Decizia civilă nr. 33/2013. Constatare nulitate act juridic
| Comentarii |
|
Dosar nr. _
R O M Â N I A CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 33/A/2013
Ședința publică din data de 10 mai 2013 Instanța constituită din din: PREȘEDINTE: I. -D. C. JUDECĂTOR: M. C. V.
GREFIER: A. B.
S-a luat în examinare apelul declarat de reclamantul R. D. V. împotriva sentinței civile nr. 50 din_, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._, privind și pe pârâții intimați T. V. A., A. C. V.
, C. R. I. și P. C. B., având ca obiect constatare nulitate act juridic.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pârâtul intimat P. C.
B. și reprezentanta reclamantului apelant R. D. V., avocat C. Ana M.
, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Apelul a fost declarat și motivat în termen legal și comunicat pârâților intimați.
S-a făcut referatul cauzei, după care reprezentanta reclamantului apelant
R. D. V. depune la dosar împuternicirea avocațială și învederează instanței faptul că în baza contractului de asistență juridică, este împuternicită să redacteze apelul și orice acte se vor dovedi necesare, precum și să reprezinte partea în fața instanței de apel. Arată că nu are cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat.
Pârâtul intimat P. C. B. arată că nu are cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat.
Nefiind cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată, declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul pe fond asupra apelului.
Reprezentanta reclamantului apelant R. D. V. solicită admiterea apelului, anularea sentinței civile atacate ca fiind nelegală și neîntemeiată și respingerea excepției netimbrării cererii de chemare în judecată și implicit admiterea excepției de neconvenționalitate a art. 3 al Legii nr. 146/1997, a
încheierii prin care instanța a stabilit obligarea reclamantului la plata taxei judiciare de timbru, a încheierii civile nr. 140/CC/2012 a T. ului C. prin care s-a respins cererea de ajutor public judiciar și a încheierii civile nr. 171/CC/2012 a T. ului C. prin care s-a respins cererea de reexaminare și să se dispună trecerea la judecarea cauzei fără plata taxei de timbru, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de fond, susținând pe larg motivele invocate în memoriul de recurs depus la dosar. Consideră că în prezenta cauza, pe de o parte, s-a adus atingere substanței dreptului la un proces echitabil, îngrădindu- se accesul efectiv la judecarea cererii pe fond, iar pe de altă parte taxa de timbru stabilită reprezintă o măsură disproporționată raportată atât la elementele de fapt subiective, și anume starea materială și veniturile subsemnatului, precum și la criteriul obiectiv reprezentant de salariul mediu pe economie din România. De asemenea solicită obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată la fond și în apel.
Pârâtul intimat P. C. B. solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii apelate. De asemenea solicită instanței a avea în vedere faptul că, reclamantul apelant R. D. V. a împrumutat unele persoane cu sume mari de bani, însă pentru a achita taxa judiciară de timbru a susținut că nu are posibilități materiale.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin cererea înregistrată la data de 8 august 2011 sub nr._, pe rolul Judecătoriei C. -N., reclamantul R. D. V., în contradictoriu cu pârâții A. C. V., C. R. I., P. C. B., a solicitat instanței anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2101/_ de BNP H. Furdui, invocând în motivare cauza ilicită, intenția fraudării drepturilor terților.
Actul atacat, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2101 din 1 noiembrie 2010 are ca obiect un imobil situat în localitatea Florești, având suprafața de 271.039 m.p. iar prețul a fost stabilit la suma de
150.000 euro.
Prin Sentința civila nr. 5844/2012 pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei C. -N., a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei C. -N., dispunându-se declinarea competentei în favoarea T. ului C. .
Prin extindere și completare de acțiune, acțiunea a fost extinsă împotriva pârâtului T. V. A. și s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de împrumut și garanție imobiliară autentificat sub nr. 2046 din data de_ de BNP Furdui H. și radierea înscrierilor de sub B+13, C+4 și C+5 din CF 50888 Florești.
Prin întâmpinarea formulată, pârâții A. C. V. și C. R. I. au solicitat anularea în totalitate a acțiunii ca insuficient timbrată în măsura în care reclamantul nu achită taxa judiciară de timbru.
