Decizia civilă nr. 853/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...) Cod operator 8428
D. CIVILĂ NR. 853/R/2012
Ședința publică din 24 februarie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: C.-M. CONȚ
JUDECĂTORI: I.-D. C.
A.-A. P.
GREFIER : A.-A. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta Z. M., împotriva deciziei civile nr. 4. (...) a T. C., pronunțată în dosar nr. (...), privind și pe pârâtul S. R., PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, R. PRIN D. A J. C., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentantul reclamantei recurente, domnul avocat N. Dan, cu împuternicire avocațială de reprezentare, la f. 10 din dosar, lipsă fiind reprezentantul pârâtului intimat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat de reclamanta Z. M. a fost formulat și motivat în termen legal și a fost comunicat părții adverse.
S-a făcut referatul cauzei după care Curtea constată că la data de (...), pârâtul intimat, a înregistrat la dosar o întâmpinare, în 2 exemplare, prin care solicită respingerea recursului, din care un exemplar se înmânează reprezentantului reclamantei recurente.
Reprezentantul reclamantei recurente arată că nu are de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat.
Curtea, din oficiu, în temeiul art. 316 C.pr.civ. raportat la art. 294 alin. 1
C.pr.civ. invocă și pune în discuție excepția inadmisibilității schimbării parțiale a cauzei juridice a acțiunii în recurs, prin invocarea pentru prima dată în recurs a existenței unui bun în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul adițional 1 la C. E. a D. O., a interesului legitim și a speranței legitime a reclamantei în sensul prevederilor C.i Europene a D. O. și a jurisprudenței C.E.D.O., a dispozițiilor constituționale, precum și a acelor critici din memoriu de recurs, prin care se invocă L. nr. 2., dat fiind că acțiunea reclamantei nu a fost întemeiată în fața primei instanțe decât pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.
Nemaifiind de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat, Curtea declară închise dezbaterile și acordă cuvântul reprezentantului reclamantei recurente în susținerea recursului, cu mențiunea ca acesta să-și exprime poziția și față de excepția invocată din oficiu de către instanță.
Reprezentantul reclamantei recurente solicită respingerea excepției inadmisibilității schimbării parțiale a cauzei juridice a acțiunii în recurs, deoarece temeiurile juridice menționate în recurs au fost invocate și în fațainstanței de apel, nefiind invocate pentru prima dată în recurs, astfel încât, nu s-a schimbat obiectul acțiunii și nici cauza juridică a acțiunii.
Pe fond, reprezentantul reclamantei recurente solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și, pe cale de consecință, în principal, solicită modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului declarat de reclamantă, anulării sentinței primei instanțe și trimiterii cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, solicită modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului și al acțiunii reclamantei, pentru motivele dezvoltate pe larg în memoriul de recurs, pe care le susține verbal.
Reprezentantul reclamantei recurente arată că în cauză sunt îndeplinite prevederile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., având în vedere că instanța de fond s-a pronunțat pe excepția prescripției dreptului material la acțiune, nu pe fondul cauzei, iar în art. 20 din Constituția R.iei se arată că în situația în care o reglementare internă contravine reglementărilor internaționale, instanța trebuie să se pronunțe potrivit prevederilor internaționale.
În concluzie, reprezentantul reclamantei recurente solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, respectiv fie casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, fie modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii apelului și al acțiunii reclamantei, fără cheltuieli de judecată în recurs.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Pr in sen tinț a c iv il ă nr . 2540/(...), pronunț ată de Judec ător ia Turda în dosanr. (...), s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de instanță din oficiu.
S-a respins ca prescrisă acțiunea civilă formulată de reclamanta Z. M., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect pretenții.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței următoarele:
„În fapt, potrivit înscrisurilor depuse la dosar în probațiune, antecesorul reclamantei, defunctul S. A. (tată) a fost condamnat în anul 1950 la o lună închisoare pentru fapta de răspândiri false, fiind internat de către S. T. cu ordinul nr. 1466/05.IV.1951. La data de 31.V.1951 este eliberat definitiv. Prin decizia nr. 287/1951 defunctul S. A. a fost închis la C. de muncă nr. 4 C. pentru o perioadă de 12 luni începând cu data de (...), ulterior perioada de detenție fiind majorată cu 24 de luni prin decizia nr. 5.. La data de (...) a fost eliberat de către C. MSS nr. 1..
Reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 998-999 Cod civil, situație în care potrivit art. 3 din D. nr.1. privind prescripția extinctivă acțiunea este supusă termenului de prescripție de 3 ani.
Ca urmare instanța urmează a analiza raportat la situația de fapt reținută, care este data de la care a început să curgă termenul de prescripție.
