Decizia civilă nr. 8/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă
| Comentarii |
|
Dosar nr. (...)
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 8/A/2012
Ședința ta de 27 ianuarie 2012
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. D. C.
JUDECĂTOR: M. C. V.
G.: A. B.
S-au luat în examinare, în vederea pronunțării, apelurile declarate de către reclamanta P. R. U. CU R.( G.-C.) S. și de către pârâta P. O. R. Ș., împotriva sentinței civile nr. 1647 din (...), pronunțată de Tribunalul
Maramureș în dosarul nr. (...), având ca obiect revendicare imobiliară.
Se constată că la data de 27 ianuarie 2012, pârâta apelantă P. O. R. Ș. a transmis prin fax la dosar note, la care a anexat copie după convocarea la conciliere și copie după procesul - verbal nr. 429/(...).
Mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 20 ianuarie 2012, când s-a dispus amânarea pronunțării asupra apelului pentru data de azi, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 1647 din (...), pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. (...) a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta P. R. U. cu R. (G. C.) Ș., împotriva pârâtei P. O. R. Ș., județul M., a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta P. O. R. Ș. împotriva pârâtei P. G. C. Ș., în dosarul (...) conexat la prezentul dosar, și în consecință:
A fost obligată pârâta să predea reclamantei în deplină proprietate și pașnică folosință B. „. M. D. și terenul în suprafață de 1021 mp înscris în CF
23 Ș. nr. top 34.
A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 114.707 lei reprezentând drept de creanță.
S-a dispus instituirea unui drept de retenție în favoarea pârâtei cu privire la imobilul lăcaș de cult B. „. M. D. până la achitarea integrală a sumei mai sus acordate de către reclamantă.
S-au respins cererile formulate de reclamantă cu privire la revendicarea imobilelor înscrise în CF 23 Ș. nr. top 42; 33/2/a; 36.
S-au respins cererile formulate de pârâtă cu privire la pretențiile de
688.245 lei și 159.800 lei.
S-a luat act de renunțarea la judecată a cererii reconvenționale formulată de pârâtă în dosarul nr. (...).
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:
Proprietar tabular al imobilului înscris în CF 23 Ș. 33/2/a în natură teren situat la locul numit „., poiană în intravilan"; în suprafață de 1034 mp , precum și a imobilului înscris în CF 23 Ș. nr. top 34, în natură B. și teren în suprafață de 1021 mp este reclamanta B. G. - C. din Ș..
B. a fost construită, anul terminării edificării fiind prin anul 1890, anul terminării turnulețului de pe cupolă a fost în 1924, iar a picturilor interioare anul 1930. Suprafața clădirii este de 677,50 mp.
Din actele de la dosar a reieșit că în perioada anilor 1880 cu ocazia recensământului efectuat, în localitatea Ș. din totalul populației de 905 persoane 895 erau catolici restul de 10 persoane fiind izraeliți, iar cu ocazia recensământului populației din 1900 s-a constatat că din numărul total de
956 locuitori ai localității Ș. un număr de 946 erau de religie greco-catolică,
10 izraeliți. Fiind acte oficiale, de aici se poate concluziona că biserica a fost construită de cetățeni care la acea vreme erau de religie catolică.
Prin apariția D. nr. 177/1948 toate organizațiile statutare ale cultului greco-catolic au încetat să mai existe. Prin D. 3. Statul constată că biserica greco-catolică nu mai există. Conform acestui act normativ averea acesteia a fost preluată de stat cu excepția expresă a averii fostelor parohii greco-catolice. D. nr. 3. a fost abrogat prin D.-L. nr. 9. care a recunoscut oficial B. R. U. cu R., iar potrivit dispozițiilor art. 2 din D. nr. 126/1990 bunurile preluate de stat prin efectul D. nr. 3., aflate în prezent în patrimoniul statului, cu excepția moșiilor se restituie în starea lor actuală
Bisericii Unite cu R. G.-C..
Reclamanta fiind proprietara tabulară iar pârâta nu a opus vreun titlu acesteia, motiv pentru care instanța a apreciat că prima este îndreptățită în temeiul dispozițiilor art. 480 cod civil să revendice imobilul înscris în CF 23 nr. Top 34, în natură biserica din Ș. și curtea cu alei în suprafață de 1021 mp.
În privința imobilului din CF 23 nr. top 33/2/a din raportul de expertiză întocmit de expertul F. I. în dosarul 2058/1992 și a expertului M. I. din prezentul dosar a reieșit că pe suprafața de teren de 3600 mp se află curtea și casa parohială ortodoxă și anexele gospodărești. Din actele de la dosar a reieșit că această construcție a fost edificată de către pârâtă prin anii 1967 - 1968, cu aprobarea fostului Sfat P.ular din localitate. Cum reclamanta nu a revendicat nici o construcție de pe această parcelă de teren cu nr. top 33/2/a iar la data apariției D. nr. 3. terenul era liber fără construcții, înseamnă că imobilul a trecut în proprietatea Statului, nefăcând parte din categoria bunurilor exceptate de acest decret. În consecință restituirea acestui teren se poate realiza conform procedurii speciale prevăzute de legile speciale de retrocedare.
Așa fiind instanța a respins acest capăt de cerere formulat de reclamantă pentru revendicarea terenului în suprafață de 3719 mp din CF
23 nr. Top 33/2/a.