Pe fond, pârâții au solicitat respingerea cererii, întrucât contractul de vânzare cumpărare cu încheierea de autentificare nr. 2101/2010 a BNP Furdui, este întemeiat pe o cauză licită și morală, iar prețul este serios și a fost predat vânzătorului.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul P. C. B. a solicitat respingerea cererii, întrucât părțile nu au fost de rea credință la momentul încheierii actului autentic și prin încheierea contractului autentic nu s-a urmărit fraudarea intereselor reclamantului, din moment ce acesta nu efectuase niciun fel de notare asupra imobilului.
Prin sentința civilă nr. 50 din_ a T. ului C., pronunțată în dosarul nr._ s-a admis excepția netimbrării și în consecință:
S-a anulat ca netimbrată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul R. D. V., în contradictoriu cu pârâții A. C. V., C. R.
I., P. C. B., și extinsă împotriva pârâtului T. V. A. .
Reclamantul a fost obligat să plătească pârâtului P. C. B. cheltuieli de judecată parțiale, în sumă de 500 lei.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a reținut că la termenul de judecată din data de_ (f. 11), instanța a stabilit în sarcina reclamantului obligația de a achita taxa judiciară de timbru în sumă de 32.092 lei și timbru judiciar 10,45 lei.
Reclamantul a formulat cerere de ajutor public judiciar, ce a fost respinsă prin Încheierea nr. 140/CC/2012 (f. 26).
Împotriva acestei încheieri, reclamantul a formulat cerere de reexaminare. Aceasta a fost respinsă, astfel încât soluția asupra acordării ajutorului public a rămas irevocabilă.
Deși avea cunoștință despre obligația de achitare a taxei de timbru (menționată pe citația de la fila 28) și despre respingerea cererii de ajutor public judiciar (f. 39), reclamantul nu a achitat taxa judiciară de timbru.
În această situație, instanța a constatat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997, potrivit cu care neîndeplinirea obligației de achitare a taxei judiciare de timbru se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii.
În ceea ce privește susținerile reclamantului privind încălcarea dreptului de acces la instanță, s-a reținut că, astfel cum a arătat Curtea Constituțională în numeroase decizii în care a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor Legii nr. 146/1997 (a se vedea, spre ex., Decizia nr. 151 din_ și Decizia nr. 1202 din_ ), s-a statuat că "accesul liber la justiție nu interzice stabilirea taxelor de timbru în justiție, fiind justificat ca persoanele care se adresează autorităților judecătorești să contribuie la acoperirea cheltuielilor prilejuite de realizarea actului de justiție. În virtutea dispozițiilor constituționale ale art. 56 alin. (1), potrivit cărora «Cetățenii au obligatia sa contribuie, prin impozite și prin taxe, la cheltuielile publice», plata taxelor și a impozitelor reprezintă o obligație constituționala a cetățenilor. Echivalentul taxelor judiciare de timbru este integrat în valoarea cheltuielilor stabilite de instanța de judecată prin hotărârea pe care o pronunță în cauză, plata acestora revenind părții care cade în pretenții.";
De asemenea, s-a reținut că în același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a statuat că o caracteristică a principiului liberului acces la justiție este aceea că nu este un drept absolut (Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, 1985). Astfel, acest drept, care cere prin însăși natura sa o reglementare din partea statului, poate fi subiectul unor limitări, atât timp cât nu este atinsă însăși substanța sa.
În prezenta cauză, s-a constatat că reclamantul s-a adresat instanței, prin formularea acțiunii, a extinderii și completării de acțiune, prin formularea cererii de ajutor public judiciar, care a fost analizată, astfel încât dreptul de acces la instanță nu a fost atins în însăși substanța sa.
Față de toate aceste considerente și de dispozițiile art. 137 C. pr. civ., instanța a admis excepția netimbrării și a anulat ca netimbrată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul R. D. V. în contradictoriu cu pârâții A. C. V., C. R. I., P. C. B. și extinsă împotriva pârâtului
T. V. A. .
În baza art. 274 C.pr.civ., reclamantul a fost obligat să plătească pârâtului
P. C. B. cheltuieli de judecată parțiale, în sumă de 500 lei, justificate prin chitanța de la fila 65, reținându-se că pe chitanța depusă la fila 64 a fost indicat un contract de asistență juridică ce nu apare pe nici una dintre delegațiile avocațiale depuse în prezentul dosar.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul R. D. V.
