seama la pronunțarea hotărârii.
Mai arată ca instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegala in ceea ce privește stabilirea in mod direct a cuantumului bănesc al despăgubirilor la care reclamanta este îndreptățita, în sensul ca, deși se retine faptul ca aceste despăgubiri urmează a fi acordate în condițiile legii speciale incidente în materie, respectiv T. VII din L. 2., se stabilește si cuantumul acestora (prin raportul de expertiza tehnica de evaluare întocmit in cauza), soluție aflata în totala contradicție tocmai cu prevederile legii speciale invocate de către instanța. Astfel, L. 2. instituie în mod expres competenta de evaluare a bunurilor imobile preluate în mod abuziv în proprietatea S.ui R. în perioada
1945-1989 în sarcina unei autorități administrative.
In sensul celor de mai sus a fost înființata în subordinea Cancelariei
Primului Ministru, C. C. pt. Stabilirea Despăgubirilor, care stabilește aceste despăgubiri in temeiul legii speciale, privind reforma în domeniile proprietății si justiției, metodologia de stabilire si acordare a despăgubirilor pentru foștii proprietari, cărora nu le mai pot fi restituite proprietățile, fiind una clara și precisa, permițând astfel repararea abuzurilor comise de regimul comunist.
In concluzie, atâta timp cât legiuitorul a instituit competenta evaluării
și acordării despăgubirilor în sarcina unei autorități publice, instanța nu se poate substitui acesteia sub acest aspect, ea neputând decât, în temeiul Deciziei XX/2007 a Înaltei Curți de C. și Justiție, să constate calitatea de persoane îndreptățite la masuri reparatorii a revendicatorilor imobilelor preluate în mod abuziv de către S. R. în perioada 6 martie 1945- 21 decembrie 1989, și, pe cale de consecința, sa oblige autoritatea competenta sa acorde aceste despăgubiri, însa în condițiile legii speciale, mai sus descrise.
De asemenea invederează ca, în situația în care totuși aceasta înlătura și motivele de recurs privitoare la necesitatea evaluării imobilelor de către C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor, faptul ca, la stabilirea cuantumuluidespăgubirilor ce urmează a fi acordate în favoarea reclamantei, prin raportul de expertiza întocmit in cauza, nu s-a ținut seama de obiecțiunile formulate de către pârâtă, rezultând astfel o suma exagerat de mare și total nerealista, acordata cu titlu de despăgubiri. Î. sa reitereze aceste obiecțiuni și sub acest aspect solicita trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea refacerii raportului de expertiza de evaluare, ținându-se seama de toate aspectele învederate de către pârâtă.
A., referitor la terenul identificat in expertiza ca fiind "B", în suprafață de 76 315 mp, are următoarele obiecțiuni.
Un prim aspect extrem de important este acela ca expertul utilizează aceleași comparații, atât pentru destinația terenului ca spațiu verde, cât și ca teren construibil, total eronat, fapt pentru care in procesul de evaluare au apărut disfuncționalități vizibile, care au influențat valorile identificate.
Valoarea care se poate lua în calcul raportat la o parte din terenul ce face obiectul cauzei este de teren cu destinația de parc, destinație revăzuta și în PUG actual al municipiului C.-N., cat și în cel care este in curs de elaborare, acestea fiind acte administrative care sunt în concordanta cu legislația în vigoare, referitoare la modalitatea de administrare și gestionare a terenurilor din cadrul mun. C.-N.
O simplă prezentare a unor oferte regăsite pe internet nu este suficientă, cu atât mai mult cu cât unele dintre aceste oferte sunt postate de mult timp la cotații ce reflectă mai degrabă percepția vânzătorilor din perioada boom-ului imobiliar și în nici un caz pe cea a unei cotații aferente unei valori de piață (cel mai probabil preț), obtenabile între un vânzător hotărât și un cumpărător decis.
Consideră că având în vedere lipsa tranzacțiilor mai ales pentru suprafețe atât de mari de teren, este imperios necesar aplicarea cel puțin și a unei alte metode, diferite de cea a comparațiilor vânzărilor.
Pârâtul P. M. C.-N. a solicitat admiterea recursului și modificareasentinței în sensul respingerii în întregime a acțiunii formulate de reclamantă, pe cale de excepție invocă tardivitatea.
În motivele de recurs reiterează aceleași aspecte ca și pârâtul M. C.-N. prin P.
Reclamanta K. M. J. a solicitat admiterea recursului, modificareasentinței în sensul restituirii în natură către reclamantă a terenului în suprafață de 7.135 mp din imobilul revendicat, identificat în raportul de expertiză al d-nei expert F. F. ca fiind P. N. înscris în CF 24064 C.-N. nr.top.
1319/67/3, CF 24064 C.-N. nr.top. 1319/67/58 și CF 1473 C.-N. nr.top.
1319/67/2. Mai solicită acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri în condițiile legii speciale T. VII din L. nr. 2., la valoarea stabilită prin raportul de expertiză întocmit de evaluator B. C. pentru terenul care nu poate fi restituit în natură și pentru imobilele construcții demolate: pentru terenul în suprafață de 76.315 mp care nu poate fi restituit în natură 81.901.834,33 lei (19.809.847,7 euro); pentru imobilele construcții 146.270 lei (35.470 euro).