Potrivit susținerilor reclamantei, termenul de prescripție a început să curgă de la data intrării în vigoare a legii nr. 2., invocând în acest sens dispozițiile art. 5 alin. 1 din acest act normativ.
Instanța apreciază însă că dispozițiile legii nr. 2. sunt norme cu caracter special aplicabile situațiilor și acțiunilor ce intră sub incidența sa, neputând fi aplicate și în alte cazuri. Acțiunea reclamantei este întemeiată pe răspundere civilă delictuală, temeiul de drept invocat fiind art. 998-999 C. civil, iar nu legea nr. 2..
Ca atare, sunt aplicabile normele cu caracter general reglementate de D. nr. 1., respectiv art. 8 alin. 1 potrivit căruia, „Prescripția dreptului la acțiune in repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita, începe sa curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cât si pe cel care răspunde de ea";.
Antecesorul reclamantei a fost eliberat definitiv potrivit înscrisurilor de la dosarul cauzei la data de (...) și a decedat la data de (...).
Susținerile reclamantei în sensul că o acțiune pentru obținerea de despăgubiri, în perioada regimului comunist, ar fi expus-o eventualelor represiuni din partea Securității sunt fără îndoială reale. Reclamanta a avut însă posibilitatea de a acționa după data de 31 decembrie 1989, respectiv după desființarea Departamentul Securității S.ui prin D. nr. 3..
De altfel, prin adoptarea D. L. nr.1. și intrarea acestuia în vigoare la 9 aprilie 1990 s-a recunoscut caracterul politic al condamnărilor la care au fost supuse unele persoane în perioada de după 6 martie 1945, perioada detenției fiind considerată vechime în muncă, respectiv 1 an de detenție constituie 1 an și 6 luni vechime în muncă. Totodată, persoanelor condamnate politic li s-a acordat și o îndemnizație lunară de 200 lei/pe an de detenție. Prin același act normativ foștilor condamnați politic li s-a acordat numeroase alte drepturi ca: scutirea de la plata taxelor și impozitelor, asistență medicală și medicamente gratuite, transport gratuit în mijloacele de transport în comun, etc.
Ca atare, începând cu data de (...) nu au mai existat piedici pentru introducerea unei acțiuni în justiție împotriva S.ui R. în vederea obținerii de daune morale, astfel încât instanța urmează a reține ca dată de la care a început să curgă termenul de prescripție, data de (...).
În aceste condiții termenul de 3 ani de prescripție a dreptului material la acțiune s-a împlinit la (...), reclamanta neinvocând vreun caz de întrerupere/suspendare a cursului prescripției.
Raportat la considerentele mai sus invocate, în temeiul art.3 din D. lege nr. 1. instanța a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată din oficiu, urmând a respinge acțiunea reclamantei ca prescrisă.
Împotriva aces te i se n tințe a decl ar at ap el, în ter men leg al, r ecl aman ta Z.
M., solicitând admiterea apelului și, pe cale de consecință, să se anuleze sentința apelată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, iar în subsidiar, schimbarea sentinței apelate în sensul admiterii acțiunii reclamantei. Cu cheltuieli de judecată.
T ribun alul Clu j, pr in dec iz ia c iv il ă nr. 48 6/A/(...), pronunț ată în dos ar nr.
(...), a respins ca nefondat apelul reclamantei și a păstrat în întregime sentința atacată.
Motivând decizia, T. a reținut următoarele:
„În fapt, prin acțiunea sa, reclamanta a solicitat obligarea S.ui R. la repararea prejudiciului moral suferit de reclamanta și tatăl ei ca urmare a condamnării acestuia din urmă la 1 an, 7 luni și 5 zile de detenție și muncă forțată, condamnare ce a avut la bază rațiuni politico-ideologice ale regimului comunist.
Acțiunea a fost fundamentată pe prevederile dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, și anume art. 998 și 999 C.
Apelantul critica hotărârea susținând ca prima instanța in mod greșit nu a analizat contextul in care a fost introdusa acțiunea reclamantei, problema prescripției necesitând nuanțări, întrucât speranța legitima s-a născut odată cu intrarea in vigoare a L. 2. si ca atare termenul de prescripție nu este împlinit.
In ceea ce privește data de la care termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă, tribunalul apreciază că data începerii curgerii termenului de prescripție este data intrării in vigoarea a D. L. nr.1. - 9 aprilie 1990, data de la care ulterior căderii regimului comunist, s-a recunoscut caracterul politic al condamnărilor, la care au fost supuse unele persoane in perioada de după 6 martie 1945.
