Decizia civilă nr. 288/2013. Rezolutiune contract
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL CLUJ SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr. _
Cod operator de date cu caracter personal 3184
DECIZIA CIVILĂ NR. 288/CC/R/2013
Ședința publică din 13 Martie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE: D. T.
JUDECĂTOR: ANA-SS JUDECĂTOR: C. -A. C. GREFIER: G. -C. Ț.
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de pârâții recurenți C. P. Și
V. M. împotriva Sentinței civile nr. 20357/_, pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N., privind și pe intimatul R. P., având ca obiect rezoluțiune contract.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă reprezentanta recurenților, avocat Alexandrescu I., lipsă fiind intimatul.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că recursul este declarat în termen legal, motivat, comunicat și scutit de taxă de timbru.
Reține de asemenea că instanța este competentă să soluționeze cauza. Reprezentanta recurenților arată că nu mai are de formulat alte cereri.
Nemaifiind alte cereri de formulat în probațiune, instanța declară închise dezbaterile și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta recurenților solicită admiterea recursului, modificarea sentinței pronunțate de instanța de fond în sensul obligării intimatului reclamant la plata cheltuielilor de judecată, fără cheltuieli de judecată în recurs. Apreciază că instanța de fond în mod greșit a aplicat dispozițiile art. 274 alin. 3 C.pr.civ., dat fiind faptul că onorariul avocațial nu este exagerat în raport cu munca depusă de avocat și cu complexitatea dosarului.
T. UL
Reține că prin Sentința civile nr. 20357/_, pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N., s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în rezoluțiunea antecontractului încheiat între părți la data de_ și cea a repunerii părților în situația anterioară, invocate prin întâmpinare.
S-a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul R. P. în contradictoriu cu pârâții C. P. și V. M. . A fost obligat reclamantul la plata în favoarea pârâților a sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
S-a respins, ca neîntemeiată, cererea pârâților de obligare a reclamantului la plata sumei de 700 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a avut în vedere următoarele:
Prescripția dreptului la acțiune nu poate interveni decât în măsura în care în cursul unui proces civil una dintre părți sau judecătorul din oficiu
solicită constatarea acesteia. În vederea realizării acestui scop a fost creat un mijloc procedural cunoscut sub denumirea de excepția prescripției dreptului la acțiune, care fiind o excepție de fond, absolută și peremptorie poate fi invocată de către oricare dintre părți și chiar de către instanță din oficiu, în tot cursul procesului civil și, odată admisă, împiedică judecarea în fond a cauzei.
Acest ultim fapt (împiedicare judecării în fond a cauzei) obligă instanța, în conformitate cu prevederile art. 137 C.pr.civ., să procedeze la verificarea împlinirii în cauză a termenului de prescripție, iar, în măsura în care constată că acesta a intervenit, să admită excepția și să respingă acțiunea ca fiind prescrisă. Regula stabilită de prevederile art. 137 alin. 1 C.pr.civ. are un caracter imperativ, de la care judecătorul nu poate deroga decât într-un singur caz, respectiv acela în care soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune și a fondului cauzei presupun încuviințarea și apoi administrarea unor probe comune (art. 137 alin. 2. C.pr.civ.), dispoziții legale aplicabile și în speța dedusă judecății.
