Decizia civilă nr. 4234/2013. Rezolutiune contract
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 4234/R/2013
Ședința publică din data de 30 octombrie 2013
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE:
T. D. - președintele Secției I-a civilă
JUDECĂTORI:
M. -C. V.
A. -T. N.
G. :
M. -L. T.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta B. R.
-M., împotriva deciziei civile nr. 103/A din 29 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul Maramureș, în dosar nr._, privind și pe pârâtul M. P., având ca obiect rezoluțiune contract.
La apelul nominal făcut în cauză, se prezintă reprezentanta reclamantei-recurente B. R. -M., avocat Mesaroș A. și reprezentanta pârâtului-intimat M. P., avocat A. Alexandra-T.
, în substituirea d-lui avocat A. T. .
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 25 octombrie 2013, pârâtul-intimat a depus la dosar prin registratura instanței, întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca nefondat. Se comunică un exemplar din întâmpinare reprezentantei reclamantei-recurente.
La termenul de astăzi, reprezentanta reclamantei-recurente depune la dosar dovada achitării timbrajului aferent recursului și arată că nu se impune lăsarea cauzei la o strigare ulterioară pentru a lua la cunoștință conținutul întâmpinării.
Recursul este legal timbrat cu 4 lei taxă judiciară de timbru și 0,15 lei timbru judiciar.
Reprezentanta pârâtului-intimat depune la dosar delegația de substituire, bonul fiscal nr. 279 din 29 octombrie 2013, emis de SC Mol România P.P. SRL - Stația Baia Mare 1, factura nr. 3103 din 29 octombrie 2013 și bonul fiscal aferent acesteia, în justificarea cheltuielilor de judecată efectuate cu deplasarea la instanță.
Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta reclamantei-recurente susține recursul așa cum a fost formulat în scris, solicită admiterea acestuia, în principal casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare
instanței de apel, în vederea administrării de noi probe, iar în subsidiar, modificarea în totalitate a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului cu consecința admiterii acțiunii introductive de instanță. Arată că înțelege să solicite cheltuieli de judecată pe cale separată.
Consideră că instanța de apel, fără o motivare pertinentă a respins cererea privind completarea raportului de expertiză, având în vedere faptul că trei comisii au constatat că reclamanta-recurentă nu avea discernământ la data semnării actului. Față de acest aspect, trebuia completat raportul de expertiză, pentru a se determina perioada în care reclamanta a fost lipsită de discernământ, având în vedere afecțiunea cu privire la care este diagnosticată.
În ceea ce privește stabilirea momentului de la care curge prescripția dreptului la acțiunea în anularea contractului, apreciază că instanța de apel nu a dezlegat în mod corect această problemă de drept, acest aspect atrăgând nelegalitatea hotărârii atacate. Practic cu privire la această problemă hotărârea nu este motivată, instanța de apel limitându-se doar la a afirma faptul că termenul și momentul de la care acesta curge a fost corect stabilit de prima instanță.
Potrivit prevederilor art. 14 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, prescripția nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exercițiu, cât timp nu are un reprezentat legal. Fiind vorba despre o boală psihică și având în vedere că lipsa discernământului reclamantei nu este momentană, ci se întinde pe o perioadă lungă de timp, instanța ar fi trebuit să pună în discuție acest aspect.
Termenul de prescripție nu curge de la data încheierii contractului fără discernământ, ci de la data de la care se poate afirma că discernământul a fost recăpătat, pentru că în caz contrar, protecția legii față de cei fără discernământ, implicit lipsa capacității de exercițiu, ar fi iluzorie.
Nu se poate afirma că reclamanta la data de 20 octombrie 2004 nu a avut discernământ, iar la data de 21 octombrie 2004 a fost în deplinătatea facultăților mintale. Față de aceste aspecte se impunea completarea probațiunii, pentru a se determina perioada de timp în care reclamanta a fost lipsită de discernământ.
Pentru aceste motive, și pentru cele arătate în memoriul scris, apreciază că se impune admiterea recursului.
Reprezentanta pârâtului-intimat susține întâmpinarea depusă la dosar, solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea ca temeinică și legală a deciziei recurate, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 105 lei, respectiv jumătate din suma obținută în baza chitanțelor depuse la dosar, reprezentând cheltuieli efectuate cu transportul la instanță, întrucât acestea se înjumătățesc, întrucât la termenul de azi se prezintă în două dosare.