Mai mult, tribunalul apreciază ca începând cu data de (...) nu a mai existat piedici pentru introducerea unei acțiuni in justiție in vederea obținerii de daune morale, neputându-se retine din acesta perspectiva susținerile apelantei in sensul ca termenul de prescripție ar fi început doar de la data intrării in vigoare a L. 2., întrucât acesta lege care are un caracter special or reclamanta a întemeiat acțiunea formulata pe dispozițiile art.998-999 C., situație in care analizarea momentului de la care a început sa curgă termenul de prescripție, nu poate fi decât in raport de dispozițiile dreptului comun, prevăzute de D.-lege nr. 1..
Cu privire la susținerea apelantei, in sensul ca prima instanța, prin modul in care a soluționat cererea, a adus atingere dreptului sau de proprietate al reclamantei, așa cum a fost recunoscut de art. 1 din Protocolul C., întrucât si speranța legitima dobândește calitatea de bun in înțelesul C., care se bucura de asemenea de protecția conferita de art. 1 din Protocolul 1, tribunalul apreciază ca art.1 din Protocol garantează bunuri deja existente si nu doar dreptul de a obține bunuri.
Curtea s-a pronunțat in decizia Josef P. si L. Polakova împotriva
Republicii cehe din 10 iulie 2002, in sensul ca exista o diferența intre simpla speranța de restituire, oricât de rezonabila ar fi ea si speranța legitima care trebuie sa aibă o natura concreta si trebuie întemeiata pe o dispoziție legala sau o hotărâre judecătoreasca.
Ca atare, in speța nu se poate retine, existenta in patrimoniul reclamantei, a unui bun, in înțelesul art1 din Protocolul 1, si care s-ar fi impus a fi respectat.
In concluzie, tribunalul constata ca instanța de fond a făcut o corecta aplicare a dispozițiilor legale privind calcularea termenului de prescripție de 3 ani in care poate fi formulata acțiunea reclamantei întemeiata pe dispozițiile de drept comun, art.998-999 C., respingând acțiunea formulata de reclamanta ca fiind prescrisa.
Din perspectiva considerentelor mai sus arătate, nu se poate retine nelegalitatea hotărârii pronunțate, motive pentru care tribunalul in temeiul dispozițiilor art. 296 C.pr.civ., va respinge ca nefondat apelul declarat dedeclarat de Z. M. împotriva Sentinței civile nr. 2. pronunțată la data de (...), în dosar nr. (...) al Judecătoriei T., pe care o păstrează în întregime";.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta Z.
M.,solicitând, în principal, admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, anulării sentinței primei instanțe și trimiterii cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului si al admiterii acțiunii reclamantei. Cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului au fost invocate prevederile art. 304 pct. 9
C.pr.civ., arătându-se că soluția pronunțată de Judecătoria Turda și menținută de Tribunalul Cluj, a fost de respingere a acțiunii reclamantei fără a-i cerceta fondul, prin admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată din oficiu.
Raționamentul instanței a fost în esență următorul:
Într-adevăr, L. nr. 2. a recunoscut dreptul victimelor directe sau colaterale ale condamnărilor cu caracter politic din regimul comunist posibilitatea de a obține compensații bănești pentru prejudiciul moral suferit. Potrivit art. 5 alin. 1 din L. nr. 2., aceste drepturi pot fi pretinse în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a legii ((...));
Cu toate acestea, din moment ce reclamanta și-a fundamentat acțiunea pe dispozițiile dreptului comun (art. 998 - 999 C.), prevederile art. 5 alin. 1 din L. nr. 2. nu sunt incidente, termenul de prescripție calculându-se potrivit dreptului comun (D. nr. 1.).
Pornind de la prevederile art. 8 alin. 1 coroborat cu art. 3 din D. nr. 1., dreptul material la acțiune a reclamantei promovată în prezentul dosar a început să curgă odată cu căderea regimului comunist și cu instituirea statului democratic. Astfel, instanța a considerat că termenul de prescripție a început să curgă la (...) și s-a împlinit la (...).
Recurenta consideră că soluția instanței de apel nu ține cont de reglementările aduse de C. E. a D. O., așa cum au fost ele dezvoltate în jurisprudența C. de la S., având în vedere că, potrivit art. 20 din Constituția R.iei, reglementările internaționale mai favorabile din domeniul protecției drepturilor omului au aplicabilitate directă, nesocotirea acestora de către instanța națională constituie un motiv de recurs în sensul art. 304 pct. 9
C.pr.civ.
Înainte de toate, trebuie abordată poziția C. C. față de daunele morale recunoscute de art. 5 alin. 1 lit. a) din L. nr. 2.. Prin D. nr. 1358/(...), Curtea Constituțională a calificat drept neconstituționale prevederile L. nr. 2., care recunoșteau posibilitatea acordării de daune morale victimelor condamnărilor cu caracter politic. Motivele de neconstituționalitate au fost în esență următoarele:
Victimele condamnărilor cu caracter politic au mai beneficiat de prevederi legale reparatorii în privința daunelor morale prin D. nr. 1. și OUG nr. 2.