,solicitând admiterea apelului, anularea sentinței civile nr. 50/2013 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul cu numărul de mai sus, ca fiind nelegală și neîntemeiată, respingerea excepției netimbrării cererii de chemare în judecată, ca urmare a admiterii de către instanța de apel a excepției de neconvenționalitate a art. 3 al Legii 146/1997, a încheierii prin care instanța a stabilit obligarea reclamantului la plata unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 32.092 lei din data de_, a încheierii civile nr. 140/CC/2012 din_ prin care Tribunalul Cluj a respins cererea de ajutor public judiciar și a încheierii civile nr.
171/CC/2012 din_ prin care s-a respins cererea de reexaminare și să dispună trecerea la judecarea cauzei fără plata taxei de timbru cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de fond, Tribunalul Cluj, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată în fond și în apel.
În motivarea apelului, apelantul a arătat că în fapt:
Prin sentința nr. 50/2013, Tribunalul Cluj a admis excepția netimbrării și a anulat cererea de chemare în judecată formulată de către apelant. Pentru a soluționa în această manieră cauza, instanța de judecată a respins în prealabil excepția de neconvenționalitate invocată de către apelant în ceea ce privește art. 3 al Legii 146/1997 cumulat cu următoarele acte juridice: încheierea prin care
instanța a stabilit obligarea subsemnatului la plata unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 32.092 lei, încheierea civilă nr. 140/CC/2012 din_ prin care Tribunalul Cluj a respins cererea de ajutor public judiciar și încheierea prin care s-a respins cererea de reexaminare.
Instanța a pus în vedere apelantului achitarea unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 32.092 lei, deși nu avea venituri deloc, fiind șomer. Raportat la acest cuantum și la lipsa veniturilor, a formulat cerere de ajutor public judiciar, iar ulterior cerere de reexaminare. Ambele demersuri au fost respinse prin încheierea nr. 140/CC/2012 din_ și prin încheierea nr. 171/CC/2012.
Consideră că aceste cereri au fost respinse neîntemeiat, considerentele încheierilor cuprinzând argumente care nu se raportează la prevederile legale incidente, ci la elemente de fapt irelevante. Astfel, consideră fără importanță în analiza acestei situații juridice faptul că acum câțiva ani a avut resursele financiare să acord un împrumut, cu atât mai mult cu cât prin impunerea acestei taxe de timbru este împiedicat în mod efectiv să își mai recupereze vreodată suma de bani dată cu titlu de împrumut.
Astfel, prin respingerea acestor cereri de ajutor public judiciar s-a favorizat debitorul care cu intenția de a frauda interesele creditorilor săi, a încheiat acte de
înstrăinare și grevare la valori foarte mari pentru a face imposibilă achitarea taxei de timbru de către creditorii săi.
Având în vedere lipsa unei alte modalități de a obține ajutor public judiciar, a fost obligat să achite o taxă judiciară de timbru în sumă de 32.092 lei. În această situație, taxa judiciară de timbru pusă în vedere a fi achitată și imposibilitatea practică de achitare, constituie un impediment de nedepășit în judecarea acțiunii înaintată de către apelant.
În acest context a invocat excepția de neconvenționalitate a textului legal și a încheierilor amintite, care din punctul nostru de vedere încalcă prevederile art.
6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Această excepție a fost respinsă în mod netemeinic de către instanța de fond și în consecință a limitat accesul apelantului la un proces echitabil.
Instanța de judecată a respins excepția în partea introductivă a sentinței atacate, iar în dispozitivul acesteia s-a limitat la admiterea excepției nelegalei timbrări, fără a reitera cele deja menționate în partea introductivă. În dispozitiv se reflectă doar soluția dată excepției nelegalei timbrări, și nu cea data excepției de neconvenționalitate invocată de către apelant.
Consideră că sentința dată în fond este nelegală și netemeinică, excepția nelegalei timbrări fiind admisă în mod nelegal, ca urmare a respingerii în mod netemeinic a excepției de neconvenționalitate invocată.
Cu toate că este de acord cu susținerile instanței conform cărora atât Curtea Constituțională, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului opinează că accesul la justiție poate fi limitat de către stat, prin stabilirea anumitor condiții
și taxe, nu trebuie ignorat faptul că acest lucru este admis doar dacă nu atinge substanța dreptului și dacă este proporțional cu măsura luată.
