Decizia civilă nr. 134/2013. Constatare nulitate act juridic
| Comentarii |
|
ROMÂNIA CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR.134/R/2013
Ședința publică din data de 15 ianuarie 2013 Instanța constituită din:
Președinte: D. -L. B. - vicepreședinte al Curții de Apel C.
Judecători: A. C.
V. M. - președintele Curții de Apel C.
Grefier: S. - D. G.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta B. I. precum și recursul declarat de intervenienții S. N. și S. I. împotriva deciziei civile nr. 447 din_, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._ privind și pe reclamantul P. D. prin tutore I. M., având ca obiect constatare nulitate act juridic.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentantul pârâtei recurente, domnul avocat C. D. C. din cadrul Baroului C. cu împuternicire avocațială la dosar, reprezentantul intervenienților recurenți, domnul avocat R. D. cu împuternicire avocațială la dosar și reprezentantul reclamantului intimat, domnul avocat C. D. cu împuternicire avocațială la dosar, lipsă fiind pârâta recurentă, intervenienții recurenți și reclamantul intimat.
Procedura de citare este îndeplinită.
Recursurile sunt legal timbrate cu suma de câte 6 lei taxă judiciară de timbru ( conform chitanțelor depuse la filele 27-28 din dosar) și 0,45 lei timbru judiciar
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că reprezentantul pârâtei recurente a solicitat această cauză la amânări fără discuții, învederând instanței că doar azi a fost înștiințat de acest termen de judecată solicitând amânarea cauzei având în vedere că între subsemnatul și pârâtă au intervenit discuții și nu are cunoștință dacă pârâta i-a mai acordat mandate de susținere a recursului sau numai pentru redactarea acestuia. De asemenea, solicită amânarea cauzei și pentru studiul întâmpinării depusă la dosar de reclamantul intimat și formularea apărării.
Reprezentantul reclamantului intimat P. D. arată că se opune cererii de amânare formulată de reprezentantul pârâtei recurente, având în vedere că întâmpinarea a fost depusă la dosar în termenul legal și că această cerere de amânare este vădit neîntemeiată.
Referitor la mandatul dat de pârâtă reprezentantului acesteia, domnului avocat Codrean D. C., reprezentantul reclamantului intimat P. D. apreciază că aceste discuții nu prezintă interes, deoarece calea de atac a fost declarată în termenul legal iar de la acel moment mandatul a fost dat avocatului și pentru susținerea recursului, și potrivit dispozițiilor art. 100 și urm. C.pr.civilă pârâta recurentă a fost legal citată la domiciliul acesteia indicat în memoriul de recurs. De asemenea, arată că prin motivele de recurs pârâta recurentă a solicitat
și judecarea cauzei și în lipsa acesteia sau a reprezentantului ales al acesteia în conformitate cu prevederile art. 242 al 2 C.pr.civ.
Curtea, în urma deliberării respinge cererea de amânare a cauzei formulată de reprezentantul pârâtei recurente având în vedere că aceasta a fost legal citată iar potrivit împuternicirii avocațiale aflată la fila 15 din dosar, pârâta recurentă i- a dat mandat domnului avocat Codrean D. C. și pentru susținere recurs, asistare și reprezentare la judecarea recursului în fața Curții de Apel C., nu numai pentru redactare, motivare, semnare, și înregistrare, și lasă cauza la rând având în vedere că nu este o simplă amânare fără discuții având posibilitatea amânării de pronunțarea pentru a depune la dosar concluzii scrise.
La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentantul pârâtei recurente, domnul avocat C. D. C. din cadrul Baroului C. cu împuternicire avocațială la dosar, reprezentantul intervenienților recurenți, domnul avocat R. D. cu împuternicire avocațială la dosar și reprezentantul reclamantului intimat, domnul avocat C. D. cu împuternicire avocațială la dosar, lipsă fiind pârâta recurentă, intervenienții recurenți și reclamantul intimat.
Nemaifiind formulate alte cereri ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată, declară închise dezbaterile și acordă cuvântul în susținerea recursurilor.
Reprezentantul pârâtei recurente B. I. solicită respingerea excepțiilor invocate de reclamantul intimat prin întâmpinare considerentele fiind cele care au stat la baza formulării recursului care se circumscriu apectelor de nelegalitate instanța în mod eronat raportându-se doar la o expertiză medico- legală această probă trebuind reluată și suspusă unei mai atente analize. Cheltuielile de judecată le va solicita pe cale separată.
Reprezentantul intervenienților recurenți Ș. I. și Ș. N. susține recursul astfel cum a fost formulat, cu cheltuieli de judecată la fond și apel și depune la dosar recipisa aflată la fila 29 din dosar prin care face dovada faptului că recursul a fost depus prin poștă la data de 5 decembrie 2012.
Reprezentantul reclamantului intimate susține concluziile expuse pe larg prin întâmpinare solicitând respingerea recursurilor formulate în cauză și menținerea în totalitate a deciziei atacate, fără cheltuieli de judecată.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 796/_, pronunțată de Judecătoria Cluj- Napoca în dosar nr._ , s-a respins excepția lipsei de interes în formularea acțiunii, invocată de pârâta B. I. și intervenienții în interesul pârâtei S. N. și S. I., ca neîntemeiată.
S-a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul P. D. - interzis judecătoresc, prin tutore I. M., împotriva pârâtei B. I. .
S-a dispus anularea procurii speciale autentificată sub nr. 1890/_ de BNP Lujerdeanu Constantin încheiate între reclamantul P. D., în calitate de mandant și pârâta B. I., în calitate de mandatară, pentru lipsa discernământului mandantului.
S-a respins cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienții S.
N. și S. I., ca neîntemeiată.
A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 230 lei, constând în 19 lei taxa timbru, 85 lei - taxa expertiza medico-legală și 126 lei-taxa supliment expertiza.