Prin adoptarea unui nou act normativ care urmărește repararea prejudiciului moral al victimelor condamnărilor politice se încalcă prevederile art. 1 alin. 3 și 5 din Constituția R.iei și prevederile L. nr. 24/2000, creându-se un climat de incoerență și instabilitate legislativă.
Revenind la situația reclamantei, odată cu intrarea în vigoare a L. nr. 2. s-a născut speranța legitimă a acesteia de a beneficia de daune morale ca urmare a condamnării politice suferite de tatăl său în perioada 1951 - 1953. Caurmare a condamnării, reclamanta și familia acesteia au suferit profund atât prin pierderea sprijinului material și moral al tatălui, cât și prin stigmatul social atras de condamnarea unui membru al familiei. Reclamanta a fost supusă izolării și ridiculizării de membrii comunității în care locuia, aceștia temându-se că orice legătură cu reclamanta îi supune pericolului de a fi condamnați drept partizani ai luptei împotriva regimului.
L. nr. 2., adoptată în mod simbolic la 20 de ani de la căderea regimului comunist (la fel cum la împlinirea a 10 ani fusese adoptată OUG nr. 214/1999), a reprezentat pentru reclamantă și mulți alții un omagiu adus suferinței celor care s-au ridicat împotriva regimului totalitar și care au suferit profund de pe urma măsurilor luate de acest regim.
Parlamentul, acționând în democrație în numele voinței generale a electoratului, a adoptat legea în discuție pentru a reafirma compasiunea și respectul societății actuale față de suferințele victimelor regimului comunist. O astfel de inițiativă legislativă depășește rigorile de tehnică legislativă invocate de Curte C., reprezentând afecțiunea societății democrate față de cei cărora li se datorează această democrație.
Speranța legitimă a reclamantei de a beneficia de prevederile art. 5 alin. 1 lit. a) din L. nr. 2. a reprezentat convingerea, pe de o parte, că suferința tatălui său și a familiei sale nu a fost uitată, iar pe de alta, că această suferință va fi răsplătită printr-o valoare patrimonială.
Înainte însă de a-și putea realiza dreptul recunoscut, Curtea
Constituțională a invalidat textul de lege pe care urma să își fundamenteze pretențiile, aducând o motivare ce se apropie mai mult de un regulator politic al procesului legislativ decât de un control de constituționalitate.
Potrivit jurisprudenței C. de la S., speranța legitimă reprezintă așteptarea justificată și rezonabilă a unei persoane ca, prin raportare la anumite acte juridice sau normative, să înregistreze un anumit beneficiu patrimonial. Atunci când speranța legitimă are o bază juridică solidă, iar persoana în cauză își formează convingerea că această bază juridică nu poate fi alterată, speranța legitimă dobândește valoare patrimonială, devenind un bun în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 la C.
Instanța de apel a apreciat în mod greșit că speranța reclamantei de a beneficia de despăgubirile recunoscute de L. nr. 2. nu este una legitimă. Pentru a-și motiva opțiunea, instanța de apel se referă la jurisprudența J. P. și L. P. c. C., unde se arată că art. 1 din Protocolul 1 la C. garantează doar bunuri deja existente. Instanța a preluat însă trunchiat cele reținute de Curte, în speța indicată, Curtea reține:
În această privință, Curtea reiterează jurisprudența potrivit căreia
"proprietatea" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, se referă fie la "bunuri existente" ( ... ), fie la alte active, inclusiv creanțele pentru care reclamantul poate avea cel puțin o "speranță legitimă" de a le vedea realizate 3.
În continuare, instanța de apel reține că speranța legitimă trebuie să aibă o natură concretă și trebuie întemeiată pe o dispoziție legală sau o hotărâre judecătorească. Deși reține aceste aspecte în mod corect, reclamanta nu înțelege de ce speranța ei de a obține despăgubirile nu se circumscrie sferei speranței legitime.
Raportându-se la prevederile L. nr. 2., reclamanta a avut toate motivele să creadă cu tărie că va beneficia de compensațiile bănești oferite de acest actnormativ; elementele de fapt pe care le- a raportat la actul normativ au fost următoarele: tatăl său suferise o condamnare cu caracter politic pentru răspândiri false, executând pedepse privative de libertate; reclamanta avea calitate procesuală activă în condițiile art. 5 alin. 1 din L. nr. 2., în forma în care se afla la intrarea în vigoare; atât reclamanta cât și defunctul său tată au fost suferit traume de ordin psihologic de pe urma condamnării în discuție.
În condițiile date, la intrarea în vigoare a L. nr. 2. a luat naștere speranța legitimă a reclamantei de a beneficia de daune morale în baza L. nr. 2., cu condiția solicitării lor în termenul de 3 ani prevăzut la art. 5 din L. nr. 2..
