Decizia civilă nr. 201/2013. Contestaţie la executare

Comentarii

0

R O M Â N I A

T. B. -N. SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr. _

DECIZIA CIV ILĂ NR. 201/R/2013

Ședința publică din data de 8 mai 2013

	T.
P.	: G.	C.	F.
J.	: R.	- I.	B.
J.	: M.	L.	B.

constituit din:

, președinte secție

GREFIER: M. -E. P.

S-au luat în examinare recursurile civile declarate de contestatorii T. B. -

N., reprezentat prin judecător M. N. în calitate de președinte, Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice prin D. BN împotriva sentinței civile nr. 12727/2012 pronunțată de Judecătoria Bistrița la data de_ în dosarul nr. _

, având ca obiect contestație la executare.

La apelul nominal al părților făcut în ședința publică nu se prezintă niciuna dintre

părți.

Procedura de citare este legal îndeplinită. S-a făcut referatul cauzei, după care:

T. constată recursurile declarate de contestatorii - recurenți T. B. -N.

, reprezentat prin judecător M. N. în calitate de președinte, și Ministerul Justiției în termen legal declarate, motivate și scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.

T. constată recursul declarat de contestatorul - recurent Ministerul Finanțelor Publice, prin D. BN, motivat și scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.

În temeiul art. 402 alin. 2 C.proc.civ., tribunalul constată că este competent să soluționeze prezentele recursuri.

Se constată că s-a depus la dosarul cauzei, prin fax, la data de 30 aprilie 2013, iar ulterior prin poștă, la data de 7 mai 2013, o notă din partea intimatei C. de A. C., însoțită de copia deciziei civile nr. 126/R din 30 ianuarie 2013 a T. ui C. .

Se constată că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă din partea contestatorilor - recurenți Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice prin D. BN.

Având în vedere data comunicării hotărârii primei instanțe cu contestatorul - recurent Ministerul Finanțelor Publice prin D. BN, respectiv 4 februarie 2013 (fila nr. 109 din dosarul de fond) și data declarării recursului - 21 februarie 2013, tribunalul invocă din oficiu excepția tardivității recursului declarat de contestatorul - recurent Ministerul Finanțelor Publice prin D. BN.

Constatând că procedura de citare este legal îndeplinită, că nu se formulează alte cereri, că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, tribunalul unește cu fondul cauzei excepția tardivității recursului declarat de contestatorul - recurent Ministerul Finanțelor Publice prin D. BN, invocată din oficiu de instanță, și reține cauza în pronunțare.

T R I B U N A L U L

Deliberând constată,

Prin sentința civilă nr. 12727/2012 pronunțată de Judecătoria Bistrița la data de_ în dosarul nr._ s-au respins ca neîntemeiate atât cererile de suspendare a executării silite, cât și contestațiile la executare formulate de contestatorii T. B.

-N. , Ministerul Justiției, Ministerul Finanțelor Publice în dosarele conexate nr. _

,_ și 4719/19072012 ale J. iei B. în contradictoriu cu intimații SA

C. , C. de A. C. și B. M. M. referitor la executarea silită pornită în dosarul execuțional nr. 540/2012 al B. M. M. .

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond, în baza probatoriului administrat, a reținut faptul că prin sentința civilă nr. 251/2009 a T. ui B. -N. pronunțată la data de_ în dosarul nr._, definitivă și irevocabilă, a fost

admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SA C., instanța obligând pârâții Ministerul Justiției, C. de A. C. și T. B. -N. să plătească reclamantei, sumele de bani ce reprezintă sporul de confidențialitate în procent de 15% lunar, calculat la indemnizația brută lunară astfel: pentru SA C. din data de_ la zi precum și pentru viitor, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, fiind obligat pârâtul T. B. -N. să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamantei și fiind obligat Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile bănești pentru plata drepturilor bănești solicitate de reclamantă.

Prin sentința civilă nr. 435/F/2009 a T. ui B. -N., pronunțată la data de_, în dosarul nr._, definitivă și irevocabilă, pârâții Ministerul Justiției, C. de A. C. și T. B. -N. au fost obligați la plata către reclamantă a drepturilor salariale reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% din indemnizația brută lunară începând cu data de_ -_ și din_ -_, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective și a fost obligat M. Economiei și F. la alocarea fondurilor necesare efectuării plăților. Totodată s-a respins ca neîntemeiat petitul de obligare a pârâților Ministerul Justiției, C. de A. C. și T. B. -N. la plata pe viitor a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50%, precum și la plata dobânzii legale și ca neîntemeiat petitul de obligare a pârâtei C. de A. C. să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantei.

Prin decizia civilă nr. 1844/R/2011 din data de_ a Curții de A. C., din dosarul nr._, irevocabilă, instanța a obligat pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă C. de A. C. și Parchetul de pe lângă T. B. -N. să calculeze și să plătească reclamantei diferențele salariale rezultate din aplicarea majorării indemnizației de încadrare brută lunară de 11% în raport de luna septembrie 2007, pentru perioada_ -_, actualizate cu indicele inflației la data plății efective, au fost obligați pârâții Ministerul Justiției, C. de A. C. și T. B. -N. să calculeze și să plătească drepturile salariale rezultate din aplicarea majorării indemnizației de încadrare brută lunară de 11% în raport de luna septembrie 2007, începând cu data de_, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, au fost obligați pârâții Ministerul Justiției și T.

B. -N. să calculeze și să plătească reclamantei diferențele salariale rezultate din majorarea cu 2% a valorii de referință sectorială (majorare prevăzută de OG nr. 13/2008) în raport cu valoarea de referință sectorială din luna decembrie 2007 - care să includă și majorarea de 11% începând cu data de_, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective și au fost obligați pârâții T. B. -N. și Parchetul de pe lângă T.

B. -N. să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantei.

Prin cererea înregistrată la B. M. M. sub nr. 540/ex/2012 creditoarea S.

A. C. a solicitat executarea silită a titlurilor executorii sentința civilă nr. 251/2009 a

T. ui B. -N., sentința civilă nr. 435/F/2009 a aceluiași tribunal și decizia civilă nr. 844/R/2011 a Curții de A. C. .

Prin încheierea civilă nr. 2899/CC/2012 pronunțată la data de 13 martie 2012 (fără cale de atac) de Judecătoria Bistrița în dosarul nr._ a fost încuviințată executarea silită a titlurilor executorii mai sus amintite.

Conform dispozițiilor art. 289 din Codul muncii, sentințele civile și decizia civilă mai sus citate prin care au fost soluționate conflictele de muncă, sunt definitive și executorii de drept. În aceste condiții, pentru a urma procedura punerii în executare, nu se impune investirea cu formulă executorie, prevăzută de art. 269 din C.proc.civ., sens în care este și decizia nr. XXXVIII din 7 mai 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, potrivit căreia "hotărârile date în primă instanță privind procesele și cererile în materie comercială, fiind executorii de drept, nu trebuie investite cu formulă executorie pentru a fi puse în executare";.

Cum și hotărârile pronunțate în materie de conflicte de muncă sunt executorii de drept, dispozițiile deciziei mai sus menționate devin incidente și în cauza pendinte, dedusă judecății, astfel că motivele invocate de contestatorul T. B. -N. în privința lipsei formulei executorii de pe hotărârile judecătorești susceptibile de executare

silită emise în favoarea intimatei-creditoare SA C., sunt neîntemeiate, încuviințarea executării silite a acestora fiind corectă în condițiile în care sunt executorii de drept, cum de altfel s-a și menționat în partea finală a dispozitivului lor.

Ca atare, B. M. M. a dat curs cererii creditoarei, văzând titlurile executorii arătate mai sus, sens în care a emis somații la data de_ către debitorii M. Economiei și F., C. de A. C. și T. B. -N. pentru suma totală de 105.635 lei - cu titlu de sume brute rămase de plată la_ și actualizate cu indicele de inflație până la_ și 6.434 lei cheltuieli de executare silită.

Pe de altă parte, invocându-se de debitorul T. B. -N. ca temeiuri de drept pentru solicitarea de anulare a somației emise de către B. M. M. ca fiind nelegală, a art. 210 din Legea nr. 262/2010 și a Legii nr. 62/2011, instanța a constatat că acestea nu sunt aplicabile speței, deoarece Legea nr. 262 din 16 decembrie 2010 este Legea pentru ratificarea Acordului suplimentar la Memorandumul multilateral de înțelegere privind Programul comun NATO E-3A, semnat la 6 decembrie 1978, completat la 10 decembrie 1990, amendat la 13 august 1997, privind aderarea Guvernului Republicii Cehe, și a Acordului suplimentar la Memorandumul de înțelegere pentru operații și sprijin al Forței Aeropurtate a NATO de Avertizare Timpurie și Control, semnat la 26 septembrie 1984 și revizuit la 27 martie 2003, privind aderarea Guvernului Republicii Cehe, deschise spre semnare la 3 februarie 2009, semnate de partea română la B. la 28 ianuarie 2010, iar Legea nr. 62/2011 este legea dialogului social.

Prin încheierea din ședința publică din data de_, pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul civil nr._, instanța a dispus admiterea excepției conexității invocate din oficiu și a dispus conexarea dosarului civil nr._ al J. iei B., precum și disjungerea capetelor de cerere privitoare la suspendarea provizorie a executării silite în condițiile art. 403 alin. 4 Cod procedură civilă, suspendarea provizorie în condițiile art. 6 alin. 5 din OG nr. 22/2002, precum și a eșalonării plății debitului din titlurile executorii, în condițiile Legii nr. 230/2011, de acțiunea principală.