Consideră că în prezenta cauză, pe de o parte, s-a adus o atingere substanței dreptului la un proces echitabil, îngrădindu-se accesul efectiv la judecarea cererii în fond, iar pe de altă parte, taxa de timbru în cuantum de
32.092 lei reprezintă o măsură disproporționată raportat atât la elementele de fapt subiective, și anume starea materială și veniturile apelantului, precum și la criteriul obiectiv reprezentat de salariul mediu pe economie din România.
Astfel, având în vedere că avea un venit net pe membru de familie în cuantum de 146 lei, fără a include și rata lunară pentru achitarea creditului în cuantum de 817 lei, precum și faptul că în România venitul mediu este de 800 lei, taxa de timbru stabilită în prezenta cauză, în cuantum de 32.092 lei, este de
220 de ori mai mare decât venitul net al apelantului, calculat pe membru de familie, și de 40 de ori mai mare decât salariul mediu pe economie. În mod evident, această taxă de timbru nu este una rezonabilă și proporțională, în sensul precizat în jurisprudența CEDO.
Mai mult, în literatura de specialitate privind liberul acces la justiție (T. Drăganu, Liberul acces la justiție, Ed. Lumina Lex, B. ești, 2003, p. 7), s-a cristalizat opinia conform căreia accesul la justiție asigură persoanelor atât facultatea nestânjenită de a introduce, după libera apreciere, o acțiune în justiție, cât și obligația corelativă, pentru tribunalul competent, de a se pronunța în fond asupra unei astfel de acțiuni și, în consecință, să o admită sau să o respingă.
Ideea că accesul la justiție implică obligația corelativă a instanțelor judecătorești de a se pronunța asupra fondului cauzei reiese și din faptul că, atât art. 10 al Declarației Universale a Drepturilor Omului, art. 14 al Pactului Internațional privind Drepturile Civile și Politice, precum și art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului consacră dreptul persoanelor la un proces echitabil. Un proces poate fi considerat echitabil doar atunci când, instanța judecătorească, sesizată printr-o acțiune, procedează la abordarea ei în fond și o soluționează ținând seama de susținerile părților și de probele prezentate de acestea.
Așadar, consideră că pentru a se asigura accesul efectiv la justiție și pentru a se garanta dreptul la un proces echitabil, instanța de fond trebuia să analizeze fondul cauzei și nu doar să ofere posibilitatea abstractă de a se adresa instanței. În hotărârea atacată, instanța de judecată susține în mod eronat că "reclamantul s-a adresat instanței prin formularea acțiunii, a extinderii și completării de acțiune, prin formularea cererii de ajutor public judiciar care a fost analizată, astfel dreptul de acces la instanță nu a fost atins în însăși substanța sa". În opinia sa, prin anularea cererii de chemare în judecată s-a adus atingere substanței dreptului, contrar celor susținute de către instanța de fond.
În acest sens, reiterează faptul că prin cererea de chemare în judecată, a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2101 din data de_ de Biroul Notarului P. Furdui H. Augustin, încheiat între pârâții de ordin 1, 2 și pârâtul de ordin 3, P. C. B., pentru cauză ilicită și imorală și neseriozitatea prețului și restabilirea situației anterioare, act încheiat cu scopul de a sustrage acest bun de la executarea silită demarată de subsemnatul. Anularea acestei cereri ca netimbrate a dus la
limitarea accesului meu la instanța de judecată, devenind astfel imposibil să mai recuperez suma împrumutată intimaților, în cuantum de 276.150 Euro.
Cu privire la excepția de neconvenționalitate, invocă următoarele aspecte care sunt de natură să lămurească instanța de apel cu privire la temeinicia acesteia:
La nivelul legislației naționale există, două norme în vigoare care garantează dreptul de acces la justiție: art. 21 din Constituția României și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, text care face parte din dreptul intern începând cu ratificarea sa în 1994 de către Parlament. Prin urmare, prezintă conținutul art. 6 par. 1 din CEDO, interpretarea acestuia de către Curtea de la Strasboug și relevanța acestuia pentru prezenta cauză.
