Decizia civilă nr. 804/2013. Pretenții
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL CLUJ SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr. _
Cod operator de date cu caracter personal 3184
DECIZIA CIVILĂ Nr. 804/R/2013
Ședința publică de la 03 Septembrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: E. L.
JUDECĂTOR: M. O. -S. JUDECĂTOR: D. -I. T. GREFIER: L. C.
Pe rol se află judecarea recursului declarat de recurenta S. R. DE R. împotriva Sentinței civile nr. 4346 din_ pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N., privind și pe intimat SC D.
C. C. S., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care, tribunalul constată că recursul este declarat în termenul prevăzut de lege, este motivat și scutit de la plata achitării taxei judiciare de timbru.
Se constată că recurenta a solicitat prin motivele de recurs judecarea cauzei în lipsă în conformitate cu dispozițiile art. 242 alin. 2 C.pr.civ.
T. ul, în baza actelor de la dosar, reține cauza în pronunțare.
T R I B U N A L U L
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 4346 din_ pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N.
s-a respins cererea formulată de reclamanta S. R. de R., în contradictoriu cu pârâta SC D.
C. C. S., ca neîntemeiata.
Pentru a se pronunța în acest sens, judecătoria a reținut următoarele:
Cererea de chemare în judecată este fundamentată pe prezumția legală de beneficiar a pârâtei cu privire la serviciile de radiodifuziune, conform din HG 977/2003 si art. 40 din Legea 41/1994.
Conform art. 40 alin. (3) din Legea 41/1994 modificată, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Din acest text de lege rezultă că legea nu prezumă calitatea de beneficiar al serviciilor de radiodifuziune cu privire la toate persoanele juridice, beneficiară a serviciului de radiodifuziune fiind doar acea persoana juridică în favoarea căreia se prestează efectiv acest serviciu public.
Prezumția pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea era prevăzută doar de art. 3 din HG 977/2003.
Prin sentința civila nr. 278/2009 pronunțată de către Curtea de Apel
menținută prin decizia nr. 4949/2009 a I., publicată în M.O. nr. 691/_ s-a admis excepția de nelegalitate a acestui text.
În consecință, se confirmă interpretarea art. 40 alin. (3) din Legea 41/1994 mai sus indicată.
In facturile fiscale emise de SC FFEE Electrica Furnizare Transilvania Nord SA (filele 8-39) este inserata taxa de radiodifuziune care se plateste odata cu factura, iar daca a fost platita factura pentru electricitate a fost platita si taxa solicitata, astfel ca reclamanta trebuie sa se desocoteasca cu SC FFEE Electrica Furnizare Transilvania Nord SA. In caz contrar, daca s-a facut doar plata partiala a facturii catre Electrica, fara taxa de radiodifuziune (ceea ce este putin probabil, intrucat daca nu se plateste factura integral se trece la sistarea serviciului), reclamanta era datoare sa faca dovada acestei situatii.
Având în vedere că art. 40 alin. (3) din Legea 41/1994 condiționează calitatea de beneficiar al serviciilor de radiodifuziune de prestarea efectivă a acestui serviciu către persoana juridica în cauză, că art. 3 din HG 977/2003 a fost constatat ca fiind nelegal, ca reclamanta nu a dovedit în speță calitatea pârâtei de beneficiar al serviciilor sale, iar pe baza facturilor fiscale emise de SC FFEE Electrica Furnizare Transilvania Nord SA (filele 8-39) in care este inserata taxa de radiodifuziune si care se plateste odata cu factura, nu se poate solicita de la parata debitul aratat in actiune, instanța a respins cererea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat în termenul legal recurs reclamanta
S. R. de R. solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate și admiterea cererii de chemare în judecată, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată (f. 3-6).
În motivarea recursului reclamanta
a arătat că prin sentinta mai sus mentionată, instanta de fond a respins în mod eronat cererea de chemare în judecata, raportand soluția data la interpretarea dispozițiilor Legii nr.41/1994 republicata, cu modificarile și completarile ulterioare, în sensul în care acestea conditioneaza calitatea de beneficiar al serviciilor de radiodifuziune de prestarea efectiva a acestui serviciu catre persoana juridica în cauza, iar reclamanta nu a dovedit faptul ca parata ar fi beneficiara serviciului public de radiodifuziune. Consideră ca, prin interpretarea pe care o face dispozitiilor Legii nr.41/1994 republicata, cu modificarile și completarile ulterioare, instanta de fond se afla într-o gravă eroare, în condițiile în care art.40 alin.2 prevede în mod expres posibilitatea instituita pentru persoanele fizice de a se excepta de aceasta obligație în situația nedeținerii de receptoare radio, iar art.40 alin.3 prevede ca obligația de a achita taxa radio incumba tuturor persoanelor juridice cu sediul social în R. ia, fara a prevedea posiblitatea pentru acestea de a se excepta de la plata taxei radio, și de asemenea fara a face trimitere la alineatul precedent.