În subsidiar pentru situația în care instanța apreciază că restituirea în natură se poate face doar conform variantei II din obiecțiuni, respectiv doar pentru suprafața de 6187 mp din totalul de 7135 mp solicită restituirea în natură a terenului în suprafață de 6187 mp din imobilul revendicat identificat în raportul de expertiză ca fiind parte din P. N., înscris în CF
24064 C.-N. nr.top. 1319/67/3, CF 24064 C.-N. nr.top. 1319/67/58 și CF
1473 C.-N. nr.top. 1319/67/2; acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri în condițiile legii speciale T. VII din L. nr.
2., la valoarea stabilită prin raportul de expertiză întocmit de evaluator B. C. pentru terenul care nu poate fi restituit în natură și pentru imobilele construcții demolate după cum urmează: pentru terenul în suprafață de
77.263. mp care nu poate fi restituit în natură 82.919.235,09 lei
(20.055.929,54 euro); pentru imobilele construcții 1467.270 lei (35.470
Euro)
În motivarea recursului singura critică pe care o aduce hotărârii este cea privind respingerea cererii de a se restitui în natură suprafața de teren constatată prin raportul de expertiză efectuat în cauză de d-na expert F. F. ca fiind liberă de construcții, prima instanță acordând doar despăgubiri pentru imobilele revendicate.
A. în vedere soluția primei instanțe și măsurile reparatorii acordate de aceasta, solicită modificarea în parte a hotărârii atacate și reconsiderarea măsurilor reparatorii care pot fi acordate, prin restituirea în natură a terenului liber de construcții, această soluție fiind în aprecierea noastră nu doar temeinică și legală, ci și în concordanță cu principiul restituirii cu prioritate în natură a imobilelor preluate abuziv și cu prevederile art. 1 din P. nr.1 adițional la C.
Prin raportul de expertiză topografică întocmit de d-na expert F. F. s-a stabilit că din totalul de 83.450 mp revendicați de reclamanta există o suprafață de 7.135 mp teren care ar putea fi restituită în natură, restul fiind ocupați de construcții și alte amenajări (străzi, alei, trotuare ) ca atare imposibil de restituit în natură. Prin răspunsul la obiecțiunile formulate la raportul de expertiză d-na expert a indicat faptul că acest teren este subtraversat de o conductă de apă, care ar diminua suprafața liberă de la
7.135 mp la 6.187 mp, motiv pentru care d-na expert a întocmit 2 variante de restituire în natură.
Prima instanță a respins solicitarea de restituire în natură, motivându-
și soluția pe considerentul că terenul în discuție este o amenajare de utilitate publică (fiind vorba despre P. N.), acesta fiind exclus de la restituire potrivit prevederilor art. 10 alin 3 din L. 1. și art. 10 alin 3 din N. metodologice de aplicare a L. 1..
Apreciază că. deși soluția primei instanțe are aparent acoperire în prevederile L. 1. ea nu este totuși corectă, fiind susceptibilă de critici si de o viziune contrară, pornind de la principiul restituirii cu prioritate în natură a imobilelor revendicate și de la contradicția care există între prevederile L. 1..
În forma sa inițială și conform primelor norme metodologice de aplicare L. nr. 1. nu interzicea restituirea unor astfel de terenuri, cea mai bună dovadă fiind restituirea foarte mediatizată a P.ui Bordei din București.
Desigur, dacă P. M. C.-N. și-ar fi respectat obligația de soluționare a notificării formulate de reclamanta în termenul legal de 60 de zile, atunci în mod evident față de dispozițiile legii, restituirea în natură a acestui teren ar fi fost dispusă, neexistând nici un impediment legal.
Raportându-ne la dispozițiile legii din momentul soluționării notificării prin intermediul instanței, într-adevăr prin art. 10 alin. 3 sunt excluse de la restituire acele terenuri afectate de amenajări de utilitate publică, prin N. metodologice adoptare în anul 2007, art. 10.3 fiind definită și sintagma de amenajare de utilitate publică, respectiv suprafețe de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității și anume: căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele.
Cu toate acestea prevederile art. 10 alin. 11 din L. nr. 1. interzic înstrăinarea sau schimbarea destinației imobilului a cărui restituire în natură nu este posibilă datorită afectării acestuia unei amenajări de utilitate publică însă doar pe o perioadă de 5 ani.
Ca atare, interdicția instituită de acest text legal subzistă pe o perioadă de 5 ani, calculată cu începere de la data emiterii deciziei/dispoziției de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, motivată pe afectarea acestuia unei amenajări de utilitate publică.
Concluzia care se desprinde din acest text de lege este în una frapantă și paradoxală: unitatea deținătoare poate refuza restituirea în natură a unui imobil cu motivarea că este afectat de o amenajare de utilitate publică, însă după 5 ani poate dezafecta imobilul de amenajarea de utilitate publică și să-l înstrăineze în mod liber.