Cererile formulate de către reclamantă după închiderea dezbaterilor cauzei în concluziile scrise depuse la dosar, respectiv cele care vizează revendicarea imobilelor cu nr. top 42 și 36 din CF 23, sunt cereri noi, care nu au putut fi luate în considerare, fiind formulate tardiv fără a fi fost supuse discuției în contradictoriu cu pârâta.
În privința cererii formulate de pârâtă în dosarul (...) conexat la prezentul, reprezentând plata unor sume de bani reprezentând drept de creanță, respectiv suma de 688,245 lei contravaloarea părții din biserică, suma de 159.800 lei reprezentând contravaloarea părții din pictură și suma de 114.720 lei lucrări de amenajare și îmbunătățiri la lăcașul de cult, în total suma de 962.765 lei, echivalentul procentului de 3/5 credincioși ortodocși din Ș., s-au reținut următoarele:
Conform raportului de expertiză întocmit de experta B. L., construcția Bisericii „. M. D. a fost evaluată la nivelul sumei de 1.147.075
RON. În această valoare intră și contravaloarea lucrărilor de întreținere efectuate de către pârâtă și care au fost evaluate la suma de 114.707 lei.
Lucrările de întreținere constau în: instalații de încălzire cu panouri ceramice, refacerea tencuieli exterioare cu tencuieli în praf de piatră și terasit rașchetat, înlocuirea ferestrelor de lemn deteriorate cu ferestre metalice, trotuar de protecție în pantă pentru devierea apelor pluviale, schimbarea jgheaburilor și a burlanelor, dren de scurgere a apelor de infiltrație din ploi. Aceste lucruri profitând proprietarului construcției, a fost admisă cererea formulată de pârâtă în dosarul (...) conexat la prezentul conform principiului îmbogățirii fără justă cauză, reclamanta a fost obligată la plata sumei de 114.707 lei către pârâtă.
În ceea ce privește celelalte pretenții formulate de pârâtă, respectiv plata sumelor de 688,245 lei contravaloarea părții din biserică și suma de
159.800 lei reprezentând contravaloarea părții din pictură reprezentând cota de 3/5 parte din contravaloarea picturilor și din contravaloarea construcției, a bisericii instanța le-a apreciat ca fiind nefondate pentru următoarele considerente:
B. „. M. D. așa cum s-a mai arătat a fost construită la vremea când în localitate cetățenii erau de religie catolică. Nu are relevanță numărul de credincioși ortodocși și catolici câți sunt în prezent în localitate, atâta timp cât pârâta nu a dovedit faptul că din numărul cetățenilor existenți la data edificării bisericii câți dintre aceștia sau moștenitorii lor sunt în prezenți ortodocși. Este de notorietate faptul că, după apariția D. 3., când cultul greco-catolic a încetat să mai existe, o parte dintre enoriași au trecut la cultul ortodox, iar după abrogarea D. nr. 3. prin D.-lege nr. 9. decembrie
1989 când B. R. U. cu R. (greco-catolică) a fost recunoscută oficial parte dintre cei trecuți la ortodocși au revenit la cultul greco-catolic. Cum pârâta- reclamantă nu a dovedit tocmai numărul enoriașilor care inițial au fost catolici și au trecut la ortodocși rămânând în continuare la acest cult și după 1989, se apreciază că cererea privind pretențiile reprezentând cota de
3/5 parte din contravaloarea construcției și a picturilor este neîntemeiată. Picturile sunt realizate prin anii 1920. Starea lor de conservare este una în deteriorare progresivă, din cauza infiltrării apei pluviale, a murdăriei și a unei desprinderi accidentale, putând fi evaluate la 20 % .
Dreptul de retenție nu este reglementat de C. civil sub forma unei instituții aparte. Existența lui se deduce dintr-o serie de texte răzlețe, când într-o materie sau alta (art. (...), (...), (...), 481 Cod civil sau art. 815 Cod comercial). În lipsa unei reglementări exprese, complete și generale din C. civil, teoria dreptului de retenție este opera doctrinei. Conform acesteia,elementul de bază pe care se întemeiază facultatea conferită creditorului este conexiunea obiectivă dintre un lucru și o datorie.
Noțiunea de conexiune a datoriei cu lucrul trebuie interpretat foarte larg. În toate cazurile pentru ca dreptul de retenție să poată fi aplicabil se cere ca bunul referitor la care se invocă să fie proprietatea exclusivă a celui ce este debitorul deținătorului, în ceea ce privește cheltuielile pretinse.
În speță aceste condiții sunt îndeplinite. Reclamanta este proprietara construcției, și are o datorie față de pârâtă, reprezentând îmbunătățirile făcute, imobilul aflându-se în posesia creditorului.
Față de cele de mai sus, în baza dispozițiilor art. 480 Cod civil, se s-a admis în parte acțiunea, pârâta a fost obligată să lase în deplina proprietate a reclamantei imobilul înscris în CF 23 Ș. nr. top 34, în natură teren în suprafață de 1021 mp și B. „. M. D.. S-a admis în parte și cererea pârâtei urmând ca reclamanta să fie obligată la plata sumei de 114.707 lei și s-a dispus instituirea unui drept de retenție în favoarea pârâtei până la achitarea integrală a sumei datorate de către reclamantă. Celelalte cererii atât ale reclamantei cât și cele ale pârâtei au fost respinse.