Ca atare, s-au format patru dosare, respectiv dosarul nr._ al J. iei B.

, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 8934/2012 din 20 septembrie 2012, prin care s-a admis excepția de necompetentă materială invocată din oficiu și, pe cale de consecință, s-a declinat competența de soluționare a cererii formulată de reclamantul T.

B. -N. în contradictoriu cu pârâții SA C., B. M. M., Ministerul Justiției, C. de A. C., având ca obiect suspendarea provizorie a executării silite întemeiată pe art. 6 alin. 5 din OG nr. 22/2002, în favoarea T. ui B. -N. - secția a I-a civilă.

Urmare declinării, la T. B. -N. - secția I-a civilă, s-a înregistrat dosarul nr._, în care s-a pronunțat încheierea civilă nr. 1623/F/2012, prin care s-a respins cererea de suspendare provizorie întemeiată pe prevederile art. 6 alin. 5 din OG nr. 22/2002 formulată de petentul T. B. -N. în contradictoriu cu pârâții S.

A. -C., B. M. M., Ministerul Justiției și C. de A. C. .

În dosarul nr._ al J. iei B. s-a pronunțat încheierea civilă nr. 8935/2012, prin care s-a respins cererea formulată de reclamantul

T. B. -N. în contradictoriu cu pârâții SA C., B. M. M., Ministerul Justiției, C. de A. C., având ca obiect suspendarea provizorie a executării silite pornite în dosarul execuțional nr. 540/2012 al Biroului Executorului J. esc M.

M., fără cale de atac și pronunțată în ședința publică din 20 septembrie 2012.

Al treilea dosar este cel înregistrat pe rolul J. iei B. urmare disjungerii, cu nr._, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 10897/2012, în ședința publică din data de 07 noiembrie 2012, prin care s-a admis excepția lipsei competenței materiale de soluționare a cererii având ca obiect eșalonare plată prevăzută de art. 6 alin. 1 din OG 22/2002 (așa cum s-a invocat în motivarea contestației la executare la pagina 3 - aliniatul nr. 12) și suspendarea executării întemeiată pe art. 6 alin. 4 din OG nr. 22/2002, excepție invocată din oficiu de instanță și în consecință s-a declinat competența materială de soluționare a cererii, având obiectul mai sus descris, formulată de contestatorul T. B. -N. în contradictoriu cu pârâții SA -C., B. M.

M., Ministerul Justiției și C. de A. C. în favoarea T. ui B. -N. - secția a I-a civilă și a fost trimis dosarul acestei instanțe spre soluționare.

Pe rolul T. ui B. -N., așa cum reiese din evidențele ECRIS a fost înregistrat dosarul nr._ având ca obiect eșalonare plată, cu prim termen de judecată la_ .

Al patrulea dosar este cel cu nr._ în care au rămas de soluționat doar petitele vizând suspendarea executării silite conform art. 403 alin. 1 C.proc.civ. și anularea ca nelegală a somației emisă de B. M. M. înregistrată la tribunal la data de_ .

Din perspectiva analizării contestației la executare formulată atât în acest dosar cât și în dosarul nr._ de contestatorul Ministerul Finanțelor Publice și în dosarul nr._ de contestatorul Ministerul Justiției, ambele conexate la dosarul nr. _

, conform sentințelor civile nr. 10431/2012 (pronunțată în dosarul nr._ ) și nr. 8645/2012 (pronunțată în dosarul nr._ ) instanța a avut în vedere numeroasele acte normative ce au făcut referire la drepturile de natură salarială restante.

Astfel, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 75/_ în cuprinsul art. III a stabilit ca plata sumelor prevăzute în titlurile executorii emise până la intrarea în vigoare a ordonanței, având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sistemul justiției, să fie efectuată eșalonat în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a ordonanței, ordonanța de urgență fiind aprobată de Parlamentul României prin Legea nr. 76/_ .

La data de_ Curtea Constituțională, prin decizia nr. 784/2009, a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. III din OUG nr. 75/2008, declarând neconstituționale dispozițiile legale cuprinse în acel articol.

Anterior expirării termenului de 18 luni stabilit pentru executarea hotărârilor judecătorești de OUG nr. 75/2008, la data de_, Guvernul României a emis ordonanța de urgență nr. 71/2009 prin care a stabilit efectuarea plății sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de_, în mod eșalonat, astfel: 34% din valoarea titlului executoriu în anul 2010; 33% din valoarea titlului executoriu în anul 2011 și 33% din valoarea titlului executoriu în anul 2012, în cursul termenului stabilit pentru executarea creanțelor fiind suspendată de drept orice cerere de executare silită, hotărârile judecătorești ce stau la baza executării silite ce formează obiectul dos. nr. 693/ex/2011 al B. M. M. intrând în sfera de aplicare a acestei ordonanțe de urgență.

La data de_ Guvernul României a emis ordonanța de urgență nr. 45/2010 prin care a dispus modificarea ordonanței de urgență nr. 71/2009 în sensul că efectuarea plății sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, se va realiza în următorul mod: 34% din valoarea titlului executoriu în anul 2012; 33% din valoarea titlului executoriu în anul 2013 și 33% din valoarea titlului executoriu în anul 2014.

Ordonanța de urgență nr. 71/2009 emisă de Guvernul României a fost supusă dezbaterii Parlamentului României și aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/_, stabilindu-se eșalonarea plății sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești în următoarea modalitate: 5% din valoarea titlului executoriu se va plăti în anul 2012; 10% din valoarea titlului executoriu se va plăti în anul 2013; 25% din valoarea titlului executoriu se va plăti în anul 2014; 25% din valoarea titlului executoriu se va plăti în anul 2015 și 35% din valoarea titlului executoriu se va plăti în anul 2016.

La aceeași dată,_, ordonanța de urgență nr. 45/2010 emisă de Guvernul României a fost respinsă.

Instanța a reținut că, potrivit legislației interne, plata creanțelor cuprinse în toate titlurile executorii ce formează obiectul executării silite în dosarul nr. 540/ex/2012 al B.

M. M. a fost eșalonată pentru perioada 2010-2012 prin OUG nr. 71/2009, pentru perioada 2012-2014 prin Ordonanța de urgență nr. 45/2010 și pentru perioada 2012-2016 prin Legea de aprobare a OUG nr. 71/2009.

De asemenea, în temeiul Legii nr. 230/2011 de aprobare a OUG nr. 71/2009, executarea silită a creanțelor cuprinse în hotărâri judecătorești a fost suspendată de drept în perioada 2012-2016.

În M. Of. nr. 210 din 29 martie 2012 a fost publicată decizia nr. 1/2012 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, prin care s-a respins recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție privind aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) si (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, modificată și completată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2010 si Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 45/2010, în procedura de executare silită a titlurilor executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, decizia fiind obligatorie și pronunțată în ședința publică din 16 ianuarie 2012.

S-a stabilit astfel în considerentele acestei decizii că este necesar ca "instanțele naționale, în soluționarea cauzelor cu care au fost investite, să evalueze și compatibilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (1) si (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 (modificată și completată) cu normele Convenției europene a drepturilor omului, respectiv art. 6 paragraf 1, date fiind dispozițiile art. 11 alin. (2) si art. 20 alin.

(2) din Constituția României, republicată, întrucât prin normele interne în discuție se amână, se eșalonează și se suspendă executarea unor titluri executorii, cele trei efecte fiind cumulative.

Or, analiza caracterului nerezonabil al duratei procedurii de executare face obiectul unei ample jurisprudențe a Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea dispozițiilor art. 6 din Convenție, analiză realizată uneori din perspectiva mai generală a "dreptului de acces la justiție"; (Cauza Ruianu împotriva României, paragraful 54), iar nu doar aceea a termenului nerezonabil, după cum, în alte situații, se analizează și respectarea art. 1 Protocolul 1, dacă se rețin alte aspecte decât cele ce au condus la constatarea unei încălcări pe temeiul art. 6 (de exemplu, cauzele Rădulescu, Glod, Abăluță, Dragne, Georgi, Ana si I. Radu, Constantin P. escu, Samoila împotriva României etc.).

S-au analizat astfel și modificările aduse acestei ordonanțe, prin legea de aprobare prelungindu-se până în anul 2016 termenele tranșelor pentru achitarea acestor creanțe, după cum s-a și diminuat semnificativ procentul acestor transe.

Este relevant faptul că, în contextul examinării criticilor de neconstituționalitate referitoare la încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, în decizia menționată Curtea Constituțională însăși a reținut că "termenul rezonabil, date fiind determinările impuse de art. 135 alin. (1) lit. b) din Constituție, este un concept esențialmente variabil și aprecierea să se facă în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamanților și de cel al autorităților competente, precum și de miza litigiului pentru părțile în cauză";.

Așadar, controlul obiectiv, in abstracto, realizat de Curtea Constituțională în ceea ce privește convenționalitatea normelor în discuție nu exclude posibilitatea instanțelor judecătorești de drept comun de a efectua o analiza nemijlocită, directă, de compatibilitate a respectivelor dispoziții cu cele ale Convenției, în raport cu situația particulară fiecărei spețe, ca obiect al încălcării reclamate în fiecare litigiu, tocmai pentru a se verifica in concreto păstrarea justului echilibru între interesele statului și cele ale reclamanților.

