Decizia civilă nr. 45/2013. Legea 10/2001

Decizii și sentințe civile - Curtea de Apel Cluj (2013)

R O M Â N I A TRIBUNALUL CLUJ SECȚIA CIVILĂ

Dosar nr. _

Cod operator de date cu caracter personal 3184

DECIZIA CIVILĂ Nr. 45/A/2013

Ședința publică din 01 Februarie 2013 Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: ANA-SS JUDECĂTOR: O. R. G. GREFIER: G. -C. Ț.

Pe rol fiind judecarea apelurilor declarate de pârâții apelanți S. R. prin C. Local al M. ui C. -N. și M. C. -N. prin P. împotriva Sentinței civile nr. 9830/_, pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N., privind și pe intimații LS, D. G. a F.

P. A J. C., A. F. a J. C., având ca obiect legea 10/2001.

La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților. Procedura legal îndeplinită.

Se constată că dezbaterea pe fond a cauzei a avut loc în ședința publică din data de 25 ianuarie 2013, când părțile au pus concluzii conform încheierii din acea zi, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.

T. UL

Reține că prin Sentința civilă nr. 9830/_, pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N., s-a respins excepția inadmisibilității formulării acțiunii, invocată de pârâți, ca nefondată.

S-a admis cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamanta Lupușor S., în contradictoriu cu pârâții S. R. - prin C. Local al Mun. C. -N. si M. C. -N. - prin P. . In baza art. 246 alin. 1 si 2 C.proc.civ., s-a luat act de renunțarea la judecarea cererii față de pârâții

D. G. a F. P. a jud. C. si A. F. P. a mun. C. -

N. .

S-a constatat caracterul abuziv al trecerii în proprietatea S. ui R. a imobilului situat in mun. C. -N., str. Aron Densușianu nr. 57, jud. C., înscris în CF nr. 22961 C. -N., nr. top. 2926/2.

Au fost obligați pârâții să restituie reclamantei imobilul situat in mun. C.

-N., str. Aron Densușianu nr. 57, jud. C., înscris în CF nr. 22961 C. -N.

, nr. top. 2926/2, ca efect al admiterii acțiunii în revendicare imobiliară.

S-a dispus rectificarea cuprinsului CF nr. 22961 C. -N., nr. top. 2926/2, în sensul radierii dreptului de proprietate înscris în favoarea S. ui

R. în administrarea operativă a G.I.G.C.L. C. -N. .

S-a dispus reînscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului amintit in favoarea reclamantei. S-a luat act ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecata.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a avut în vedere următoarele:

Reclamanta tinde a obține restituirea bunului imobil, situat în mun. C.

-N., str. Aron Densusianu, nr. 57, jud. C., înscris în CF nr. 22961 C. -N.

, nr. top. 2926/2, înscris în favoarea S. ui R. - în administrarea operativă a G.I.G.C.L. C. -N., în temeiul Legii nr. 18/1968. Reclamanta se prevalează în cauză de dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 rap. la art. 480- 481 C.civ. anterior, motivând că trecerea în proprietatea statului a imobilului

îmbracă caracter abuziv, ținând seama că, la baza dispoziției de confiscare a imobilului, nu a stat o condamnare penală, iar reclamanta a fost supusă unor proceduri de investigare a modului de dobandire a averii, conform Legii nr. 18/1968, fiind forțată de statul totalitar comunist - prin organele abilitate să dovedească/justifice proveniența averii pentru un interval de 15 ani.

În conformitate cu art. 6 din Legea nr. 213/1998, "(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. (2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. (3) Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului";.

Prin urmare, trebuie stabilit, pe de-o parte, dacă bunul imobil face obiectul unei legi speciale de reparație, iar, pe de altă parte, dacă bunul a fost preluat de stat cu titlu valabil sau fără titlu valabil. În ceea ce privește primul aspect, respectiv dacă imobilul în litigiu face obiectul unei legi speciale de reparație, prima instanță reținut că acesta a fost tranșat în paragrafele de mai- sus, cu ocazia analizării excepției inadmisibilității. Legat de valabilitatea titlului de trecere a imobilului în litigiu în proprietatea statului, se impun câteva observații.

În primul rând, este de observat că trecerea propriu-zisă a imobilului în patrimoniul statului s-a realizat prin confiscare în temeiul unei hotărâri

judecătorești, și anume Decizia civilă nr. 814/1984 a T. ului Județean C., pronunțată în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 18/1968, privind controlul provenienței unor bunuri ale persoanelor fizice care nu au fost dobândite în mod licit. Așadar, se poate pune problema dacă instanța de față, procedând conform art. 6 alin. 3 din Legea nr. 213/1998, ar aduce atingere autorității de lucru judecat de care se bucură Decizia civilă în discuție, prin care s-a dispus confiscarea imobilului și trecerea acestuia în proprietatea statului. Această problema se pune, mai cu seama, pentru că, la baza dispoziției de preluare emise de instanță a stat un control judecătoresc asupra temeiurilor care au fundamentat o astfel de măsură, cu asigurarea unor garanții judiciare și legale familiei reclamantei în procedura instrumentată.

