Decizia civilă nr. 413/2013. Pretenții
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL MARAMUREȘ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ 4204
DECIZIA CIVILĂ NR. 413/R
Ședința publică din data de 25 septembrie 2013 Instanța constituită din:
Președinte: P. G.
J. ecător: P. M. B.
J. ecător: C. V. - Președinte Secția I civilă
G. ier: B. M.
Pe rol este soluționarea recursului civil declarat de pârâta T. A., cu domiciliul în B. M., B-dul I., nr. 22/43, județul M., împotriva sentinței civile nr. 595 din_, pronunțată de Judecătoria Baia Mare în dosarul nr. _
, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa recurentei T. A.
, precum și a intimatului P. T. .
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care instanța constată că la data de_, prin serviciul registratură, recurenta T. A., prin reprezentant avocat Contra D. a formulat cerere de judecată în lipsă.
De asemenea, la aceiași dată, intimatul P. T., prin reprezentant avocat Velea T. a formulat "Note de ședință";, care au atașate: chitanța nr. 9/_ reprezentând contravaloarea onorariului avocațial în sumă de 100 lei și împuternicirea avocațială.
Instanța, în baza actelor și a lucrărilor de la dosarul cauzei și văzând că recurentul în temeiul art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă a solicitat judecata în lipsă, reține cauza pentru a se pronunța asupra recursului.
T.
Asupra recursului civil de față, deliberând reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 595
din_, pronunțată de Judecătoria Baia Mare s-a admis excepția autorității de lucru judecat numai cu privire la cererea de rejudecare a partajului judiciar. S-a respins ca neîntemeiată cererea în răspundere delictuală introdusă de reclamantul P. T., în contradictoriu cu pârâta T. A. . Reclamantul P. T. a fost obligat la plata către pârâta T. A. a sumei de 500 lei cheltuieli de judecată.
În considerentele sentinței
se reține că, răspunderea delictuală implică întrunirea cumulativă a mai multor condiții, printre care și aceea privind săvârșirea unei fapte ilicite, cu privire la care s-a reținut că nu există.
Conform art. 371 indice 7 alin. 2 Cod procedură civilă "Cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit, afară de cazul când creditorul a renunțat la executare sau dacă prin lege se prevede altfel. De asemenea, debitorul va fi ținut să suporte cheltuielile de executare făcute după înregistrarea cererii de executare și până la data realizării obligației stabilite în titlul executoriu prin executare voluntară";.
Suma ce reprezintă cheltuielile de executare puse în sarcina reclamantului în Dosarul de executare silită nr. 11/2010, nu a fost contestată de acesta, astfel că acesta nu poate invoca pe calea acțiunii în răspundere delictuală că nu le datorează. Reținând că fapta pârâtei nu a avut caracter ilicit, dimpotrivă reprezintă exercițiul unui drept recunoscut de lege, iar cheltuielile de executare silită nu pot fi pretinse de reclamant pe calea procesuală aleasă, în baza textelor legale precitate, instanța a respins ca nefondată cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata
sumelor de bani pretinse.
În ce privește cheltuielile de judecată, în baza art. 274 Cod procedură civilă, instanța a obligat pe reclamant la plata acestora către pârâtă, însă nu în cuantumul de 1.500,00 lei, solicitat conform chitanțelor ce atestă plata onorariului de avocat, ci într-un cuantum de 500,00 lei, apreciat de instanță proporțional cu complexitatea relativ redusă a cauzei și cu munca depusă de avocatul pârâtei, ce se circumscrie acestei complexități.
Posibilitatea instanței de reducere a onorariului de avocat există atunci când se constată că acesta este mai mic sau mai mare decât valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
De asemenea, așa cum a reținut și Curtea Europeană (în cauza C. contra României - Hotărârea din 26 mai 2005 sau în cauza Johanna Huber contra României
- Hotărârea din 21 februarie 2008), cheltuielile efectuate trebuie să fie necesare și efectuate real, în limita unui cuantum rezonabil.
Prin urmare, prin angajarea unui apărător nu trebuie să se urmărească împovărarea părții căzute în pretenții, scopul exercitării dreptului la apărare fiind acela de se valorifica pretențiile afirmate.
Instanța a reținut o complexitate a cauzei relativ redusă, iar volumul muncii depuse de avocatul pârâtei se circumscrie acestei complexități, așa cum a rezultat din cuprinsul întâmpinării depuse, fiind formulate apărări ce au la bază studiul situației de fapt deduse judecății, dar și studiul celor stabilite prin hotărâri judecătorești anterioare, pronunțate între aceleași părți, astfel că obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată s-a impus.