Totodată, prin Rezoluția 1787 (2011), Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a invitat România să trateze cu prioritate problema neexecutării hotărârilor judecătorești, apreciind această chestiune drept una dintre deficientele naționale majore și sistemice, aspect dovedit de numărul mare de hotărâri de condamnare pronunțate de

C. Europeană.

De aceea, Înalta Curte de Casație si Justiție - completul competent să judece recursul în interesul legii a constatat că numai pe baza evaluării nemijlocite, directe, de către instanțe, în raport cu circumstanțele fiecărei spețe, se poate stabili compatibilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (1) si (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2010, cu dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului și cu jurisprudența Curții de la Strasbourg, însă analiza în concret a acestei compatibilități nu poate fi realizată pe calea recursului în interesul legii, întrucât ar exceda obiectului acestuia și competențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul în interesul legii nefiind un recurs național în convenționalitate.

În acest context, în ceea ce privește încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța a reținut că, potrivit art. 20 alin. 2 din Constituție, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile, astfel că instanța a analizat în ce măsură executarea silită întemeiată pe dispozițiile OUG nr. 71/2009 reprezintă o încălcare a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.

Jurisprudența Curții europene a drepturilor omului a fost constantă în a interpreta noțiunea de "proces"; ca incluzând executarea silită a hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile, în caz contrar dreptul la justiție fiind iluzoriu întrucât parcurgerea procedurii judiciare ar rămâne fără efect în defavoarea uneia dintre părți.

Astfel, în cauzele Hornsby contra Greciei, Șandor contra României, Abramiuc contra României, Ruianu contra României, Immobiliare Saffi contra Italiei, Burdov împotriva R. iei, C. a statuat că dreptul la justiție garantat de art. 6 din Convenție protejează în egală măsură și punerea în executare a hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii, și, prin urmare, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pentru o perioadă lungă de timp. C. a statuat de asemenea că neluarea măsurilor necesare de către autoritățile obligate să acționeze în vederea executării unei hotărâri judecătorești angajează răspunderea statului în temeiul art. 6 alin. 1 din Convenție.

Raportat la prevederile art. 6 alin. 1 din Convenție, la jurisprudența Curții europene a drepturilor omului în ceea ce privește interpretarea noțiunii de "proces"; și la dispozițiile OUG nr. 71/2009, OUG nr. 45/2010 și Legea nr. 230/2011, instanța a reținut existența unei contradicții între dispozițiile convenției, care prevăd dreptul la executarea hotărârilor judecătorești într-un termen rezonabil și obligația statului de a lua măsurile necesare în acest scop, și dispozițiile actelor normative interne menționate anterior, care amână în mod repetat și succesiv executarea hotărârilor judecătorești prin care au fost stabilite drepturile de natură salarială ale intimatei.

Prin OUG nr. 71/2009, Guvernul României a stabilit un termen pentru executarea hotărârilor judecătorești, respectiv 2010-2012, termen care de asemenea nu a fost respectat, deși a fost stabilit de însuși debitorul obligației, iar prin OUG nr. 45/2010 statul prin Guvern a amânat încă o dată executarea hotărârilor judecătorești, stabilind că acestea vor fi executate în perioada 2012-2014.

Prin Legea nr. 230/2011 de aprobare a OUG nr. 71/2009 statul, debitor al obligației, fără a indica motivele concrete care au dus la nerespectarea termenelor stabilite de el însuși prin actele normative anterior menționate, a stabilit o nouă eșalonare a executării obligațiilor stabilite prin hotărârile judecătorești în sarcina sa pentru perioada 2012-2016.

Această amânare repetată a executării de către stat a obligațiilor stabilite în sarcina sa și în favoarea intimatei-creditoare prin hotărâri judecătorești definitive și obligatorii și nerespectarea continuă de către stat a propriilor acte normative date în privința executării hotărârilor judecătorești au avut drept consecință nu doar prelungirea excesivă a executării hotărârilor judecătorești, dar și nașterea unei incertitudini în privința executării efective a acestor hotărâri.

În ceea ce privește încălcarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului instanța a reținut că potrivit acestui articol orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statului de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.

Drepturile salariale stabilite prin hotărârile judecătorești a căror executare silită formează obiectul dosarului nr. 540/ex/2012 al B. M. M. reprezintă un bun în sensul prevăzut în art. 1 din Protocol, iar eșalonarea repetată de către stat, printr-o succesiune de acte normative, a plății sumelor datorate cu titlu de drepturi salariale și neachitarea până în prezent către intimata-creditoare a acestor sume câștigate prin hotărâri judecătorești au adus atingere dreptului de proprietate al intimatei, fiind încălcat art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.

Întrucât dispozițiile legale interne privitoare la eșalonarea plății sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi salariale stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar sunt contrare dispozițiilor cuprinse în art. 6 alin. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și dispozițiilor cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, instanța, în temeiul art. 20 din Constituție, a aplicat prioritar dispozițiile cuprinse în Convenția europeană a drepturilor omului, reținând că este afectat dreptul intimatei-creditoare de a beneficia de un termen rezonabil al procedurii, cât și dreptul de proprietate al acesteia asupra sumelor stabilite prin hotărârile judecătorești.

Statul și instituțiile publice au îndatorirea, reprezentând autoritatea publică, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească, termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art. 6 din Convenție fiind aplicabil și în faza executării silite (de exemplu, cauza Ruianu contra României, Pini și Bertani, Manera și Atripaldi contra României, Șandor contra României, V. Ionescu contra României, Sabin P. escu contra României).

Cu atât mai mult, statul nu poate impune limitări ale executării silite și nu poate institui norme care să ducă la amânarea realizării creanței pe care o persoană o are împotriva sa, aceasta constituind o ingerință în dreptul său la recunoașterea bunurilor.

Dispozițiile derogatorii ale O.G. nr. 22/2002, ale O.U.G. nr. 75/2008, ale O.U.G. nr. 71/2009 și ale actelor subsecvente de punere în aplicare a ordonanțelor favorizează statul în raporturi de drept privat (raporturile de drept al muncii întră în sfera dreptului privat), acolo unde statul trebuie să se găsească pe poziții de deplină egalitate cu orice altă persoană fizică sau juridică. Un debitor, privit generic, nu poate nicicând invoca lipsa fondurilor, putând fi urmărit silit inclusiv asupra locuinței, în cazul persoanei fizice, sau până la intrarea în insolvență, în cazul persoanei juridice.

C. observă că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, de exemplu în Cauza Burdov contra R. iei (2002), s-a statuat că, deși o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidități pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare, în mod excepțional, se admite că o întârziere în executare ar putea fi justificată de circumstanțe speciale, chiar dacă regula este aceea a executării într-un termen rezonabil.

Această întârziere nu trebuie să se eternizeze, astfel încât să aducă atingere substanței însăși a dreptului protejat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

De la Cauza Burdov contra R. iei (2002), jurisprudența Curții de la Strasbourg a evoluat în sensul arătat mai sus, în Cauza Șandor contra României (2005), lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere.

Însă în privința concordanței dispozițiilor O.G. nr.22/2002, ale O.U.G. nr. 75/2008 și ale O.U.G. nr.71/2009 cu cele ale Convenției Europene, primul judecător chemat să se pronunțe este cel intern. În această privință, prezenta instanță nu mai este ținută de aprecierile Curții Constituționale dacă ordonanțele respective respectă sau nu principiile europene în materia drepturilor omului.

De altfel, nu este singura dată când Curtea Constituțională a României are aprecieri contrare celor ale Curții Europene asupra compatibilității legislației interne cu dispozițiile Convenției.

În Cauza DP escu contra României (nr. 2/26 aprilie 2007), se apreciază că instanța constituțională română "a ajuns la concluzia compatibilității legii naționale cu art. 8 din Convenție și cu principiile care se degajă din jurisprudența Curții (Europene) în materie. Această concluzie este desigur în contradicție cu aprecierile Curții";, această situație fiind "regretabilă";, fiind vorba despre "o eroare de aplicare sau de interpretare a

jurisprudenței Curții de către judecătorul constituțional național."; (paragrafele 101 și 102 din Hotărâre).

Între aplicarea ordonanțelor indicate, ce prevăd eșalonări în achitarea unor creanțe constatate prin hotărâri judecătorești irevocabile - titluri executorii, creanțe ce reprezintă drepturi salariale restante, pe de-o parte și dispozițiile Convenției și ale jurisprudenței Curții de la Strasbourg, pe de altă parte, instanța este obligată să dea curs celor din urmă, conform art. 11 alin. 2 și art. 20 din Constituția României, revizuită în 2003.

Art. 11 alin. 2 din Constituție arată că "Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern."; Art. 20 intitulat "Tratatele internaționale privind drepturile omului"; prevede: "(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile";.

Concluzionând, instanța a reținut că, ori de câte ori se invocă prevederile O.G. nr. 22/2002, ale O.U.G. nr. 75/2008, ale O.U.G. nr.71/2009 sau ale actelor subsecvente de punere în aplicare a ordonanțelor, pentru a se bloca sau amâna executarea silită, acest impediment nu va fi luat în considerare.

Refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plății debitului constituie o atingere adusă dreptului intimatei ce decurge din art. 1 Protocolul nr. 1 din Convenție.