Potrivit art. 246 Cod procedură civilă s-a luat act de renunțarea la judecată a cererii reconvenționale formulate de pârâta reclamantă, care vizează aceleași pretenții pe care pârâta a solicitat-o în dosarul (...) conexat la prezentul.
Admițându-se în parte cererile ambelor părți, în temeiul dispozițiilor art. 275 Cod procedură civilă s-au compensat în totalitate cheltuielile de judecată.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel în termen legal atâtreclamanta cât și pârâta.
Întrucât ambele părți au formulat precizări și completări succesive ale motivelor de apel, cu ocazia prezentării declarațiilor de apel, curtea va rezuma aceste motive, la fiecare critică invocată urmând a sintetiza cele prezentate în motivarea inițială a apelului, precum și în completările ulterioare.
1. Prin apelul formulat de către reclamantă și completat la termenul de judecată din (...), s-a solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței în sensul admiterii în întregime a acțiunii și respingerii în totalitate a acțiunii pârâtei înregistrată în dosarul conexat nr. (...) al T.ui M..
În motivarea apelului, reclamanta a prezentat cadrul legislativ în materie, respectiv actele normative adoptate după instaurarea regimului totalitar - art. 37 din D. nr. 177/1948, art. 2 din D. nr. 3. - precum și actele normative adoptate după înlăturarea acestui regim - D. - lege nr. 9., art. 1 din D. - lege nr. 126/1990, invocând totodată jurisprudența C.E.D.O. și dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și Protocolul adițional nr. 1 la aceasta.
Critica adusă hotărârii primei instanțe vizează soluția de admitere în parte a celor două acțiuni sub următoarele aspecte: obligarea reclamantei la plata sumei de 114.707 lei, reprezentând drept de creanță în favoarea pârâtei, instituirea dreptului de retenție în favoarea pârâtei, asupra lăcașului de cult până la achitarea integrală a acestei sume și respingerea cererii de revendicare a imobilelor înscrise în CF nr. 23 Ș. nr. top 42,
33/2/a și 36.
Dreptul de proprietate al reclamantei, înscris în CF nr. 23 Ș. nu este un drept de coproprietate al enoriașilor în virtutea căruia să se solicite ieșirea din indiviziune prin plata unei sulte.
B. a fost construită, în perioada 1880 - 1930, interval de timp în care potrivit recensămintelor efectuate, majoritatea covârșitoare a locuitorilor era de religie greco-catolică, aceștia fiind cei care au construit lăcașul de cult.
Fără nici un titlu, P. O. Ș. a preluat abuziv biserica și întreaga avere a reclamantei.
D. nr. 3. a fost abrogat expres prin D. - lege nr. 9., iar potrivit art. 2 din D. - lege nr. 126/1990 bunurile preluate fără titlu se restituie în starea lor actuală Bisericii R.ne Unite cu R..
Reclamanta fiind proprietară tabulară asupra lăcașului de cult, iar pârâta neopunându-i nici un titlu asupra acestuia, în mod corect prima instanță în baza art. 480 C.civil a admis acțiunea în revendicare.
În ce privește imobilul evidențiat sub nr. top 33/2/a, în mod greșit a fost respinsă acțiunea. Din raportul de expertiză efectuat în cauză rezultă că pe acest teren se află curtea, casa parohială ortodoxă și anexele gospodărești aferente, edificate în perioada 1967-1968, cu aprobarea fostului Sfat P.ular din localitate. A. aprobare însă este total irelevantă deoarece emitentul nu era proprietarul terenului, ci doar un detentor precar.
Cea de-a doua critică invocată de către reclamantă vizează greșita acordare a dreptului de creanță și instituirea dreptului de retenție.
Reclamanta arată că instanța a acordat ceea ce nu s-a solicitat, obiectul acțiunii din dosar nr. (...) al T.ui M. constituindu-l solicitarea cotei de 3/5 parte din valoarea bisericii, corespunzătoare procentului de populație de confesiune ortodoxă.
Reclamanta a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză. În speță, reclamanta din dosar nr. (...) al T.ui M. nu a probat existența însărăcirii sale și nici cuantumul acesteia, pentru a determina întinderea sumei de trebuie restituită.
Referitor la neîndeplinirea condițiilor existenței unei îmbogățiri fără justă cauză, reclamanta a arătat că ea nu s-a îmbogățit cu nimic, iar reclamanta din dosarul nr. (...) a T.ui M. nu a sărăcit cu nimic, deoarece a beneficiat și s-a folosit în mod exclusiv de îmbunătățirile aduse.
Toate cheltuielile au vizat întreținerea lăcașului de cult, aspect ce stătea în obligația exclusivă a Parohiei Ortodoxe, de vreme ce aceasta îl folosea în exclusivitate.
Ceea ce pârâta consideră că reclamanta îi datorează nu are nici un fundament juridic.
Prima instanță a arătat lucrările de întreținere pentru care reclamanta este datoare să o despăgubească pe pârâtă: instalațiile de încălzire, tencuieli, înlocuire ferestre, schimbarea jgheaburilor, o parte din acestea fiind făcute în anul 2004, când lăcașul de cult era monument istoric, iar potrivit art. 24 alin.1 lit. a din L. nr. 50/1991, constituie infracțiuni efectuarea de lucrări de construire, reconstruire, extindere, reparare, consolidare, protejare, restaurare, conservare, precum și orice alte lucrări, indiferent de valoarea lor care urmează să fie efectuate la construcții reprezentând monumente istorice.