Referitor la motivul invocat în principal, apreciază că administrarea de probe noi nu este necesară în cauză, deoarece reclamanta a acceptat cele trei expertize medico-legale la care a fost supusă. De fapt, ceea ce se urmărește este probarea momentului la care începe să curgă termenul de prescripție. Încheierea prin care
instanța a constatat că termenul de prescripție a cererii privind anularea contractului s-a împlinit la data de 20 aprilie 2009, nu a fost supusă apelului de către reclamantă. Prin urmare, această cerere este neîntemeiată.
Referitor la cererea subsidiară, în sensul modificării în totalitate a hotărârii, în aprecierea sa se impune respingerea acesteia, întrucât hotărârea atacată este temeinică și legală, instanța de apel a respins apelul reclamantei și a indicat în prealabil temeiurile pe care se întemeiază, pe care le-a interpretat în mod corect.
Contrar susținerilor recurentei, lipsa discernământului nu echivalează cu lipsa consimțământului, ci reprezintă un viciu sancționat cu nulitatea relativă. În timp ce capacitatea de a încheia acte este o stare de drept, discernământul este o stare de fapt, ce nu se poate confunda cu consimțământul. Discernământul ține de caracterul conștient al voinței manifestate de a perfecta un act juridic, însă lipsa discernământului nu poate fi asimilată lipsei totale a consimțământului, întâlnită în cazul erorii obstacol.
În ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune, în mod temeinic instanța a apreciat că potrivit prevederilor art. 1 coroborat cu art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție curge de la data când cel îndreptățit a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului. Prin urmare, apreciază că termenul de împlinire a prescripției dreptului la acțiune este la data de 20 aprilie 2009.
Instanța de fond în mod corect a reținut că termenul de prescripție a cererii privind anularea contractului s-a împlinit la data de 20 aprilie 2009, respectiv la 3 ani și 18 luni de la data încheierii contractului.
Reclamanta susține că ar fi fost lipsită de capacitate de exercițiu, însă nu a făcut dovada lipsei acestei capacități, care încetează doar prin motivele limitativ prevăzute de lege, respectiv prin moarte, prin desființarea căsătoriei înainte ca femeia să fi împlinit 18 ani, ori prin interdicție judecătorească.
Pentru aceste motive, apreciază că se impune respingerea recursului, menținerea ca temeinică și legală a deciziei recurate și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 105 lei, reprezentând cheltuieli de transport și cazare.
C U R T E A,
Prin sentința civilă nr. 2031 din 12 septembrie 2012 a Judecătoriei S. M., s-a admis excepția prescripției cererii de constatare a nulității contractului de rentă viageră imobiliar, autentificat sub nr.3964 din_ și în consecință, s-a respins această cerere.
S-au respins capetele de cerere privind rezoluțiunea contractului de rentă viageră imobiliar autentificat sub nr. 3964 din_ și restabilirea situației anterioare încheierii contractului,
formulate de reclamanta B. R. M., în contradictoriu cu pârâtul
M. P. .
A fost obligată reclamanta să îi plătească pârâtului cheltuieli de judecată în sumă de 2000 lei.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că la data de 20 octombrie 2004, între părți a intervenit contractul de rentă viageră imobiliar, autentificat sub nr. 3964/_, prin care în temeiul unei rente viagere anuale de 1.200 euro plătibilă în rate lunare de câte 100 euro, reclamanta i-a înstrăinat pârâtului casa și terenul aferent în suprafață de 1771 mp situate în S. M., str.
G. Ș. nr. 92, înscris în CF nr. 1321 S. M., nr. top 493/2; casa și terenul aferent în suprafață de 2595 mp situate în S.
M., str. Ion Ghica, nr.32, jud. Maramureș, înscris în CF nr. 6435
S. M., nr. top 2198/15 în CF nr. 18071 S. M., nr. top 2198/16/1; terenul fânaț în suprafață de 6,7764 ha situat în S.
M., în locul numit "Șugău"; înscris în CF nr. 18071 S. M., nr. top 4944.
Pârâtul și-a asumat prin contract, obligația de înmormântare a reclamantei, după religia din care face parte și după obiceiul locului, consimțind ca imobilele să fie grevate cu dreptul de uzufruct cu ipotecă convențională de rangul I și interdicția de înstrăinare și grevare în favoarea reclamantei.