Pentru a se pronunța în acest sens, judecătoria a reținut următoarele:
Sub aspectul excepției lipsei de interes a reclamantului în formularea cererii, instanța a reținut că reclamantul are interes in promovarea acțiunii, în sensul în care urmărește schimbarea în fapt și în drept a unei situații juridice care îl prejudiciază și care îl privește în mod direct, folosul practic urmărit fiind acela de a se înlătura efectele unui act juridic întocmit cu privire la un imobil proprietatea sa, fara consimțământul său valabil exprimat. Împrejurarea neformulării unor petite separate, distincte privind anularea contractului de vânzare cumpărare încheiat in temeiul procurii speciale contestate în cadrul prezentului dosar, constituie un aspect al principiului disponibilității reclamantului în formularea acțiunii civile. Nu în ultimul rând, mandatul este un contract care trebuie încheiat cu respectarea condițiilor de fond și de forma prevăzute de lege nerespectarea acestora putând deschide calea unei acțiuni în justiție pentru constatarea nulității sau pentru anularea acestuia. Pentru aceste motive, instanța a respins excepția lipsei de interes ca neîntemeiată.
În speță, reclamantul a solicitat constatarea nulității absolute a procurii speciale autentificată sub nr.1890/_ de BNP Lujerdeanu Constantin încheiate între interzisul judecătoresc, în calitate de mandant și pârâta, în calitate de mandatară, cu privire la vânzarea imobilului - apartament nr. 8, situat în C. N., P-ța M. V. nr.40, înscris în CF nr.1. C. A+1. nr.top.658/VIII, raportat la lipsa discernământului la data încheierii procurii speciale, lipsa de discernământ care a generat o lipsa a capacității procesuale de exercițiu constatată prin sentința nr. 7652/_ pronunțată în dosar nr._ de către Judecătoria C. N. prin care reclamantul a fost pus sub interdicție.
Lipsa discernământului constituie situația în care se găsește o persoana care, deși în drept are capacitate deplină de exercițiu, în fapt este lipsita de discernământ, astfel încât nu are deplina reprezentare a actului juridic încheiat, voința sa fiind afectată din punct de vedere calitativ. Prezența sau lipsa discernământului constituie o stare de fapt, iar capacitatea subiectului de drept de a încheia actul juridic reprezintă o stare de drept. Persoana fizica care are capacitate deplina de exercițiu, este prezumata ca având și discernământul necesar pentru a încheia actele juridice corespunzătoare capacității sale.
În speță, reclamantul a fost pus sub interdicție prin sent.civ. nr. 7652/_ pronunțată în dosar nr._ de către Judecătoria C. N., data de la care acesta a devenit, din punct de vedere juridic, incapabil. Prin urmare, toate actele care au fost încheiate de acesta până la data punerii sub interdicție, sunt acte prezumate valabile, până la dovada contrara.
Cât privește natura cauzei de nulitate, atunci când se invocă lipsa discernământului persoanei de la care provine consimțământul, vorbim de o nulitate relativa, deși sancțiunea pentru lipsa consimțământului este nulitatea absoluta. Lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil nu înseamnă inexistența consimțământului, ci afectarea acestuia de un viciu, consimțământul fiind totuși exteriorizat.
În speță, din declarația martorului Lujerdean Constantin rezulta la că la data încheierii procurii speciale, reclamantul interzis s-a prezentat în fața notarului public și a semnat actul contestat, exprimându-și în mod public consimțământul pentru încheierea contractului de mandat. De altfel, reclamantul nici nu a mai înțeles să susțină falsitatea semnăturii aplicate pe procura specială, situație în care se poate reține întrunirea condiției exteriorizării consimțământului.
Conform raportului de expertiza medico-legala nr. 4315/_ intocmit de IML Tg. Mureș (f. 107-108), completat prin suplimentul întocmit la data de_ (f. 179-181) a rezultat că la data de_ reclamantul era diagnosticat cu
"schizofrenie paranoidă. Dependență cronică etanolica";, aflându-se într-o se stare de decompensare a bolii de baza, cu simptome de tipul ideilor delirante de prejudiciu, persecuție, grandoare, accentuate pe fondul consumului de alcool și de neadministrarea tratamentului psihotrop, astfel încât nu avea capacitatea psihică de a înțelege conținutul și consecințele faptele sale, având discernământul mult atenuat spre abolit, concluzionându-se că avea pierduta capacitatea de a încheia acte juridice valabile.
Față de concluziile științifice ale raportului de expertiza, rezulta că la data încheierii procurii speciale autentificată sub nr.1890/_ reclamantul nu avea discernământul necesar exprimării unui consimțământ conștient pentru încheierea procurii speciale, actul încheiat fiind lovit de nulitate. Împrejurarea formulării de către reclamant a plângerii penale ce a constituit obiectul dos. pen. nr. 1457/P/2007 nu constituie un indiciu în sensul existenței discernământului acestuia, câtă vreme din declarația tutorelui a acesteia rezulta că plângerea a fost
redactata de către aceasta, iar faptul că, în cursul cercetărilor penale nu s-a pus problema discernământului în ceea ce îl privește pe reclamant, nu echivalează cu existența acestuia, în dosarul penal reclamantul având calitatea de persoana vătămată și nu de făptuitor/invinuit/inculpat în privința căruia să se pună problema responsabilității penale.
Prin urmare, față de proba stiințifică de necontestat prin alte probe precum declarații de martor, rezultă că reclamantul P. D. nu avea discernământ la data încheierii actului, motiv pentru care, instanța va admite acțiunea reclamantului și va dispune anularea procurii speciale autentificată sub nr.1890/_ de BNP Lujerdeanu Constantin încheiate între reclamantul P.
D., în calitate de mandant și pârâta B. I., în calitate de mandatară, pentru lipsa discernământului.
Față de soluția acțiunii reclamantului, instanța a respins cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienții S. N. și S. I. ca neîntemeiată.
În temeiul art. 274 C.pr.civ. a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 230 lei, constând în 19 lei taxa timbru, 85 lei - taxa expertiza medico- legală și 126 lei-taxa supliment expertiza.