În concluzie, în opinia reclamantei, însărăcirea pârâtei a rezultat din săvârșirea de către aceasta a unei infracțiuni.
Referitor la greșita instituire a dreptului de retenție, reclamanta arată că instanța nu a indicat conținutul acestuia, în plus fiind instituit pentru o creanță dobândită prin săvârșirea unei infracțiuni.
Dreptul de retenție este o garanție care conferă un drept de urmărire și nu de folosință a bunului, iar în speță intimata își desfășoară activitatea în imobil, exercitând astfel un drept de folosință.
Nu este incident niciunul din cazurile prevăzute de lege pentru instituirea unui drept de retenție asupra bunului ce face obiectul revendicării.
Pentru instituirea unui drept de retenție este esențial obligatorie existența unui contract. În caz de neîndeplinire a obligațiilor asumate, detentorul poate institui un drept de retenție asupra bunului.
Or, în speță, bunul reclamantei a fost confiscat în mod abuziv, fără să existe vreun contract și fără primirea vreunei juste și prealabile despăgubiri.
Elementul de bază pe care se întemeiază facultatea conferită creditorului este conexitatea obiectivă dintre un lucru și o datorie.
Suma pretinsă de reclamantă, în ipoteza în care a fost folosită, a fost, indubitabil, utilizată exclusiv în virtutea dreptului său de folosință.
Niciodată un drept de creanță și un drept de retenție nu pot fi opuse adevăratului proprietar abuziv și samavolnic deposedat de bunurile sale de către detentorul precar.
2. Prin apelul declarat de către pârâtă, reclamantă în dosar nr. (...) al
T.ui M., aceasta a solicitat în principal modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii în revendicare cu consecința respingerii cererii reconvenționale, iar în subsidiar, în cazul în care instanța apreciază ca întemeiată acțiunea reclamantei, schimbarea hotărârii în sensul admiterii în întregime a cererii reconvenționale.
Argumentul principal care stă la baza admiterii acțiunii reclamantei este faptul că este proprietara tabulară a bunurilor în litigiu, iar pârâta nu a opus vreun titlu acesteia.
A. afirmație însă este neîntemeiată, pârâta invocând succesiunea actelor normative incidente în cauză:
Desființarea cultului greco-catolic prin D. nr. 3., titlul pârâtei constituindu-l art. 37 din D. nr. 177/1948, coroborat cu D. nr. 3..
În baza acestor dispoziții, dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor care cădeau sub incidența lor, nu este condiționată de înscrierea în cartea funciară, dispoziția evocată arătând că în cazul trecerii a cel puțin
75% din numărul credincioșilor comunității locale a cultului părăsit, întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunității locale a cultului adoptat.
Prin urmare, transferul bunurilor în litigiu din patrimoniul reclamantei în cel al pârâtei a operat de drept, existând o similaritate între situația din speță și ipoteza dobândirii unor bunuri pentru cauză de moarte, întrucât desființarea unui întreg cult care a implicat și desființarea componentelor locale ale acestuia, a avut ca și consecință faptul că persoanele juridice vizate au devenit inexistente.
Abrogarea D. nr. 3. prin D. - lege nr. 9. produce efecte ex-nunc, neputând aduce vreo atingere drepturilor deja dobândite de către pârâtă.
A. abrogare în nici un caz nu poate afecta dobândirea bunurilor în litigiu pe baza art. 37 din D. nr. 177/1948.
Reclamanta a pierdut proprietatea în anul 1948, prin urmare, nu mai are calitatea necesară pentru a promova o acțiune în revendicare, întrucât promovarea acestei acțiuni este condiționată de existența calității de proprietar la momentul promovării acțiunii.
Prin abrogarea D. nr. 3. și adoptarea D. - lege nr. 126/1990, reclamantei nu i s-a recunoscut, în mod retroactiv, calitatea de persoană juridică.
În intervalul 1948 - 1990 reclamanta nu avea personalitate juridică recunoscută, deci nu avea nici patrimoniu, astfel încât era imposibil să aibă calitatea de proprietar al imobilelor revendicate de la momentul preluării acestora, până la momentul adoptării D. - lege nr. 126/1990.
Faptul că dreptul reclamantei nu a fost radiat din cartea funciară la momentul desființării acesteia, nu poate justifica admiterea acțiunii în revendicare.
Existența unei înscrieri în CF în favoarea unei persoane juridice inexistente este fără relevanță juridică, întrucât inexistența persoanei juridice echivalează cu inexistența patrimoniului, cu consecința imposibilității existenței vreunui drept.
Instanța de fond prin hotărârea pronunțată ignoră cu desăvârșire importanța voinței credincioșilor în ceea ce privește posibilitatea de revendicare a bunurilor în litigiu.
O deosebită importanță prezintă interpretarea corectă a textului art. 3 din D. - lege nr. 126/1990, care prevede cu prioritate rezolvarea pe cale amiabilă a diferendului, doar în subsidiar existând posibilitatea de revendicare a bunurilor, potrivit dreptului comun.