Asupra tuturor imobilelor, reclamanta și-a rezervat dreptul de uzufruct viager, bunurile fiind grevate cu ipotecă convențională de rangul I și interdicția de înstrăinare și grevare.
Ulterior, prin contractul de donație imobiliar nr. 5083 din _
, pârâtul i-a donat reclamantei imobilul în natură: casă, anexe și terenul aferent în suprafață de 1771 mp situat în S. M., str.
G. Ș. nr. 92, reclamanta solicitând radierea din CF a ipotecii de rangul I în sumă de 1200 euro pe an, a sarcinii înmormântării, a dreptului de uzufruct viager și a interdicției de înstrăinare și grevare reținute în sarcina sa.
Donația a fost făcută cu scutirea de raport, însă pârâtul a solicitat notarea în CF a interdicției de înstrăinare a imobilului pe o perioadă de 5 ani din momentul încheierii actului.
Din concluziile expertizelor medico-legale efectuate în cauză, a rezultat că la data încheierii contractului de rentă viageră, reclamanta suferea de tulburare de adaptare depresivă și tulburare de anxietate, având multiple internări în serviciul de psihiatrie începând cu anul 1979, neavând discernământ.
Față de prevederile art. 948 C.civ., orice act juridic trebuie să aibă în primul rând un caracter conștient, persoana care îl încheie trebuind să aibă capacitatea mentală de a înțelege consecințele pe care le va produce actul ce-l încheie.
Lipsa discernământului în momentul încheierii actului, relevă nu inexistența consimțământului, ci un simplu viciul al acestuia, deoarece în această situație, consimțământul există, de aceea nu este atrasă decât nulitatea relativă a actului, sancțiunea intervenind pentru protejarea intereselor persoanei și nu al unuia general.
Conform art. 1 coroborat cu art. 9 alin.(2) din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție este de 3 ani, iar în caz de anulare prescripția începe să curgă de la data când cel îndreptățit a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului.
Contractul a fost încheiat la data de_, iar acțiunea a fost introdusă la data de_, astfel că termenul de prescripție s-a împlinit la data de 20 aprilie 2009, fără a se lua în considerare că cererea de constatare a nulității a fost formulată abia la data de _
.
Așa fiind, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în privința constatării nulității contractului de rentă viageră imobiliar.
În ceea ce privește rezoluțiunea contractului de rentă viageră, prima instanță a reținut că raportat la prevederile art. 1020-1021 C.civ., contractul nu este desființat de drept, ci partea în privința căreia nu s-a executat angajamentul, are alegerea să o silească pe cealaltă parte să își execute convenția, când este posibil, sau să îi ceară desființarea ei cu daune-interese.
Contractul de rentă viageră este un contract sinalagmatic, însă rezoluțiunea nu îi este aplicabilă acestui tip de contract, decât în situația în care părțile contractante au prevăzut un pact comisoriu în acest sens.
Potrivit art. 1646-1647 C.civ., în situația de neplată a rentelor, credirentierul nu poate cere rezoluțiunea contractului, ci doar executarea lui.
Reclamanta care a invocat faptul că pârâtul nu și-a respectat obligația de plată a rentei lunare, are posibilitatea să ceară obligarea pârâtului la achitarea ratelor scadente.
Prin decizia civilă nr. 103 din 29 aprilie 2013 a Tribunalului Maramureș, s-a respins apelul declarat de reclamanta B. R. M. împotriva sentinței civile nr. 2031 din_ a Judecătoriei S. M.
.
S-a admis apelul declarat de pârâtul M. P., împotriva încheierii civile pronunțate de Judecătoria Sighetu Marmației la data de_ în dosarul nr._, pe care a modificat-o în parte în sensul că s-a admis cererea de îndreptare a omisiunii formulată de
M. P. și s-a îndreptat omisiunea materială din minuta și dispozitivul sentinței civile nr. 2031 din_, în sensul că s-a consemnat și domiciliul pârâtului din străinătate, ca fiind K. nr. 28, 21569 M. Suedia.
Au fost menținute restul dispozițiilor încheierii din_ .
A fost obligată apelanta B. R. M. să îi plătească reclamantului cheltuieli de judecată în apel, în sumă de 1.000 lei.
Pentru a decide astfel, prima instanță a reținut că lipsa discernământului nu echivalează cu lipsa consimțământului, ci reprezintă un viciu al consimțământului, sancționat cu nulitatea relativă.