Prin decizia civilă nr. 447/A/_, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr._ , s-au respins ca nefondate apelurile declarate de pârâta B. I. și intervenienții S. N. și Sterfirța I. .
M. ivând decizia, T. ul a reținut în considerentele acesteia următoarele:
Excepția insuficienței timbrări a cererii de chemare în judecată este neîntemeiată, întrucât potrivit dispozițiilor art. 2 alin. 1/1 din Legea nr. 146/1997 taxa de timbru la valoare se aplică cererilor privind declararea nulității sau anularea unui act juridic patrimonial, or procura specială a cărei desființarea se solicită în litigiul de față nu este un act patrimonial, natură patrimonială având numai contractul de vânzare cumpărare încheiat ulterior în temeiul acestei procuri.
Acel contract de vânzare cumpărare nu formează însă obiectul cauzei.
Taxa de timbru datorată în speță este cea prevăzută de art. 3 lit. a1) din Legea nr. 146/1997, respectiv 12 lei, care a fost achitată potrivit chitanței de la fila 6 dosar.
Cele statuate în Decizia civilă nr. 523/R/2009 a Curții de Apel cu referire la netimbrare nu sunt incidente în cauză în condițiile în care acțiunea de față are ca obiect doar constatarea nulității procurii speciale, act nepatrimonial, pe când în litigiul anterior acțiunea reclamantului a avut drept obiect și nulitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul procurii speciale.
Chiar și în condițiile în care instanța ar fi constatat că taxa de timbru datorată pentru acțiune era cea prevăzută de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 146/1997, soluția care se impunea în apel era cea prevăzută de art. 20 alin. 5 din Legea nr. 146/1997, respectiv darea în debit a reclamantului pentru taxa de timbru datorată și nicidecum schimbarea soluției dată de prima instanță, în sensul anulării acțiunii ca netimbrată.
Excepția lipsei de interes invocată de pârâtă a fost soluționată temeinic și legal de către prima instanță. În mod evident reclamantul justifică interes în formularea acțiunii de față, care constituie un prim pas obligatoriu în demersul de restabilire a situației anterioare încheierii contractului de vânzare cumpărare. Nu există vreun text legal care să oblige reclamantul să formuleze în cuprinsul aceleași acțiuni cererea pentru constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare, consecutiv celei de constatare a nulității procurii speciale.
Textul art. 111 C.pr.civ., referindu-se la acțiunea în constatare duce la concluzia neechivocă potrivit căreia acțiunea în constatare este aceea prin care se tinde la constatarea existenței sau neexistenței unui drept.
Acțiunea în constatarea nulității, chiar dacă folosește termenul de constatare în denumirea ei, nu este în fapt o acțiune în constatare, căci nu constată existența sau neexistența unui drept, ci este o acțiune în realizare deoarece are ca efect desființarea unui act juridic.
Față de aceste considerente, este vădit neîntemeiată excepția inadmisibilității întemeiată pe dispozițiile art. 111 C.pr.civ.
Contrar susținerilor pârâtei apelante, instanța nu s-a pronunțat pe altceva decât ceea ce s-a cerut.
Prin acțiunea dedusă judecății reclamanta a solicitat desființarea actului juridic, respectiv a procurii speciale, pe motivul lipsei de discernământ a mandantului. A solicitat într-adevăr constatarea nulității absolute. Reclamanta a solicitat desființarea actului, apreciind că din pricina stării de boală,mandantul nu a avut reprezentarea faptelor sale, iar aceasta echivalează cu absența discernământului sancționată cu nulitatea absolută.
Împrejurarea că instanța a socotit că lipsa discernământului atrage sancțiunea nulității relative nu cea absolute, nu putea drept efect respingerea acțiunii reclamantului, câtă solicitarea acestuia de desființare a actului pentru același motiv reținut de instanță, lipsa discernământului era neechivocă.
Instanța a dat calificarea juridică corectă sancțiunii ce intervine în cazul lipsei discernământului iar procedeul instanței de a dispune anularea actului și nu de a constata nulitatea absolută nu are semnificația că ar fi schimbat obiectul cererii de chemare în judecată cu de la sine putere, câtă vreme nu a modificat cauza de ineficacitate a actului juridic invocată de parte, ci doar a aplicat sancțiunea corectă ce intervine potrivit legii în cazul lipsei discernământului.
Instanța nu a făcut o ierarhizare a probelor a priori, ci numai în urma analizării pertinenței și concludenței acestora.
Este firesc ca instanța să dea prioritate în urma unei astfel de analize expertize psihiatrice administrate în cauză, câtă vreme ceea ce trebuia să se stabilească este dacă boala psihică de care suferă reclamantul, combinată cu etilismul cronic, putea să-l pună pe acesta în situația de a nu înțelege conținutul și efectele acțiunilor sale. Lămurirea unei astfel de chestiuni presupune cunoștințe specializate de medicină, pe care martorii cu certitudine nu le-au avut. Astfel, împrejurarea că reclamantul a părut martorilor că înțelege semnificația actelor sale, este neconcludentă câtă vreme aceștia nu aveau cunoștințele de specialitate necesare să aprecieze conduita reclamantului în contextul stării lui sanitare.
Raportul de expertiză a fost întocmit ținându-se cont de actele medicale ce indicau antecedentele medicale ale reclamantului și cu observarea conduitei acestuia.
Întocmirea unui alt raport de expertiză cu internarea reclamantului, astfel cum a solicitat pârâta, era o probă inutilă, căci concluziile acesteia s-ar fi raportat la momentul actual. În cauză interesează starea psihică a reclamantului la momentul încheierii actului-octombrie 2006.
Probele aflate în dosarul de urmărire penală nu infirmă soluția pronunțată de prima instanță, ci din potrivă o întăresc dovedind un comportament irațional al reclamantului, în preajma momentului încheierii contractului de vânzare cumpărare.