Acest text de lege a fost adoptat cu un scop reparator, beneficiarii acestuia putând fi doar cei care, în concret, au fost supuși pretinselor abuzuri produse de D. nr. 3.. acest raționament susține ideea potrivit căreia voința enoriașilor este decizională în privința posibilității de revendicare, deoarece, în concret, ei au fost cei afectați prin aceste preluări.
Din moment ce bunurile în cauză au aparținut Parohiei G.-Catolice, singurii îndreptățiți să pretindă restituirea bunurilor sunt urmașii acesteia.
Or, majoritatea enoriașilor afectați prin aceste preluări au trecut la cultul ortodox la momentul desființării cultului greco-catolic. În prezent, aceste persoane și urmașii lor aparțin cultului ortodox și în prezent, neavând dorința de a le restitui.
În concluzie, reclamanta neputând să-și dovedească dreptul, îi lipsește calitatea necesară pentru introducerea unei acțiuni în revendicare, astfel încât se impunea respingerea acesteia pentru lipsa calității procesuale active.
Referitor la admiterea în parte a cererii reconvenționale, pârâta apreciază că se impunea admiterea acesteia în totalitate, respectiv obligarea achitării de către reclamantă a sumei de 688.245 lei, reprezentând contravaloarea părții din biserică ce constituie obiectul revendicării,
159.800 lei reprezentând contravaloarea părții din pictură și suma de
114.720 lei reprezentând lucrările de amenajare și îmbunătățire executate de pârâtă la lăcașul de cult. T. sumei solicitate este de 962.765 lei, echivalentul procentului de 3/5 credincioși ortodocși din localitate.
Este evident că în situația în care greco-catolicii au constituit majoritatea la momentul desființării cultului, iar în prezent doar 2/5 din numărul credincioșilor sunt de această religie, o mare majoritate a celor care au trecut la cultul ortodox la momentul desființării cultului greco-catolic, aparțin și în prezent acestui prim cult.
Concluzia este aceea că numărul foștilor greco-catolici și urmașilor acestora care după anul 1989 au ales să rămână la cultul ortodox, este unul semnificativ.
Pârâta concluzionează că greco-catolicii dinainte de 1948 nu au fost lipsiți nici un moment de folosința bunului revendicat, aspect dezvoltat anterior, însă, în cazul menținerii hotărârii de admitere a acțiunii în revendicare, este evident că pârâta, spre deosebire de reclamantă, va fi lipsită chiar și în mod faptic de folosința lăcașului de cult în litigiu.
Ar fi cel puțin inechitabil, în opinia pârâtei, ca în baza unui act normativ adoptat cu scop de reparație pârâta să ajungă într-o situație mult mai nefavorabilă decât situația în care reclamanta s-a aflat vreodată.
Sub acest aspect, în cazul admiterii acțiunii în revendicare, solicitarea sumelor de bani menționate este perfect justificată.
Pârâta a formulat și întâmpinare la apelul promovat de reclamantă, solicitând respingerea acestuia, arătând în esență, aspecte de altfel invocate și arătate în detaliu cu ocazia prezentării motivelor de apel ale pârâtei, că titlul pârâtei îl constituie art. 37 din D. nr. 177/1948, însărăcirea pârâtei urmare a edificării lucrărilor la lăcașul de cult rezultă din chiar conținutul raportului de expertiză efectuat în cauză, iar argumentul potrivit căruia efectuarea lucrărilor de îmbunătățire constituie infracțiuni potrivit Legii nr. 50/1991, nu poate fi primit, întrucât în ipoteza în care ar exista aceastăinfracțiune, raportat la sancțiunea prevăzută și la prev. art. 122 alin. 11Cod penal a intervenit prescripția, iar potrivit chiar susținerilor reclamantei, doar o parte din lucrările efectuate ar constitui infracțiune- montarea jgheaburilor și instalarea încălzirii centrale - pentru celelalte îmbunătățiri reclamanta datorând despăgubiri. Condițiile îmbogățirii fără justă cauză sunt pe deplin îndeplinite, întrucât în mod evident lucrările efectuate de pârâtă au dus la îmbogățirea reclamantei, concomitent cu diminuarea patrimoniului pârâtei, iar acordul reclamantei pentru efectuarea lucrărilor nu era necesar la momentul la care s-au făcut lucrările pârâta fiind proprietara lăcașului de cult, iar lucrările se încadrează în categoria celor necesare și utile. În ce privește instituirea dreptului de retenție în favoarea pârâtei, aceasta a fost corect dispusă de instanță, fiind îndeplinite toate condițiile, iar urmare a recunoașterii acestui drept, pârâta poate folosi în continuare bunul până la restituirea de către reclamantă a sumei datorate. Analizând apelurile prin prisma motivelor invocate, curtea constată căacestea sunt nefondate, urmând a fi respinse. 