Astfel, constatarea împlinirii unui termen de prescripție presupune din partea oricărei instanțe sesizate cu judecarea excepției prescripției dreptului la acțiune următoarele demersuri: analiza naturii juridice a dreptului a cărui ocrotire se solicită prin forța de constrângere a statului, deoarece în funcție de natura dreptului o acțiune poate fi prescriptibilă sau imprescriptibilă și, în al doilea rând, verificarea faptului dacă în speță a intervenit sau nu una din cauzele care suspendă sau care întrerup curgerea termenului de prescripție. Astfel, pornind de la cele arătate, instanța a apreciat că, în primul rând, în vederea justei soluționări a excepțiilor invocate, trebuie să se determine natura dreptului a cărui ocrotire se solicită prin acțiunea formulată de reclamant.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat rezoluțiunea antecontractului de vânzare - cumpărare care s-ar fi încheiat verbal între părți la data de_ și restituirea sumei de 11.600 lei care ar fi fost achitată de către reclamant cu titlu de avans. Antecontractul de vânzare cumpărare presupune un acord de voință contractual, în care părțile își asumă reciproc obligația de a încheia între ele, în viitor, un contract de vânzare cumpărare stabilind conținutul esențial al acestuia. Antecontractul de vânzare cumpărare nu are efecte translative de proprietate, dar constituie un contract valabil din care izvorăsc pentru părți obligații de "a face"; (îndatorirea de a îndeplini toate operațiile necesare pentru ca vânzarea cumpărarea să poată fi perfectată potrivit legii). Antecontractul nu este supus niciunei condiții speciale de formă, el având un caracter consensual. Neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor de "a face"; asumate prin antecontract, îndreptățește cealaltă parte la acțiunea în rezoluțiune cu consecința restituirii reciproce a prestațiilor primite și antrenarea răspunderii contractuale a părții în culpă, potrivit dreptului comun. În prezentul cadru procesual, instanța a reținut că, până la momentul perfectării (antecontractul stabilind doar obligația de a se încheia în viitor un contract perfect), acțiunile rezultate dintr-un antecontract, chiar dacă se referă la un bun imobil (în speță terenurile situate în sat Pădureni, comuna
Chinteni), sunt personale și se supun prescripției extinctive.
Fiind, astfel, un drept prescriptibil, instanța trebuie să cerceteze care este momentul începerii curgerii termenului de prescripție și cel al împlinirii acestuia. În analiza excepțiilor invocate, instanța a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 71/2011, respectiv faptul că, prescripția extinctivă începută și împlinită sub imperiul reglementării anterioare nu este supusă dispozițiilor legii noi, deoarece ea reprezintă o situație juridică trecută. Mai mult, art. 6
alin. 4 C.civ. și art. 201 din Legea nr. 71/2011 stabilesc că prescripțiile extinctive începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. Prin urmare, legea aplicabilă prescripției extinctive, sub toate aspectele (început, termen, suspendare, întrerupere, repunere în termen, efecte) este legea în vigoare la data la care prescripția a început să curgă.
Legat de acest aspect, în cauză, prescripția dreptului la acțiune în rezoluțiunea antecontractului de vânzare - cumpărare încheiat între părți la data de_ și cea a restituirii prestațiilor executate în baza acestuia este reglementată prin Decretul nr. 167/1958. Termenul de prescripție extinctivă, cu caracter general, aplicabil, raporturilor juridice obligaționale, este instituit de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia "termenul prescripției este de 3 ani";, termen care se aplică tuturor acțiunilor personale, indiferent de izvorul concret al raportului juridic obligațional, cu excepția cazurilor în care există termene speciale.
Sub aspectul începutului prescripției extinctive, instanța are în vedere prevederile art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept, respectiv de la data încheierii actului juridic. În cauză, din interogatoriul luat din oficiu pârâtei V.
M. reiese că, în luna iulie 2007, reclamantul s-a prezentat la domiciliul său și al tatălui său, spunându-le că dorește să cumpere un teren, dar aceștia au refuzat pe motiv că nu existau acte pe terenul respectiv, iar situația juridică a acestuia nu era clarificată, având în vedere că erau mai mulți coproprietari, nefiind stabilită cota ce-i revenea tatălui său. Pârâta a mai susținut că nu a existat un acord de voință între ei, au refuzat categoric încheierea unui antecontract, iar reclamantul nu le-a prezentat niciodată un act scris și nici nu le-a solicitat să se prezinte la notar la sfârșitul anului 2008, dar le-a dat suma de 11.600 lei.
Totodată, din analiza referatului Inspectoratului General al Poliției Române din data de_, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de pârâții din prezenta cauză, la sesizarea reclamantului, reiese că potrivit declarației reclamantului, la data de_, acesta trebuia să achite restul de preț pârâților, dată la care trebuia finalizată și tranzacția. Din același referat mai rezultă și faptul că la data de_, reclamantul a achitat pârâților suma de 11.600 lei, fiind întocmit în acest sens un contract de vânzare - cumpărare semnat doar de reclamant și martor.
În cauză, deși instanța i-a pus în vedere reclamantului să depună la dosar contractul despre care a făcut vorbire în cererea de chemare în judecată, acesta a învederat instanței, prin reprezentant, că nu s-a întocmit un act scris cu privire la acordul de voință realizat verbal între părți.