Această problematică este rezolvată parțial chiar de textul art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, ce stabilește că pot fi revendicate acele imobile trecute în proprietatea statului "preluate fără un titlu valabil";. Ca atare, legiuitorul nu face nicio distincție în ceea ce privește modurile concrete de preluare a imobilului de către stat. Ca atare, termenul de "preluare"; din textul art. 6 alin. 2 este folosit în mod generic, incluzând toate modalitățile prin care bunurile au intrat în patrimoniul statului, inclusiv "confiscarea"; în baza unei hotărâri judecătorești. Legiuitorul nu face nicio distincție între diferitele moduri în care bunurile, obiect al art. 6 alin. 2, au fost preluate, iar potrivit

principiului de interpretare a normelor juridice, unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemos). În consecință, o eventuală excepție a autorității de lucru judecat nu poate fi opusă față de Decizia civilă nr. 814/1984 a T. ului

Județean C. . Problema a fost tratată în mod asemănător și în cazul aplicării de către instanțele judecătorești a OUG nr. 190/2000, modificată prin Legea nr. 591/2004, referitor la restituirile bunurilor (metale prețioase) preluate în mod abuziv de către stat.

Așadar, instanța a reținut că este posibilă, ca atare, verificarea de către instanță a valabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu. Sub acest aspect, reclamanta a argumentat că trecerea imobilului în proprietatea statului a fost una abuzivă, marcată de condițiile sistemului comunist, iar Legea nr. 18/1968 contravine dispozițiilor constituționale - art. 41 si art. 135 din Constituția României, texte constituționale care consacră inviolabilitatea dreptului de proprietate și prezumția dobândirii cu bună-credință a averii, deci a caracterului licit al acesteia. În cadrul procedurii judiciare, ce s-a finalizat cu pronunțarea Deciziei Civile nr. 814/1984 a T. ului Județean C., instanța a soluționat cauza pornindu-se de la prezumția caracterului ilicit al averii în măsura în care nu este dovedită proveniența licită a acesteia. În acest sens, reclamanta nu s-a bucurat de garanții minime pentru a beneficia de un proces echitabil, mai ales referitor la sarcina probațiunii, fiind pusă în situația de a produce dovezi scriptice cu privire la sursa dobândirii bunurilor și a cheltuielilor efectuate pentru un interval de 15 ani, iar depozițiile martorilor propuși în apărare și audiați de instanță, deși au confirmat apărările reclamantei, au fost înlăturate din ansamblul materialului probator, în considerarea faptului că nu au fost depuse înscrisuri în sensul apărărilor formulate.

Este de menționat că, în cauză, nu se tinde la înfrângerea autorității de lucru judecat de care se bucură Decizia civilă nr. 814/1984, întrucât, formal, aceasta nu a fost desființată prin exercitarea unei căi extraordinare sau în alt mod. În aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, ce nu face distincție între modurile efective de "preluare"; a bunurilor de către stat, trebuie verificat dacă ansamblul condițiilor, în care s-a produs deposedarea proprietarului bunului, a fost de natură să confere statului un titlu valabil de preluare, cu consecința excluderii de la aplicare a textului normativ amintit.

În cauza în care a fost pronunțată Decizia nr. 814/1984, instanța s-a mărginit la verificarea întrunirii condițiilor prevăzute de Legea nr. 18/1968, fără a statua în mod definitiv cu privire la sursa licită sau ilicită a provenienței bunurilor, operându-se cu prezumțiile instituite de art. 2 alin. 2 din acest act normativ. În măsura în care persoana cercetată, în speță reclamanta, nu reușea să probeze în mod riguros veniturile și cheltuielile aferente unui interval de 15 ani, se proceda la confiscarea activului patrimonial nejustificat, determinat prin calcule matematice. Prin urmare, se impune a fi analizată intervenția S. ui R., în perioada comunistă, totalitară, asupra dreptului de proprietate al reclamantei din perspectiva caracterului justificat al imixtiunii, proporțional, potrivit Legii nr. 18/1968, ținând seama de prevederea constituțională a art. 36 alin. 1 din Constituția României din anul 1965, ce ocrotea proprietatea personală. Conformitatea Legii nr. 18/1968 cu prevederile

constituționale trebuie verificată, pentru că, în măsura în care acest act normativ contravine Constituției, el trebuie înlăturat de la aplicare, cu consecința lipsei unui titlu valabil în favoarea statului de trecere a imobilului

în proprietatea sa. Însă, contrar alegațiilor reclamantei, conformitatea acestui act normativ trebuia raportată la Constituția României ce era in vigoare la data instrumentării cauzei în dosar nr. 687/1984 și în baza Legii nr. 18/1968 (f. 102).

În acest sens, este relevantă Decizia nr. 64/_ a Curții Constituționale a României, prin care instanța de contencios constituțional a reținut că Legea nr. 18/1968, deși este un act normativ anterior Constituției României din 1991, Curtea este competentă să analizeze constituționalitatea unor texte legale din acest act normativ, conform art. 26 alin. 3 teza I din Legea nr. 47/1992, întrucât pe baza acestuia s-au stabilit raporturi juridice după intrarea în vigoare a Constituției din anul 1991. Astfel, s-a reținut că Legea nr. 18/_, privind controlul provenienței unor bunuri ale persoanelor fizice, care nu au fost dobândite în mod licit, republicată în anul 1983 și modificată prin art. III din Legea nr. 45/_, privind modificarea unor dispoziții referitoare la activitatea de judecată, nu este neconstituțională în întregul ei, deoarece Constituția, potrivit art. 41 alin. 7 si art. 54 (în forma anterioară republicării Constituției în anul 2003), ocrotește averea dobândită în mod licit și cetățenii români trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți. Prin controlul de constituționalitate efectuat, Curtea a reținut că legea în discuție cuprinde exprimări care nu mai corespund actualelor realități sociale, economice și politice și dispoziții care trebuie revăzute în lumina Constituției. În soluționarea excepției de neconstituționalitate cu care a fost