1. Apelul reclamantei vizează trei aspecte: a) - obligarea la plata sumei de 114.707 lei;b) - instituirea dreptului de retenție în favoarea pârâtei asupra lăcașului de cult până la achitarea integrală a acestei sume: c) Respingerea cererii de revendicare a imobilelor înscrise în CF 23 Ș., nr. top 42, 33/2/a și 36. a) În fața primei instanțe s-a administrat o expertiză care a avut ca obiectiv evaluarea întregului lăcaș de cult „. M. D., precum și costului lucrărilor de întreținere efectuate de pârâtă lăcașului de cult în perioada în care aceasta s-a aflat în folosința pârâtei (ca instituție). Din conținutul acestei lucrări tehnice de specialitate a reieșit că valoarea lucrărilor de întreținere este de 114.707 lei. Lăcașul de cult s-a aflat în folosința Parohiei Ortodoxe Ș. începând cu anul 1948. Este de notorietate faptul că într-un interval de peste 6 decenii, oricărui edificiu se impun a i se efectua lucrări de întreținere și renovare, în caz contrar, existând riscul major ca acesta să se transforme într-o ruină. Pârâta, fiind posesoarea lăcașului de cult în acest interval de timp, a efectuat aceste lucrări care au avut menirea de a-l conserva. În ipoteza în care reclamanta nu ar fi fost privată de folosința bunului proprietatea sa, ea ar fi fost cea care ar fi efectuat aceste lucrări, pentru a asigura menținerea construcției în parametri care să o facă susceptibilă de a fi folosită conform destinației sale. Cheltuielile necesare acestor lucrări au fost achitate de către pârâtă. Prin restituirea lăcașului de cult reclamantei, aceasta îl preia împreună cu toate lucrările efectuate pe cheltuiala pârâtei. Prin urmare, reclamantei care urmează să beneficieze de investițiile aduse bunului proprietatea sa de către pârâtă, îi revine obligația de a-i restitui acesteia contravaloarea acestor lucrări. Achitarea costului acestor lucrări de către pârâtă a avut ca și consecință diminuarea patrimoniului acesteia, în mod corect prima instanță stabilind că temeiul obligării reclamantei la plata sumei de 114.707 lei îl constituie incidența principiului îmbogățirii fără just titlu. Afirmația reclamantei potrivit căreia efectuarea de către pârâtă a lucrărilor de întreținere constituie infracțiuni, nu poate fi luată în considerare. O astfel de afirmație nu este întemeiată, în lipsa unei hotărâri definitive de condamnare operând prezumția de nevinovăție. b) Existând o strânsă conexiune între suma datorată de reclamantă și bunul asupra căruia s-a instituit dreptul de retenție al pârâtei, în mod corect instanța de fond a recunoscut în favoarea pârâtei un drept de retenție asupra lăcașului de cult până la plata sumei datorate de către reclamantă. În doctrina de specialitate s-a analizat în materia dreptului de retenție cazul posesorului care refuză predarea bunului revendicat, până la achitarea cheltuielilor necesare și utile pe care le-a efectuat în legătură cu lucrul, această situație fiind incidentă în prezentul litigiu. S-a statuat în doctrină că, în condițiile promovării unei acțiuni în revendicare, se recunoaște posesorului pârât dreptul de a refuza restituirea bunului revendicat până când proprietarul reclamant îi achită cheltuielile necesare și utile asupra lucrului. Beneficiar al dreptului de retenție este posesorul, fie că este de bună sau de rea credință, creanța garantată fiind reprezentată de dreptul posesorului în restituirea cheltuielilor necesare și utile efectuate asupra lucrului revendicat. Cheltuielile necesare se restituie de către proprietar în integralitatea lor, din moment ce ar fi trebuit efectuate și de către el, dacă bunul s-ar fi aflat în posesia sa, iar cheltuielile utile restituite în limita sporului de valoare adus bunului. În speță, lucrările de întreținere aduse de pârâtă lăcașului de cult au fost evaluate la suma de 114.707 lei, iar din descrierea lor în cuprinsul lucrării tehnice, reiese că au caracterul de cheltuieli necesare, întrucât în absența efectuării lor exista riscul deteriorării masive a lăcașului de cult: montarea unor instalații de încălzire, refacerea tencuielii exterioare, înlocuirea ferestrelor deteriorate, trotuar pentru devierea apelor pluviale, schimbarea jgheaburilor și burlanelor, dren de scurgere a apelor de infiltrație din ploi. Creanța garantată constând în restituirea cheltuielilor necesare și utile se naște în legătură directă cu lucrul generat, ceea ce conturează existența unei conexități materiale, ca fundament al mecanismului de garanție. În această situație, refuzul posesorului de a restitui bunul revendicat se constituie într-un veritabil drept de retenție. Afirmația reclamantei potrivit căreia pentru instituirea unui drept de retenție este esențial obligatorie existența unui contract nu este fondată. Existența unui contrat nu constituie o condiție necesară pentru nașterea dreptului de retenție. În speță există, așa cum am arătat anterior, conexitatea materială dintre creanță și bun (lăcașul de cult), în sensul că prilejuit de deținerea bunului s-a născut creanța pârâtei, care pretinde în favoarea sa recunoașterea dreptului de retenție. În aceste condiții, instituirea de către prima instanță a dreptului de retenție în favoarea pârâtei cu privire la imobilul lăcaș de cult B. „. M. D. până la achitarea integrală a dreptului de creanță în cuantum de 114.707 lei, este temeinică și legală, critica adusă hotărârii prin apelul declarat de reclamantă pe acest aspect, urmând a fi înlăturată ca total nefondată. c). Nici motivul de apel vizând respingerea cererii de revendicare a imobilelor evidențiate în CF 23 Ș. nr. top 42, 33/2/a și 36 nu este fondat. D. nr. 126/1990 prin art.2, excepta de la restituirea bunurilor preluate de stat, prin efectul D. nr. 3., moșiile. Restituirea imobilelor care au aparținut cultelor religioase și au fost preluate abuziv, cu sau fără titlu, de stat, de organizații cooperatiste