O astfel de ipoteză (permisă de Lg. 1.) contrazice întregul scop al legii și principiul restituirii prioritare în natură avut în vedere la edictarea legii, expunând fostul proprietar unei soluții de respingere a cererii sale de restituire în natură fondată pe considerente temporare și arbitrare, aflate la discreția unității deținătoare, care după 5 ani poate înlătura impedimentul la restituire printr-o simplă decizie unilaterală, interesul și utilitatea publică nemaifiind astfel prioritare.
În aprecierea recurentei nu există nici un impediment pentru restituirea acestui teren în favoarea acesteia cu menținerea afectațiunii acestuia de parc-zonă verde.
Întreg terenul din zona respectivă a fost al familiei reclamantei, iar dacă Primăria Cluj-Napoca a înțeles să amenajeze un parc pe o parte din acest teren este un aspect benefic pentru locuitorii orașului. A. nu înseamnă însă că acest teren nu poate fi restituit familiei reclamantei cu obligația de a- i menține afectațiunea de parc destinat locuitorilor din C.-N.
Cu privire la această suprafață de teren mai există două problemele care trebuie lămurite pentru ca instanța să poată dispune restituirea în natură: dacă pot fi restituite bunurile ce fac parte din domeniul public; dacă poate fi restituită întreaga suprafață de 7135 mp sau doar o suprafață de
6187 mp conform variantei II din răspunsul la obiecțiuni.
Arată că apartenența unui bun la domeniul public nu constituie un impediment la restituirea în natură a acestuia către fostul proprietar revendicator.
A. concluzie se desprinde din analiza coroborată a prevederilor art. 1 alin. 1 art. 7 alin. 1 și art. 9 alin. 1 din L. nr. 1. potrivit cu care imobilele preluate abuziv se restituie în natură persoanelor îndreptățire indiferent în posesia cui se află acestea în prezent și indiferent de destinație.
Pe cale de consecință. includerea unui bun în inventarul bunurilor aparținând domeniul public al statului nu exclude dreptul persoanei îndreptățite la restituirea acestuia.
Mai mult decât atât, potrivit art. 6 alin. 1 din L. nr. 213/1998 fac parte din domeniul public sau privat al statului doar bunurile care au intrat în proprietatea statului în baza unui titlu valabil, cele preluate fără titlu valabil putând fi revendicate de foștii proprietari.
Or în cazul de față. preluarea acestui imobil în baza legii de reformă agrară - act de naționalizare care contravenea prevederilor Constituției și C.ui Civil care garantau dreptul de proprietate - nu poate fi considerată drept o preluare în baza unui titlu valabil, astfel că acest teren nu poate fi considerat drept parte a domeniului public.
Referitor la posibilitatea restituirii întregii parcele de 7135 mp, în răspunsul la obiecțiuni d-na expert realizează două variante de restituire în natură a terenului liber. O primă variantă în care se restituie întreaga suprafață de 7135 mp și o doua variantă în care se propune spre restituire doar suprafața de 6187, diferența până la 7135 fiind exclusă datorită faptului că este subtraversată de o conductă de apă.
Apreciază că nu există nici un impediment pentru restituirea în natură a întregii suprafețe de 7135 mp. argumentele fiind următoarele : existenta conductei subterane de apă nu afectează decât amplasarea unor posibile viitoare clădiri în proximitatea conductei amplasare care trebuie să se facă în conformitate cu HG 930/2005 și STAS 8591/1997 - adică la 3 m de conductă; la suprafață terenul este liber, neafectat de construcții sau lucrări de utilitate publică; neacordarea în întregime a suprafeței de 7135 mp ar însemna ca instanța să pornească de la premisa că asupra terenului restituit vor fi edificate construcții. O astfel de concluzie ar fi însă incorectă în condițiile în care acest teren ar fi menținut cu amenajarea de utilitate publică din prezent - respectiv cea de P.
Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate, curtea reține următoarele considerente:
Referitor la recursul reclamantului R. V. L., acesta arată că a formulat recurs și împotriva încheierii civile nr. 50/CC/(...) pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. (...) solicitând modificarea în tot a încheierii atacate în sensul admiterii în totalitate a cererii de asigurare de dovezi formulate de reclamant.
Cu privire la acest aspect reclamanta K. M. J. și prin întâmpinarea din recurs (fila 40) arată că recunoaște semnăturile de pe contractele încheiate cu privire la care se solicită asigurarea de dovezi.
În aceste condiții, și cum motivul pentru care s-a formulat această cerere în dosarul nr. (...) era tocmai acela că reclamanta K. M. J. nu ar recunoaște semnăturile de pe aceste contracte, reiese că prin recunoașterea semnăturilor stabilită mai sus, această cerere devine lipsită de interes, prin urmare motivul de recurs este nefondat.
Invocă excepția tardivității plângerii formulate de către numita K. M. J. împotriva dispoziției nr. 4346 din 14 martie 2007 emisă de P. M. C.-N.