În primul rând, consideră relevant expunerea conținutului sintagmei de
"proces echitabil" prin raportare la art. 6 par. 1 al C.E.D.O.. Consacrând dreptul la un proces echitabil, art. 6, par. 1 al C.E.D.O. prevede următoarele: ,,Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va hotărî fie asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, [...]". Deși la prima vedere această dispoziție pare a consacra doar garanții de natură procedurală menite să asigure soluționarea justă a cauzei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în hotărârea Golderc. Marea Britanie, că art. 6 nu se limitează doar la recunoașterea acestui drept în privința proceselor aflate în curs de judecare, ci instituie un drept material efectiv, și anume, acela de acces la o instanță (D. Micu, Garantarea Drepturilor Omului, Ed. AII Beck, B. ești, 1998, p.72). În aceeași hotărâre, Curtea a arătat că ,,pot fi aduse restricții exercițiului acestui drept întrucât dreptul de acces, prin chiar natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate varia în timp și spațiu, în funcție de resursele comunității și nevoile indivizilor".
În prezenta cauză, taxa de timbru nu a fost stabilită ținându-se cont de realitatea economică și de venitul mediu lunar al subsemnatului apelant. În mod evident, într-o atare situație nu s-au respectat cerințele de proporționalitate mai sus evocate, stabilite în jurisprudența CEDO.
Limitările aduse de stat dreptului la un proces echitabil trebuie să respecte un cumul de principii. În primul rând, ele trebuie să urmărească un scop legitim și să nu afecteze însăși substanța dreptului. De asemenea, este necesară asigurarea unui raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese (R. Chiriță,Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, B. ești, 2008, p. 153 ). Conform principiului proporționalității, atunci când un stat condiționează sau limitează anumite drepturi individuale, trebuie să creeze un echilibru concret între interesele generale ale comunității și obligația de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale persoanelor, iar un astfel de echilibru nu poate fi atins dacă dreptul persoanei în cauză a fost viciat într-un mod excesiv ori disproporționat în urma intervenției statului (James și alții c. Marea Britanie din 21 februarie 1986 ).
În prezentul caz, însăși substanța dreptului la un proces echitabil i-a fost afectată datorită cuantumului nerezonabil al taxei judiciare de timbru impusă de instanță în vederea dezbaterii în fond a cererii de chemare în judecată.
În continuare, consideră importantă analiza dreptului de acces la justiție prin prisma obligației plății taxelor judiciare de timbru, astfel cum a fost interpretată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Datorită ratificării Convenției Europene a Drepturilor Omului încă din 1994 este obligatoriu pentru instanțele române să aplice prevederile Convenției așa cum au evoluat prin jurisprudența constantă a Curții de la Strasburg în detrimentul normelor de drept care provin de la legiuitorul român în caz de conflict pozitiv. Instanța are obligația ca în temeiul acestor norme să dea aplicabilitate hotărârilor CEDO care au fost pronunțate atât contra României cât și a altor state membre ale Convenției cu privire la taxele judiciare de timbru.
ul la justiție - expresie a principiilor democratice într-un stat de drept și a supremației legii - trebuie să fie efectiv, iar costurile unei proceduri judiciare nu trebuie să constituie o piedică în încercarea de a apela la justiție pentru realizarea sau apărarea unui drept, justificând, în anumite situații și condiții, susținerea din partea statului.
Instanțele de judecată sunt chemate să facă aplicarea acestor principii și ori de câte ori rezultă în mod evident că există pericolul limitării accesului la justiție trebuie să facă tot posibilul să asigure dreptul la un proces echitabil și să garanteze accesul egal la actul de justiție.
Mai mult, așa cum a arătat, în temeiul art. 6 din CEDO orice justițiabil are garantat un drept efectiv și real de acces la o instanță pentru stabilirea drepturilor sale, iar impunerea unei taxe de timbru într-un cuantum excesiv ar fi de natură să-i îngrădească accesul la instanță, în sensul că deși există, el devine teoretic și iluzoriu.
În speța de față cuantumul taxei de timbru este exorbitant raportat la posibilitățile reclamantului, iar în lipsa achitării acesteia nu există nici posibilitatea pentru instanță de a se pronunța pe cererea reclamantului, deci există în mod clar o îngrădire a accesului la instanță, în sensul art. 6 din CEDO. Astfel, dreptul de acces la un tribunal este îngrădit prin impunerea unei obligații de plată a unei sume de bani care depășește cu mult posibilitățile economice ale reclamantului.
În cauza R. en c. România, CEDO a accentuat necesitatea exercitării mai des în practică a rolului activ al judecătorului, manifestat inclusiv în existența posibilității acestuia de a trece la judecarea cauzei fără plata taxelor judiciare de timbru în situația în care la momentul discutării problemei taxei reclamantul nu poate suporta achitarea sau cuantumul acestor taxe.