Discernământul ține de caracterul conștient al voinței manifestate de a perfecta un act juridic, însă lipsa discernământului
nu este asimilată cu lipsa totală de consimțământ, întâlnită în cazul erorii obstacol.
Persoanele cu capacitate deplină de exercițiu sunt prezumate că au discernământul necesar pentru încheiere de acte juridice, iar cei lipsiți de capacitatea de exercițiu sunt prezumați a nu avea discernământ fie din cauza vârstei fragede, fie din cauza stării de sănătate mintală.
Dacă în cazul lipsei totale a consimțământului sancțiunea legală este nulitatea absolută, deoarece sancțiunea intervine pentru absența unui element esențial față de care actul juridic nu poate lua naștere, respectiv a voinței manifestate de încheierea actului juridic, prin sancțiune urmărindu-se ocrotirea unui interes general, în ipoteza lipsei discernământului, sancțiunea trebuie să fie una de protecție în favoarea persoanei interesate, care a contractat fără posibilitatea de a aprecia cu privire la efectele manifestării sale de voință.
Obiectul contractului de rentă viageră imobiliar, l-a constituit și imobilul situat în S. M., str. G. Ș., nr. 92, care ulterior i-a fost donat de reclamantei către pârât, or eventuala nulitate a contractului inițial ar afecta și acest contract, însă lipsa discernământului apelantei nu s-a invocat și în raport de acest contract.
În speță, este incidentă nulitatea relativă, iar acțiunea în acest caz este prescriptibilă în termenul general de 3 ani, termen și moment de la care a început să curgă, fiind corect calculat de prima instanță.
Apelul declarat de pârâtul M. P. împotriva încheierii civile din data de_, a fost admis în baza art. 304 pct. 9 C.pr.civ., reținând că reclamanta prin acțiunea formulată nerespectând dispozițiile art. 112 și art. 82 din același cod, nu a arătat și domiciliul pârâtului, ci numai domiciliul ales de pârât în alte cauze.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul a arătat domiciliul său real, indicând și domiciliul ales.
Întrucât pârâtul și-a indicat domiciliul real, el trebuia reținut în cuprinsul sentinței civile nr. 2031 din_, întrucât rațiunea domiciliului ales nu poate suplini sau înlocui domiciliul real.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta B. R.
M., solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare la același tribunal pentru administrarea probelor, iar în subsidiar modificarea în totalitate a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului împotriva sentinței, având ca urmare admiterea acțiunii reclamantei.
În motivarea recursului, reclamanta a arătat că la instanța de apel a solicitat completarea raportului de expertiză, cererea fiindu-i respinsă de tribunal.
Instanța de apel nu a dezlegat în drept problema ridicată de reclamantă în sensul stabilirii momentului de la care curge prescripția dreptului la acțiunea în anularea contractului, prin prisma dispozițiilor art. 14 din Decretul nr. 167/1958.
Din modul în care tribunalul a rezolvat acest aspect, reiese nelegalitatea hotărârii, care nu este motivată în această privință.
Tribunalul a făcut aplicarea art. 9 din Decretul nr. 167/1958, ignorând că lipsa discernământului provoacă și lipsa capacității de exercițiu, or potrivit art. 14 alin.(2) din Decretul nr. 167/1958, prescripția nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exercițiu, cât timp nu are un reprezentant legal.
Fiind vorba de o boală psihică și având în vedere că lipsa discernământului nu este momentană, ci se întinde pe o perioadă lungă, instanța trebuia să pună în discuție acest aspect, caz în care termenul de prescripție nu curge de la data încheierii contractului fără discernământ, ci de la data la care se poate aprecia că discernământul a fost recăpătat.
Trebuia completată probațiunea în cauză, în sensul revenirii la expert, pentru a aprecia față de diagnosticul primit, cât timp a fost
lipsită de discernământ, pentru a aprecia momentul de la care curge prescripția împotriva ei.
Este cunoscut duelul ideologic între susținătorii tezei conform căreia lipsa discernământului este sancționată cu nulitatea relativă și cei care consideră că sancțiunea corectă este în acest caz nulitatea absolută, dihotomia opiniilor fiind dovada clară a faptului că această problemă de drept nu a fost tranșată definitiv.
Curtea de Apel București a arătat într-o speță, că întrucât legea nu prevede felul nulității în situația dată, trebuie analizată natura interesului ocrotit prin dispoziția încălcată, calificând nulitatea solicitată de reclamantă ca fiind relativă.