Așa cum rezultă din cele arătate anterior, art. 6 din Convenție, în maniera în care a fost interpretat de Curte, impune statului (și instituțiilor publice) obligația pozitivă de a se plia la hotărârile judecătorești irevocabile prin care a fost obligat la plata unor sume de bani, nefiind oportun să se ceară unei persoane care a obținut o creanță împotriva statului să inițieze procedura executării silite pentru satisfacerea creanței sale.

În consecință, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri, lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere.

Instanța a constatat că prin eșalonarea plății pe o perioadă de peste 3 ani de zile s-a creat un dezechilibru nerezonabil între interesul general și cel particular, astfel încât nu s-a respectat principiul proporționalității instituit de jurisprudența constantă a CEDO.

Cu atât mai mult, statul nu poate impune limitări ale executării silite și nu poate institui norme care să ducă la amânarea realizării creanței pe care o persoană o are împotriva sa, aceasta constituind o ingerință nepermisă și nerezonabilă în dreptul său la recunoașterea bunurilor prevăzut la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția CEDO.

Trebuie menționat că deși prin OUG nr. 71/2009 s-a dispus eșalonarea plății acestor sume, încălcarea art. 6 din Convenție, în maniera în care a fost interpretat de Curte - în sensul că dreptul la un proces echitabil nu acoperă procedura numai până la pronunțarea hotărârii, ci până la executarea acesteia precum și a art. 1 din Protocolul nr. 1, se poate produce chiar și în situația în care debitorul obligației de executat este în măsură să furnizeze o explicație pentru imposibilitatea sau întârzierea în aducerea la îndeplinire a titlului executoriu.

Astfel, atâta vreme cât intimata - creditoare SA C. deține titlurile executorii, constând în hotărâri judecătorești definitive, investite cu formula executorie, debitorul nu poate amâna ori întârzia executarea prin adoptarea, la inițiativa sa, a unor acte normative prin care să fie amânată executarea acestora.

De asemenea, instanța a reținut că debitorul obligației - contestatorul Ministerul Justiției - face parte din puterea executivă, având la îndemână inițiativa legislativă și, ca atare, posibilitatea de a iniția în orice situație acte normative care să paralizeze efectele unei hotărâri judecătorești irevocabile, ce contravine principiilor unui stat de drept, egalității părților în fața legii și dreptului la un proces echitabil.

De aceea, măsurile instituite prin OUG nr. 71/2009, modificată și completată contravin dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudenței constante a Curții Europene, deoarece se dispune

amânarea în mod repetat a termenelor de plată a creanțelor stabilite prin titluri executorii până în anul 2016, precum și suspendarea executării începute de creditor, până la împlinirea termenului de plată.

În acest sens, trebuie amintit și faptul că prin Rezoluția 1787 (2011), Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a invitat România să trateze cu prioritate problema neexecutării hotărârilor judecătorești, apreciind această chestiune drept una dintre deficiențele naționale majore și sistemice, aspect dovedit de numărul mare de hotărâri de condamnare pronunțate de C. Europeană.

În prezenta cauză, în raport de evaluarea nemijlocită, directă și circumstanțele speței, suspendarea executării silite până la soluționarea contestațiilor la executare, solicitată de către contestatori, prin care să se prelungească executarea unor sume infime în raport de bugetul debitorilor, pentru o perioadă mergând până la aproximativ 7 ani de la data pronunțării a două dintre hotărârile judecătorești de executat nu poate fi conformă cu dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului și cu jurisprudența Curții de la Strasbourg.

În ce privește susținerile M. ui F. P. referitoare la prejudicierea bugetului de stat prin provocarea unui grav dezechilibru, la iminența unei executări silite prin poprire invocată de contestatorul Ministerul Justiției și invocarea în susținerea cererii de suspendare de către contestatorul T. B. -N. a suspendării de drept a executării în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 1 alin. 2 din OUG nr. 71/2009 nu sunt dovedite, deoarece în primul rând M. ui F. P. nu a depus la dosar dovezi în sensul celor susținute, iar ceilalți contestatori nu au invocat motive pertinente care să determine suspendarea executării silite, raportat la cerințele prevăzute de art. 403 alin. 1 C.proc.civ.

În motivarea contestației la executare formulată de contestatorul Ministerul Justiției, din dosarul nr._, conexat la prezenta cauză, nu se aduce practic o critică concretă hotărârii pronunțate de instanța de fond, ci mai degrabă se motivează în esență faptul că obligația stabilită în sarcina M. ui J. este "o obligație divizibilă de plin drept (și nu solidară cu a celorlalți debitori)", astfel că în titlul executoriu nu este stabilit explicit că obligația este solidară și că astfel debitorii pot fi obligați exclusiv pentru partea lor, neexistând temei legal pentru a executa întreaga obligație din conturile

M. ui J. .

Obligația divizibilă este acea obligație cu pluralitate de subiecte - mai mulți creditori sau mai mulți debitori - între care creanța sau datoria se divide de plin drept. Fiecare creditor nu poate pretinde debitorului sau debitorilor săi decât cota - parte din creanța ce i se cuvine, iar fiecare debitor nu poate fi urmărit de către creditor sau de către creditorii săi decât pentru cota-parte din datoria la care s-a obligat.

Obligația plurală solidară este acea obligație cu subiecte multiple în cadrul căreia fiecare creditor solidar poate cere debitorului întreaga datorie sau fiecare dintre debitorii solidari poate fi obligat la executarea integrală a prestației datorate de toți creditorului.

Solidaritatea pasivă presupune obligația cu mai mulți debitori, la care creditorul este îndreptățit să ceară oricărui codebitor executarea integrală a prestației care formează obiectul obligației.

Obligarea M. ui F. P. din toate titlurile executorii mai sus amintite să aloce fondurile bănești nu este însă de natură a scuti pe debitorii principali, adică Ministerul Justiției, C. de A. C. și T. B. -N. de a întreprinde toate demersurile necesare pentru a se conforma hotărârilor judecătorești, așa încât chiar dacă nu este prevăzut expres în titluri că vor fi obligați "în solidar";, este o obligație in solidum.

În cazul obligației indivizibile oricare dintre creditori poate pretinde întreaga datorie și oricare debitor poate fi obligat să plătească întreaga datorie, iar plata unuia dintre debitori liberează pe toți debitorii.

Plecând de la faptul că solidaritatea nu se prezumă, ori de câte ori există mai mulți debitori obligați pentru toată datoria față de creditor, fără ca solidaritatea să rezulte din lege sau din voința părților, obligația va fi in solidum și nu solidară, asemenea obligație deosebindu-se de cea solidară pentru că nu produce efectele ce rezultă din reprezentarea reciprocă a debitorilor.

Și în speță, din dispozitivul titlurilor executorii reiese că cei trei debitori au fost obligați să calculeze și să plătească reclamantei drepturile salariale, fără a se specifica astfel că este o obligație in solidum.

Potrivit art. 379 alin. 3 și 4 din C.proc.civ., creanța certă este aceea a cărei existență rezultă din însuși actul de creanță sau si din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul. (4) Creanța este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuși actul de creanță sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanță sau și a altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui în baza unei dispoziții legale sau a stipulațiilor conținute în actul de creanță, chiar dacă pentru această determinare ar fi nevoie de o deosebită socoteală".

Astfel, creanța certă și lichidă este atât creanța a cărei câtime este determinată prin însuși actul de creanță cât și creanța care este determinabilă cu ajutorul actului de creanță, titlurile executorii arătate mai sus oferind criteriile necesare determinării acesteia chiar dacă "pentru această determinare ar fi nevoie de o deosebită socoteală".

În privința lipsei caracterului cert și lichid al creanței, invocată de către contestatorul Ministerul Justiției, instanța a reținut că această susținere nu a fost dovedită și că din suma de 112.069 lei 105.635 lei reprezintă sume brute rămase de plată la_ și actualizate cu indicele de inflație până la_, care au fost calculate pe baza expertizei tehnice contabile de către expertul Mihai Dorel, autorizat (legitimația având nr. 8191L), contestatorul nefăcând dovada contrară a celor reținute în modul de calcul de către expertul contabil autorizat mai sus amintit.

Totodată nici susținerea contestatorului Ministerul Finanțelor Publice în privința contestării certitudinii creanței amintite, prin prisma faptului că actele de executare comunicate de B. M. M. nu au fost însoțite de modul de calcul folosit de către expertul contabil arătat, în condițiile în care nu s-a solicitat în prezenta cauză efectuarea unei expertize contabile prin care să se facă dovada unui alt mod de calcul, iar pentru suma de 6.434 lei reprezentând cheltuieli de executare, contestată de către acest minister doar pentru că a contestat debitul principal nu s-a făcut dovada unui calcul greșit efectuat de B. M. M. .

Pe de altă parte, în mod constant s-a decis că, pe calea executării silite, nu se poate modifica sau anula o hotărâre judecătorească pusă în executare. Instanța care rezolvă contestația la executare se limitează să cerceteze dacă actele de executare se realizează cu respectarea dispozițiilor legale privind executarea silită, singurele apărări de fond care pot fi invocate fiind cele care vizează cauze de stingere a obligatei intervenite după rămânerea definitivă a hotărârii.