investită, instanța de contencios constituțional a constatat că dispozițiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 18/1968, care stabilesc ca "prin justificarea provenienței bunurilor se înțelege obligația persoanei în cauză de a dovedi caracterul licit al mijloacelor folosite pentru dobândirea sau sporirea bunurilor";, sunt contrare prevederilor art. 41 alin. 7 teza a II-a din Constituție, care instituie prezumția caracterului licit al dobândirii bunurilor. Astfel, s-a constatat că textul art. 2 alin. 2 din Legea nr. 18/1968 a fost abrogat implicit prin intrarea în vigoare a Constituției României din anul 1991.

În alte cuvinte, conform statuărilor Curții Constituționale, Legea nr. 18/1968 nu a fost abrogată explicit după anul 1990, motiv pentru care este posibilă analizarea conformității acestui act normativ raportat la Constituția României din anul 1991, iar în măsura în care se constată că anumite texte de lege sunt neconforme față de legea fundamentală, ele sunt abrogate implicit prin intrarea în vigoare a noii Constituții. De remarcat faptul că Legea nr. 18/1968 nu a fost privită de Curtea Constituțională ca fiind neconstituțională în întregul ei. Or, se observă că instanța constituțională nu a analizat excepția de neconstituționalitate cu care a fost investită prin raportare la Constituția României anterioară, din anul 1965, pentru că în acest mod și-ar fi extins competențele, lucru de nepermis, ținând seama că, în baza Constituției României din anul 1991, s-a organizat și funcționează actuala Curte Constituțională.

Prin urmare, se pune problema dacă instanțele naționale, investite cu o acțiune în revendicare de drept comun, conform art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 rap. la art. 480-481 C.civ. anterior, are posibilitatea de a analiza, pe cale incidentală, conformitatea unui act normativ, anterior Constituției României din anul 1991 (acte cu privire Curtea Constituțională nu are abilitarea de a le analiza), cu Constituția României în vigoare la data emiterii actului.

În speță, trebuie stabilit dacă s-a procedat la o trecere valabilă a imobilului în litigiu în patrimoniul statului în baza unei măsuri de confiscare dispuse în aplicarea Legii nr. 18/1968. Practica judiciară a confirmat constant posibilitatea pentru instanțele naționale de a stabili dacă un act normativ anterior Constituției României din anul 1991 a fost conform, în tot sau doar unele prevederi ale acestuia, dispozițiilor constituționale în vigoare la data emiterii și aplicării acestuia.

Așa cum s-a arătat anterior, în ansamblul reglementării Legii nr. 18/1968, în vigoare la data soluționării dosarului nr. 687/1984, în care s-a pronunțat Decizia civilă nr. 814/1984 a T. ului Județean C., art. 2 alin. 2 impunea în sarcina persoanei cercetate obligația de a dovedi "caracterul licit al mijloacelor folosite pentru dobândirea sau sporirea bunurilor";, pornindu-se, astfel, de la prezumția caracterului ilicit al averii, în măsura în care nu era justificată în mod riguros sursa provenienței bunurilor. Constituția României din anul 1965, în vigoare la data soluționării dosarului nr. 814/1984 și aplicării Legii nr. 18/1968, deși nu consacră în terminis prezumția caracterului licit al averii, instituia principiul ocrotirii dreptului de proprietate personală, conform art. 36 alin. 1. Astfel, instituirea unei astfel de garanții nu poate constitui, chiar în ansamblul reglementării de la acea dată, ocazia edictării unor acte normative menite să înfrângă și să golească de conținut prevederea art. 36 alin. 1 din Constituție.

Perioada dintre anii 1952 și 1965 se caracterizează prin extinderea proprietății de stat și cooperatiste și restrângerea radicală a proprietății private. Astfel, Constituția din 1952 prevedea în art. 12, cuprins în Capitolul I

- Orânduirea socială - că "dreptul de proprietate personală a cetățenilor Republicii P. ulare Române asupra veniturilor și economiilor provenite din muncă, asupra casei de locuit și gospodăriei auxiliare de lângă casă, asupra obiectelor casnice și de uz personal, cât și dreptul de moștenire asupra proprietății personale a cetățenilor sunt ocrotite de lege";.