Din coroborarea probelor menționate mai sus cu lipsa reclamantului la
interogatoriu atât în data de_, cât și în data de_, instanța a reținut că data nașterii raportului juridic dintre părți este_, aceasta fiind și data de la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă de 3 ani. Deși reclamantul a susținut prin cererea de chemare în judecată că s-ar fi stabilit între părți ca la sfârșitul anului 2008 să se prezinte la notar în vederea perfectării antecontractului care s-ar fi încheiat între părți, din materialul probator administrat în cauză nu reiese existența unei astfel de înțelegeri între părți, având în vedere totodată și atitudinea pasivă a reclamantului în cuprinsul procesului, care în mod repetat nu s-a prezentat la interogatoriu și nici nu a justificat în vreun fel lipsa sa.
În consecință, din cele arătate, rezultând că dreptul la acțiune al reclamantului s-a născut la data de_, iar potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958 termenul de prescripție este de 3 ani, instanța a apreciat că dreptul la acțiune în rezoluțiunea antecontractului de vânzare - cumpărare s-a împlinit la data de_, prezenta cerere de chemare în judecată fiind înregistrată la data de_, după împlinirea termenului de prescripție. În ceea ce privește existența în speță a unui caz de suspendare sau întrerupere a curgerii termenului de prescripție, instanța a reținut că nu a fost învestită cu verificarea intervenției în cauză a unor astfel de cauze. În consecință, instanța a reținut că prescripția extinctivă, constând în stingerea dreptului la acțiune, care, dacă nu a fost exercitat în termenului general de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 și care a început să curgă de la data nașterii raportului juridic, în condițiile în care nu este afectat de modalități, reprezintă sancțiunea civilă suportată de reclamant pentru pasivitatea sa. Cu privire la excepția prescripției dreptului de a cere restituirea sumei de 11.600 lei, față de susținerile reclamantului potrivit cărora această sumă a fost achitată la data de_, aspect recunoscut și de către pârâta V. M., instanța a reținut că dreptul la acțiune în restituirea acestei sume de bani s-a prescris față de momentul introducerii cererii de chemare în judecată, având în vedere și considerentele expuse mai sus.
În consecință, instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în rezoluțiunea antecontractului încheiat între părți la data de_ și cea a repunerii părților în situația anterioară, invocate prin întâmpinare și a respins ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul
R. P. în contradictoriu cu pârâții C. P. și V. M. .
În ce privește cheltuielile de judecată, având în vedere că reclamantul este parte căzută în pretenții în înțelesul art. 274 C.pr.civ., instanța l-a obligat să plătească pârâților cheltuieli de judecată în sumă de 1.000 lei reprezentând onorariu avocațial, respingând ca neîntemeiată cererea acestora de obligare a reclamantului și la plata sumei de 700 lei reprezentând onorariu avocațial.
Astfel, în baza art. 274 alin. 3 C.pr.civ. instanța a obligat reclamantul la plata sumei de 1.000 lei cu titlu de onorariu avocațial, dat fiind faptul că suma de 1.700 lei, pe care pârâții au plătit-o prin chitanța nr. 182/_ avocatului său este mult prea mare prin raportare la complexitatea obiectului procesului. Așa cum a statuat pe acest aspect Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Hotărârea din 26 mai 2005, definitivă la 26 august 2005, în Cauza Costin
împotriva României, publicată în M. Of. nr. 367 din 27 aprilie 2006, Hotărârea din 21 iulie 2005, definitivă la 30 noiembrie 2005, în Cauza Străin și alții împotriva României, publicată în M. Of. nr. 99 din 2 februarie 2006, Hotărârea din 23 februarie 2006 în Cauza S. e și alții împotriva României, publicată în
M. Of. nr. 600 din 30 august 2007, Hotărârea din 19 octombrie 2006 în Cauza Raicu împotriva României, publicată în M. Of. nr. 597 din 29 august 2007, Hotărârea din 27 iunie 2006 în Cauza P. împotriva României, publicată în M. Of. nr. 591 din 28 august 2007) se poate afirma că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli (în temeiul art. 274 C.pr.civ.) numai în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. Ori, partea căzută în pretenții nu este ținută să contribuie la suportarea cheltuielilor de judecată, decât în virtutea principiilor răspunderii civile delictuale, reclamantul fiind în culpă procesuală și prin aceasta dator să repare prejudiciile pe care pârâții le-au suferit prin efectuarea unor cheltuieli necesare sau utile cu soluționarea procesului. Efectuarea unor
cheltuieli voluptuorii cu onorariul avocațial ține de aprecierea discreționară a părții pârâte, aceasta având posibilitatea să-și asigure serviciile avocațiale și să suporte cheltuielile aferente și în funcție de prestigiul profesional, gradul de încărcare ori experiența profesională a avocatului. Așadar, reclamantul nu poate fi obligat să contribuie la acoperirea cheltuielilor voluptuorii, pe care pârâții le-au efectuat cu plata onorariului avocațial.