Speranța reclamantei a fost alimentată și de notorietatea admiterii unor acțiuni similare în justiție.
Prin intervenția C. C. (D. nr. 1.), speranța legitimă a reclamantei, recunoscută și protejată prin efectul art. 1 din Protocolul 1 la C. a fost înșelată. Curtea Constituțională a anticipat de altfel că decizia sa va încălca speranțele legitime ale unui număr mare de persoane, încercând să justifice că în situația dată nu se poate vorbi de o speranță Legitimă. Citând speța Slavov ș.a. c. Bulgariei, Curtea Constituțională reține că atunci când intervine un control normal al constituționalității ce are ca efect invalidarea unui text privit de subiecții de drept ca o bază solidă pentru așteptările lor de ordin patrimonial, nu se poate vorbi de o încălcare a speranței.
Problema în speță este că intervenția C. C. nu a fost un control normal de constituționalitate. I. C. C. a avut loc pe fondul obligării S.ui român la plata unor sume semnificative cu titlu de despăgubiri în baza L. nr. 2., astfel că a fost nevoie ca prevederile acestui act normativ să fie temperate într-un mod sau altul. Deși decizia C. C. vorbește de violarea art. 1 alin. 3 și 5 din Constituție, nu a existat nicio atingere concretă a valorilor protejate de aceste prevederi. D. în discuție nu oferă așadar o motivare convingătoare, pornind de la o violare reală a Constituției, ci oferă o motivare vagă pe terenul tehnicii legislative, dincolo de orice competență a forului constituțional.
Pornind de la prevederile art. 20 din Constituția R.iei 4, judecătorul național are dreptul și justificarea de a pune la îndoială concluziile C. C., atunci când acestea conduc la violarea unui drept sau speranțe legitime recunoscute prin C. E. a D. O. M. în care a motivat Curtea Constituțională admiterea excepției de neconstituționalitate a art. 5 alin. 1 din L. nr. 2. este total neconvingător. Instanța națională poate și trebuie să pună la îndoială soluțiile instanței constituționale, atunci când există indicii serioase că prin aceste concluzii se încalcă un drept recunoscut și protejat de C.
D. cum a arătat recurenta, L. nr. 2. este un omagiu adus victimelor regimului comunist. Ea nu reprezintă o supra-reglementare raportat la prevederile D. nr. 1., ci o reevaluare a meritelor acestor victime. Pentru prima oară în legislația națională se recunoaște dreptul direct al victimelor condamnărilor politice și al rudelor acestora la repararea daunelor morale suferite, prin acordarea de compensații bănești cuantificate de o instanță de judecată. L. nr. 2. nu este o repetare a regimului de compensare a prejudiciilor morale, ci o evoluție a acestuia. Nicăieri în Constituția R.iei nu se interzice îmbunătățirea unui sistem legislativ, iar prin L. nr. 2., legiuitorul a îmbunătățit și eficientizat regimul de reparare a prejudiciilor suferite de victimele condamnărilor politice.
În concluzie, speranța legitimă a reclamantei de a beneficia de compensații bănești pentru prejudiciul moral suferit de pe urma condamnării tatălui ei și dreptul de a valorifica această speranță legitimă s-a născut odată cu intrarea în vigoare a L. nr. 2..
Dat fiind că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a) din L. nr. 2. au fost invalidate prin efectul deciziei C. C., singura pârghie recunoscută de dreptul intern pentru valorificarea speranței legitime a reclamantei a rămas răspunderea civilă reglementată de art. 998 - 999 C.
Acesta este motivul pentru care reclamanta a avut convingerea că dreptul său nu este prescris, el decurgând din speranța legitimă născută prin intrarea în vigoare a L. nr. 2..
Instanța de apel era datoare să contextualizeze introducerea acțiunii reclamantei pornind de la art. 998 - 999 C. în termenul de 3 ani recunoscut de L. nr. 2. și să observe că doar în acest fel reclamanta își poate valorifica speranța legitimă de a obține compensații bănești pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării politice a tatălui său.
Soluția instanței reprezintă așadar o atingere adusă dreptului de proprietate al reclamantei așa cum este recunoscut de art. 1 din Protocolul 1 la C. D. cum recurenta a arătat deja, în lumina jurisprudenței de la S., speranța legitimă dobândește calitatea de bun în sensul C.i și se bucură de protecția conferită de art. 1 din Protocolul 1.
Climatul de instabilitate legislativă creat prin intervenția nejustificată a
C. C. reprezintă în sine o violare a drepturilor reclamantei, iar instanța de apel era datoare să sesizeze aceste aspecte și să urmărească restabilirea legalității prin acordarea daunelor morale cu privire la care reclamanta își formase deja o speranță legitimă.