Pe aceeași linie de reglementare, Constituția din 1965 introduce dreptul de proprietate în Titlul II - Drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor, stabilind, în art. 36, că "Dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege. Pot constitui obiect al dreptului de proprietate personală veniturile și economiile provenite din muncă, casa de locuit, gospodăria de pe lângă ea și terenul pe care ele se află, precum și bunurile de uz și confort personal.";

Sub imperiul acestei Constituții a fost adoptată Legea nr. 18/1968 privind controlul provenienței unor bunuri ale persoanelor fizice, care nu au fost dobândite în mod licit. Ulterior, elaborarea Constituției din 1991 a răspuns cerințelor de realizare a unui cadru juridic democratic și a fundamentelor statului de drept. În materie de proprietate, experiența aplicării reglementărilor adoptate în perioada comunistă, în contextul unei lungi perioade în care dreptul de proprietate privată a fost aproape lipsit de conținut, a determinat ca unul dintre principalele puncte ale dezbaterilor din Adunarea Constituantă asupra Tezelor proiectului de Constituție să îl constituie reglementarea garanțiilor acestui drept fundamental, în principal a prezumției dobândirii licite a averii. De altfel, așa cum s-a arătat în paragrafele ce preced, dispozițiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 18/1968 au fost considerate abrogate implicit, prin intrarea în vigoare a Constituției României din anul 1991. Prin introducerea prezumției caracterului licit al averii în Constituția României din anul 1991, se reflectă evoluția socio-istorică specifică statului

român. Însă, referitor la modul de reglementare a dreptului de proprietate personală în ansamblul Constituției din anul 1965, nu se poate primi argumentarea conform căreia, prin acte normative inferioare, există posibilitatea restrângerii dreptului de proprietate, de așa natură, încât acesta să fie total golit de conținut. O astfel de abordare nu poate fi primită, chiar văzând condițiile socio-economice și politice ale vremii, în contextul în care legea fundamentală a României edictată în anul 1965 stabilea, în mod neechivoc, principiul ocrotirii proprietății private. Ca orice drept subiectiv, și acesta era susceptibil de limitări, însă acestea trebuiau să se circumscrie unei limite rezonabile, proporționale și, mai ales, justificate de considerente de ordin public.

În acest sens, faptul că nu erau instituite alte garanții constituționale în ocrotirea dreptului de proprietate privată, precum prezumția caracterului licit al dobândirii averii, nu poate conduce la ideea că nu era operant principiul ocrotirii proprietății private. Trebuie avut în vedere că, de cele mai multe ori, intervențiile abuzive din partea statului se realizau în contextul unui climat politic și economic, prin instituțiile statale și în edictarea și aplicarea unor acte normative menite să restrângă voința individuală. Însă această realitate nu impietează asupra comandamentului constituțional, instituit prin art. 36 alin.

1. De aceea, se pune problema reală a conformității unui act normativ menit să restrângă dreptul de proprietate, în speță, Legea nr. 18/1968, cu textul constituțional amintit.

Pe aceasta linie de gândire, este de notat și faptul că alte Constituții europene nu consacră și nici nu au consacrat această prezumție, însă această împrejurare nu are vreo relevanță specială, și nu poate susține vreo eventuală afirmație în sensul că, sub acest aspect, Constituția României din anul 1991 (in cuprinsul căreia s-a introdus prezumția caracterului licit al averii) ar da o reglementare mai adecvată sau mai puțin adecvată garanțiilor dreptului de

proprietate privată. În acest context socio-istoric specific, reglementarea prezumției în discuție de către legiuitorul constituant din anul 1991 a fost apreciată ca fiind absolut necesară pentru definirea noului regim juridic al proprietății private, corespunzător cadrului juridic democratic instituit prin Constituția din 1991. Ca atare, rațiunea instituirii prezumției prin însăși prevederile Constituției a constituit-o asigurarea securității juridice a dreptului de proprietate, ca o garanție împotriva adoptării de reglementări asemănătoare celor care, în perioada anterioară Constituției din 1991, au permis abuzuri și încălcări flagrante ale dreptului de proprietate privata.

Necesitatea acestei consacrări constituționale, aproape unică la nivel european, a fost demonstrată de-a lungul timpului prin protecția reală pe care a asigurat-o securității juridice a dreptului de proprietate. Această protecție s- a concretizat în înlăturarea, ca fiind neconstituționale, a acelor reglementări care, adesea prin modul defectuos de redactare și utilizarea de formule imprecis determinate, au constituit o încălcare a securității juridice a dreptului de proprietate. În ceea ce privește Legea nr. 16/1968, în temeiul căruia a fost instrumentată cauză ce a atras preluarea bunului de către stat,

instanța a reținut că acest act normativ este de natură să contravină dispozițiilor art. 36 alin. 1 din Constituția României din anul 1965, ce instituția principiul ocrotirii proprietății private. Limitările aduse dreptului de proprietate prin Legea nr. 18/1968, prin obligațiile fixate în sarcina persoanei cercetate, pornind de la perioada de timp verificată (15 ani), regulile probațiunii (prezumția caracterului ilicit al averii, ce atrăgea sarcina probei

către persoana supusă cercetării; aprecierea probelor), modul de valorificare a dreptului la apărare, constituie o sarcină excesivă, menită să înfrângă și să golească de conținut dreptul de proprietate al particularului, precum și să suprime garanția constituțională oferită proprietății private prin textul art. 36 alin. 1. Sub acest aspect, este de observat că, ulterior apariției Constituției României din anul 1991, textul art. 2 alin. 2 din Legea nr. 18/1968 a fost văzut de Curtea Constituțională ca fiind abrogat implicit.

Așa fiind, cercetarea judecătorească realizată în temeiul actului normativ

- Legea nr. 18/1968, neconform în prevederile sale (art. 2 alin. 2) cu textul art.

36 alin. 1 din Constituția României din anul 1965, nu a fost de natură să atribuie S. ui Român un titlu valabil cu privire la bunul imobil în litigiu. Prin urmare, intrarea imobilului în proprietatea statului are caracter abuziv, ceea ce atrage incidența în speță a prevederilor art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, cu privire la posibilitatea reală a proprietarului deposedat de a recurge la concursul instanței pentru restituirea acestuia.