Împotriva acestei hotărâri au promovat recurs pârâții C. P. și V.
M.,
solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței atacate ca fiind nelegală și netemeinică, în sensul obligării intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial în cuantum de 1.700 lei.
În motivarea cererii s-a arătat că din actele dosarului rezultă cu recurenți au achitat un onorariu avocațial în cuantum de 1.700 lei, onorariu a cărui dovadă au făcut-o cu chitanțele depuse la dosarul cauzei, onorariu achitat în 2 tranșe, conform contractului de asistență încheiat între aceștia și avocatul care i-a reprezentat în cauză. Cu toate acestea instanța nu le-a acordat cheltuieli de judecată decât în cuantum de 1.000 lei, soluție pe care înțeleg să o critice ca nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:
Conform art. 274 Cod procedură civilă "1) Partea care cade în pretenții va fi obligata, la cerere, sa plătească cheltuielile de judecata. 2) Judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxe de procedura si impozit proporțional, plata experților despăgubirea martorilor, precum si orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi ca le-a făcut. 3) Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de ori vor constata motivat ca sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat";. Astfel, aliniatul 3 din acest text de lege arată clar situațiile în care judecătorii au posibilitatea de a reduce onorariile respectiv atunci când sunt nepotrivit de mari raportat la valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. În ceea ce privește valoarea pricinii, obiectul cauzei l-a reprezentat rezoluțiunea unui pretins antecontract de vânzare cumpărare, antecontract ce privea un teren pentru care reclamantul pretindea că s-a stabilit prețul de
27.500 lei. Prin urmare, valoarea pricinii este aceea de 27.500 lei. Astfel, raportat la valoarea pricinii nu se poate considera că onorariul avocațial ar fi, așa cum cere textul legal "nepotrivit de mare", cu atât mai mult cu cât raportat la această valoare instanța a stabilit conform Legii nr. 146/1997 modificată și actualizată o taxă judiciară de timbru în cuantum de 1.711 lei.
Raportat la munca depusă de către avocat, această muncă trebuie analizată în concordanță cu complexitatea pricinii. În speță, obiectul litigiului îl reprezenta rezoluțiunea unui act. Acest tip de cauză este o cauză complexă impunând analizarea a mai multor aspecte pe care reprezentantul părții trebuie fă le aibă în vedere în momentul stabilirii unor apărări. Mai mult, acest tip de cauză se bucură, prin prisma legiuitorului de un grad mare de complexitate, așa cum relevă punctajul pe care îl primește în momentul înregistrării în sistemul ECRIS. Astfel, s-a considerat că analizarea unei cauze de acest tip de către judecător comporta mult mai mult timp alocat decât altor cauze, munca depusă de acesta concretizându-se în stabilirea unui punctaj mare. În mod simetric munca depusă de avocat în vederea asigurării unei apărări corespunzătoare este la fel de mare, solicitând timp și resurse. În speță, reprezentanta recurenților s-a văzut nevoită să invoce excepții, precum și apărări de fond și mai mult să analizeze și să găsească soluții și raportat la
starea de sănătate precară a recurentului C. P., care așa cum reiese de la dosarul cauzei suferă de multiple afecțiuni. Nu importa faptul că reclamantul după ce a stabilit teza probatorie nu și-a mai susținut cauza, întrucât raportat la teza probatorie reprezentanta recurenților a fost nevoită să formuleze interogatoriu, la care reclamantul nu s-a mai prezentat, să analizeze posibilitatea legală a audierii martorilor în cauză cât și pregătirea apărării în vederea depunerii unor eventuale mărturii. Astfel, cauza este una complexă raportat la teza probatorie ce se prefigura, precum și la folosirea mijloacelor legale ce se impuneau a fi folosite în vederea asigurării unei apărări eficiente.