Curtea constată că mandatul dat de K. M. J. lui A. I. L. (fila 80 dosar
(...) al T. C.) era pentru „… a duce măsuri de dispoziție de a obține dosarele oficiale de la Curtea de A. și P. orașului …", prin urmare din acest înscris nu reiese că reclamanta K. M. J. ar fi solicitat ca actele de procedură să îi fie comunicate la domiciliul mandatarului.
Or mandatul se referă doar la actele ce le poate face acesta dar comunicarea actelor emise de P. trebuia făcută la domiciliul reclamantei potrivit dispozițiilor din C. de procedură civilă, care sunt aplicabile, dat fiind că în L. nr. 1. nu există dispoziții care să reglementeze nici comunicarea actelor nici mandatul. Prin urmare logic este ca dacă, în lipsa unor astfel de dispoziții, la mandat se aplică normele legale ce reglementează mandatul atunci la comunicarea actelor se aplică normele ce reglementează această comunicare. D. art. 67-72 și art. 1532-1559 cod civil reglementează distinct mandatul față de dispozițiile art. 93 care reglementează alegerea de domiciliu care trebuie să fie expresă. Dacă cele două reglementări sunt distincte atunci nu se poate face aplicarea unora în locul altora și să se deducă o alegere de domiciliu ca adresă de comunicare a corespondenței când de fapt partea a împuternicit o persoană doar pentru a efectua anumite acte dar din aceasta nu se poate subînțelege că solicită și comunicareacorespondenței la adresa mandatarului cât timp nu a cerut aceasta expres, deoarece alegerea de domiciliu trebuie să fie explicită.
Art. 22 din L. nr. 1. prevede că notificarea va cuprinde elementele de identificare a persoanei îndreptățite iar reclamanta a indicat în notificare (fila
79 dosar (...) al T. C.) domiciliul ales ca fiind C.-N. str. Octavian Goga nr.
21/A.
Comunicarea dispoziției nr. 4. a fost făcută la domiciliul mandatarului
A. I. L., anume C.-N. str. Gh. D. nr. 5A ap. 2, după cum indică însuși P. (fila
105 dosar (...) al T. C.) iar printr-un alt răspuns (fila 335 și 345 dosar (...) al T. C.) se menționează de același primar că dispoziția atacată a fost trimisă doar pe adresa C.-N. str. Gh. D. nr. 5A ap. 2 și că dispoziția s-a reîntors întrucât a expirat termenul de păstrare la poștă.
Deci, cum rezultă că dispoziția nu a fost comunicată, nu avea cum să curgă termenul de atacare, care curge de la comunicare, prin urmare plângerea este considerată în termen iar acest motiv de recurs este nefondat.
Cu privire la celelalte motive de recurs, faptul că preluarea imobilului înscris în CF 6720 C., nr. top 1319 s-a făcut prin D. nr. 2. înscrisă sub B6 cu privire la imobilul de sub A+1 denotă pe de o parte că preluarea s-a făcut de la dr. N. A. (N. S.) proprietar sub B1, văd. lui N. G. (N. G.), născută Szekely C. proprietar sub B2, și N. K. căsătorită cu K. Jakab proprietar sub B5, aceștia fiind proprietari ai imobilului de sub A+1 preluat de către stat la reforma agrară după cum reiese din înscrierea de sub B6.
A. înseamnă că preluarea fiind făcută de la antecesorii reclamantei K. M. J. doar aceasta are calitatea de persoană îndreptățită deoarece este succesoarea proprietarilor tabulari, proprietari care figurează și în actul de preluare.
Pe de altă partea același fapt, al preluării prin D. nr. 2., semnifică și faptul că antecesorul reclamantului R. V. L., numitul S. S., nu putea să cumpere în perioada 1948-1956 parte din imobilele situate în C.-N., str. Calea Turzii nr. 72-112, cât timp acestea au fost deja preluate de către stat de la alte persoane.
Prin urmare reclamantul R. V. L. nu are calitatea de persoană îndreptățită deoarece antecesorul său, numitul S. S., nu apare nici în cartea funciară și nici în actul de preluare de către stat.
Actele de vânzare-cumpărare încheiate în perioada 1948-1956 nu au nici o relevanță în cadrul prezentului litigiu pentru că, și în condițiile în care reclamanta K. M. J., în calitate de succesoare a proprietarilor tabulari care au încheiat acele contracte de vânzare-cumpărare cu antecesorul reclamantului R. V. L., numitul S. S., recunoaște încheierea acelor contracte trebuie stabilit că preluarea prin D. nr. 2. s-a făcut în temeiul L. nr.
187/1945 pentru reforma agrară.
Or, potrivit art. 26 din D.-lege nr. 1., aplicabil la epoca încheierii contractelor, dreptul de proprietate se dobândește prin expropriere și fără înscrierea în cartea funciară.
Chiar dacă legislația nu cerea la acea vreme pentru categoria de acte juridice încheiate de numitul S. S. forma autentică, ceea ce trebuie analizat nu este dacă actele au fost sau nu încheiate în forma autentică ci faptul că vânzătorii nu mai aveau în patrimoniu dreptul de proprietate și prin urmare nu mai aveau ce să transmită, iar prin prisma L. nr. 1. are calitate de persoană îndreptățită doar reclamanta K. M. J., iar nu și reclamantul R. V. L., deoarece doar antecesorii reclamantei K. M. J. apar în actul de preluare și în cartea funciară pe când antecesorul reclamantului R. V. L. nu aparenici în actul de preluare, care este din 1946 iar contractele evocate sunt din
1948 și 1956, și nu apare nici în cartea funciară.