Lipsa discernământului este tratată superficial, fiind etichetat un viciu de consimțământ și atât, astfel că este sancționată cu nulitatea relativă; lipsa discernământului este mai mult decât un viciu de consimțământ.
Capacitatea este o componentă a capacității juridice civile a subiectelor de drept și capacitatea de a contracta implică obligatoriu existența capacității de exercițiu a subiectului de drept.
Nu se poate ignora relația dintre capacitatea de a contracta și discernământul care prezumă existența capacității de exercițiu, existența discernământului este definitorie când atunci vorbim de capacitatea de a contracta, în acest caz sancțiunea fiind anulabilitatea actului.
Consimțământul pentru a fi valabil, trebuie să provină de la o persoană cu discernământ; prin manifestarea de voință să se urmărească producerea de efecte juridice; manifestarea de voință să fie exteriorizată; să nu fie alterată de nici un viciu de consimțământ. Or consimțământul nu este valabil fără discernământ.
Concluzionând, lipsa discernământului nu este un simplu viciu de consimțământ, ci afectează capacitatea de a contracta și consimțământul în sine, care nu mai este valabil exprimat.
Nu se poate pune semnul echivalent între lipsa discernământului datorat vârstei și lipsa discernământului dat de o
boală psihică, întrucât aici nu mai intervine legea care poate să schimbe ceva.
În speță, lipsa discernământului nu este o simplă afirmație care descrie o trecătoare stare de fapt, fiind vorba de o lipsă a consimțământului valabil exprimat.
Se impune analizarea valabilității consimțământului recurentei la data încheierii contractului, întrucât din actele medicale rezultă că în perioada 7.10.-_, a fost internată la psihiatrie, prezentând o tulburare bipolară cu simptome psihotice; se concluzionează că nu a avut discernământ și nu îl are nici în prezent, comisia avizând încadrarea în art. 113 C.pen.
Pârâtul a afirmat că nu știa că este internată în spital, întrucât a luat-o de acasă, lucru infirmat de martora Ilban M., care i-a telefonat acestuia, anunțându-l unde este.
Scoasă de la psihiatrie fiind, a fost dusă de pârât la notar pentru încheierea actului, iar notarul a apelat la un medic psihiatru, în temeiul art. 60 din Legea nr. 36/1995, de unde rezultă că starea ei de sănătate mentală era alterată în mod vizibil.
Concluziile medicului Buciuța V. prezentă la semnarea actului că nu are tulburări psihice, au fost incompetente, câtă vreme 3 expertize medico-legale afirmă contrariul.
Așadar, reclamanta avea probleme de sănătate mentală observate de notarul public care a apelat la un medic (pensionar) pentru a fi sigur că își poate exprima în mod valabil consimțământul; nu este vorba de o tulburare de o zi, ci de o boală care i-a afectat și îi afectează discernământul, acest aspect nefiind un simplu viciu de moment al consimțământului, ci echivalează cu nevalabilitatea consimțământului.
Se apreciază de unii că lipsa discernământului este un viciu de consimțământ. Nu se poate echivala starea psihică a unui subiect de drept în cazul unui viciu de voință, cu cea a unei boli psihice care duce la lipsa discernământului în caz de boală care presupune o manifestare de voință falsă, cel puțin echivocă, dar nu valorează consimțământ.
Intimatul M. P. prin întâmpinare depusă la dosar filele 14- 18, a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea întâmpinării, pârâtul a arătat că nu se impune casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, deoarece nu sunt necesare probe noi, reclamanta acceptând rapoartele de expertiză la instanța de fond, fără să formuleze obiecțiuni.
În realitate, recurenta urmărește prin noua expertiză, să probeze momentul de la care curge prescripția, deși instanțele de fond au stabilit corect că termenul de prescripție a început la data de_ și s-a împlinit la data de 20 aprilie 2009.
Pe fondul recursului, intimatul a arătat că lipsa discernământului nu echivalează cu lipsa consimțământului, ci reprezintă un simplu viciu al consimțământului, sancționat cu nulitatea relativă.
Discernământul este o stare de fapt, ce nu se confundă cu consimțământul.
Decizia recurată este motivată în fapt și în drept.