Pe de altă parte, susținerea primei instanțe și a instanței de apel că reclamanta putea să-și valorifice dreptul în termen de 3 ani de la căderea regimului comunist, nu ține cont de contextul juridic de la începutul anilor
1990. Era greu de conceput la acel moment ca fiica unui fost condamnat politic, decedat la momentul instituirii democrației, să acționeze în instanță S. R. pentru daune morale și să aibă succes. N. după mai bine de 20 de ani de democrație această idee nu este agreată; în D. nr. 1., Curtea Constituțională reține:
„( ...) prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticata se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera ca moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunista de predecesorul lor, ca și acesta din urma.";
Opinia dominantă este că, atât în materia restituirii de bunuri, cât si în aceea a acordării de daune materiale sau morale, statul democrat nu răspunde pentru prejudiciile cauzate de regimul totalitar decât dacă își asumă în mod expres această obligație prin acte normative.
Până la L. nr. 2. nu a existat nicio recunoaștere expresă a dreptului rudelor victimelor condamnărilor politice de a obține daune morale. Pe de altă parte, dreptul recunoscut de art. 5 alin. 1 lit. a) din L. derivă din principiilerăspunderii civile delictuale instituite de art. 998 - 999 C., fiind o aplicare de speță a acestei răspunderi.
Așadar, din moment ce s-a recunoscut expres dreptul reclamantei de beneficia de daune morale și totodată s-a născut speranța legitimă a reclamantei de a obține aceste daune, cât timp textul legal de referință a fost invalidat prin efectul deciziei C. C., reclamanta trebuie să își poată valorifica speranța legitimă fundamentându-și pretențiile pe art. 998 - 999 C.
Instanța națională poate si trebuie să pună la îndoială judecata de speță a C. C. cât timp soluția acesteia aduce atingere speranței legitime a reclamantei, recunoscută și ocrotită de art. 1 din Protocolul 1 la C., astfel cum este el interpretat de Curtea de la S.
Reclamanta a introdus acțiunea înăuntrul termenului legal de legal de 3 ani de la nașterea speranței legitime de a obține compensații bănești pentru prejudiciul suferit.
Întrucât prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului, iar instanța de apel a menținut soluția pronunțată pe excepția prescripției, se impune modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, a anulării sentinței primei instanțe și a trimiterii cauzei spre rejudecare în primă instanță.
În măsura în care nu vor fi găsite motive de cuviință pentru modificarea deciziei recurate în sensul arătat, recurenta solicită modificarea acesteia în sensul admiterii apelului și implicit a acțiunii reclamantei, așa cum a fost formulată.
Pr in în tâmp in are a f or mul ată în c auz ă, p âr âtul in timat S. R. pr in M in is terul
F in anțelor Publ icea solicitat respingerea recursului, cu motivarea că L. nr. 2.nu a realizat o repunere în termenul de prescripție extinctivă de 3 ani, pentru a putea fi formulate acțiuni în despăgubiri morale, întemeiate pe dispozițiile de drept comun, în speță art. 998 - 999 C.
În mod corect instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, reclamanta neavând un „bun"; în sensul jurisprudenței C.E.D.O., la data intrării în vigoare a L. nr. 2..
Recursul este nefondat.
În ceea ce privește toate acele critici din memoriul de recurs prin care se invocă existența unui bun al reclamantei în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C., existența unei speranțe legitime, a unui interes legitim, în sensul jurisprudenței C.E.D.O. și a dispozițiilor C.i, precum și toate acele critici prin care se invocă L. nr. 2., Curtea, din oficiu, la termenul de judecată din (...) a invocat excepția inadmisibilității schimbării parțiale a cauzei juridice a acțiunii în recurs, excepție care urmează să fie admisă în temeiul art. 316
C.pr.civ., rap. la art. 294 alin. 1 C.pr.civ., având în vedere că în fața primei instanțe, în mod procedural, reclamanta și-a întemeiat acțiunea exclusiv pe dispozițiile art. 998 - 999 C.
Prin urmare, în temeiul art. 129 alin. final C.pr.civ., instanța de fond, și mai apoi, instanța de apel și de recurs, sunt ținute de limitele legalei învestiri a instanței, pretențiile reclamantei putând fi analizate exclusiv prin prisma temeiului legal invocat exclusiv prin cererea introductivă de instanță, respectiv, prin prisma art. 998 - 999 C.
Orice alte temeiuri juridice noi, respectiv, L. nr. 2., dispoziții convenționale ori constituționale, sau orice altă jurisprudență C.E.D.O., ar fi invocate prin memoriul de recurs, acestea reprezintă o schimbare a cauzeijuridice a acțiunii în recurs, demers inadmisibil prin prisma art. 316
C.pr.civ., rap. la art. 294 alin. 1 C.pr.civ.