Chiar dacă exproprierea a fost înscrisă în cartea funciară doar la (...) trebuie observat că prin L. nr. 2. a fost pus în aplicare D.-lege nr. 1. care, cum am arătat mai sus, nu cerea intabularea ca și condiție pentru dobândirea dreptului de proprietate prin expropriere, iar contractele invocate de reclamantul R. V. L. au fost încheiate în 1948 și 1956, deci sub imperiul acestui act normativ, D.-lege nr. 1., care opunea exproprierea fără intabulare oricărei persoane.
Nu autentificarea transfera proprietatea ci intabularea, sub regimul
D.ui-lege nr. 1., așa că motivul de recurs relativ la forma contractelor din
1948 și 1956 este nefondat.
Prin prisma L. nr. 1., are calitatea de persoană îndreptățită potrivit art. 24 alin. (1) persoana din actul de preluare, în absența unor probe contrare, atunci când dispune că „În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive."
Textul legal indică, pentru o primă verificare a calității de persoană îndreptățită, celelalte probe ale dreptului de proprietate, în speță cartea funciară, apoi în subsidiar actul de preluare.
Contractul nu este o probă contrară în înțelesul acestui act normativ cât timp la vremea încheierii contractului, în acea zonă a țării, se cerea intabularea în cartea funciară ca și condiție a dobândirii dreptului, nefiind suficient acordul de voință al părților, pe lângă faptul că exproprierea era opozabilă tuturor și fără înscrierea în cartea funciară.
Or, cum am arătat, antecesorul reclamantului R. V. L. nu figurează nici în cartea funciară și nici în actul de preluare, ba mai mult actul de preluare este anterior contractelor încheiate de antecesorul reclamantului.
O punere în posesie a antecesorului reclamantului este îndoielnică și chiar să fi existat ar fi fost făcută de o persoană care nu avea nici o calitate să facă acel act de punere în posesie iar o plată a prețului a fost făcută tot unui neproprietar.
Este real că lipsa înscrierii în cartea funciară nu poate fi opusă de o parte contractantă celeilalte, dar această prevedere se referă doar la părți nu și la terți, cum este în speță statul prin expropriere, și cu condiția ca una dintre părți să fie proprietarul din cartea funciară, cea ce nu mai era cazul cât timp exproprierea operase transferul proprietății și fără intabulare din momentul aplicării D.ui-lege nr. 1., anume anul 1947, care este anterior încheierii primului contract din 1948.
Obligațiile între părți, în acest fel, sunt obligații contractuale, care dau naștere unor drepturi de creanță, ce nu pot fi eficiente în procedura L. nr. 1., unde sunt analizate doar drepturi reale.
În aceste condiții, titularul unui drept de proprietate extratabular opozabil, poate fi doar cu privire la unul dintre drepturile dobândite în condițiile art. 26 al D.ui-lege nr. 1., chiar dacă terții au avut cunoștința de convenția respectivă, dacă acea convenție nu permite dobândirea de drepturi extratabulare.
Până la înscrierea în cartea funciara nu se poate vorbi de un act juridic translativ de proprietate, intabularea în cartea funciară fiind o excepție de la regulile consensualiste ale C.ui civil român, orice transfer de proprietate imobiliară fiind reglementat doar de D.-lege nr. 1. iar nu de C. civil.
E. nu a fost făcută din patrimoniul și din posesia antecesorului reclamantului R. V. L., ci din patrimoniul proprietarilor tabulari, dr. N. A. (N. S.) proprietar sub B1, văd. lui N. G. (N. G.), născută Szekely C. proprietar sub B2, și N. K. căsătorită cu K. Jakab proprietar sub B5, aceștia fiind menționați în actul de preluare din 1946, și nici nu avea cum să fie altfel deoarece contractele invocate de reclamant sunt ulterioare preluării din
1946, fiind încheiate abia în 1948.
Cât privește sumele achitate cu titlu de preț, în prezenta cauză instanța nu a fost investită cu analiza drepturilor de creanță.
Nu se poate aprecia, cum solicită recurentul că, în ipoteza în care nu ar fi intervenit decizia de expropriere, întreaga suprafața de 37.800 mp. ar fi revenit antecesorului reclamantului, prețul fiind integral plătit, deoarece chiar dacă exproprierea ar putea fi apreciată ca act nelegal și neconstituțional, o reparație se poate obține doar în condițiile L. nr. 1., or în această procedură reclamantul nu are calitatea de persoană îndreptățită și nu poate face aprecieri cu privire la restituirea în natură sau prin echivalent.
Referitor la recursul pârâtului M. C.-N. prin P., relativ la motivul de recurs privind tardivitatea introducerii contestației împotriva dispoziției în cauză, acesta este nefondat pentru motivele arătate mai sus atunci când s-a analizat acest motiv în recursul reclamantului R.