În ce privește apelul intervenienților, aceștia au mai invocat ca motiv de nelegalitate a sentinței greșita calificare a interveniențiilor drept cerere accesorie. S-a apreciat că acest motiv de apel este neîntemeiat, în condițiile în care potrivit dispozițiilor art. 49 alin. 2 coroborat cu art. 50 alin. 1 Cod pr.civ. o cerere poate fi calificată drept intervenție în interes propriu, atunci când partea ce intervine formulează o pretenție proprie. În cazul contrar, intervenția nu poate fi calificată decât în interesul părții a cărei apărare o sprijină. Desigur că în ambele cazuri intervenienții trebuie justifice un interes personal, interes fără de care cererea este inadmisibilă în principiu, însă în lipsa unei pretenții proprii formulată similar unei cereri de chemare în judecată cererea nu poate fi socotită in interes propriu, așa cum am mai arătat.
Pentru considerentele arătate, cele două apeluri au fost respinse ca nefondate păstrându-se în întregime hotărârea atacată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât intervenienții S. N. și
S. I., cât și pârâta B. I. .
Prin propriul recurs, intervenienții S. N. și S. I. au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei T. ului in sensul de a admite apelul si a modifica sentința judecătoriei in sensul respingerii acțiunii reclamantului P.
, admițând implicit cererea de intervenție. In subsidiar, in cazul in care Curtea apreciază ce se impune suplimentarea probatoriului, se solicită casarea sentinței si a deciziei tribunalului si rejudecarea cauzei în fond .
În drept, sunt invocate dispozițiile art.304 pct. 9 C.pr.civ.
În temeiul art.282 alin.2 cod de procedura civila, este recurată decizia si prin prisma respingerii apelului împotriva încheierii prin care cererea de intervenție in interes propriu a fost calificata ca cerere de intervenție accesorie in interesul piritei.
Argumentele prin care tribunalul a menținut soluția judecătoriei privind calificarea cererii de intervenție sunt identice cu cele ale instanței de fond. ln consecință, sunt menținute aceleași critici din memoriul de apel.
Cu privire la nelegalitatea hotărârilor atacate, sunt susținute următoarele:
Ambele instanțe au făcut o aplicare greșita a legii cu privire la excepția lipsei de interes invocata in ambele faze de judecata. S-au folosit aceleași argumente, fara a se analiza efectele unei simple acțiuni in constatare. Mai mult, tribunalul a "apreciat" ca o acțiune in constatare poate avea si are in speța, efectele unei acțiuni in realizare.
Este inadmisibila o cerere in constatare prin prisma dispozițiilor art. 111 Cod proc.civ. Atât instanța de fond cit si tribunalul au respins aceste excepții cu o motivare sumara si care a ignorat dispozițiile imperative a art.111 Cod procedura civila.
Este unanim acceptat ca acțiunea in constatare are un scop limitat adică acela de a se constata existenta sau inexistenta unui drept fara a se urmări si executarea unei asemenea hotărâri fata de partea adversa. O hotărâre data intr-o
acțiune in constatare nu poate deveni titlu executoriu susceptibil de punere in executare silita. Chiar daca are ca efect "desființarea unui act juridic", așa cum retine tribunalul in considerentele deciziei, aceasta nu poate avea ca efect realizare vreunei obligații. De altfel, acestea au si fost scopul si rațiunea existentei art.111 Cod de procedura civila.
Acțiunea in realizarea dreptului( mai denumita si acțiune in condamnare, de atribuire, de executare, etc.) este acțiunea care are rațiune in speța de fata. Este evident ca reclamantul (mai bine zis tutorele sau) urmărește sa desființeze contractul de vânzare-cumpărare a apartamentului in cauza. În consecința, constatarea nulității sau anularea procurii trebuie sa se facă intr-o astfel de cauza. Lipsa de efecte pura si simpla a procurii nu are nicio consecința juridica asupra raporturilor contractuale, neducând pur si simplu la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare. la aceasta chestiune in cererea de intervenție. In aceasta situație, se pot pune in discuție si alte chestiuni de drept si de fapt care privesc contractul in sine si in alt mod se pot apăra interesele. În acțiunea de fată, intervenienții nu au putut invoca si discuta chestiuni care privesc interesele lor.
In ceea ce privesc celelalte chestiuni de nelegalitate a deciziei tribunalului, intervenienții arată că le însușesc pe cele susținute de pirita - recurenta in memoriul de recurs.
Prin declarația de recurs formulată, pârâta B. I. a solicitat admiterea recursului, modificarea în întregime a deciziei civile recurate prin respingerea cererii de chemare în judecată, în principal, pe cale de excepție, iar în subsidiar, pe fond, ca neîntemeiată. În subsidiar, în măsura în care aspectele învederate și faptul că probațiunea administrată până la acest moment este neîndestulătoare pentru a se putea concluziona cu certitudine în privința lipsei discernământului intimatului reclamant, se solicită casarea deciziei civile nr. 447/_ a T. ului C. și a sentinței civile nr. 796/_ a Judecătoriei C. -N., cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.
Decizia recurată a fost dată cu încălcarea/aplicarea gresită a legii (art. 304 pct. 9 CPC) raportat la excepția insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată.
Atât instanța de apel, cât și cea a fondului au încălcat prevederile legale incidente în materia nulităților, intimatul urmărind, în concret, înlăturarea efectelor procurii notariale, cu consecința restabilirii situației anterioare.
Constatarea nulității procurii notariale atrage după sine incidența celor trei principii care guvernează această instituție de drept civil, respectiv: principiul retroactivității efectelor nulității, principiul repunerii părților în situația anterioară și principiul desființării actelor subsecvente.