Ori, dat fiind că apărările de fond împotriva titlului executoriu emis de o instanță judecătorească sunt inadmisibile conform art. 399 alin. 3 C.proc.civ., instanța de executare nu poate cenzura sub aspectele invocate de către debitori instanța de fond, aceasta având la îndemână calea de atac a recursului, iar pentru lămurirea titlului executoriu partea are la dispoziție calea prevăzută de art. 281 indice 1 sau de art. 400 C.proc.civ., competența aparținând în ambele cazuri instanței care a pronunțat hotărârea ce se execută.

Totodată, în ceea ce privește nelegalitatea demarării executării silite de către B.

M. M., susținându-se că somația emisă de acesta este nelegală în contextul suspendării de drept a executării silite potrivit OUG nr. 71/2009, instanța a constatat că somația a fost corect emisă, ea îndeplinind cerințele prevăzute de art. 387 din C.proc.civ., hotărârile judecătorești în baza cărora a fost demarată fiind titluri executorii, așa cum s-a menționat mai sus în considerentele prezentei sentințe, fiind executorii de drept și ca atare nu mai este necesar a fi investite cu formulă executorie, fiind încuviințată executarea lor silită potrivit încheierii civile nr. 2899/CC/2012 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr._ .

În drept s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 379 alin. 3 și 4, art. 387, art. 399 alin.

3 C.proc.civ.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs contestatorii.

Prin recursul declarat contestatorul T. B. -N. a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii contestației formulate și anulării somației emisă la_ de B.E.J. M. M., admiterii cererii de suspendare

a executării silite până la soluționarea definitivă și irevocabilă a contestației la executare, pentru situația soluției, în cadrul prezentului recurs, de casare cu trimitere spre rejudecare a cauzei.

În motivare s-a arătat că prima instanță după ce face istoricul reglementărilor în materia plății sumelor prevăzute în titlurile executorii, începând cu O.U.G. nr. 71/2009 și până la Legea nr. 230/2011 de aprobare a O.U.G. nr. 71/2009, face constatarea că executarea silită a creanțelor cuprinse în hotărârile judecătorești a fost suspendată de drept în perioada 2012-2016 și consideră că este esențial, pentru aprecierea justeței acestei suspendări considerentele deciziei nr. 1/2012 a I.C.C.J., prin care s-a respins recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al României privind aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. 1 și 2 din O.U.G. nr. 71/2009 modificată și completată prin

O.U.G. nr. 18/2010 și O.U.G. nr. 45/2010 în procedura de executare a titlurilor executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, decizia fiind obligatorie.

Pornind de la considerentele deciziei menționate, pe care le reproduce în parte, considerente care în esență au concluzia că instanțele judecătorești pe baza unei evaluări nemijlocite, directe, în raport cu circumstanțele fiecărei cauze poate stabili compatibilitatea dispozițiilor art. 1 alin. 1 și 2 din O.U.G. nr. 71/2009 cu dispozițiile

C.E.D.O. și jurisprudenței Curții de la Strasbourg, ajunge la concluzia existenței unei contradicții între dispozițiile Convenției, care prevăd drepturi la executarea hotărârilor judecătorești într-un termen rezonabil și obligația statului de a lua măsurile necesare, în acest scop și dispozițiile actelor normative interne menționate, care amână în mod repetat și succesiv executarea hotărârilor judecătorești prin care au fost stabilite drepturi de natură salarială ale petentei.

A concluzionat instanța și faptul că amânările repetate induc o incertitudine în privința executării efective a acestor hotărâri.

În ordinea de idei a neconcordanței dispozițiilor O.U.G. nr. 22/2002, O.U.G. nr. 75/2008 și O.U.G. nr. 71/2009 și a actelor subsecvente cu dispozițiile Convenției, prima instanță a reținut că aceste acte normative plasează statul într-o lumină mai favorabilă decât privatul, deși ar trebui să existe o stare de egalitate.

Invocând dispozițiile art. 11 alin. 2 și art. 20 din Constituția României prima instanță concluzionează raportat la Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului că prevederile O.G. nr. 22/202, ale O.U.G. nr. 75/2008, ale O.U.G. nr. 71/2009 emise pentru blocarea sau amânarea executării silite nu se va lua în considerare, nefiind un impediment în realizarea executării silite.

Mai reține instanța că prin eșalonarea plății pe 3 ani de zile s-a creat un dezechilibru nerezonabil între interesul general și cel particular astfel că nu s-a respectat principiul proporționalității.

Aprecierile instanței se bazează pe jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului, selectată pentru a se evidenția o lipsă de proporționalitate între măsurile luate prin actele normative arătate și ocrotirea dreptului creditoarei în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană, lipsa de relevanță a lipsei fondurilor, pentru întârzierea în executarea hotărârilor, pierderea substanței dreptului prin eternizarea întârzierii în executare.

Prima instanță a ignorat total deciziile nr. 190/_, nr. 188/_ și 1533/_

.

Chiar dacă analiza Curții Constituționale în privința compatibilității dispozițiilor

O.U.G. nr. 71/2009 cu dispozițiile Convenției, a fost făcută în abstract așa cum se reține prin considerentele deciziei nr. 1/2012, prima instanță trebuia să observe, așa cum aceeași decizie menționează că deciziile și considerentele deciziilor Curții Constituționale sunt obligatorii în ceea ce privește constatările conformității sau neconformității atât cu Constituția, cât și Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și cu Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Această obligativitate impunea primei instanțe o referire la considerentele acestor decizii, eventual la înlăturarea considerentelor, pentru cazul în speță, datorită unor circumstanțe sau a unei jurisprudențe relevante privind actul normativ în speță.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât deciziile analizează aspecte relevante privind egalitatea părților prin prisma eșalonării plăților, accesul liber la justiție din perspectivă

constituțională, conceptul de termen rezonabil, neîncălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, caracterul competitiv al eșalonării plăților dispuse prin Legea nr. 230 de aprobare a O.U.G. nr. 71/2009, conceptul de proporționalitate și respectarea lui de către dispozițiile legii de aprobare a ordonanței.

Aceasta critică nu este înlăturată de invocarea jurisprudenței selectate, de altfel regăsită și în deciziile invocate de Curtea Constituțională, având în vedere că există o jurisprudență mai recentă și cu mai multă pertinență față de obiectul contestației și convergentă cu jurisprudența Curții Constituționale relevată prin deciziile arătate.

Prima instanță a omis să o includă în selecția jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului sau a ignorat-o.

Astfel, la_, C. prin decizia sa cu privire la cererea nr. 57265/2008 publicată la_, a respins ca vădit neîntemeiate cererile reclamanților din cauza "D. și alții împotriva României", prin care aceștia invocau încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil) respectiv art. 1 din primul Protocol Adițional la Convenție (dreptul de proprietate) prin aceea că autoritățile interne (M.J. și M.F.P.) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restante.

În motivarea hotărârii sale, C. europeană a apreciat că echilibrul între interesele reclamanților și interesul general a fost menținut, neputându-se reproșa Guvernului Român că a refuzat să execute hotărâri interne ce recunoșteau reclamanților drepturi de natură patrimonială. C.E.D.O. a apreciat că eșalonarea plăților de către Guvern, în calitatea sa de debitor, printr-o serie de acte normative, în contextul dezechilibrului bugetar cu care s-a confruntat România, începând cu anul 2008, nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil ori dreptului de proprietate al reclamanților.

C. europeană și-a argumentat totodată decizia prin faptul că reclamanții au primit până în prezent o fracție semnificativă din sumele cuvenite și că nu există indicii că Guvernul intenționează să nu respecte calendarul plăților pe viitor, astfel că "C. poate considera că însăși substanța dreptului a fost afectată" (paragraful 51 al. 1).

În același timp C. a apreciat că "văzând ansamblul tuturor elementelor de mai sus și a contextului particular al prezentei cauze, eșalonarea plății creanțelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă" (paragraful 51 alin. 2).

În privința relevanței echilibrului bugetar, în executarea unor hotărâri judecătorești C. a notat că "măsurile luate pentru a salva echilibrul bugetar între veniturile și cheltuielile publice pot fi considerate că urmăresc un scop de utilitate publică (cauza Mihăiești și Senteș împotriva României", fiind recunoscut de Curte că

"autoritățile naționale sunt mai în măsură, spre deosebire de judecătorul internațional, ceea ce este de "utilitate publică";, admițând că "astfel cum susține Guvernul, măsurile contestate urmăresc un scop de utilitate publică" (paragraful 49).

În privința proporționalității măsurilor luate cu scopul urmărit C., analizând derularea plăților deja efectuate a drepturilor bănești din hotărâri, precum și a faptului că fiecare sumă plătită era de fiecare dată indexată cu indicele prețurilor la data plății, a ajuns la concluzia că acesta este păstrat.

Toate considerentele arătate și reținute în decizia dată de C.E.D.O. în cauza "D. și alții împotriva României", își regăsesc valabilitatea și în cazul creditoarei SA, aceasta aflându-se în aceeași situație de creditor ca și creditorii din cauza amintită.

În condițiile în care prima instanță și-a fundamentat întreaga argumentare cu privire la contestațiile de executare, pe jurisprudența C.E.D.O., așa cum a fost prezentată în considerentele hotărârii se poate constata, față de decizia C.E.D.O. dată în cererea nr. 57265/08 privind pe D. și alții c. României și a considerentelor ei, că prima instanță a pronunțat o hotărâre greșită.

Prima instanță comite o eroare când concluzionează că obligațiile M. ui J.