Drept urmare, Curtea urmează să admită excepția inadmisibilității, invocată din oficiu la termenul de judecată din (...).
În ceea ce privește temeiul juridic, respectiv, cauza juridică a acțiunii, cu care instanța a fost legal și procedural învestită, respectiv, dispozițiile art. 998 -
999 C., Curtea constată că acțiunea întemeiată pe aceste dispoziții legale este prescrisă extinctiv, motivat pe următoarele considerente:
Este vădit nefondată susținerea recurentei, în sensul că acțiunea sa în răspundere civilă delictuală, având ca obiect plata unor daune morale de
32.000 Euro, pentru prejudiciul moral suferit de antecesorul reclamantei, S. A., ca urmare a condamnării sale pe nedrept la un an, 7 luni și 5 zile închisoare, nu ar fi fost cercetată pe fond, având în vedere că, înainte de a se putea analiza pe fondul cauzei pretențiile deduse judecății de către reclamantă, respectiv, înainte de a se analiza dacă în cauză sunt sau nu întrunite condițiile necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale, în temeiul art. 998 - 999 C., este imperios necesar să se verifice dacă, prin raportare la temeiul de drept pe care reclamanta și-a fundamentat cererea introductivă de instanță, prezenta acțiune a fost sau nu promovată în termenul legal de prescripție extinctivă reglementat de D. nr. 1..
Reclamanta, prin cererea introductivă de instanță înregistrată pe rolul T.
C. la data de (...), a investit Tribunalul Cluj cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată din punct de vedere juridic exclusiv pe prevederile art. 998 - 999 C. civ., având ca obiect acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării cu caracter politic a antecesorului său, S. A..
Este adevărat că obiectul cererii introductive de instanță l-a constituit acordarea unor daune morale în sumă de 32.000 Euro, dar nu este mai puțin adevărat că acordarea acestor daune morale a fost solicitată cu titlul de reparare a prejudiciului ce a fost cauzat prin condamnarea cu caracter politic a antecesorului reclamantei, în temeiul răspunderii civile delictuale fundamentate pe prevederile art. 998 - 999 C. civ., S. R. fiind ținut, în opinia reclamantei, să repare prejudiciile cauzate cetățenilor săi de organele represive ale regimului comunist.
Fiind întemeiată din punct de vedere juridic exclusiv pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., acțiunea trebuia formulată în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de art. 8 alin.
1 rap. la art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 1..
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din D. nr. 1.,
„prescr ipț ia drep tulu i l a acț iu ne în rep ar are a p agube i pr ic inu ite pr in f ap ta il ic ită,
începe s ă curg ă de l a d ata c ând p ăgub itul a cunoscu t s au tr ebu ia s ă cuno asc ă,
atât p agub a c ât ș i pe c el c are r ăspunde d e e a";.
Întrucât actul normativ mai sus menționat nu reglementează vreun termen special de prescripție extinctivă în acest caz, este evident că termenul de prescripție este cel general, de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 1..
Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din D. nr. 1., reclamanta ar fi trebuit să promoveze acțiunea pentru daune morale, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998 - 999 C.civ., în termen de 3 ani, termen care ar fi început să curgă de la momentul la care reclamanta a cunoscut, sau ar fi trebuit să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Raportat la starea de fapt reținută de instanța de fond, este de subliniat faptul că reclamanta a cunoscut atât paguba, cât și pe cel răspunzător de pagubă - S. R. prin organele sale represive din perioada anterioară anului 1989
- cel mai târziu la data de (...), când regimul comunist din R.ia a fost răsturnat.
Dată fiind realitatea politică anterioară anului 1989, este evident că reclamanta nu putea, până la data de (...), să recurgă la niciun demers judiciar în scopul reparării pagubei cauzată de statul comunist.
Se pune, așadar, firesc întrebarea, care era momentul la care reclamanta ar fi putut să promoveze o acțiune în justiție pentru repararea pagubei, pagubă care în niciun caz nu poate fi negată, ori să recurgă la vreun alt demers legal în acest sens.
Curtea apreciază că după data de (...) reclamanta era liberă să se adreseze oricând unei instanței de judecată, pentru a pretinde reparații pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat atât antecesorului său, mai ales că, la data de (...), în M. Oficial al R.iei nr. 50/(...), a fost publicat D.-L. nr. 118/(...), privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de (...).