În același sens au stabilit judecătorii CEDO atunci când au apreciat a fi un obstacol de fapt în calea dreptului la un proces echitabil "fixarea unui cuantum excesiv al sumei ce are a fi avansată, potrivit legislației naționale, pentru exercitarea unei acțiuni în justiție sau a unei căi de atac, atunci când cel ce intenționează să le exercite este lipsit de resurse financiare" (C. Bârsan, cu bibliografia aferentă, precum și hotărârile CEDO cauza Iorga c. România, cauza Adam c. România sau cauza Kreuz c. Polonia).
CEDO a stabilit astfel că este obligația instanței de a verifica în ce măsură obligațiile impuse părții în privința taxelor de timbru sunt rezonabile (cauza Airey
c. Irlanda, 9 oct. 1979), iar cuantumul trebuie stabilit strict în funcție de veniturile reclamantului (cauzele Weissman c. România 24 mai 2006, lorga c. România 25 ian. 2007, Beian c. România 7 febr. 2008, Larco și alții c. România 7 febr. 2008, S.C. Marolux S.R.L. și Jacobs c. România 21 febr. 2008, Nemetic. România 1 apr. 2008, R. en c. România 8 ian. 2008), sub acest aspect întregul sistem de stabilire a taxelor judiciare de timbru din România fiind considerat deficitar și problematic și prin urmare instanțele sunt nevoite și obligate să aplice cu prioritate convenția și să protejeze drepturile omului.
În cauza Adam c. România din 2009, Curtea de la Strasburg a admis cererea reclamantului pe considerentul că instanțele interne nu au făcut o cercetare reală a capacității financiare a reclamantului în scopul de a determina posibilitățile acestuia de a achita taxa de timbru. În acest context, Curtea a subliniat că taxa de timbru era la nivelul a circa 13 salarii medii pe economie, iar instanțele nu au investigat situația sa personală pentru a pune în balanță interesele sale și pe cele ale unei bune administrări a justiției. Reclamantul se află într-o situație identică raportat la diferența enormă dintre cuantumul taxei
judiciare de timbru de 32.092 lei și lipsa veniturilor proprii ale reclamantului, respectiv venitul mediu pe membru de familie în cuantum de 146 lei.
Pentru a pronunța toate hotărârile de mai sus și în vederea determinării dacă este vorba de un cuantum disproporționat al taxei, Curtea folosește o dublă raportare luând în considerare atât criterii subiective cât și obiective. Conform criteriului subiectiv Curtea ia în considerare situația personală a reclamantului, prin raportare la veniturile lunare ale acestuia, precum și la nevoile personale ale reclamantului, care nu trebuie obligat la plata taxei judiciare de timbru dacă are nevoie de veniturile proprii pentru satisfacerea nevoilor sale de bază sau a celor pe care îi are în întreținere. În cazul de față, după cum a arătat în repetate rânduri, în cererea de cererea de ajutor public judiciar precum și în cererea de reexaminare, nu a avut niciun venit, fiind șomer, iar venitul net pe membru de familie este de 146 lei, punându-l în imposibilitatea, care reiese cu puterea evidenței, de a achita o taxă judiciară de timbru evident disproporționată.
După criteriul obiectiv Curtea comparară veniturile reclamantului cu veniturile medii sau minime lunare în țara de domiciliu. Aplicând astfel de criterii s-a apreciat în practica CEDO că inclusiv taxe de 10 RON ar fi de natură a restrânge accesul la justiție.
Stabilirea taxelor judiciare de timbru la un nivel care face accesul la justiție inaccesibil celor lipsiți de mijloace materiale o transformă într-un adevărat produs de lux, o cheltuială voluptorie. Legiuitorul român nu a avut în vedere posibilitățile materiale efective de care dispun cetățenii României și astfel
judecătorul este cel care trebuie să își asume rolul activ, îndreptând aceste deficiențe legislative. Pentru a nu se încălca acest drept, instanțele naționale ar trebui să renunțe la rigurozitatea excesivă în aplicarea prevederilor legale și să se îndrepte mai mult spre individ și situația particulară a acestuia.