, Curții de A. C. și T. ui B. -N., din titlurile executorii din prezenta cauză, concretizează o obligație "in solidum", chiar dacă nu este prevăzut expres în titluri că aceștia vor fi obligați "în solidar".

În primul rând, prima instanță pune semnul egalității între obligația "in solidum" și obligația solidară, ceea ce este greșit. Obligația "in solidum" are particularități proprii diferite de cele ale obligației solidare. Obligația "in solidum" nu este reglementată de

Codul civil, ea este o creație a doctrinei și practicii judiciare și are aplicabilitate restrânsă, respectiv în cadrul răspunderii civile delictuale (art. 1000 alin. 2, art. 1000 alin. 4 Cod civil). În speță, această obligație "in solidum" nu își are aplicabilitate.

Apoi, obligația solidară între debitori trebuie în conformitate cu art. 1041 cod civil stipulată expres cu excepția când legea o prevede, ea neputând fi prezumată.

În speță, obligația solidară nu este prevăzută nici în titluri și nici nu este prevăzută de lege.

Apoi, obligațiile stabilite pentru Ministerul Justiției, C. de A. C. și T. B.

-N., sunt în considerarea calității lor de ordonator de credite, principal, secundar și respectiv terțiar, ceea ce exclude o solidaritate având în vedere competențele și atribuțiile diferite ce revin celor trei debitori în această calitate de ordonatori de credite.

În consecință, obligațiile celor trei debitori trebuie apreciate ca fiind divizibile.

Greșit apreciază prima instanță și faptul că creanțele creditoarei sunt exigibile în întregul lor, întrucât eșalonarea plății făcută prin Legea nr. 230/2011 face ca exigibilitatea să fie stabilită în funcție de calendarul plăților.

În mod neîntemeiat reține prima instanță că somația atacată cu contestație la executare a fost corect emisă, ea îndeplinind cerințele art. 387 C.proc.civ., chiar în condițiile suspendării de drept a executării silite. Aceasta întrucât nu forma somației este în discuție, ci legalitatea emiterii ei în condițiile suspendării de drept, prin lege a executării silite.

În privința respingerii cererii de suspendare a executării silite întemeiată pe art. 403 al. 1 C.proc.civ., s-a arătat faptul că se observă că deși este nemotivată, este greșit respinsă pentru aceleași motive pentru care hotărârea este greșită și sub aspectul fondului contestației, durata suspendării este până la soluționarea contestației la executare.

Având în vedere că stadiul soluționării contestației la executare este în recurs unde hotărârea este irevocabilă, deci este momentul final al soluționării contestației, cererea de suspendare ar putea fi lipsită de eficiență.

În drept s-au invocat dispozițiile art. 312 alin. 1, 2, 3 teza I, art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Prin recursul declarat, contestatorul Ministerul Justiției a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii contestației formulate.

În motivare s-a arătat că hotărârea instanței de fond este întemeiată, așa cum se poate constata din parcurgerea considerentelor acesteia, pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Constituționale. În această ordine de idei se poate de asemenea constata că instanța a înțeles să selecteze cu atenție hotărârile CEDO invocate, reținându-le exclusiv pe cele ce cuprindeau argumente ce serveau în motivarea unei soluții de respingere a contestației la executare, omițând a analiza și menționa măcar unica și cea mai importantă hotărâre a CEDO ce se referă explicit la dispozițiile OUG nr. 71/2009, hotărârea D. ș.a. c. României (publicată în M. Of. 709/_ ).

Motivarea instanței este în totalitate o creație proprie, intimatul-creditor neînțelegând să se apere în niciun fel, așa cum se reține la pag. 12 paragraful 3 din hotărâre, bazându-se în totalitate pe imparțialitatea instanței.

Practic instanța de judecată a pornit în redactarea deciziei pronunțate în sens invers celui normal și legal, respectiv de la soluție spre motivare și nu de la motivare spre soluție, urmărind în mod metodic a identifica motive pentru a ignora și elimina din cauză, printr-o atitudine ce ar putea fi calificată pro causa (având în vedere și calitatea creditorului de judecător în cadrul aceleiași instanțe), a argumentelor esențiale ce ar fi condus la soluția de admitere a contestației la executare (hotărârea din cauza D. ș.a.

C. României și deciziile nr. 190/0_ și nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011 ale Curții Constituționale).

Din această perspectivă, a motivării sentinței, la aproximativ 4 luni de la pronunțarea deciziei D. ș.a. contra României când cele constate de instanța europeană au ajuns de notorietate, motivarea instanței apare ca un exercițiu de copiere și preluare mot-a-mot a argumentelor utilizate la nivelul acestei instanțe înaintea pronunțării deciziei D. ș.a. contra României.

În aceste condiții, apar ca inexplicabile cele reținute de instanță la pag. 17 alin. penultim "de altfel, nu este singura dată când Curtea Constituțională a României are aprecieri contrare celor ale Curții Europene asupra compatibilității legislației interne cu dispozițiile Convenției". O astfel de apreciere, în condițiile în care Decizia D. ș.a. contra României și Deciziile nr. 190/_ și nr. 1533/2011 ale Curții Constituționale sunt perfect compatibile și convergente, fapt apt a fi constatat de orice persoană fie și un nespecialist, demonstrează fără echivoc fie lipsa minimă de informare și documentare a instanție de fond, fie ignorarea cu bună știință a practicii de ultimă ora a CEDO.

Privind fondul cauzei, s-a solicitat a se avea în vedere faptul că CEDO a analizat în mod punctual și detaliat compatibilitatea prevederilor OUG nr. 71/2009 cu dispozițiile convenționale, pronunțând decizia nr. 57265/08/_ în cauza D. ș. a contra României, publicată în M. Of. 709/_ .

Prin decizia menționată, C. a respins cererea reclamanților, prin care aceștia invocau încălcarea articolul 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului (dreptul la un proces echitabil) și art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție (atingerea dreptului la proprietatea sa), în sensul că autoritățile interne (Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restanțe.

Astfel, C. a reținut că începând cu anul 2009 România a trebuit să facă față unei grave crize economice și financiare. Autoritățile naționale se găsesc, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ceea ce este de

"utilitate publică"; C. a fost pregătită să admită că, așa cum susține Guvernul, măsurile contestate vizează o problemă de "utilitate publică". C. a luat notă de faptul că reclamanții beneficiază de un drept ferm și intangibil în baza hotărârii - judecătorești definitive pronunțate în februarie - aprilie 2008.

În situația de față, măsura eșalonării plății titlurilor executorii urmărește același scop legitim, principiul mai sus menționat fiind pe deplin aplicabil.

Astfel, deși mecanismul de plată instituit a suferit modificări, autoritățile statului au respectat hotărârile judecătorești mai sus menționate. Așadar, conform prevederilor legale, totalul sumelor vărsate a fost de fiecare dată indexat cu indicele de inflație la data plății.

În ceea ce privește măsura eșalonării în principiu, C. a reținut că aceasta a fost apreciată în jurisprudența mai veche ca incompatibilă cu cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, exclusiv în situațiile în care măsura nu a fost luată prin lege sau în cazul în care deși măsura a fost luată prin lege, aplicarea a fost defectuoasă (parag. 42). per a contrario, se desprinde ideea că eșalonarea este conformă Protocolului 1 atunci când este dispusă prin lege, iar autoritățile statului aplică dispozițiile în mod corect și cu bună credință. Or, în cazul de față, este fără echivoc că măsura a fost aprobată prin lege (în sensul jurisprudenței Curții), iar statul, prin autoritățile sale s-a conformat acestei eșalonări. De altfel, la parag. 50 se reține "C. constată că, deși mecanismul de eșalonare instituit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dând dovadă de diligență în executarea hotărârilor judecătorești sus menționate".

Față de aceste considerente, este clar faptul că Judecătoria Bistrița a procedat în mod abuziv și nelegal la ignorarea în mod declarat a dispozițiilor OUG nr. 71/2009 (pagina 24 paragraf 4 din decizie), apreciindu-le, în ciuda soluțiilor clare și de notorietate atât ale CEDO, cât și ale Curții Constituționale, ca fiind contrare dispozițiilor constituționale și convenționale.

În ceea ce privește speța D. ș.a. c României, cererea reclamanților a fost respinsă de Curte ca inadmisibilă în conformitate cu dispozițiile art. 35 alin. 3 lit. a și 4 din Convenție, care prevăd: "3. C. declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în temeiul art. 34, atunci când apreciază că: a) cererea este incompatibilă cu prevederile Convenției sau ale protocoalelor sale, este în mod vădit neîntemeiată ori abuzivă; 4. C. respinge orice cerere pe care o consideră inadmisibilă în aplicarea prezentului articol. Ea poate proceda astfel în orice stadiu al procedurii".

Din studiul considerentelor hotărârii, în speță paragraful 52 - Astfel, C. consideră că cererea este vădit neîntemeiată și urmează a fi respinsă în aplicarea art. 33

alin. 3 lit. a și alin. 4 din" Convenție" - rezultă cu claritate că cererea a fost respinsă întrucât s-a considerat ca fiind "vădit neîntemeiată".