Instanța, din păcate, nu a avut în vedere și un alt aspect în considerarea acestei munci depuse. În primul rând onorariu avocațial nu cuprinde exclusiv suma pe care avocatul o percepe ca urmare a muncii depuse. Onorariul avocațial se compune atât din suma care va reveni efectiv avocatului pentru munca sa cât și toate taxele și impozitele ce revin Statului sau altor organisme ce percep taxe raportat la venitul realizat. Mai mult, în același onorariu sunt cuprinse toate resursele materiale pe care avocatul trebuie să le pună la dispoziția clientului pentru a putea realiza apărarea. Prin urmare, raportat la aceasta onorariul nu poate fi considerat decât inferior muncii depuse, iar nu
"nepotrivit de mare" așa cum reține textul legal. Textul legal arată că nepotrivirea trebuie să derive din munca avocatului, adică cât este îndreptățit să primească acesta raportat la munca sa, astfel că trebuie raportat efectiv la suma ce îi va reveni acestuia ulterior plății tuturor taxelor și cheltuielilor materiale. Sub acest aspect este evident că instanța nu a avut în considerare aceste cheltuieli, raportând întreaga suma percepută ca revenindu-i avocatului ca urmare a muncii sale.
Instanța și-a fundamentat hotărârea prin prisma prevederilor CEDO. Într-adevăr CEDO a respins în toate aceste hotărâri enunțate de instanță acordarea unor cheltuieli de judecată, însă raportat la nedovedirea lor, iar nu la cuantumul lor. Chiar și prin prisma celor reținute de instanța de fond nu se poate reține că onorariul perceput de reprezentanta noastră ar fi nepotrivit de mare. Sub aspect realității, este evidentă realitatea acestui onorariu atâta timp cât la dosarul cauzei se regăsesc toate chitanțele prin care se face dovada plății de către recurenți a sumelor solicitate. Faptul că acest onorariu a fost perceput în două tranșe aceasta se datorează stării financiare precare a recurenților și veniturilor acestora, avocatul având posibilitatea de a stabili plata onorariului și la alte termene tocmai în considerarea posibilităților financiare ale clientului. A ne vedea acum în situația de nu ne putea recupera sumele, deși acestea se justifică din punct de vedere legal înseamnă a ni se crea un prejudiciu, prejudiciu ce derivă din acțiunea reclamantului de a ne chema în judecată.
Raportat la necesitatea acestei cheltuieli învederează că în condițiile în care s-au văzut obligați să apeleze la serviciile unui avocat în condițiile în care au fost chemați în judecată pentru rezoluțiunea unui act pe care de fapt nu l- au încheiat. Este evident că neavând nici un fel de pregătire juridică nici unul dintre noi și în condițiile în care C. P. nu este deplasabil, iar V. M. lucrează în principiu în tura de dimineață, le era imposibil să se prezinte constant în instanță precum și să își susțină cauza. Prin urmare, era absolut necesar să se adreseze unei persoane care să le reprezinte interesele. Această cheltuială a fost în mod greșit reținută de instanță ca fiind una voluptorie și nu una necesară în situația descrisă mai sus. Nu consideră că asigurarea unei apărări corespunzătoare ține de voluptoriu, ci de dreptul la apărare, drept recunoscut părților. Relația client avocat este o relație ce se bazează pe
încredere, tocmai de aceea clientul este liber să își alegă avocatul în considerarea calităților sale. Astfel, având în vedere complexitatea speței și posibilitatea ca în lipsa unei apărări corespunzătoare să fie obligați la plata unor sume relativ mari raportat la posibilitățile recurenților, au ales un avocat care să le dea siguranța că îi va apăra corespunzător. A veni și a-i penaliza pentru alegerea liberă a avocatului înseamnă a forța partea să aleagă un avocat nu prin prisma calităților serviciilor, ci prin prisma onorariului perceput în vederea unei viitoare recuperări a cheltuielilor, în detrimentul calității și a voinței și confortului clientului. Ori în speță, apărătoarea s-a prezentat la toate termenele de judecată, i-a informat de fiecare dată de modul în care se desfășoară procesul, i-a informat privitor la momentul în care trebuie să se prezinte în instanță (ceea ce s-a și întâmplat) și a găsit soluții juridice raportat la starea precară de sănătate a subsemnatului Grișan P. . De asemenea, a redactat în timp toate cererile ce se impuneau, a ridicat toate excepțiile și a formulat apărări de fond raportat la starea de fapt descrisă de către recurenți.