Cu alte cuvinte, chiar dacă intimatul-reclamant a înțeles să includă în cererea de chemare în judecată un singur petit - constatare a nulității absolute a procurii speciale autentificată sub nr. 1890/_ de BNP Lujerdeanu Constantin, încheiată Între P. D., în calitate de mandant, și B. luliana, în calitate de mandatară, relativ la vânzare a imobilului - apartament nr. 8 situat În mun. C. -N., p-ța M. V., nr. 40, înscris în cartea funciară nr. 1. /C. sub A+1, nr. topo 658/VI/I- efectele și consecințele nulității procurii atrag după sine:
nulitatea promisiunii de vânzare-cumpărare atestată sub nr. 8/_ de către Av. Mudura Dragos, încheiată între B. iuliana, în calitate de mandatară a intimatului P. D., și Andrieș N., privitoare la imobilul din mun. C. -N., P-ța M. V., nr. 40, ap. 8, jud. C., compus din 2 camere și dependințe, Înscris În CF 1. /C., sub A+1, nr. Topo. 658/VI//;
nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4067/_ de BNP Asociați B. și Iorga, încheiat între B. luliana, în calitate de mandatară a intimatului P. D., și Andrieș N. și S. I., privitor la imobilul din mun. C. -N., P-ța M. V., nr. 40, ap. 8, jud. C., compus din 2 camere și dependințe, Înscris În CF 1. /C., sub A+1, nr. Topo. 658/VIII;
repunerea părților în situația anterioară.
Modalitatea în care a formulat intimatul P. D. (prin tutorele său) cererea de chemare în judecată nu este altceva decât expresia vădită a intenției de a se sustrage de la plata taxei de timbru pe care o datorează în conformitate cu prevederile legii nr. 146/1997. Altfel spus, intimatul a urmărit și urmărește să nu fie obligat la plata unei taxe de timbru care să se raporteze la valoarea imobilului, calculată conform art. 1/1 din actul normativ amintit și să achite doar o taxă modică aferentă unei banale acțiuni în constatare. O dovadă în plus a acestei susțineri o reprezintă tocmai cererea de chemare în judecată formulată de intimatul reclamant, pentru aceleași considerente, în cadrul dosarului nr. _
, cerere anulată ca insuficient timbrată printr-o decizie a Curții de Apel C. .
În mod cu totul nejustificat și nelegal, intimatul și-a justificat formularea cererii de chemare în judecată, în maniera în care a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei C. -N., prin prisma principiului disponibilității părților în procesul civil. Principiul invocat de intimat este unul care dă posibilitatea reclamantului (in abstracto) de a determina limitele judecății și obiectul acesteia, însă nu oferă prerogative discreționare. Atât doctrina, cât și jurisprudența, au statuat unitar faptul că principiul disponibilității părților în procesul civil este doar unul dintre principiile procesului civil, el trebuind să fie corelat cu exigențele celorlalte principii.
A atribui principiului disponibilităților un rang superior altor principii, după cum procedează intimatul, constituie o nesocotire a instituțiilor civile reglementate prin dispoziții imperative și a practicii judiciare și doctrinei incidente. În concret, a accepta poziția și argumentele intimatului ar echivala cu a disocia cauza de efect, ori acest lucru este de neimaginat. Nu este posibil a spune că principiul disponibilității poate conduce la scindarea unei dihotomii axiomatice.
Consideră oportun a invedera faptul că intimatul a mai formulat o cerere de chemare în judecată având aceleași părți și, în principiu, același obiect. Este vorba de cea înregistrată în dosarul civil nr._, prin care a solicitat constatarea nulității procurii specia le, a antecontractului de vânzare-cumpărare și a contractului autentic de vânzare-cumpărare. Intimatul nu a cerut restabilirea situației anterioare, invocând principiul disponibilității părților în procesul civil. Cererea de chemare în judecată din dosarul_ a fost respinsă definitiv și irevocabil de către Curtea de Apel C., ca insuficient timbrată, tocmai pe considerentul că nulitatea unui act atrage incidență efectelor/principiilor ce guvernează instituția nulității.
Instanța de apel a apreciat că cererea de chemare în judecată este legal timbrată raportat la faptul că se solicită constatarea nulității unui act juridic nepatrimonial. Această poziție a instanței de judecată este una eronată și pe deplin nelegală întrucât: modul în care este reglementat art. 2 alin. 1/1 din Legea nr. 146/1997, cât și Decizia civilă nr. 523/R/2009 a Curții de Apel C. pronunțată în dosarul nr._, atestă că solicitare intimatului-reclamant de constatare a nulității procurii are efecte retroactive, efecte care se răsfrâng asupra actelor subsecvente și conduce la repunerea părților în situația anterioară; Decizia nr. XXXII/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de C. și Justiție B.
, care deși vizează determinarea competentei materiale a instanței și a căii de atac, prin argumentele pe care se fundamentează subliniază această poziție; chiar
dacă s-a solicitat constatarea nulității unui act nepatrimonial, cererea de chemare în judecată are caracter esențialmente patrimonial, prin faptul că intimatul-reclamant urmărește, prin această acțiune, restabilirea situației anterioare. De altfel, chiar instanța de apel (asemenea celei de fond) indică expres faptul că intimatul-reclamant își justifică interesul prin aceea că acest demers este realizat în vederea restabilirii situației anterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Decizia recurată a fost dată cu încalcarea/aplicarea gresită a legii (art. 304 pct. 9 cpc) raportat la exceptia lipsei de interes.
Atât la judecarea pe fond a cauzei, cât și în calea de atac a apelului, a fost supusă analizei instanței de judecată excepția lipsei de interes, excepție ridicată de către intimații-intervenienți și însușită de către recurentă. Modalitatea În care intimatul P. D. (prin tutore) a formulat cererea de chemare în judecată, prin
includerea unicului petit de constatare a nulității absolute a procurii speciale naște justificata întrebarea interesului.
Excepția lipsei de interes, ridicată de intervenienți și susținută de recurenta-pârâtă, trebuie înțeleasă și raportată la rațiunile care au fost indicate cu prilejul justificării excepției insuficientei timbrări. Care este interesul intimatului-reclamant de a obține o sentință judecătorească prin care să se constate doar nulitatea unei procuri? Este lipsit de logică și este de neimaginat, pentru că se frânge unitatea instituției nulității.