Contractul de rentă viageră a fost încheiat în prezența unui delegat al autorității tutelare și a unui medic psihiatru, care dacă ar fi avut îndoieli cu privire la deplinătatea facultăților mintale ale reclamantei, se puteau opune perfectării contractului și puteau formula cereri de punere sub interdicție judecătorească a reclamantei.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, Curtea reține următoarele:
Așa după cum au reținut corect prima instanță și instanța superioară de apel, între reclamanta B. R. -M. și pârâtul M. P.
, s-a încheiat contractul de rentă viager imobiliar, autentificat sub nr. 3964 din_, prin care reclamanta i-a înstrăinat pârâtului M.
P. casa și terenul aferent în suprafață de 1771 mp situate în S.
M., str. G. Ș. nr. 92, înscris în CF nr. 1321 S. M., nr. top 493/2; casa și terenul aferent în suprafață de 2595 mp situate în S. M., str. Ion Ghica, nr.32, jud. Maramureș, înscris în CF nr. 6435 S. M., nr. top 2198/15 în CF nr. 18071
S. M., nr. top 2198/16/1; terenul fânaț în suprafață de 6,7764 ha situat în S. M., în locul numit "Șugău"; înscris în CF nr. 18071 S. M., nr. top 4944, în schimbul unei rente viagere anuale de 1.200 euro, plătibilă în rate lunare de câte 100 euro.
Cu ocazia încheierii contractului de rentă viageră imobiliar, făcându-se aplicarea dispozițiilor Legii nr. 36/1995, au fost prezenți reprezentantul legal al Autorității Tutelare S. M., Costin Natalia-Valy-M., precum și medicul psihiatru Buciuța V., chiar dacă este pensionat.
Ulterior, prin contractul de donație imobiliar autentificat sub nr. 5083 din_ de notarul public Sas G., pârâtul M. P. i- a donat reclamantei casa de locuit construită din lemn, anexele gospodărești și terenul în suprafață de 1771 mp situate în S. M.
, str. G. Ș. nr. 92.
Prin acțiunea introductivă de instanță, precizată la termenul din 26 mai 2010, reclamanta l-a chemat în judecată pe pârât, solicitând ca prin sentința ce o va pronunța, să dispună în principal constatarea nulității absolute a contractului de rentă viageră autentificat sub nr. 3964/_ pentru lipsa discernământului, iar în subsidiar rezoluțiunea aceluiași contract pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate de credientierul pârât, cu restabilirea situației anterioare de carte funciară.
Din concluziile raportului de expertiză medico-legală psihiatrică efectuat la data de 7 iunie 2011 fila 141 dosar judecătorie, a rezultat că reclamanta are o tulburare afectivă bipolară episod actual depresiv sever, cu simptome psihotice, neavând capacitatea psihică de a aprecia conținutul și consecințele faptelor sale, nu a avut
discernământ la momentul comiterii faptelor și nu îl are nici în prezent.
Din concluziile raportului de nouă expertiză medico-legală psihiatrică efectuat la data de 27 martie 2012 filele 191-193 același dosar, a rezultat că reclamanta prezintă diagnosticul tulburare afectivă bipolară, ultimul episod depresiv în remisiune parțială, comisia considerând că reclamanta nu avea discernământ la data semnării contractului în data de 20 octombrie 2004.
Apoi, din concluziile raportului de expertiză medico-legală psihiatrică filele 213-216, a rezultat că reclamanta prezintă diagnosticul de tulburare afectivă bipolară, episod actual în remisie, comisia constatând că la data semnării actului juridic la_, sus- numita prezenta diagnosticul tulburare de adaptare depresivă, tulburare de anxietate generalizată, fiind internată în Secția de Psihiatrie a Spitalului Municipal S. M. ; comisia considerând că în cadrul stării sale psihice la data respectivă, reclamanta nu putea aprecia critic conținutul și consecințele faptelor sale, nu avea capacitate psihică de exercițiu.
La termenul de judecată din data de 5 septembrie 2012, reprezentantul reclamantei, av. Dobai Joltvinschi Attila, a declarat că se opune efectuării unei alte expertize, care nu ar fi utilă cauzei.
În această situație, solicitarea recurentei de casare a deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la același tribunal în vederea completării raportului de expertiză, pentru a se stabili momentul de la care curge prescripția dreptului la acțiunea în anularea contractului, prin prisma dispozițiilor art. 14 din Decretul nr. 167/1958, apare ca neîntemeiată.
Reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de rentă viageră imobiliar, încheiat cu pârâtul.