Referitor la acțiunea în revendicare promovată de către reclamantă, prima instanță a reținut că se impune verificarea, în speță a titlului părților asupra bunului imobil în litigiu, conform art. 480-481 C.civ. anterior. Anterior trecerii bunului în proprietatea statului, prin confiscare în temeiul Legii nr. 18/1968, reclamanta a deținut, sub nume de proprietar, bunul imobil în litigiu, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 4940/_, înscris sub B.8-9 in CF nr. 22961 C. -N. (f. 159-161), înscriere ce a avut efect constitutiv, potrivit art. 32 din Decretul-Lege nr. 115/1938 (text ce instituia prezumția absolută a caracterului real al înscrierii). Titlul de proprietate de care se prevalează statul este dat, așa cum s-a arătat, de deposedarea abuzivă a proprietarului prin efectul confiscării în baza Legii nr. 18/1968.

Astfel, instanța a reținut că titlul reclamantei este preferabil, reținând, totodată, că bunul imobil în discuție nu a intrat în mod valabil în domeniul privat al statului, conform art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, întrucât titlul acestuia a fost obținut cu nerespectarea Constituției din anul 1965, în vigoare la data preluării bunului de către stat. În consecință, dreptul de proprietate nu s-a strămutat niciodată la stat, rămânând în continuare în patrimoniul titularului său, care a pierdut doar posesia bunului în cauză. Astfel, dacă foștii proprietari ai bunului preluat de stat nu au pierdut niciodată dreptul lor valabil constituit în favoarea statului, legiuitorul a prevăzut în art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 că bunul va putea fi revendicat, iar, in alin. 3, s-a recunoscut competența instanțelor de a verifica valabilitatea titlului.

Procedând la compararea titlurilor părților, instanța a avut în vedere înscrisurile deja menționate din care rezultă că ambele părți exhibă titluri, pe care le-au invocat ca temei al dreptului de proprietate și care se referă la același imobil. Insă, în acord cu considerentele expuse mai-sus, doar reclamanta a fost în măsură să producă în cauză un titlu valabil, fiind de netăgăduit faptul că mult mai bine caracterizat este titlul reclamantei, motiv pentru care, în baza art. 480-481 Codul civil anterior, art. 6 alin. 1-3 din Legea nr. 213/1998, art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, potrivit cărora dreptul de proprietate este un drept absolut, exclusiv și perpetuu care conferă titularului, exercițiul liber și nestingherit al tuturor prerogativelor sale - posesia, folosința și dispoziția -, instanța a admis cererea de chemare in judecata formulata si precizată de reclamanta, cu consecința obligării pârâților să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat in mun. C. -N., str. Aron Densușianu

nr. 57, jud. C., înscris in CF nr. 22961 C. -N., nr. top. 2926/2. In baza art. 33-34 din Legea nr. 7/1996, a cadastrului și publicității imobiliare, a dispus rectificarea cuprinsului CF nr. 22961 C. -N., nr. top. 2926/2, in sensul radierii dreptului de proprietate înscris in favoarea S. ui R. in administrarea operativa a G.I.G.C.L. C. -N., înscris sub B.10-11. In baza art. 20 din același act normativ, instanța a dispus reînscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului amintit în favoarea reclamantei.

Văzând si dispozițiile art. 274 C.proc.civ., a luat act ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecata.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul S. R. prin C. local al municipiului C. -N. reprezentat prin primar și M. C. -N.

, reprezentat prin primar, solicitând admiterea apelului, modificarea hotărârii apelate in sensul respingerii cererii de chemare in judecata în principal pe excepție și în subsidiar ca inadmisibilă.

În motivarea cererii s-a arătat că în speța dedusă judecății a fost împrocesuat S. Român prin C. local al municipiului C. -N., motiv pentru care înțelege să invoce excepția lipsei calității procesuale pasive a S. ui R. prin C. local al municipiului C. -N., raportat la dispozițiile art. 25 din Decretul nr.31/1954, potrivit căruia: "S. este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin M. ul F., afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop."; Prin urmare, conform textului de lege mai sus citat S. R. este reprezentat prin

M. ul F., și doar in cazul unui text de lege expres poate fi reprezentat prin alte persoane juridice. Referitor la calitatea procesuală pasivă arătă că, una din condițiile esențiale pentru a fi parte în procesul civil sau pentru exercitarea acțiunii civile, alături de capacitatea procesuală și existența interesului judiciar. Aceasta este reglementata in art.41 si următoarele, C.pr.civilă.

Calitatea procesuală constă în identitatea între persoana reclamantului și cel care este titular al dreptului, precum și între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic supus judecății. Sarcina indicării calității procesuale revine reclamantului, care, prin cererea de chemare în judecată, trebuie să expună împrejurările din care să rezulte ca el este îndreptățit să-1 cheme în judecată pe pârât, ori, în cauză, această

îndreptățire lipsește cu desăvârșire. Instanța sesizată trebuie să verifice din oficiu, atât calitatea procesuală activă, cât și calitatea procesuală pasivă, iar lipsa, acestei, calități poate fi invocată pe cale de excepție în tot cursul judecății și duce la respingerea acțiunii, fără a se intra în cercetarea fondului cauzei, fiind o excepție de fond, absolută și peremtorie.