Este adevărat că acest act normativ nu conținea nicio prevedere care să stipuleze expres că astfel de persoane, persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de (...), se pot adresa instanțelor de judecată cu acțiuni prin care să solicite repararea efectivă, materială, pecuniară, a daunelor fizice și morale ce le-au fost cauzate în perioada de dinaintea anului 1989, dar nu este mai puțin adevărat că acest decret reprezenta un punct de pornire în a recunoaște faptul că în perioada cuprinsă între (...) - (...), în R.ia au existat persoane persecutate pe motive politice și că unor astfel de persoane trebuie să le se recunoască anumite drepturi recunoașterea ca vechime în muncă și luarea în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în munca, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămasă definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice; a fost privată de libertate în locuri de deținere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune; a fost internată în spitale de psihiatrie;) a avut stabilit domiciliu obligatoriu; a fost strămutată într-o alta localitate; acordarea unei indemnizații lunare de câte 200 lei, indiferent dacă sunt sau nu pensionate, pentru fiecare an de detenție, internare, domiciliu obligatoriu sau cât au fost strămutate; dreptul de a beneficia, în mod gratuit, de asistenta medicală și medicamente în unitățile sanitare de stat etc.
Curtea constată, așadar, că în speță termenul de prescripție extinctivă a început să curgă de la data intrării în vigoare a D.-lege nr. 1., respectiv, la data de (...).
Prin urmare, prin prisma considerentelor mai sus expuse, Curtea constată că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă, în cazul prezentei acțiuni, termen reglementat de art. 8 alin. 1 rap.la art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 1., este data intrării în vigoare a D.-lege nr. 1., respectiv (...).
Or, cererea introductivă de instanță a fost promovată de către reclamantă la data de (...), cu depășirea evidentă a termenului de prescripție extinctivă prevăzut de art. art. 8 alin. 1 rap. la art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 1.,
Nu poate fi primită argumentația reclamantei, în sensul că termenul de prescripție ar începe să curgă de la data intrării în vigoare a L. nr. 2., câtă vreme, termenul prevăzut de această lege este aplicabil exclusiv acțiunilor întemeiate doar pe prevederile acestei legi, nu și pe prevederile de drept comun ale art. 998 - 999 C.
L. nr. 2. - privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 -, evident nu se aplică în cauză, în ceea ce privește termenul de prescripție, pentru simplul motiv că reclamanta nu și-a întemeiat acțiunea având ca obiect daune morale pe dispozițiile aceste legi - demers imposibil de realizat, având în vedere că la data promovării cererii introductive de instanță textul art. 5 alin. 1 lit. a din această lege fusese deja declarat neconstituțional prin D. nr. 1. a C. C., iar Înalta Curte de Casație și Justiție, printr-o decizie dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, D. nr. 12/(...), pronunțată în dosar nr. 14/2011, a statuat că „urmare a Deciziilor C. C. nr. 1. și nr.
1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor Instanței de C. C. în M. O..
Pe cale de consecință, în temeiul tuturor argumentelor expuse anterior,
Curtea constată că dreptul la acțiunea în despăgubiri morale în temeiul art. 998 - 999 C., este prescris extinctiv, neputându-se reține, așa cum nefondat susține recurenta, necercetarea fondului cauzei de către prima instanță.
Raportat la această împrejurare, a reținerii excepției prescripției dreptului la acțiune, Curtea constată că nu se mai impune analizarea acelor critici din motivele de recurs ale reclamantei, referitoare la fondul cauzei deduse judecății, respectiv, la întrunirea în cauză a condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale.
L. nr. 2. nu se aplică în cauză, pe de o parte, având în vedere că reclamanta nu și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile acestei legi, ci pe dispozițiile art. 998 - 999 C., iar pe de altă parte, având în vedere că termenul de prescripție prevăzut de art. 5 alin. 1 teza finală din L. nr. 2., de 3 ani de la data intrării în vigoare a L. nr. 2., se aplică exclusiv acțiunilor întemeiate pe prevederile L. nr. 2., iar nu și acțiunilor întemeiate pe art. 998 - 999 C.
Toate acele critici din memoriul de recurs prin care se reiterează dispozitivul și considerentele Decizii C. C. nr. 1., respectiv, prin care se contestă cele statuate în cuprinsul acestei decizii, nu pot face obiect al cenzurării de către instanța de recurs, dat fiind că, în conformitate cu prevederile art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992, republicată, Deciziile C. C. sunt definitive și obligatorii de la momentul publicării lor în M. Oficial, nemaiputând face obiect al vreunei căi de atac.
Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse și a prevederilor art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea urmează să respingă ca nefondat prezentul recurs.
Pârâtul intimat nu a solicitat cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Z. M., împotriva deciziei civile nr. 486/A/(...) a T. C., pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din (...).
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
C.-M. CONȚ I.-D. C. A.-A. P.
GREFIER A.-A. M.
Red.CMC/dact.MS
2 ex./(...) J.fond: A.G.N.
J.apel: F.S.Bolchiș/D.Tatu
| ← Decizia civilă nr. 795/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă | Decizia civilă nr. 3251/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă → |
|---|