În ceea ce privește inadmisibilitatea cererii pe motivul prevăzut la art. 35 alin 3 lit. 1 teza a doua (cererea este în mod vădit neîntemeiată), în doctrină se reține "...așa cum s-a observat în mod pertinent în literatura de specialitate consacrată convenției, posibilitatea declarării unei cereri ca inadmisibilă pentru lipsa ei manifestă de temeinicie reprezintă o extindere evidentă a conceptului de admisibilitate; textul supus analizei deschide posibilitatea examinării fondului unei cereri, fie și în mod sumar….. Am putea spune că el permite o adevărată "contopire" între examinarea admisibilității și cercetarea fondului ei". În aceeași ordine de idei "...adeseori, atunci când cererea supusă examinării impune aceasta, instanța europeană a procedat și procedează la un examen mult mai mult decât prima facie, ea efectuând un adevărat examen de fond al cauzei. Așa cum s-a observat pe drept cuvânt, condiția privitoare la lipsa manifestă de temei a unei cereri este cel mai greu delimitat. Aflată la frontiera dintre admisibilitate și fond, ea permite Curții să înlăture acele cereri în care nu este necesar a se proceda la un examen aprofundat.

Soluția instanței europene reprezintă un temei nu doar pentru respingerea cererii de validare a popririi în prezenta cauză, ci a constituit și un argument hotărâtor pentru reorientarea practicii în ceea ce privește litigiile având ca obiect contestații la executare, validări poprite, precum și alte proceduri judiciare din etapa executării silite, în sensul reținerii aplicabilității dispozițiilor OUG nr. 71/2009, așa cum reiese și din soluțiile prezentate mai jos. De altfel, se impune a se observa că un efect similar l-a produs decizia CEDO pronunțată în cauza F. Mihăieș și A. Gavril Senteș împotriva României, decizie care în ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție cuprinde o motivare foarte apropiată de prezenta decizie, și anume respingerea ca neîntemeiate a acțiunilor având ca obiect plata de către angajatorii - instituții publice a drepturilor salariale reprezentând reducerea salarială de 25% prevăzută de Legea 118/2010.

În fine, la justa soluționare a cauzei s-a subliniat că trebuie avută în vedere decizia nr. 190/0_ a Curții Constituționale, prin care s-a analizat eșalonarea plății sumelor de bani, așa cum a fost stabilită prin O.U.G nr. 71/2009 și compatibilitatea acestor norme cu dispozițiile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 1 din Primul Protocol adițional.

De asemenea, prin decizia Curții Constituționale nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011 s- a examinat și obiecția de neconstituționalitate a legii prin care a fost aprobată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009. Ca atare, au fost supuse analizei Curții și modificările aduse acestei ordonanțe prin legea de aprobare, prelungindu-se până în anul 2016 termenele tranșelor pentru achitarea acestor creanțe.

Este de asemenea de subliniat că ambele soluții ale instanței de control constituțional, pronunțate în martie 2010, respectiv noiembrie 2011, sunt convergente cu decizia CEDO D. ș.a. vs. România, pronunțată în septembrie 2012, soluțiile celor două instanțe alcătuind împreună și în mod coroborat o imagine de ansamblu, asupra modului de executare benevolă a obligațiilor autorităților publice și asupra conformității acestuia cu prevederile constituționale și convenționale.

În drept s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9, art. 304¹C.proc.civ.

Prin recursul declarat, contestatorul M. ui F. P. a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii contestației formulate.

În motivare s-a relevat că ulterior conexării, la data de_, recurentul nu a mai fost citat în vederea formulării de apărări în dosarul la care s-a conexat dosarul nr. _

, fiind doar comunicată sentința civilă nr. 12727/2012, pronunțată în dosarul nr. _

.

Pe fondul cauzei s-a subliniat aplicabilitatea în prezenta speță a OUG nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea 230 din 5 decembrie 2011, care prevede suspendarea de drept a executării silite în cursul termenelor de plată eșalonată.

Prin urmare plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, se va realiza după o procedura anume stabilită, prin decizia nr. 190/2010 Curtea Constituțională declarând constituționale dispozițiile OUG nr. 71/2009.

În drept s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 5 C.proc.civ.

Recursurile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 15 lit. a din Legea nr. 146/1997.

Intimata C. de A. C., legal citată, prin notele depuse la dosar (f. 20) a învederat faptul că executarea silită începută în dosarul execuțional nr. 540/2012 a fost anulată la cererea intimatei în dosarul execuțional nr._ al J. iei C. -N. .

Ceilalți intimați, legal citați, nu s-au prezentat în instanță și nici nu au depus apărări scrise la dosar.

La termenul de judecată din data de 8 mai 2013 tribunalul din oficiu a invocat excepția tardivității recursului declarat de contestatorul M. ui F. P. .

Analizând cu prioritate această excepție tribunalul reține că ea este întemeiată, recursul contestatorului M. ui F. P. fiind tardiv declarat.

Hotărârea primei instanțe s-a comunicat contestatorului la data de 4 februarie 2013 (f. 103 dosar fond), fiind primită de persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, care a semnat de primire și s-a legitimat, aplicând ștampila registraturii generale, astfel că de la acest moment a început să curgă termenul de recurs de 15 zile.

Ultimul termen la care se mai putea declara recurs a fost data de 20 februarie 2013, zi lucrătoare.

Cum recursul a fost promovat la data de 21 februarie 2013 (potrivit ștampilei de intrare, nefiind depus la dosar vreun plic poștal care să ateste expedierea recursului prin intermediul serviciilor poștale) recursul este tardiv formulat, fiind depășit termenul legal de 15 zile calculat de la legala comunicare a hotărârii.

Reținând că recursul s-a declarat cu depășirea termenului legal de 15 zile calculat de la data comunicării hotărârii, tribunalul în baza art. 312 C.proc.civ. raportat la art.

301 C.proc.civ. va respinge ca tardiv formulat recursul declarat de contestatorul M. ui F. P. .

Această soluție împiedică analiza pe fond a recursului declarat, astfel încât ca efect al reținerii tardivității declarării căii de atac soluția instanței de fond cu privire la contestația formulată de M. ui F. P., de respingere a acesteia și a cererii de suspendare a executării, urmează a fi menținută de instanța de control judiciar.

Recursurile declarate de contestatorii Ministerul Justiției și T. B. -N. sunt fondate.

Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 s-a prevăzut plata eșalonată a drepturilor bănești recunoscute în favoarea intimatei SA C. în temeiul unor hotărâri judecătorești irevocabile în intervalul 2012 - 2016.

Totodată, prin art. 1 alin. 1 al ordonanței de urgență s-a prevăzut suspendarea de drept a oricărei proceduri de executare în perioada de eșalonare mai sus menționată.

În aceste condiții, în care ex lege procedura de executare a fost suspendată, executorul judecătoresc nu putea proceda la emiterea somațiilor, ca acte care declanșează executarea silită.

Sesizând că suspendarea executării s-a dispus prin lege, la data de 15 mai 2012 executorul judecătoresc a constatat imposibilitatea de a continua executarea silită declanșată prin somațiile de plată comunicate (f. 51 dosar fond).

Faptul că executarea silită a titlurilor executorii ale creditoarei SA C. a fost încuviințată prin încheiere a instanței, nu obligă executorul judecătoresc să desăvârșească toate actele de executare, atât timp cât există o lege care împiedică executarea. O soluție contrară, ar însemna o încălcare a prevederilor art. 54 din Legea nr. 188/2000, republicată.

Măsura suspendării de drept a executării, stabilită ex lege, împiedică executorul judecătoresc sau orice alt organ judiciar să dispună executarea de îndată, imediat, în întregime, a titlurilor executorii care intră sub incidența dispozițiilor OUG nr. 71/2009.

Aserțiunile instanței de fond, întemeiate pe reglementările europene, nu pot fi reținute de instanța de control judiciar.

Fără a contesta faptul că executarea unei hotărâri judecătorești este o parte integrantă a procesului în sensul art. 6 din Convenția europeană (Hornsby împotriva Greciei, 19 martie 1997), că nerespectarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva sa poate constitui o încălcare a dreptului justițiabilului la o instanță, consacrat de art. 6 § 1 al Convenției, poate afecta, de

asemenea, dreptul justițiabilului la respectarea bunurilor sale, atunci când hotărârea pronunțată în favoarea sa a dat naștere unei creanțe certe, care trebuie să fie calificată drept "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană (Burdov împotriva R. iei), că o autoritate a statului nu poate invoca lipsa de resurse pentru a nu onora o obligație stabilită prin hotărâre judecătorească, tribunalul reține faptul că o întârziere în executarea unei hotărâri judecătorești poate fi justificată în circumstanțe particulare, atât timp cât prin întârzierea respectivă nu se aduce atingere substanței dreptului însuși (Hornsby împotriva Greciei, Jasiūnienė împotriva Lituaniei, Qufaj Co. Sh.p.k. împotriva A. niei, Beshiri și alții împotriva A. niei), cât timp executarea are loc într-un termen rezonabil.

Instituirea măsurii eșalonării a fost determinată de existența unui număr substanțial de cauze având ca obiect acordarea de drepturi salariale, care a condus la o imposibilitate a autorității statale de a executa hotărârile judecătorești pronunțate deja în această materie, în special în actualul context de acută criză economică.

Executarea eșalonată a unor titluri executorii ce au ca obiect drepturi bănești nu este interzisă în niciun mod de Convenția europeană. Executarea uno ictu constituie doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura și unica posibilă modalitate de executare pe care Guvernul o poate aplica.