In subsidiar, pe fondul cauzei, apreciază că cererea de chemare în judecata este inadmisibila, motiv pentru care solicita respingerea acestei având în vedere că un demers judiciar ce are ca scop redobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil preluat abuziv, nu poate fi parcurs decât în condițiile și cu respectarea procedurii instituite de Legea nr. 10/2001.

Consideră că instanța de fond trebuia să procedeze la analiza mai în detaliu a excepției de inadmisibilitate a acțiunii și să admită această excepție stabilind că cererea de chemare în judecată are ca obiect un imobil trecut în proprietatea statului în perioada anilor 1945-1989, acțiunea fiind înregistrată după adoptarea Legii nr. 10/2001, având în vedere precizarea reclamantei ca

este o acțiune în revendicare clasică, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.

Legea nr. 10/2001 ca lege speciala, fata de dispozițiile Codului civil sau ale art.6 din Legea nr.213/1998, are aplicabilitate generala, in materia reparării daunelor produse prin preluarea abuzivă a bunurilor imobile, acoperind prin dispozițiile art.2 toate situațiile posibile. Astfel, art.2, alin.l, lit.h din Legea nr.10/2001, republicată, prevede că fac obiectul legii și orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii administrației de stat. Textul de mai sus se referă la două categorii de situații: cele în care preluarea imobilelor s-a făcut în temeiul unor titluri care nu sunt valabile și cele în care la baza preluării nu a stat niciun titlu, adică preluări realizate pe căi de fapt. Ori, odată cu intrarea în vigoare a acestei legi, pentru toate imobilele care intră sub incidența ei, persoanele îndreptățite pot obține masuri reparatorii (inclusiv restituirea imobilului în natura) numai în condițiile legii speciale. După data

intrării in vigoare a Legii nr.10/2001, acțiune in revendicarea imobilelor preluate abuziv, formulată în contradictoriu cu persoana juridică deținătoare a bunului, în condițiile dreptului comun, nu poate fi folosită, deoarece persoanele îndreptățite la restituire trebuie să recurgă la procedura administrativă prealabila prevăzuta de lege.

Acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art.480-481 din C.civil, este instrumentul juridic pe care legiuitorul îl oferă proprietarului neposesor pentru a putea cere restituirea bunului sau, aflat in posesia altei persoane ce nu are calitate de proprietar. Acesta este motivul pentru care în cadrul unei acțiuni în revendicare imobiliară, reclamanta trebuie să facă dovada dreptului de proprietate, arătând titlul în baza căruia a dobândit calitatea de proprietar. Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restitutio in integrum, ca efect al ineficacității actelor de preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicării, fondat pe dispozițiile art.480-481 C.civil. Prin Legea nr. 10/2001, se instituie masuri reparatorii pentru imobilele preluate de stat, cu titlu sau fără titlu valabil.

Prin consacrarea principiului restituirii în natura a imobilului, legea oferă posibilitatea redobândirii dreptului de proprietate asupra bunului preluat de stat, decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natura, făcând dovada dreptului de proprietate al persoanei îndreptățite. Prin urmare, reclamanta nu se află în situația în care dreptul acesteia de proprietate, actual și necontestat se bucură de protecția oferită de dispozițiile art.480 și art.481 din C.civ.

In speța dedusa judecății, este vorba despre un demers judiciar declanșat, ce are ca scop redobândirea unui drept de proprietate asupra imobilelor ce s-au preluat abuziv. Dar, un asemenea demers judiciar nu poate fi parcurs decât în condițiile și cu respectarea procedurii instituite de Legea nr. 10/2001, care constituie, dreptul comun în materie.

Față de art. 480 si art.481 C.civil, reglementările Legii nr.10/2001 sunt speciale, de aceea, pentru imobilele preluate abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie - 22 decembrie 1989, care se găsesc în administrarea, folosința sau, după caz, exploatarea unităților și instituțiilor publice, a regiilor autonome, societăților comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum și a organizațiilor cooperatiste, persoanele îndreptățite la restituire nu pot opta pentru

formularea acțiunii în revendicare direct la instanțele competente sau atacarea dispoziției de restituire în situația în care o considera nelegală.

Prin Legea nr. 10/2001, republicata se asigura si accesul la instanțele judecătorești, deoarece se prevede o a doua etapa - procedura judiciara- facultativă și subsidiară care da dreptul persoanelor nemulțumite de modul în care s-au soluționat cererile de restituire a imobilelor preluate abuziv să apeleze la justiție pentru satisfacerea drepturilor lor, iar în cazul acestei proceduri instanțele se pronunțau asupra încălcării dreptului de proprietate prin preluarea abuziva a bunurilor, întrucât reglementările cuprinse în Legea nr.10/2001 interesează substanțial și procedural ordine publică, rezultă că acestea sunt de imediată aplicare. Soluția a fost anticipată legislativ prin art.6, alin.2 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care prevede că "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparație";. Ca atare, după data intrării în vigoare a Legii nr.10/ 2001, acțiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura stabilita de legea speciala. In consecința, legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, numai în condițiile Legii nr.10/2001, act normativ cu caracter special, ce se aplica cu prioritate fata de prevederile art. 480 din Codul civil care constituie, dreptul comun în materia revendicării.