Așadar întelesul noțiunii de beneficiar al serviciului public de radiodifuziune rezulta din chiar cuprinsul Legii nr.41/1994, republicata, cu modificarile și completarile ulterioare, mai precis din cuprinsul art.40 alin.3 din acest act normativ; dacă în cazul persoanelor fizice a fost prevazuta posibilitatea exceptării de la obligația de plata a taxei pentru cei care declara pe propria raspundere ca nu dețin receptoare radio, instituindu-se și o procedura în acest sens, în cazul persoanelor juridice sunt institute doar derogari legale (art.40 alin. 6), instituind astfel o
prezumție legala ca toate persoanele juridice sunt beneficiare ale acestui serviciu.
Astfel, legiuitorul a instituit o prezumție absolute cu privire la calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice cu sediul social în R. ia, iar instanta trebuie sa retina faptul ca în materia taxei pentru serviciul public de radiodifuziune notiunea de ,,beneficiar" a primit alte valențe fata de cele cuprinse în definiția legala a taxei data de art.2 alin.4 din Legea nr.500/2002, ori de alte definifii nejuridice cum ar fi cea din Dicționarul explicativ al limbii romane.
În acest sens, literatura de specialitate statueaza faptul ca, existența unei prezumții legale dispenseaza de necesitatea de a se administra vreo proba în stabilirea situaței de fapt pe care legea o presupune, rezultand din cele prezentate, aplicabilitatea prevederilor art.40 alin. 3 din Legea 41/1994 republicata.
Daca legiuitorul ar fi dorit ca aceasta taxa sa fie achitata doar de catre cei cu privire la care se poate stabili calitatea de deținator receptor/beneficiar al serviciului respectiv, cum apreciaza instanta de fond, legiuitorul ar fi reglementat și în cazul persoanelor juridice posibilitatea de a se scuti de aceasta obligate printr-o declaratie pe proprie raspundere, astfel cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice.
Înalta Curte de Casatie și Justiție prin Decizia nr. 1930/_, pe care instanta de fond nu a avut-o în vedere la adoptarea sentintei, s-a pronuntat deja pe notiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, avand în vedere totodata Decizia Curtii Constitutional nr.297/2004.
Astfel, în interpretarea acestei sintagme, trebuie să se aiba în vedere ratiunile/motivarile Curtii Constitutionale care au condus la luarea Deciziei Curtii Constitutionale nr.297/2004, dar mai ales criticile invocate la textul de lege, critici inlaturate de Curtea Constitutională prin respingerea exceptiei de neconstitutionalitate a art 40 alin 3 din Legea 41/1994.
In acest sens precizează, ca potrivit Deciziei nr.297/2004, Curtea Constitutională a mentionat ca nici una din criticile formulate nu poate fi retinuta, constatand de asemenea, ca sustinerile de neconstitutionalitate sunt netntemeiate și pe cale de consecinta a respins exceptia.
Redă alaturat criticile: "...obligativitatea plații de catre toate persoanele juridice romane a taxei pentru serviciul public, independent de condiția deținerii de receptoare, este nejustificata, întrucat textul de lege criticat nu ia in considerare ca unele dintre acestea sa nu detina receptoare...".
Rezulta din cele prezentate ca prin pronunțarea deciziei, Curtea Constitutional a clarificat problema obligativitatii plații taxei, indiferent de deținerea sau nu de receptoare radio.
Astfel, prin Decizia nr. 1930/_, Înalta Curte de Casatie și Justitie a statuat urmatoarele:
În cazul personalor juridice, in mod evident, legiuitorul nu a ințeles sa faca deosebire intre cele care dețin si cele care nu dețin receptoare radio sau TV, instituindu-se asa cum rezulta in mod clar ...obligativitatea plați acestor doua taxe".