Mecanismul eșalonării plății, ca modalitate de executare a unei hotărâri judecătorești, poate fi considerat în concordanță cu principiile consacrate de jurisprudența Curții Constituționale și Curții Europene a Drepturilor Omului, dacă sunt respectate anumite condiții:

1. tranșe de efectuare a plăților intermediare precis determinate,

2. termen rezonabil de executare integrală,

3. acoperirea eventualei devalorizări a sumei datorate.

OUG nr. 71/2009 stabilește o perioadă de 4 ani, ca termen maxim în care va fi realizată executarea totală a titlurilor, și precizează nivelul și termenele de efectuare a plăților intermediare.

Adoptarea acestui act normativ a fost determinată de circumstanțele excepționale care au impus instituirea unor măsuri prin care să fie limitată temporar exercitarea drepturilor decurgând din hotărârile judecătorești irevocabile pronunțate în materia respectivă, fără ca prin aceasta să se aducă atingere substanței înseși a acestor drepturi.

Pentru a evita devalorizarea sumelor ce fac obiectul titlurilor executorii, ordonanța de urgență prevede că acestea se actualizează cu indicele prețurilor de consum, ceea ce garantează o executare în totalitate a creanței. Acest mecanism asigură executarea integrală a titlului, acordând totodată statului posibilitatea să identifice resursele financiare necesare achitării acestor sume.

Ca atare, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 a avut în vedere rezolvarea unei situații extraordinare, prin reglementarea unor măsuri cu caracter temporar și derogatorii de la dreptul comun în materia executării hotărârilor judecătorești. Măsurile instituite au urmărit un scop legitim - asigurarea stabilității economice a țării - și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere - executarea eșalonată a hotărârilor judecătorești în cauză. Totodată, măsurile reglementate au un caracter pozitiv, în sensul că Guvernul recunoaște obligația de plată a autorității statale și se obligă la plata eșalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusă de situația de excepție pe care o reprezintă, pe de o parte, proporția deosebit de semnificativă a creanțelor astfel acumulate împotriva statului, și, pe de altă parte, stabilitatea economică a statului român în actualul context de acută criză economică națională și internațională.

În analiza termenului rezonabil, instanța europeană are în vedere complexitatea procedurii, comportamentul părților, obiectul hotărârii judecătorești care constituie titlu executoriu (Raïlian împotriva R. iei), miza litigiului pentru părți.

Stabilirea unui termen rezonabil pentru executare este o măsură ce intră în marja de apreciere a statului, respectând atât dreptul de acces la justiție, cât și dreptul la un proces echitabil (sub aspectul duratei procedurii).

Fiind chemată la data de 4 septembrie 2012 să se pronunțe asupra încălcării Convenției într-un caz similar celui al intimatei creditoare, în cauza D. D. D., Anda-M. Pluteanu și Magdalena Viorica Papaianopol împotriva României (în

care reclamanții erau judecători în raza teritorială a instanței din Argeș) C. europeană a statuat că măsurile luate pentru realizarea echilibrului bugetar dintre cheltuielile bugetare și veniturile publice poate fi considerată ca urmărind un scop legitim ((Mihăieș și Senteș împotriva României, Šulcs împotriva Letoniei, Panfile împotriva României).

C. europeană a notat că din 2009 România s-a confruntat cu o gravă criză economică și financiară, în acest context apreciind ca fiind obiectiv calendarul de plăți stabilit de autoritățile naționale.

În plus, s-a reținut că deși mecanismul de distribuție a fost supus modificărilor, autoritățile române au respectat calendarul stabilit, depunând diligențe pentru executarea hotărârilor judecătorești, achitând în tranșe o parte a drepturilor cuvenite, sumele fiind indexate în raport de rata inflației. Nu există vreo dovadă din care să rezulte că Guvernul intenționează să nu respecte eșalonarea stabilită.

Reținând că o parte substanțială din creanța datorată a fost achitată, C. a statuat că dreptul reclamanților în substanța sa nu a fost atins.

Ținând seama de statuările Curții europene din cauza similară cu cea a intimatei

SA C., pronunțată de instanța europeană la data de 4 septembrie 2012, având în vedere faptul că prin OUG nr. 71/2009 au fost stabilite tranșe de efectuare a plăților intermediare precis determinate, s-a prevăzut un termen rezonabil de executare integrală, precum și actualizarea datoriei raportat la rata inflației, că măsura eșalonării a urmărit un scop legitim - asigurarea stabilității economice a țării - și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere - executarea eșalonată a hotărârilor judecătorești în cauză, că autoritățile române au respectat calendarul stabilit, depunând diligențe pentru executarea hotărârilor judecătorești, achitând o parte a datoriei, pe baza e valuării ne mijlocite, dire cte, așa cu m s-a statuat prin decizia în inte re sul le gii nr. 1/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție ,

avu tă în ve de re de instanța de fond, tribunal apre ciază că dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2)

din Ordonanța de u rgență a Guve rnului nr. 71/2009 , aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2010 sunt compatibile cu dispozițiile Conve nției eu ropene .

Pentru aceste considerente, făcând aplicarea dispozițiilor art. 312 C.proc.civ., tribunalul va admite recursurile declarate de contestatorii Ministerul Justiției și T.

B. -N., va modifica hotărârea atacată în parte, în sensul admiterii contestației la executare formulată de contestatorii Ministerul Justiției și T. B. -N. și anulării tuturor actelor de executare efectuate de executorul judecătoresc în dosarul execuțional nr. 540/2012.

Măsura suspendării executării nu se justifică nu numai prin prisma soluției adoptate de tribunal, ci și datorită faptului că la data de 15 mai 2012 executorul judecătoresc a stopat din proprie inițiativă continuarea executării silite întemeindu-și demersul pe prevederile OUG nr. 71/2009 privitoare la plata eșalonată a drepturilor pretinse de creditoare și la suspendarea de drept a oricărei cereri de executare silită.

Așadar, vor fi menținute dispozițiile instanței de fond privitoare la respingerea ca neîntemeiate a cererilor de suspendare a executării silite, respectiv cele referitoare la respingerea contestației la executare formulată de contestatorul M. ui F. P., dată fiind tardivitatea recursului declarat de această entitate.

Chiar dacă în final contestația la executare a M. ui F. P. s-a respins, în condițiile anulării în prezentul cadru procesual a executării silite pornite împotriva debitorilor principali - Ministerul Justiției și T. B. -N., respectiv a anulării executării silite pornite împotriva debitorului principal C. de A. C. în dosarul nr._ a J. iei C. -N., potrivit deciziei nr. 126/R/2013 atașată la dosar în recurs (f. 21), executarea silită nu va putea continua împotriva M. ui F. P., dat fiind faptul că prin titlurile executorii a căror executare silită s-a solicitat în sarcina acestuia nu s-a stabilit obligația de plată a sumelor direct creditoarei SA C. (așa cum greșit s-a menționat în cuprinsul somației), ci s-a instituit doar obligația virării sumelor cuvenite creditoarei în favoarea debitorilor principali obligați la plată.

Or, în condițiile în care debitorii principali nu pot fi obligați la plata imediată, nu se justifică nicio eventuală alocare imediată de fonduri.

Nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E

Respinge ca tardiv formulat recursul declarat de contestatorul M. ui F.

P. , reprezentat prin Direcția Generală a F. P. B. -N. , cu sediul procesual ales în B., strada 1 D. 1918, nr. 6-8, județul B. -N. împotriva sentinței civile nr. 12727/2012 pronunțată de Judecătoria Bistrița la data de_ în dosarul nr._ .

Admite recursurile declarate de contestatorii Ministerul Justiției, cu sediul în B.

, strada A. nr. 17, sector 5 și T. B. -N. , cu sediul în B., strada A. I. nr. 1, județul B. -N. împotriva aceleiași hotărâri, modifică în parte hotărârea atacată în sensul că,

Admite contestațiile la executare formulate de contestatorii Ministerul Justiției, cu sediul în B., strada A. nr. 17, sector 5 și T. B. -N. , cu sediul în B.

, strada A. I. nr. 1, județul B. -N. în contradictoriu cu intimații SA C. , cu domiciliul procesual ales în B., strada A. I. nr. 1, județul B. -N., la sediul

J. iei B., C. de A. C. , cu sediul în C. -N., Piața Ș. cel M. nr. 1, județul C., Biroul executorului judecătoresc M. M. , în B., strada A. O. nr. 17, județul B. -N. și în consecință:

- dispune anularea tuturor actelor de executare efectuate de executorului judecătoresc M. M. în dosarul execuțional nr. 540/2012.

Menține restul dispozițiilor hotărârii. Fără cheltuieli de judecată.

Decizia este irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică din data de 8 mai 2013.

P., J. I, GREFIER,

G. C. F. R. -I. B. M. - E. P.

M. -L. B.

red. F.G.C./dact. F.G.C./2 exemplare 14 mai 2013

judec. fond M. N. L.

← Decizia civilă nr. 616/2013. Contestaţie la executare		Decizia civilă nr. 445/2013. Contestaţie la executare →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Decizia civilă nr. 435/2013. Contestaţie la executare Decizia civilă nr. 1264/2013. Contestaţie la executare Decizia civilă nr. 380/2013. Contestaţie la executare Decizia civilă nr. 616/2013. Contestaţie la executare Decizia civilă nr. 445/2013. Contestaţie la executare Decizia civilă nr. 316/2013. Contestaţie la executare Decizia civilă nr. 484/2013. Contestaţie la executare Decizia civilă nr. 238/2013. Contestaţie la executare