Prin întâmpinarea formulată de intimata reclamantă Lupusor S. , s-a solicitat respingerea apelurilor ca nefondate și menținerea ca temeinică și legală a Sentinței civile nr.9830/2012 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosar._, cu cheltuieli de judecată.

Față de excepția de inadmisibilitate reiterată în apel, solicită respingerea acesteia în considerarea împrejurării că această excepție a fost soluționată și

judicios motivată de către instanța de fond. Întrucât apelurile declarate sunt în fapt o reluare a apărărilor formulate în fața instanței fondului și nu o critică pe marginea soluției pronunțate solicită respingerea acestora ca nefondate.

In prezent, imobilul este deținut de reclamantă, in baza contractului de închiriere nr. 136301/_ și a actului adițional nr. 1/_, prin urmare promovarea unei acțiuni de drept comun în revendicare este admisibilă, față de Decizia înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/_, pronunțata în Secții Unite în soluționarea recursului în interesul legii, promovat de Procurorul General al României.

În motivarea cererii de respingere a cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă s-au invocat aceleași aspecte arătate în motivele de apel formulate de pârâtul S. R. prin C. local al municipiului C. -N. reprezentat prin primar.

Trecerea in proprietatea S. ui R. a imobilului s-a realizat abuziv in temeiul Legii nr. 18/1968 si a Deciziei Civile nr. 814/1984 a T. ului Județean C. . Legea nr. 18/1968 care cuprindea dispoziții ce contraveneau Constituției României din anul 1965, dreptul de proprietate fiind ocrotit de lege, iar terenurile si construcțiile puteau fi expropriate numai pentru lucrări de interes obștesc si cu plata unei juste despăgubiri. Or, în speță S. R. a procedat la o deposedare abuziva, uzând de forța, de intimidare si de supremația sistemului comunist.

In prezent, reclamanta se afla in folosința imobilului, in calitate de chiriaș, in temeiul contractului de închiriere nr. 136301/_ si a actului adițional la acesta nr. 91390/_, perfectat cu Mun. C. -N. - D. Patrimoniului M. ui și Evidența Proprietății, prin care reclamanta are un drept de folosință asupra imobilului până în data de_ . În speță, se pune problema dacă bunul în litigiu, ce a fost preluat de către S. R. prin confiscare, în temeiul Legii nr. 18/1968, face sau nu obiectul de aplicare a Legii nr. 10/2001. Potrivit jurisprudenței constante a instanțelor naționale și, mai cu seama, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, bunurile imobile preluate de stat prin confiscare, în aplicarea Legii nr. 18/1968, nu se înscriu în ipoteza de aplicare a Legii nr. 10/2001, conform art. 2 alin. 1 lit. i) din acest act normativ.

Așadar, s-a statuat în mod constant că dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în cazul imobilelor preluate de stat în executarea hotărârii judecătorești pronunțate in baza Legii nr. 18/1968, privind controlul provenienței unor bunuri ale persoanelor fizice care nu au fost dobândite în mod licit.

In consecința imobilul in litigiu nu este supus dispozițiilor de excepție ale Legii nr. 10/2001, acțiunea in revendicare fiind soluționată conform prevederilor art. 480-481 C.civ. anterior si art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

Analizând apelurile prin prisma motivelor invocate și a ansamblului probator administrat în cauză, T. ul reține următoarele:

Cu privire la primul motiv de apel care vizează lipsa calității procesuale pasive a S. ui Român prin C. local al municipiului C. -N., tribunalul apreciază că acesta este nefondat. Potrivit copiei CF C. 22961 imobilul cu nr. top 2926/2 constând din loc de casă în str. Aron Densușeanu, nr.57,casă din cărămidă pe fundație din beton, acoperită cu țiglă, compusă din 2 camere, bucătărie, antreu, cămară de alimente, loc de baie și terasă deschisă, iar la subsol pivniță a constituit proprietatea numiților Lupusor V. și Lupusor S.

. La 6 septembrie 1984, în baza procesului verbal din 28 iulie 1984 al Judecătoriei C. -N. în dosar civil nr.1508/1984 imobilul a trecut în proprietatea S. ui Român în administrarea operativă a G.I.C.L, în bata Legii nr.18/1968. În baza încheierii CF nr.17877 din 1411.2000, în baza documentației tehnice imobilul a fost transcris în CF C. 138733 în favoarea S. ui Român în administrarea operativă a C. ui local.

În prezent imobilul este deținut, așa cum corect a reținut și prima instanță de către reclamantă în calitate de chiriaș. Potrivit contractului de închiriere nr.48190 din_ C. local al municipiului C. -N. în calitate de proprietar al imobilului situat în C. -N. str. Aron Densușeanu, nr.57, jud. C. a închiriat acest imobil reclamantei Lupusor S. . În contract s-a menționat faptul că închirierea s-a definitivat în baza unei sentințe

judecătorești, Ulterior, contractul a fost prelungit succesiv, la dosar fiind depus actul adițional nr.1 din_ .

Față de înscrierea dreptului de proprietate în CF în favoarea S. ui Român și în administrarea C. ui local, tribunalul apreciază că S. Român prin C. local are calitate procesuală pasivă în cauză. Citarea în calitate de reprezentant al S. ui Român a M. ului F. publice are loc doar în cazurile expres prevăzute de lege. Potrivit dispozițiilor art.30 din Legea nr.7/1996 (1) Dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condițiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul

ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credință, cât timp nu se dovedește contrariul.