Referitor la îndreptățirea reclamantei la măsuri reparatorii, aceasta a făcut dovada calității de moștenitor după foștii proprietari tabulari, prin actele depuse la dosarul instanței și chiar dacă aceste acte nu au fost depuse la dosarul aferent notificării, până la momentul soluționării acesteia, cât timp prin D. nr. 2. pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii s-a reținut că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Rezultă că aceste acte pot fi depuse și direct în instanță, mai ales înipoteza în care nu se soluționează notificarea ci instanța face o astfel de soluționare, cum s-a solicitat în speță prin acțiunea inițială, completată doar ulterior cu atacarea dispoziției.
Textul art. 23 ale L. 1. menționează că actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă aceasta calitate si, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolata si orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării.
A. în vedere că nu există o sancțiune pentru nedepunerea la unitatea care trebuie să emită dispoziție în temeiul L. nr. 1. iar instanța poate soluționa pe fond notificarea rezultă că depunerea doar în instanță a actelor de stare civilă nu poate atrage respingerea notificării, respectiv a plângerii.
Mai arată acest recurent că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală în ceea ce privește stabilirea în mod direct a cuantumului bănesc al despăgubirilor la care reclamanta este îndreptățită, în sensul că, deși se retine faptul ca aceste despăgubiri urmează a fi acordate în condițiile legii speciale incidente în materie, respectiv T. VII din L. 2., se stabilește și cuantumul acestora (prin raportul de expertiza tehnica de evaluare întocmit in cauza), soluție aflata în totala contradicție tocmai cu prevederile legii speciale invocate de către instanța. Astfel, L. 2. instituie în mod exprescompetența de evaluare a bunurilor imobile preluate în mod abuziv în proprietatea S.ui R. în perioada 1945-1989 în sarcina unei autorități administrative.
Acest motiv de recurs este fondat.
H. CEDO din 12 octombrie 2010 în Cauza M. Atanasiu și alții împotriva R.iei, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 778 din (...), la pct. 142 arată că „Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din P. nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor le gale în cadrul
procedurilor prevăz ute de legile de rep arație și de epuizar ea căilor de atac
prevăzute de aceste legi ." și pct. 164 „Așa cum art. 1 din P. nr. 1 nugarantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate [Van der Mussele împotriva Belgiei, 23 noiembrie
1983, § 48, seria A nr. 70; Slivenko împotriva Letoniei (dec.) [MC], nr.
48.321/99, § 121, CEDO 2002-II, și Jantner, menționată mai sus, § 34]."
Prin urmare se recunoaște posibilitatea instituirii unei proceduri obligatorii și ca o consecință necesitatea urmării acestei proceduri și doar a acesteia.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor într-un alt cadru decât cel stabilit de T. VII din L. nr. 2. nu poate fi admisă.
C. ce reiese din ansamblul motivării Cauza M. Atanasiu și alții împotriva R.iei este că statul trebuie să facă efectivă procedura de despăgubire și că în această procedură statele se bucură de o anumită marjă de apreciere (pct. 166), că puterile publice sunt obligate să reacționeze în timp util (pct. 168), iar autoritățile naționale trebuie să beneficieze de o largă marjă de apreciere, nu numai pentru a alege măsurile care să reglementeze raporturile de proprietate din țară, ci și pentru a avea la dispoziție timpul necesar pentru punerea lor în aplicare (pct. 172).
Art. 1 din P. nr. 1 nu garantează un drept la o compensație integrală în orice circumstanțe, o compensație numai parțială nefăcând privarea de proprietate nelegitimă eo ipso în toate cazurile (pct. 175).
Conform art. 1 din P. nr. 1, statul are dreptul de a expropria bunuri - inclusiv orice drepturi la despăgubire consfințite de lege - și de a reduce, chiar foarte mult, nivelul despăgubirilor prin mijloace legislative (pct. 174.).
Curtea de apel reține că dacă nu se poate garanta un drept la o compensație integrală în orice circumstanțe, atunci o recunoaștere a despăgubirii în condițiile chiar și în condițiile T.ui VII din L. nr. 2. este o compensație parțială iar dacă statul are dreptul de a expropria bunuri - inclusiv orice drepturi la despăgubire consfințite de lege atunci nu pot fi stabilite despăgubiri în alt cadru decât cel stabilit de T. VII din L. nr. 2..
Curtea Europeană mai reține că este imperativ ca statul să ia de urgență măsuri cu caracter general, care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză (pct. 228).
Acest just echilibru se referă și la sarcina foarte importantă pe care legislația în materie de bunuri imobile naționalizate o impune bugetului de stat (pct. 227).
Chiar și aici, în Cauza Atanasiu, nu se admite posibilitatea unor acțiuni de drept comun pentru stabilirea unor despăgubiri pentruneacordarea despăgubirilor, ci din contră se acceptă o marjă mare de manevră a statului cu privire la alegerea măsurii de despăgubire. C. ce reiese din această decizie este doar că statul trebuie să facă efectivă procedura de despăgubire.