De altfel, chiar instanța de judecată confirmă susținerile recurentei atunci când vorbește de interesul intimatului care urmărește schimbarea în fapt și în drept a unei situații juridice care îI prejudiciază și care îI privește în mod direct, ori acest lucru nu se poate concretiza printr-o acțiune în constatarea nulității procurii speciale.
Decizia recurată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C.pr.civ.) raportat la excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile art. 111 din Codul de procedură civilă. Potrivit acestei reglementări imperative, partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept, însă cererea nu poate fi primită dacă partea poate cerere realizarea dreptului.
Cererea formulată în prezenta cauză este, fără dubiu, o cerere în constatare. Faptul că vorbim de o acțiune în constatare este întărit de utilizarea acestei formule de către intimatul-reclamant, care a ținut expres să precizeze acest lucru, în scopul eludării taxei judiciare de timbru. În al doilea rând, după cum indică chiar instanța fondului atunci când vorbește de interesul intimatului, acesta urmărește schimbarea în fapt și în drept a unei situații juridice care îI prejudiciază și care îl privește în mod direct - intimatul are la dispoziție formularea și înregistrarea pe rolul instanței a unei cereri în realizare, care să răspundă interesului concret al intimatului și care să conducă la înlăturarea efectelor actului juridic întocmit cu privire la imobil. Dacă am fi vorbit de o acțiune în constatare, care să respecte exigențele imperative ale art. 111 din Codul de procedură civilă, ar fi însemnat ca instanța de judecată să motiveze în sensul că "folosul practic urmărit era acela de a constata nulitatea procurii"; or, acest lucru este evident imposibil.
Prin decizia recurată instanța de judecată nu s-a pronunțat omni petita - art. 304 pct.6 C.pr.civ.
Petitul cererii de chemare în judecată a fost formulat în sensul "constatării nulității absolute a procurii speciale ... " pe considerente legate de lipsă a discernământului. Discernământul reprezintă un element indisolubil legat de capacitatea de exercițiu a persoanei, iar nu de consimțământ. Drept urmare, lipsa discernământului reprezintă un motiv de nulitate relativă.
Față de incidența cazului de nulitate relativă, iar nu absolută, Curtea de Apel Craiova prin decizia 308 din_ indica faptul că "Actul juridic civil este prin esența sa un act conștient, deci subiectul de drept care-l Încheie trebuie să aibă puterea de a discerne asupra consecințelor juridice ale actului Încheiat prin manifestarea sa de voință. Prezenta sau lipsa discernământului constituie o stare de fapt, iar capacitatea subiectului de drept de a încheia actul juridic reprezintă o stare de drept. Persoana fizică care are capacitate de exercițiu deplină este prezumată ca având și discernământ necesar pentru a Încheia actele juridice corespunzătoare capacității ei, de aceea lipsa discernământului trebuie dovedită,
iar dovada trebuie să fie neechivoca."
Instanța de judecată nu s-a pronunțat omnia petita. În conformitate cu prevederile art. 129 alin. 6 din Codul de procedură civilă, instanțele de judecată sunt ținute a hotărî doar în limitele în care au fost investite prin cererea de chemare în judecată. În prezenta cauză, instanța fondului a depășit limitele trasate de intimatul-reclamant prin cererea de chemare în judecată.
Chiar dacă instanța a observat că în speță este incident un caz de nulitate relativă, atâta timp cât intimatul reclamant nu și-a precizat acțiunea în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă și și-a menținut petitul de constatare a nulității absolute, instanța de judecată nu putea să se pronunțe in acest fel. Din contră, într-o atare situație instanța de judecată ar fi trebuit să se pronunțe în sensul respingerii acțiunii intimatului-reclamant.
Decizia recurată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C.pr.civ.) raportat la modul in care instanța de judecată a analizat probațiunea administrată in cauză.
Instanța, în mod nejustificat, a realizat o ierarhizare a probatoriului. Astfel, acțiunea intimatului-reclamant a fost admisă doar în considerarea concluziilor raportului de expertiză, "probă științifică de necontestat prin alte probe precum declarațiile de martor". Instanța de judecată a greșit fundamental atunci când a atașat raportului de expertiză o valoarea probantă superioară altor probe, chiar una absolută .În acest fel, s-a conturat o ierarhizare nejustificată și injustă, care viciază scopul procesului civil. În doctrină și în practica judiciară, este unanim acceptat că probele sunt lăsate la libera apreciere a judecătorului, care își formează convingerea intimă urmare a analizei întregului material probator. Raportul de expertiză din prezenta cauză a fost doar una dintre probele administrate și care trebuia analizată împreună cu toate celelalte, cu atât mai mult cu cât a fost realizată doar pe baza unui document medical. Prezintă o importanță deosebită în economia prezentei cauze faptul că raportul de expertiza nu s-a putut realiza prin expertizarea persoanei intimatului, ci s-a bazat pe un document medical prezentat de intimat (prin reprezentant) cu privire la care se pot naște unele discuții. Mai mult decât atât, raportul de expertiză nu face altceva decât să spună - cu alte cuvinte - ceea ce era deja amintit în documentul de a stat la baza lui.
În acest context, raportul de expertiză nu poate să ateste, cu siguranță, existență sau lipsa discernământului intimatului la momentul la care a fost autentificată procura specială. Caracterul de necontestat pe care îI atribuie instanța de judecată acestei probe este știrbit de restul probelor administrate în cauză:declarația notarului public Lujerdean Constantin;dosarul de urmărire penală și toate probele existente în cuprinsul acestuia;declarația martorului Oprea G. E. - prieten apropiat al intimatului - care a confirmat primirea/încasarea prețului imobilului vândut de către P. Ooru și risipirea acestuia; interogatoriul intimatului din dosarul în care a fost pus sub interdicție.După cum se poate constata, exceptând raportul de expertiză, toată probațiunea administrată (inclusiv cea care se regăsește în dosarul de urmărire
penală nr. 1457/P/2007) vine să infirme susținerile intimatului cu privire la lipsa discernământului la momentul autentificării procurii speciale. Nu este de neglijat că printre aceste probe se identifică declarații de martori care au avut tangență directă cu intimatul și care au perceput nemijlocit existență discernământului acestuia.