Conform art. 948 C.civ., condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții sunt: capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții ce se obligă; un obiect determinat; o cauză licită.
Consimțământul este unul din elementele esențiale ale contractului și exprimă voința persoanei la încheierea actului.
Numai lipsa cu desăvârșire a consimțământului face ca actul astfel încheiat să fie sancționat cu nulitatea absolută, pe când lipsa discernământului în exprimarea voinței relevă nu inexistența consimțământului, ci un simplu viciu al acestuia, deoarece în acest caz consimțământul există, aflându-ne în fața unui viciu de consimțământ, care nu atrage decât nulitatea relativă a actului, sancțiunea nulității fiind edictată în vederea protejării persoanei interesate.
Așadar, în speță ne găsim nu în prezența unei cauze de nulitate absolută așa cum susține în mod nefondat reclamanta, ci în prezența unei cauze de nulitate relativă.
Acțiunea în constatarea nulității relative a unui act juridic civil se prescrie în termenul general de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar prescripția dreptului la acțiunea în anularea actului juridic pentru cauza de nulitate relativă a lipsei
discernământului, curge cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului.
Contractul autentic de rentă viageră imobiliar s-a încheiat la data de 20 octombrie 2004, astfel că termenul de prescripție de 3 ani s-a împlinit la data de 20 octombrie 2007, la care dacă mai adăugăm
18 luni, ajungem la data de 20 aprilie 2009, or solicitarea reclamantei de constatare a nulității absolute a contractului a fost formulată la termenul din 26 mai 2010, fila 52 dosar judecătorie, așadar după expirarea termenului de prescripție; chiar și acțiunea introductivă de instanță având ca obiect rezoluțiunea contractului a fost depusă la data de 2 decembrie 2009, așadar ulterior împlinirii termenului de prescripție având ca obiect constatarea nulității relative a contractului de rentă viageră imobiliar, în speță nefiind vorba de o acuză de nulitate absolută.
Prin trimiterea tribunalului la modul de calcul al termenului de prescripție efectuat de prima instanță și însușirea acestuia, instanța de apel și-a motivat hotărârea pronunțată, neputându-se reține nemotivarea hotărârii, așa cum susține neîntemeiat recurenta.
Când a formulat precizarea de acțiune având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de rentă viageră imobiliar pentru lipsa discernământului acesteia la încheierea actului, nu a invocat ca și cauză de nulitate absolută și lipsa capacității de a contracta, aceste susțineri făcându-se abia în apel și în recurs, or potrivit art. 294 alin.(1) C.pr.civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.
Capacitatea de a contracta este o condiție esențială prevăzută de art. 948 pct. 1 C.civ., iar aceasta ar putea atrage nulitatea absolută în cazurile nerespectării unei incapacități speciale impuse pentru ocrotirea unui interes obștesc, ceea ce reclamanta nu a susținut și nu a dovedit prin acțiunea precizată.
Se impune a se face precizarea că deși acțiunea introductivă de instanță a mai avut și un capăt de cerere având ca obiect rezoluțiunea contractului de rentă viageră imobiliar, capăt de cerere respins de prima instanță, iar instanța de apel a respins apelul și a menținut sentința și sub acest aspect, recurenta nu critică decizia tribunalului sub acest aspect, aspect pe care îl menționează instanța de recurs, pentru a nu se susține ulterior de către reclamantă că instanța de recurs nu și-a motivat hotărârea în această privință.
Practica judiciară a altor curți de apel la care face referire recurenta, nu constituie izvor de drept.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 312 alin. (1) C.pr.civ., se va respinge ca nefondat recursul reclamantei împotriva deciziei tribunalului.
Fiind partea căzută în pretenții, în baza art. 274 alin. (1) C.pr.civ., recurenta va fi obligată să îi plătească intimatului cheltuieli de judecată în recurs, în sumă de 105 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta B. R.
-M. împotriva deciziei civile nr. 103/A din_ a Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosar nr._, pe care o menține.
Obligă pe numita recurentă să îi plătească intimatului M. P. suma de 105 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din_ .
Președinte,
J. ecători,
T.
D.
M. -C.
V.
A.
-T. N.
G. ,
M. L. T.
Red.TD:_
Dact.CC:_ -2 ex.
J. .fond:U. G.L.
| ← Decizia civilă nr. 92/2013. Rezolutiune contract | Decizia civilă nr. 234/2013. Rezolutiune contract → |
|---|