Fără a se diminua importanța activității apărătorului pârâtei, instanța a observat că aceasta s-a limitat la cea de întocmire a întâmpinării și aceea de a răspunde în reprezentarea pârâtei, la cele trei termene de judecată acordate în cauză.
Din mențiunile înscrise în împuternicirea avocațială, a rezultat că la stabilirea onorariilor pretinse de pârâtă cu titlu de cheltuieli de judecată, au fost avute în
vedere toate activitățile specifice de "apărare"; (asistare, reprezentare, redactare cereri si memorii), așa încât este neîndoielnic că plata onorariului de 1500 lei, efectuată de către pârâtă anterior întocmirii și depunerii întâmpinării (la datele de 16 si 28 august 2012), a fost efectuată în considerarea tuturor acestor activități, cu privire la care s-a reținut că nu mai sunt necesare, ca urmare a dezbaterii cauzei la cel de al treilea termen de judecată.
Pentru aceste argumente, raportat la volumul de muncă efectivă dovedită a fi fost desfășurată personal de apărătorul pârâtei, instanța a apreciat suma de 1.500 lei ca fiind excesivă, astfel că, în baza art. 274 alin. ultim Cod procedură civilă, a fost redusă la suma de 500 lei, considerată de instanță ca fiind o cheltuială rezonabilă ce se impunea fi pusă în sarcina părții căzute în pretenții, diferența urmând a fi supusă regimului stabilit în Contractul de asistență juridică nr. 1353/_, încheiat între pârâta T. A. și apărătorul său.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs T. A. solicitând admiterea recursului și modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul obligării reclamantului la plata integrală a cheltuielilor de judecată în fond, respectiv la plata sumei suplimentare de 1.000 lei onorariu avocațial.
În motivarea recursului se arată că nelegalitatea și netemeinicia hotărârii este evidentă în condițiile în care s-a redus cuantumul onorariului avocațial. Onorariul de 1500 lei este pe deplin justificat raportat la complexitatea cauzei, la conduita procesuală culpabilă a reclamantului, precum și la activitatea depusă de avocat.
Dacă s-ar fi trecut la analiza efectivă a hotărârilor pronunțate în cauzele invocate din jurisprudența CEDO s-ar fi constatat că situațiile respective nu pot fi asimilate prezentului dosar: în cauza C. vs. România au fost solicitate cheltuieli de judecată în cuantum de 5000 euro fără a fi depuse documente justificative, iar în cauza Johanna Huber vs, România au fost solicitate cheltuieli de judecată în cuantum de 10.000 euro fără a fi depuse documente justificative.
Intimatul P. T. prin notele de ședință depuse a arătat că se opune la admiterea recursului, cu motivarea că nu era vorba de autoritate de lucru judecat, motiv pentru care nu se justifică un onorariu de 1.500 lei.
Analizând sentința atacată prin prima motivelor de recurs și în considerarea dispozițiilor art. 312, 304¹ Cod procedură civilă, tribunalul reține următoarele:
Obiectul litigiului vizează pretenții de 1500 euro pe care reclamantul P. T. le solicitase de la pârâta T. A. . Părțile, foști soți s-au judecat anterior pentru divorț și partajul bunurilor, iar suma solicitată de către reclamant rezultă din aceste sentințe.
Pârâta a angajat un avocat care a redactat o întâmpinare (fila 12 dosarul de fond) și s-a prezentat la trei termene de judecată pentru a asigura apărările ce se impuneau în favoarea pârâtei. În acest sens, s-a și invocat excepția autorității lucrului judecat, excepție care a și fost admisă de către instanță.
Cuantumul onorariului de avocat de 1500 lei solicitat ca și cheltuieli de judecată se apreciază că nu este excesiv, astfel că în mod greșit instanța de fond a redus acest onorariu la nivelul sumei de 500 lei.
Pe cale de consecință în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă se va admite recursul, se va modifica în parte
sentința recurată în sensul că reclamantul va fi obligat la 1500 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat, urmând a se menține restul dispozițiilor sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Admite
recursul declarat de pârâta T. A., în contra sentinței civile nr. 595 din 23 ianuarie 2013 a Judecătoriei B. M., județul M., pe care o modifică în parte în sensul că obligă pe reclamant la 1500 lei cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă
.
Pronunțată în ședința publică de azi 25 septembrie 2013.
Președinte | J. ecători | G. | ier | ||||||||
P. | G. , | P. | M. | B. | , | C. V. | , | B. | M. |
Red. P.G./_
Dact. B.M./_ Ex. 2
J. ecător fond: S. E. M.
| ← Decizia civilă nr. 8/2013. Pretenții | Decizia civilă nr. 585/2013. Pretenții → |
|---|