Raportat la cele arătate mai sus cheltuielile de judecată sunt mai mult decât rezonabile. Atâta timp cât statul consideră oportun și rezonabil să perceapă o taxă judiciară de timbru în cuantum de 1.711 lei raportat la obiectul litigiului, prin prisma CEDO fiind rezonabilă stabilirea unor taxe de timbru raportat la valoarea litigiului, nu văd cum stabilirea unui onorariu inferior acestei taxe ar avea un caracter nerezonabil.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă, art. 304 pct.9, 304 ind. 1 și 312 Cod procedură civilă.
Intimatul reclamant nu a depus la dosar întâmpinare.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în cauză, T. ul reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art.274 alin.3 Cod de procedură civilă judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Cu privire la acest aspect Curtea Constituțională prin Decizia nr.492/2006 a statuat că prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărui efect creanța dobândește caracter, cert, lichid și exigibil.
În același sens a statuat și CEDO, apreciind că cheltuielile de judecată în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale urmează a fi recuperate numai în măsura în care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil. Deciziile CEDO prezentate de prima instanță au fost corect interpretate de prima instanță. Astfel, chiar dacă cu privire la unele cheltuieli CEDO a apreciat că nu au fost dovedite, la acordarea cheltuielilor solicitate și dovedite a apreciat că " potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului";.
Prin urmare atâta Codul de procedură civilă, cât și practica constată a CEDO a stabilit criteriile ce trebuie avute în vedere la acordarea cheltuielilor de judecată. Aceste criterii nu se referă la cheltuielile avocatului cu plata taxelor și impozitelor sau alte aspecte personale ale acestuia nu constituie un criteriu. În ceea ce privește obiectul cererii de chemare în judecată, deși are o valoare de
27.500 lei, acesta trebuie coroborat cu celelalte criterii de acordare a cheltuielilor, în speță cu modul de soluționare al cauzei pe excepție și nu pe fond, și cu nr. redus de termene acordate de instanță, neadministrarea probelor, excepție interogatoriul recurentei luat din oficiu. Prin urmare, corect a apreciat prima instanță că raportat la complexitatea cauzei onorariul este prea mare. Referitor la realitatea și necesitatea acestor cheltuieli, de asemenea, considerentele primei instanțe sunt corecte. Nimeni nu îngrădește partea să-și aleagă avocatul pe care-l apreciază corespunzător pentru apărarea cauzei sale și nici dreptul acestuia de a plăti onorariul pe care-l dorește. Singura problemă este aceea că la momentul la care acest onorariu convertit în cheltuieli de judecată trebuie pus în sarcina părții adverse, aceasta răspunde doar în limitele răspunderii civile delictuale, moment la care instanța nu este doar îndreptățită, dar și obligată la a cenzura acest onorariu sub aspectul cuantumului.
În fine, sub aspectul caracterului rezonabil nu s-a stabilit că această condiție este îndeplinită dacă onorariul este în limitat taxei de timbru, între cele două neexistând nici un fel de legătură.
Raportat la considerentele mai sus invocate, tribunalul apreciază că analiza primei instanțe referitor la cuantumul cheltuielilor de judecată este corectă și legală, astfel că în temeiul dispozițiilor art.312 alin.1 raportat la art.304 pct.9 și art.304 indice 1Cod de procedură civilă va respinge ca nefondat recursul declarat de C. P. și V. M. împotriva Sentinței civile nr. 20357/_ pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N., pe care o va menține în totul.
PENTRU ACESTE M. IVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de C. P. și V. M. împotriva Sentinței civile nr. 20357/_ pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N., pe care o menține în totul.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 13 Martie 2013.
Președinte, D. T. | Judecător, Ana-SS | Judecător, C. -A. C. |
Grefier, G. -C. Ț. |
Red.dact.S.S./C.Ț.
2 ex/_
Jud.fond.I. A. B.
| ← Decizia civilă nr. 58/2013. Rezolutiune contract | Încheierea civilă nr. 24/2013. Rezolutiune contract → |
|---|