În mod vădit, taxa de timbru stabilită în prezenta cauză nu respectă criteriile de mai sus, cuantumul de 32.092 lei fiind de 220 de ori mai mare decât venitul net al reclamantului apelant, calculat pe membru de familie, și de 40 de ori mai mare decât salariul mediu pe economie. În aceste condiții, îi este îngrădit accesul la justiție, privându-l de orice posibilitate de a își valorifica drepturile în fața instanțelor din România.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de apel și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
Cerere de ajutor public judiciar formulată de apelant la fondul cauzei a fost respinsă ca și cererea de reexaminare a acestei respingeri, ultima prin sentința civilă nr. 835/2012, cu motivarea că reclamantul în anul 2009 a încheiat un contract de împrumut prin care trebuia să i se restituie suma de 276.150 euro. În condițiile în care a dispus de resurse financiare suficiente și a manifestat o maximă disponibilitate de a acorda cu titlu de împrumut o sumă semnificativă, cererea nu este întemeiată.
Curtea constată că procedura stabilirii taxei de timbru și a reexaminării acesteia nu permite reanalizarea stabilirii taxelor de timbru datorate pentru fond în căile de atac, ci trebuie utilizată exclusiv procedura reexaminării. Prin urmare criticile formulate de apelant vor fi examinate doar prin prisma neconvenționalității textelor din Legea taxelor de timbru nr. 146/1997.
Apelantul nu aduce nici un argument împotriva celor reținute de instanța de fond, că în anul 2009 a încheiat un contract de împrumut prin care trebuia să i se restituie suma de 276.150 euro, că a dispus de resurse financiare suficiente și a manifestat o maximă disponibilitate de a acorda cu titlu de împrumut o sumă semnificativă.
Mai trebuie reținut că din această sumă de 276.150 euro apelantul a recuperat la_ o parte a sumei, anume 64.300 euro, sub forma unui imobil.
În aceste condiții, cât timp și art. 14 alin. 1 din OUG nr. 51/2008 arată că cel ce formulează o cerere de acordare a ajutorului public judiciar trebuie să arate starea sa materială, considerăm că aceasta este relevantă pentru soluționarea unei astfel de cereri.
Apelantul arată doar unele dintre condițiile formale ale cererii de acordare a ajutorului public judiciar, dar și starea materială este una dintre condiții, pentru că altfel nu s-ar fi menționat necesitatea indicării acestei stări materiale.
O astfel de analiză a stării materiale este necesară pentru că din art. 4 al OUG nr. 51/2008, rezultă că ajutorul public judiciar se acordă în situația în care nu poate face față cheltuielilor unui proces sau celor pe care le implică obținerea unor consultații juridice în vederea apărării unui drept sau interes legitim în
justiție, fără a pune în pericol întreținerea sa ori a familiei sale.
Or, din faptul că apelantul a acordat cu titlu de împrumut o sumă importantă de bani, 276.150 euro reiese că acea sumă nu era destinată
întreținerii familiei sale, și că avea și alte resurse apreciabile pentru întreținere, dat fiind că doar cu titlu de împrumut a dispus de acea sumă.
Mai mult, apelantul a recuperat la_ o parte a sumei, anume 64.300 euro, sub forma unui imobil, iar apelantul nu a indicat ce s-a întâmplat cu acest imobil sau cu suma rezultată din acesta.
Sunt corecte și cele reținute de instanța de fond, atunci când arată deciziile Curții Constituționale prin care a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor Legii nr. 146/1997 și s-a statuat că "accesul liber la justiție nu interzice stabilirea taxelor de timbru în justiție, fiind justificat ca persoanele care se adresează autorităților judecătorești să contribuie la acoperirea cheltuielilor prilejuite de realizarea actului de justiție. În virtutea dispozițiilor constituționale ale art. 56 alin. (1), potrivit cărora «Cetățenii au obligatia sa contribuie, prin impozite și prin taxe, la cheltuielile publice», plata taxelor și a impozitelor reprezintă o obligație constituționala a cetățenilor. Echivalentul taxelor judiciare de timbru este integrat în valoarea cheltuielilor stabilite de instanța de judecată prin hotărârea pe care o pronunță în cauză, plata acestora revenind părții care cade în pretenții.";
S-a reținut corect că în același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a statuat că o caracteristică a principiului liberului acces la justiție este aceea că nu este un drept absolut (Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, 1985). Astfel, acest drept, care cere prin însăși natura sa o reglementare din partea statului, poate fi subiectul unor limitări, atât timp cât nu este atinsă însăși substanța sa.