sau orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult și-au găsit reglementarea în prevederile O.U.G. nr. 94/2002, aprobată prin L. nr. 5.. Potrivit acestui act normativ, cererea de retrocedare urma să fie analizată de C. specială de retrocedare, decizia emisă de aceasta fiind susceptibilă de a fi atacată cu contestație la instanța de contencios administrativ. Existând deci o reglementare specială în materia restituirii imobilelor aparținând cultelor religioase preluate abuziv, în vigoare la datapromovării prezentei acțiuni, reclamanta era ținută să urmeze această cale instituită de legea specială - O.U.G. nr. 94/2000 aprobată prin L. nr. 5.. În mod corect așadar, prima instanță, reținând că restituirea terenului se poate realiza conform procedurii prevăzute în legea specială de retrocedare, a respins cererea reclamantei de restituire a terenului evidențiat în CF 23 Ș.. 2. Apelul pârâtei. Solicitarea principală formulată în prezenta cale de atac o constituie schimbarea sentinței în sensul respingerii acțiunii în revendicare, în subsidiar pârâta solicitând admiterea cererii reconvenționale în totalitate, în sensul acordării integrale a dreptului de creanță solicitat. Argumentele aduse însă de pârâtă în susținerea acestei cereri nu sunt fondate. În primul rând, importanța acordată textului art. 3 din D. - lege nr. 126/1990, este pe deplin agreată și de către instanța de apel - importanța rezolvării litigiului pe cale amiabilă. În acest sens, inclusiv la ultimul termen de judecată din (...), instanța a insistat în soluționarea litigiului prin această modalitate, însă din opiniile exprimate de reprezentanții ambelor părți, conform cărora fiecare dintre ele este deschisă la dialog, partea opusă opunându-se, a reieșit că în speță, modalitatea de stingere amiabilă a litigiului nu este viabilă, intervenția instanței judecătorești fiind singura posibilitate de tranșare a diferendului pe calea unei hotărâri judecătorești. Referitor la admiterea acțiunii în revendicare asupra lăcașului de cult și terenului aferent acestuia, curtea constată că pe de o parte, așa cum corect a arătat prima instanță, reclamanta este proprietara tabulară a lăcașului de cult și a imobilului cu nr. top 34 - curte și alei în suprafață de 1021 mp, iar pârâta nu a opus un titlu de proprietate, susceptibil de a fi comparat cu cel al reclamantei. Pârâta susține că în perioada 1948-1990 reclamanta nu a avut nici personalitate juridică recunoscută (fiind desființat cultul greco-catolic prin D. nr. 3.), nici patrimoniu, astfel încât era imposibil să aibă calitatea de proprietar al imobilelor revendicate, de la momentul preluării acestora, până la momentul adoptării D. - lege nr. 126/1990. Este adevărat că prin scoaterea în afara legii a cultului greco-catolic în anul 1948, acesta și-a pierdut personalitatea juridică și patrimoniul, însă, una din consecințele adoptării D. - lege nr. 126/1990, este aceea a redobândirii personalității juridice a acestui cult, moment care îi conferă posibilitatea legală de a întreprinde demersuri în vederea redobândirii bunurilor confiscate, în baza unui act normativ recunoscut ca fiind abuziv. Adoptarea unor legi reparatorii și în această materie s-a făcut însă, evident, cu scopul de a conferi posibilitatea cultelor desființate de regimul totalitar și al căror patrimoniu a fost confiscat, de a-și redobândi bunurile. Or, conform opiniei exprimate de pârâtă, potrivit căreia reclamanta a pierdut proprietatea în anul 1948, prin urmare nu mai avea calitatea necesară pentru a promova o acțiune în revendicare, întrucât acest demers e condiționat de existența calității de proprietar la momentul promovării acțiunii, prevederile legilor reparatorii - D. - lege nr. 126/1990, OUG nr. 94/2000, L. nr. 5. ar fi cu totul lipsite de aplicabilitate. În toate cazurile concrete de speță în care reprezentanții cultului greco-catolic își revendică bunurile confiscate, această afirmație ar opera: în 1948 cultul și-a pierdut personalitatea juridică și patrimoniul, la momentul promovării acțiunii nu are calitatea de proprietar, prin urmare, nu are nici calitatea necesară pentru a promova o acțiune în revendicare. Evident însă că nu aceasta a fost intenția legiuitorului, care a adoptat acte normative speciale în materia restituirii bunurilor bisericești, tocmai pentru a conferi posibilitatea celor care în perioada 1948 - 1989 au fost privați de dreptul de proprietate de a-l redobândi. În plus, este de menționat și faptul că potrivit art. 37 alin. 4 din D. nr. 177/1948, strămutarea averii cultului părăsit de către cel puțin 75% din numărul credincioșilor în patrimoniul comunității locale a cultului adoptat, se constata și soluționa de judecătoria populară a locului. Reiese așadar că, însuși D. nr. 177/1948 instituia o procedură specială prin care incidența dispozițiilor art. 37 alin. 3 trebuia constatată de judecătoria populară a locului. Or, în speță, nu s-a făcut dovada că această procedură a fost urmată și realizată. Prin urmare, reclamanta a făcut dovada că lăcașul de cult și terenul aferent a constituit proprietatea sa: edificarea lăcașului de cult s-a făcut în perioada 1890 - 1930, în care, conform recensămintelor efectuate