Nu este posibilă stabilirea pe calea dreptului comun a despăgubirilor care trebuiesc stabilite în procedura specială reglementată de T. VII al L. nr.
2., modificată și completată prin O. nr. 8., deoarece stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite cu titlu de măsuri reparatorii în echivalent revine exclusiv C. Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor conform T.ui VII al L. nr. 2., în acest sens dispunând și Înalta Curte de Casație și Justiție prin D. nr. L..
Prin urmare, procedura este exclusivă iar nu alternativă, iar nefiind alternativă nu permite stabilirea despăgubirilor într-o altă procedură decât în cea indicată de lege.
Nu în ultimul rând amintim incidența în cauză a deciziei nr. 27/2011 a
Înaltei Curți de C. și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele ce nu pot fi restituite în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin T. VII al L. nr. 2., îndreptate direct împotriva S.ui R., întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din P. nr. 1 și ale art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sunt inadmisibile.
Motivul de recurs privind trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea refacerii raportului de expertiza de evaluare, nu va fi analizat având în vedere că este subsidiar admiterii motivului de recurs analizat anterior în sensul admiterii.
Pârâtul P. M. C.-N. a invocat aceleași motive de recurs ca și recurentul
M. C.-N., prin urmare argumentele de mai sus sunt valabile și pentru recursul acestuia.
Cât privește recursul reclamantei K. M. J., aceasta a solicitat restituirea în natură către reclamantă a terenului în suprafață de 7.135 mp din imobilul revendicat, identificat în raportul de expertiză al d-nei expert F. F. ca fiind P. N. înscris în CF 24064 C.-N. nr.top. 1319/67/3, CF 24064 C.- N. nr.top. 1319/67/58 și CF 1473 C.-N. nr.top. 1319/67/2.
Acest motiv de recurs nu este fondat deoarece este adevărat că art. 1 din L. nr. 1. instituie principiul restituirii în natură a imobilelor atunci când acestea sunt libere dar mai instituie o serie de restricții și excepții.
Una dintre aceste excepții este cea reglementată de art. 10 alin. 2 din
L. nr. 1., anume „În cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate in mod abuziv s-au edificat noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea in natura a părții de teren ramase libera, iar pentru suprafața ocupata de construcții noi, cea afectata servituților legale si altor amenajări de utilitate publica ale localităților urbane si rurale, masurile reparatorii se stabilesc in echivalent."
Terenul în speță a suferit transformări ale destinației de la preluare până în prezent în sensul că pe acesta a existat la preluare o construcție ce a fost demolată iar pe teren s-au edificat alte construcții noi, străzi, etc., cât și
P. N., solicitat, acesta din urmă, a se restitui în natură de recurentă.
Destinația de parc public, care constituie un ansamblu destinat în întregime utilității publice și pentru o comunitate urbană, fiind o structură bine închegată, se încadrează în noțiune de amenajări de utilitate publică menționată de art. 10 alin. 2 din L. nr. 1. și atunci, ca o consecință firească, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
Rațiunea privind utilitatea publică pentru aceste categorii de terenuri subzistă și este menționat și în L. nr. 1..
Categoriile de imobile prevăzute la art. 10 alin. 2 din L. nr. 1. sunt afectate servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale iar prin destinația lor restituirea ar afecta grav interesul public cărora le este destinată afectațiunea și folosința, prin urmare acesta a fost interesul legiuitorului de a stabili imposibilitatea restituirii în natură.
În cazul unora dintre acestor imobile schimbarea destinației, chiar dacă este prevăzută ca posibilă de art. 10 alin. 11 din L. nr. 1., este imposibilă din motive obiective, cum ar fi la străzi, conducte, sau din motive legale, cum este cazul parcurilor, anume acest teren ocupat de parc are destinația de spațiu verde, destinație care nu poate fi schimbată, potrivit art. 71 din O. nr. 195/2005.
Un parc poate fi considerat prin excelență amenajare de utilitate publică, fiind exceptat de la restituire întrucât având destinația de parc public această destinație nu poate fi schimbată.
Chiar dacă în forma sa inițială și conform primelor norme metodologice de aplicare L. nr. 1. nu interzicea restituirea unor astfel de terenuri, L. nr. 1. în forma de la data soluționării cererii reclamantei instituie o astfel de interdicție și prin urmare restituire nu este posibilă.
Este evident că legea aplicabilă este cea de la data analizării cererii deoarece principiul aplicării imediate a legii este regula de drept conform căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor situațiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi.
L. civilă nouă se aplică atât situațiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere la momentul intrării ei în vigoare, cât și efectelor viitoare ale situațiilor juridice trecute.
Simpla recunoaștere prin lege a unor drepturi generale și abstracte nu înseamnă că legiuitorul nu va putea pe viitor modifica (fie în sensul restrângerii, fie în sensul extinderii, fie în sensul suprimării), respectivele prevederi legale. O astfel de modificare, completare sau abrogare este posibilă fără a se încălca principiul neretroactivității dacă drepturile respective au rămas la stadiul de situație legală abstractă sau dacă în urma manifestării de voință a subiectului de drept, respectiva situație legală nu s- a concretizat până la momentul intrării în vigoare a legii noi, fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fie printr-un alt act de autoritate generator de drepturi concrete.
Ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
Dar, în măsura în care raporturile juridice nu erau încă pe deplin constituite în momentul intrării în vigoare a noii legi, acele raporturi nu se vor putea consolida decât în limitele determinate de legea nouă și nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie.
Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară modifică efectele viitoare sau le exclude, dispozițiile din legea ulterioară se aplică și la efectele actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de uniformă obligativitate pentru toți.
Dacă P. M. C.-N. ar fi soluționat notificarea în termenul legal de 60 de zile, atunci, față de dispozițiile legii de la acea dată, restituirea în natură a acestui teren ar fi fost posibil să fie dispusă, dar aceasta este doar o speculație fără relevanță juridică față de faptul că analiza se face în prezent prin prisma dispozițiilor legale în vigoare în prezent.
Motivul de recurs derivat din prevederile art. 10 alin. 11 din L. nr. 1., anume că aceste dispoziții interzic înstrăinarea sau schimbarea destinației imobilului a cărui restituire în natură nu este posibilă datorită afectării acestuia unei amenajări de utilitate publică doar pe o perioadă de 5 ani, nu poate fi primit pentru că, pe de o parte, art. 10 alin. 2 din L. nr. 1. instituie clar interdicția restituirii iar apoi, o astfel de schimbare de destinație nu este posibilă pentru toate imobilele afectate unei amenajări de utilitate publică, cum este în speță interdicția arătată mai sus stabilită de art. 71 din O. nr.
195/2005.
Nu apartenența unui bun la domeniul public constituie un impediment la restituirea în natură a acestuia către fostul proprietar ci faptul că imobilele afectate unei amenajări de utilitate publică în prezent, așa cum prevede art. 10 alin. 2 din L. nr. 1., astfel că este inutil a se analiza modul de preluare de către stat și cum a intrat în domeniul public, mai ales în condițiile în care această preluare abuzivă este recunoscută, altfel nu s-ar fi dispus acordarea de despăgubiri.
Relevantă este situația din prezent a imobilului și interesul general protejat de ordinea juridică prezentă, rezultat din afectarea imobilelor unei amenajări de utilitate publică care împiedică restituirea.
Restituire nu este posibilă chiar și în ipoteza în care reclamanta dorește să îi păstreze afectațiunea deoarece imobilele se restituie în natură libere de orice sarcini, ori faptul că terenul este ocupat de spații verzi-parc, este o sarcină în înțelesul textului legal al art. 9 din L. nr. 1., anume orice împiedică exercițiul liber al dreptului de proprietate.
Prin urmare imobilul nu se poate restituie dacă nu este liber de sarcini iar interdicția arătată mai sus stabilită de art. 71 din O. nr. 195/2005, de schimbare a destinației de spațiu verde, este o astfel de sarcină.
Motivul de recurs privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri în condițiile legii speciale T. VII din L. nr.
2., la valoarea stabilită prin raportul de expertiză, și cu referire la art. 1 P. 1, este nefondat pentru motivele arătate mai sus atunci când a fost analizat în sensul admiterii motivul de recurs al recurentului M. C.-N. relativ la aceste despăgubiri, și pirn prisma art. 1 P. 1.
În temeiul prevederilor art. 312 alin . 1 și art. 299 și urm. Cod procedură civilă, curtea urmează să respingă ca nefondate recursurile declarate de reclamanții R. V. L. și K. M. J., nefiind incidente nici unul din motivele de casare sau modificare prevăzute art. 304 Cod procedură civilă.
Față de cele menționate anterior și în temeiul prevederilor art. 304 pct.
9 Cod procedură civilă cât și al art. 312 alin. 3, art. 299 alin. 1 Cod procedură civilă, curtea urmează să admită în parte recursurile declarate de pârâții M. C. N. și P. M. C.-N. împotriva sentinței civile numărul 779 din (...) a T. C. pronunțată în dosar numărul (...), pe care o va modifica în parte în sensul că va înlătura din dispozitiv mențiunea privitoare la stabilirea valorii despăgubirilor.
Restul dispozițiilor sentinței atacate vor fi menținute ca legale și temeinice.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE L.
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanții R. V. L. și K. M. J.
Admite în parte recursurile declarate de pârâții M. C. N. și P. M. C.-N. împotriva sentinței civile numărul 779 din (...) a T. C. pronunțată în dosar numărul (...), pe care o modifică în parte în sensul că înlătură din dispozitiv mențiunea privitoare la stabilirea valorii despăgubirilor.
Menține restul dispozițiilor sentinței atacate.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din (...).
PREȘEDINTE JUDECĂTORI I. D. C. A. A. P. C. M. CONȚ
Redactat de I., dactilografiat de S. În 3 ex., la data de (...)
Judecător fond - O.-S. M. - Tribunalul Cluj
GREFIER A. A. M.
| ← Decizia civilă nr. 1727/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă | Decizia civilă nr. 1595/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă → |
|---|