Nu sunt relevante doar veniturile celui care formulează cererea de acordare a ajutorului public judiciar, ci și dacă acesta are o stare materială suficient de bună astfel ca prin achitarea taxei de timbru să nu fie pusă în pericol întreținerea sa ori a familiei sale.
O taxă judiciară de timbru în sumă de 32.092 lei, aproximativ 7.400 euro, pe lângă suma de 276.150 euro, de care apelantul a dispus la un moment dat, nu pare să pună în pericol întreținerea sa ori a familiei sale, și nu este imposibil de achitat, nefiind disproporționată în raport cu starea materială a reclamantului, și cu corectivul că nu pare să fie singura sumă deținută, pentru că a primit înapoi
64.300 euro, sub forma unui imobil, iar această din urmă sumă și suma de
276.150 euro nu era singurele pe care reclamantul le-ar fi deținut-o, ci mai avea și alte sume, cel puțin pentru întreținerea sa și a familiei sale.
Impunerea unei taxe de timbru urmărește un scop legitim, contribuția părților la cheltuielile procesului, prin intermediul posibilității statului de a colecta taxe, și nu afectează însăși substanța dreptului, cât timp este reglementată posibilitatea acordării ajutorului public judiciar.
Prin urmare nu se încalcă în nici un mod prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sau ale art. 21 din Constituția României, cu conținut apropiat, pentru că nu a limitat accesul apelantului la un proces echitabil, acesta având posibilitatea să achite taxa de timbru,
Curtea reține că instanța de judecată a respins excepția de neconvenționalitate în partea introductivă a sentinței atacate, iar în dispozitivul acesteia s-a limitat la admiterea excepției nelegalei timbrări, fără a reitera cele deja menționate în partea introductivă.
În dispozitiv se reflectă doar soluția dată excepției nelegalei timbrări, ca o soluție care pune capăt procesului.
Excepția de neconvenționalitate a fost soluționată firesc în cursul dezbaterilor, ca o chestiune prealabilă punerii în discuție a unei excepții prin care se pune capăt procesului, și se regăsește acolo unde sunt consemnate dezbaterile, anume în practicaua sentinței.
Excepția de neconvenționalitate a fost corect respinsă pentru că liberul acces la justiție nu este un drept absolut, ci impune limitări, limitări pe care apelantul le putea suporta, nu erau obstacole reale pentru accesul său la justiție.
Liberul acces la justiție implică pentru tribunalul competent obligația de a se pronunța în fond asupra unei astfel de acțiuni, dar numai după achitarea taxei de timbru.
Ideea că accesul la justiție implică obligația corelativă a instanțelor
judecătorești de a se pronunța asupra fondului cauzei reiese întradevăr și din faptul că, atât art. 10 al Declarației Universale a Drepturilor Omului, art. 14 al Pactului Internațional privind Drepturile Civile și Politice, precum și art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului consacră dreptul persoanelor la un proces echitabil.
Dar acest acces, am reținut mai sus, poate fi limitat de către stat, iar limita impusă în concret reclamantului nu a fost de natură a obstrucționa accesul său la instanță, astfel că dreptul de acces la instanță nu a fost atins în însăși substanța sa.
Celelalte motive de apel reiau sau dezvoltă aceleași idei de mai sus, dar nu pot primi o altă soluție decât cea argumentată anterior, când s-a răspuns la celelalte motive de apel.
În temeiul prevederilor art. 296 Cod procedură civilă cât și al art. 282 și urm. Cod procedură civilă, curtea urmează să respingă ca nefondat apelul declarat de reclamantul R. D. -V. împotriva sentinței civile nr. 50 din_ a T. ului C., pronunțată în dosar nr._, pe care o menține.
PENTRU ACESTE M. IVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul R. D. V. împotriva sentinței civile nr. 50 din_ a T. ului C., pronunțată în dosar nr._, pe care o menține.
Decizia este definitivă și executorie.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Dată și pronunțată în ședința publică din 10 mai 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTOR, | GREFIER, | ||||
I. -D. C. | M. | C. | V. | A. | B. |
Red. I.D.C./Dact. R.V.
2 ex./ _
Jud.fond: O. R. Ghișoiu - Tribunalul Cluj
| ← Decizia civilă nr. 2885/2013. Constatare nulitate act juridic | Sentința civilă nr. 335/2013. Constatare nulitate act juridic → |
|---|