majoritatea cetățenilor localității Ș. erau de religie catolică, iar proprietar CF al imobilului este reclamanta, preluarea imobilului fiind faptică. Prin urmare, în mod corect prima instanță a admis acțiunea reclamantei în revendicare, critica formulată de pârâtă în sensul că se impunea respingerea acțiunii pe lipsa calității procesuale active a reclamantei, fiind nefondată. Nici critica vizând admiterea în parte a cererii reconvenționale nu este întemeiată. Prima instanță a admis în parte această cerere, obligând reclamanta la plata sumei de 114.707 lei, reprezentând contravaloarea investițiilor necesare și utile aduse lăcașului de cult de către pârâtă, în perioada în care aceasta a folosit bunul. Prin cererea reconvențională pârâta a solicitat obligarea reclamantei și la plata sumei de 688.245 lei, reprezentând contravaloarea părții din biserică ce constituie obiectul revendicării, precum și a sumei de 159.800 lei, contravaloarea părții din pictură, ambele sume reprezentând echivalentul raportului de 3/5 parte de credincioși ortodocși din localitate. Argumentul pe care își fundamentează pârâta aceste cereri îl constituie faptul că numărul foștilor greco-catolici și al urmașilor acestora care după anul 1989 au ales să rămână la cultul ortodox, este unul semnificativ - 3/5 parte din totalul populației - iar în cazul admiterii acțiunii în revendicare, pârâta ar fi lipsită în mod faptic de folosința lăcașului de cult, ajungând într-o situație mult mai nefavorabilă decât cea în care s-a aflat vreodată reclamanta. Aceste argumente nu pot fi însă primite, în soluționarea pe cale judiciară a diferendului. Motivele pentru care admiterea acțiunii în revendicare promovate de reclamantă a fost considerată ca întemeiată, au fost prezentate cu ocaziaanalizării primei critici formulate în apelul declarat de pârâtă, reluarea lor nefiind necesară. Din punct de vedere legal, nu este posibil să se analizeze situația nefavorabilă în care ajunge partea în contradictoriu cu care s-a admis o acțiune în revendicare, prin pierderea dreptului de proprietate asupra bunului ce face obiectul revendicării. Pârâta invocă faptul că în prezent numărul credincioșilor ortodocși are o pondere de 3/5 parte din populația localității și cere obligarea reclamantei să îi plătească o cotă de 3/5 parte din contravaloarea lăcașului de cult restituit și a picturii din incinta acestuia, corespunzătoare raportului populației. Acest raport nu este însă un criteriu legal, care să poată fi luat în considerare de instanțele judecătorești. Tocmai în considerarea faptului că situația juridică a lăcașelor de cult constituie o problemă care, pe lângă valențele de ordin strict juridic implică și aspecte de ordin uman, comunitar, spiritual, de o importanță deosebită, s- a conferit, cu prioritate, posibilitatea rezolvării acestor diferende în principal pe cale amiabilă, prin discuții purtate între comisii mixte aparținând celor două culte religioase. În prezenta cauză, instanța a îndrumat reprezentanții ambelor părți să încerce rezolvarea diferendului pe cale amiabilă, acest lucru nefiind însă posibil. În aceste condiții, hotărârea judecătorească nu se poate întemeia decât pe probațiunea administrată , care a relevat că proprietar al bunului revendicat este reclamanta, iar pârâta, în perioada în care a folosit imobilul a efectuat lucrări de întreținere, amenajare și îmbunătățire în sumă de 114.707 lei, pe care reclamanta, redobândind proprietatea asupra lăcașului de cult este datoare să le restituie. Faptul că în prezent în localitate numărul credincioșilor ortodocși are o pondere de 3/5 parte din populație, nu poate constitui un argument juridic nici pentru respingerea acțiunii în revendicare și nici pentru obligarea reclamantei la plata către pârâtă a unei sume din valoarea bunului revendicat, corespunzătoare ponderii populației aparținând cultului ortodox, instanțele judecătorești fiind ținute să soluționeze cauzele cu care sunt sesizate strict pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale incidente în cauză. Pentru toate aceste considerente, în baza art. 296 Cod proc. civ., curtea va respinge ca nefondate ambele apeluri. Pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, însă față de modalitatea de soluționare a ambelor apeluri, constatând că părțile în mod reciproc sunt căzute în pretenții una față de cealaltă, curtea va respinge această cerere ca nefondată. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E : Respinge ca nefondate apelurile declarate de reclamanta P. R. U. CU R.( G.-C.) S. și de către pârâta P. O. R. Ș. împotriva sentinței civile numărul 1647 din (...) a T.ui M., pronunțată în dosar numărul (...) pe care o menține. Respinge cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Decizia este definitivă și executorie. Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare. Dată și pronunțată în ședința publică din 27 ianuarie 2012. PREȘEDINTE JUDECĂTORI G. I. D. C. M. C. V. A. B. Red. MV dact. GC 4 ex./ (...) Jud.primă instanță: G. P.
| ← Decizia civilă nr. 4519/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă | Decizia civilă nr. 2592/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă → |
|---|