Pentru toate considerente, se solicită ca prin decizia pronunțata să se admită recursul, astfel cum acest a fost formulat.
În drept, sunt invocate dispozițiile art. 57-58, art. 111, art. 282 și urm, art. 242 alin. 2, 299 și urm, art. 304 pct. 6, 9, art. 312 Cod de procedura civila, art. 948-950 Cod civil, art. 8 Decret 31/1954, art. 1, art. 1/1, art. 20 Legea 146/1997.
În cauză a depus întâmpinare intimatul reclamant P. D., interzis judecătoresc, prin tutore I. M. , solicitând respingerea recursurilor declarate și menținerea în totalitate a deciziei recurate. Cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată în recurs.
Recursurile se vor respinge, în considerarea celor ce succed.
Exceptând părțile introductive ale celor două declarații de recurs, prin care sunt reluate aspecte care țin de istoricul acestei cauze și elementele esențiale ale stării de fapt, astfel cum ea a fost stabilită cu certitudine prin hotărârile instanțelor de fond, motivele de recurs, în parte, coincid, astfel că se va răspunde acestora prin argumente comune.
1. Cu privire la inadmisibilitatea unei acțiuni în constatare, atunci când părțile au la dispoziție o acțiune în realizarea dreptului, excepție susținută atât de intervenienți, cât și de pârâta în proces.
Este adevărat că în raport cu dispozițiile art. 111 C.pr.civ., prezentul proces ffiind început înainte de intrarea în vigoare a NCPC, acțiunea în constatarea existenței sau a inexistenței dreptului pârâtului este subsidiară unei acțiuni în realizarea dreptului, cu toate consecințele care decurg din regimul juridic diferit al celor două acțiuni. În timp ce printr-o acțiune în realizare se tinde, în principiu, la obținerea unei hotărâri judecătorești de constrângere a debitorului la executarea prestației asumate, acțiune în constatare tinde la recunoașterea celor constatate de instanța de judecată și care, în virtutea acestei particularități, nu poate fi pusă în executare. Din această perspectivă, ar fi, spre exemplu,
inadmisibilă o acțiune în constatare prin care se solicită să se constate că între părți a intervenit o convenție privind vânzarea-cumpărarea unui imobil, întrucât partea poate să ceară în mod direct realizarea dreptului, prin constrângerea debitorului la executarea prestației asumate.
Astfel cum în mod corect a relevat instanța de apel, terminologia juridică nu trebuie să inducă în eroare, utilizarea sintagmei "să se constate"; nu definește ab initio o acțiune ca fiind una în constatare, în înțelesul art. 111 C.pr.civ., esențial fiind, în procesul de calificare juridică a unei acțiuni civile în justiție, scopul urmărit de părți prin mijlocul procedural ales, iar în raport cu acesta, identificarea exactă a îndeplinirii condițiilor cumulative ce caracterizează fiecare dintre acțiuni.
Cât privește acțiunea în constatarea nulității unui act juridic, Instanța Supremă s-a pronunțat în mod constant, prin decizii de speță, în sensul că o astfel de acțiune este una în realizare, iar nu în constatare, prin pronunțarea nulității actului producându-se o modificare a raporturilor juridice dintre părți, atât pentru trecut, cât și pentru viitor.
Or, prima instanță a fost învestită de reclamantă cu soluționarea unei acțiuni în constatarea nulității unei procuri speciale încheiată în forma solemnă a înscrisului autentic, o astfel de acțiune fiind una în realizarea dreptului și, prin urmare, admisibilă, în sensul celor arătate mai sus.
Cu privire la soluționarea excepției lipsei de interes în promovarea acțiunii, prin formularea unui singur capăt de cerere, având ca obiect nulitatea absolută a procurii speciale, fără a se solicita înlăturarea efectelor actului juridic de transmisiune a dreptului de proprietate întocmit în baza acestei procuri speciale, excepție susținută atât de către intervenienți, cât și de pârâta în proces.
În acest context, este util a sublinia că procedura civilă a fost și este guvernată de dreptul de dispoziție al părților, principiul disponibilității fiind unul specific procesului civil, care desemnează dreptul părții de a dispune de obiectul procesului, precum și dreptul părții de a dispune de mijloacele procedurale acordate de lege.
Principiul disponibilității se manifestă în procesul civil prin dreptul conferit reclamantului de a porni procesul, prin dreptul conferit părții reclamante de a stabili obiectul și limitele procesului, prin posibilitatea renunțării la judecată sau chiar la dreptul pretins, achiesarea la pretenții sau la hotărâre, încheierea unei tranzacții judiciare, renunțarea la punerea în executare a hotărârii, renunțarea părții la dreptul a de invoca decăderea, renunțarea părții la dreptul de a invoca nulitatea relativă a unui act procedural și altele asemenea.
În acord cu acest principiu, instanța de judecată învestită cu soluționarea unei acțiuni nu se va putea pronunța nici minus, nici plus, nici ultra petita, excepțiile de la această regulă fiind limitativ reglementate prin lege.
Partea reclamantei este așadar aceea care, în virtutea principiului disponibilității evocat mai sus, stabilește obiectul și limitele procesului, structura acestuia trebuind conservată până la sfârșitul procesului.