(2) Dacă un drept s-a radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există. Prezumția absolută a caracterului real al înscrierii impunea citarea celui înscris ca proprietar în CF prin C. local care administra bunul și nu prin Ministerul Finanțelor Publice, fiind în prezența unei excepții de la regula instituită de art.25 din Decretul br.31/1954.

per a contrario, apelantul trebuia să facă dovada că imobilul face parte din domeniul public prin depunerea copiei HG sau HCL în baza căruia acesta a fost trecut în inventarul bunurilor din domeniul public pentru a se putea discuta de cine este reprezentat S. Român. Aceasta deoarece imobilul în cauză nu se încadrează în categoria bunurilor care alcătuiesc domeniul public cuprinse în lista din anexa la Legea nr.213/1998 sau în art.5 din Legea nr.18/1991. Contrar susținerilor apelantului S. Român prin C. local al municipiului C. -N. există identitate între persoana reclamantului și cel care este titular al dreptului, precum și între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic supus judecății.

În ceea ce privește al doilea motiv de apel care vizează excepția de inadmisibilitate a acțiunii reclamantei este, de asemenea neîntemeiat. Așa cum reiese din probatoriul administrat în cauză, reclamanta a recurs la procedura administrativă, depunând, în baza Legii nr. 10/2001, Notificarea nr.1460 din 27 martie 2001 înregistrată prin BEJ. În data de 18 octombrie 2001, în urma analizării acesteia și a documentelor depuse la dosarul de revendicare a fost emisă de către P. ul M. ui C. -N. în calitate de reprezentant al unității administrativ teritoriale, Dispoziția nr. 2677 prin care revendicatorilor Lupusor S., s.a. le-a fost respinsă cererea de revendicare având ca obiect restituirea în natură a imobilului situat în C. -N., str. Aron Densușianu nr.57, înscris in C.F.nr.22961, nr.top.2926/2, casă și teren în suprafața de 87 stjp, întrucât titlul în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001.

Este real că potrivit dispozițiilor art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001, dispoziția de respingere a notificării putea fi atacată de către persoana care se pretindea îndreptățită la restituire, însă acest text de lege prevede un drept, o posibilitate sau o facultate și nu o obligație. Prin urmare pentru a formula o acțiune în revendicare pe dreptul comun, reclamanta nu era obligată să uzeze de căile de atac împotriva acelei dispoziții.

În condițiile în care M. C. -N. prin primar a emis dispoziția nr.2677/ 2001 și a apreciat că imobilul în cauză nu face obiectul Legii nr.10/2011 nu poate veni în prezent și să susțină că, de fapt, imobilul se încadrează în dispozițiile acestei legi și că reclamanta avea obligația de a ataca dispoziția, întrucât în acest fel își invocă propria culpă, propria greșeală în calificarea situației juridice a imobilului. Ori, atâta timp cât acesta a statuat că imobilul nu face obiectul Legii nr.10/2001, iar dispoziția emisă a rămas irevocabilă prin neatacare, cele statuate prin dispoziție îi sunt opozabile și obligatorii.

Potrivit dispozițiilor art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Prin urmare, în condițiile în care staul prin reprezentanții săi a apreciat că imobilul nu face

obiectul legii speciale de reparație, reclamanta avea la îndemână calea dreptului comun, respectiv dispozițiile art.480-481 Cod civil. Această concluzie se desprinde Decizia de recurs în interesul Legii nr.33/2008 pronunțată de I. în care se reafirmă principiul potrivit căruia concursul dintre legea generală și cea specială se rezolvă în favoarea legii speciale. În consecință,atâta timp cât bunul imobil în cauză nu face obiectul legii nr.10/2001 sau a altei legi speciale de reparație, reclamanta are la îndemână calea dreptului comun.

Întrucât prim motivele de apel sau invocat doar cele două aspecte, chestiunile legate de caracterul abuziv al preluării nu s-au impus a fi analizate.

Raportat la considerentele mai sus invocate, tribunalul apreciază că apelul este nefondat astfel că în temeiul dispozițiilor art.296 Cod de procedură civilă va respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. Român prin C. local al municipiului C. -N. ,va respinge ca nefondat apelul declarat de S. Român prin C. local al mun. C. -N. și M.

C. -N. prin P. împotriva Sentinței civile nr. 9830/_, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul civil nr._, pe care o va păstra în întregime.

În temeiul dispozițiilor art.274 Cod de procedură civilă va obliga apelanții să plătească fiecare câte 750 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei Lupusor S. .

PENTRU ACESTE M. IVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE

Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. Român prin C. local al mun. C. -N. .

Respinge ca nefondat apelul declarat de S. Român prin C. local al mun. C. -N. și M. C. -N. prin P. împotriva Sentinței civile nr. 9830/_, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul civil nr. _

, pe care o păstrează în întregime.

Obligă apelanții să plătească fiecare câte 750 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei Lupusor S. .

Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare. Pronunțată în ședința publică de la 01 Februarie 2013.

Președinte, Ana-SS

Judecător,

O. R. G.

Grefier,

G. -C. Ț.

Red.dact.S.S./C.Ț.

5 ex/_

Jud.fond.F. -Hîngan G. -R.

← Sentința civilă nr. 494/2013. Legea 10/2001  Decizia civilă nr. 901/2013. Legea 10/2001 →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Decizia civilă nr. 45/2013. Legea 10/2001