Așa fiind, nu pot fi acceptate argumentele pârâtei în proces și nici ale intervenienților, cele care susțin pretinsa lipsă de interes a reclamantei în a cere exclusiv pronunțarea nulității procurii autentice speciale pentru că nu există niciun text de lege imperativ care să condiționeze admisibilitatea unei astfel de acțiuni, din perspectiva interesului, de solicitare simultană a nulității actului juridic subsecvent, acela încheiat în executarea procurii speciale autentice. Dreptul de dispoziție al părții reclamante este pregnant evidențiat în acest proces, ea având posibilitatea de a solicita ulterior nulitatea actului juridic încheiat în baza procurii speciale autentice ori chiar de a se limita la obținerea unei hotărâri judecătorești în prezentul proces, hotărâre care prin efectele sale nu va putea să afecteze existența valabilă a actului juridic de transmitere a dreptului de proprietate, în privința căruia operează o prezumție de legalitate.
În considerarea acestor argumente, Curtea constată că în mod corect instanțele de fond au respins excepția lipsei de interes.
Cu privire la sancțiunea aplicată de către prima instanță de fond actului juridic dedus judecății, Curtea constată că instanțele de fond nu au depășit limitele învestirii lor prin cererea de chemare în judecată, ceea ce a solicitat reclamantul fiind desființarea procurii speciale autentice pentru lipsa de discernământ a mandantului, în acest sens fiind exprimate motivele de fapt ale
cererii introductive. Acesta este obiectul cererii și în aceste limite instanța s-a pronunțat, apreciind în mod corect că lipsa discernământului atrage sancțiunea nulității relative, iar nu sancțiunea nulității absolute, invocată de reclamant prin cererea sa. Indiscutabil, calificarea juridică corectă a sancțiunii este atributul instanței de judecată, iar o modificare a hotărârii pentru acest motiv nu poate fi pronunțată, atâta timp cât sancțiunea aplicată de instanță este cea legală, fiind respectat regimul juridic al nulității operante, în raport cu ceea ce în mod concret s-a cerut prin cererea de chemare în judecată.
Cu privire la forța probantă a raportului de expertiză medico-legală, invocată în recursul pârâtei, considerentele exprimate sub acest aspect de către instanța de apel sunt temeinice. Nu este vorba despre o ierarhizare a probelor, ci
de puterea conferită instanței de judecată de a aprecia cu privire la valoarea
juridică a informațiilor obținute prin mijloacele de probă de care s-a uzat, iar în privința stabilirii discernământului părții contractante, indiscutabil concluziile unei expertize psihiatrice trebuie avute în vedere cu prioritate, fiind vorba despre o probă științifică, chiar dacă ele sunt parțial contrazise prin probele testimoniale ce au fost administrate. Obiecțiunile la acest raport de expertiză sunt tardiv formulate în recurs.
Cu privire la calificarea cereri de intervenție în proces, Curtea reține că rezolvarea dată acesteia în fața instanței de fond este cea legală.
Prin dispozițiile art. 49 C.pr.civ., se conferă terțelor persoane dreptul de a interveni într-un proces civil în curs de judecată, ori de câte ori acestea pot justifica interesul de a participa la procesul declanșat între alte persoane. Interesul de a interveni al terțului trebuie să fie unul legitim, născut, actual și personal atât în ipoteza intervenției principale, cât și în cazul unei intervenții accesorii.
O condiție specială de admisibilitate a intervenției principale, care rezultă din analiza art. 49 alin. 2 C.pr.civ., o reprezintă afirmarea unui drept propriu ori a unei situații juridice a cărei ocrotire intervenientul o solicită organului de jurisdicție. Ea are ca finalitate protejarea unui drept propriu al intervenientului. Prin intermediul intervenției principale, se poate cere constatarea existenței unui drept în patrimoniul intervenientului, a dreptului pe care părțile din proces și-l dispută ori a unui drept aflat în strânsă legătură cu obiectul acțiunii.
În ipoteza unei intervenții accesorii, dimpotrivă, terțul nu reclamă o pretenție proprie, distinctă de aceea a părții în favoarea căreia a intervenit, interesul juridic al terțului fiind acela de a evita acționarea sa în judecată de partea în favoarea căreia a intervenit.
În limitele stabilite ale prezentului proces, analizate din perspectiva obiectului cererii de chemare în judecată, respectiv constatarea nulității unei procuri speciale autentice încheiate între P. D., în calitate de mandant, și B.
I., în calitate de mandatar, cererea de intervenție a cumpărătorilor subsecvenți nu poate avea decât caracterul unei intervenții accesorii, în interesul pârâtei B.
I., mandatar, nicidecum a unei intervenții principale. De altfel, din cuprinsul cererii de intervenție nu rezultă care este pretenția proprie a intervenienților, în raport cu cele două părți în proces.
Cu privire la excepția insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată, invocată de intervenienți, aceasta a fost temeinic respinsă de către instanțele de fond, pentru că încadrarea în tariful taxelor judiciare de timbru respectă dispozițiile legii în raport cu unicul capăt de cerere formulat și susținut de reclamantă, acela al constatării nulității procurii speciale autentice. Apoi, constată Curtea că intervenienții nu au uzat de calea specială de atac conferită de lege, cererea de reexaminare, fiind inadmisibil a aduce în discuție acest aspect direct în fața instanțelor de control judiciar.
Mai mult decât atât, acest motiv de recurs nu este de natură a determina modificarea ori casarea hotărârii atacate, sancțiunea prevăzută de Legea nr. 146/1997, prin art. 20 alin. 5, fiind darea în debit al reclamantului, în limitele taxei de timbru datorată în fața instanțelor de fond, iar nu anularea acțiunii ca netimbrată.
Față de cele ce preced, în absența unor motive de nulitate de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu de către instanța de recurs, văzând și dispozițiile art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE M. IVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta B. I. și cel declarat de intervenienții S. N. și S. I. împotriva deciziei civile nr. 447 din_ a T. ului C., pronunțată în dosar nr._, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
D. -L. B. A. C. V. M.
GREFIER
S. -D. G.
Red.DB/dact.MS 2 ex.
Jud.fond: A. Grigorie Ioniță Jud.apel: O.R.Ghișoiu/C.V.Balint
| ← Decizia civilă nr. 1079/2013. Constatare nulitate act juridic | Decizia civilă nr. 4417/2013. Constatare nulitate act juridic → |
|---|