"De altfel, daca in intenția legiuitorului ar fi fost sa se faca o asemenea distincție acest lucru s-ar fi făcut in mod expres asa cum s-a procedat in cazul persoanelor fizice..."
,,Sintagma
- beneficiari ai acestor servicii
- nu poate fi altfel interpretata decit în modul în care Curtea Constitutională și Curtea de Apel C. au abordat-o".
De asemenea, legat de ratiunea plații taxei radio de catre beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care ar trebui sa țina seama instanta de judecata la pronuntarea hotarârii, mentionează faptul ca din punct de vedere constitutional, în sistemul de drept romanesc, ratiunea existenței SRR, ca și fundamentul plata taxei radio iși gasește reglementarea constitutională în art. 31 alin 5 din Constituția R. iei, care stabilește, printre drepturile si libertatile fundamentale ale cetațenilor, dreptul la informare.
. 2 al acestui articol prevede faptul ca autoritatile publice, potrivit competentelor ce le revin, sunt obligate sa asigure informarea corecta a cetatenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, iar alin. 5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit ca serviciile publice de radio sunt autonome. Dreptul la informare al cetatenilor se coreleaza cu obligatia statului de a-i informa corect, atat dreptul cetatenesc cat si obligatia corelativa a statului fiind prevazute constitutional.
Obligatia statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetatenilor implica o cheltuiala publica, inclusiv cu organizarea si funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune menționate la art. 31 alin. 5 din Constitute. Din aceasta perspectiva, este de remarcat faptul ca art.
56 alin. 1 din Constitute instituie obligatia cetațenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite. In acest context, fundamentul platii taxei radio de catre persoanele fizice și juridice este reprezentat în concluzie, in mod esential, de obligatia constitutionala a cetatenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului (cheltuiala privind organizarea si functionarea SRR, rezultand, dupa cum am aratat, din obligatia constitutionala a statului de a informa corect pe cetățeni, dar și din cea de a asigura și de a stimula accesul la cultura) o desfiintare a acestor taxe însemnand lipsirea statului de principala resursa financiara pentru suportarea cheltuielii publice aferente concretizarii dreptului de informare a cetateanului și deci afectarea acestui drept, al oricarui cetatean, persoana fizica sau juridica (fiind cunoscut faptul ca, potrivit jurisprudentei constante a Curții Europene a Drepturilor Omului și persoana juridica este considerată cetățean).
În drept, s-a invocat art. 299. 304 pct.9. 3041Cod pr. civ.
Deși legal citată intimata nu a desemnat un reprezentant și nu a depus la dosar întâmpinare.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în cauză, T. ul constată următoarele:
Cererea de chemare in judecata este fundamentata pe prezumția legală de beneficiar al serviciilor de radiodifuziune al paratei.
Reclamanta a arătat ca aceasta prezumție rezulta din H.G. nr. 977/2003 si Legea nr. 533/2003 de aprobare a O.U.G. nr. 71/2003 si art. 40 din Legea 41/1994, astfel cum a fost modificata.
Art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994, modificata, prevede ca persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Din acest text de lege rezulta ca legea nu prezuma calitatea de beneficiar al serviciilor de radiodifuziune al tuturor persoanelor juridice întrucât nu prevede expres o asemenea prezumție.
Din interpretarea aceluiași text de lege rezulta ca persoana juridica beneficiara a serviciului de radiodifuziune este acea persoana juridica in favoarea căreia se prestează efectiv acest serviciu public.
Prezumția pe care reclamanta si-a întemeiat acțiunea era prevăzuta doar de art. 3 din HG 977/2003.
O, în privința acestui text legal prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal nr. 2.102 din 9 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 691 din 14 octombrie 2009, prin care s-a examinat recursul declarat de S. C. ă Kart Construct -
S.R.L. C. -N. împotriva Sentinței civile nr. 712/2008 din 13 noiembrie 2008 a Curții de Apel C. - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal s-a anulat art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 și art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003.
În aceste hotărâri judecătorești se confirmă interpretarea art. 40 alin.
3 din Legea 41/1994 mai sus indicată și se statuează că art. 3 din HG 977/2003 prezumând aceasta calitate de beneficiar contravine art. 40 alin. 3 din Legea 41/1990 negând dreptul persoanelor juridice de a beneficia de scutiri independent de condiția deținerii sau nu a receptoarelor radio.
Deciziile Curții Constituționale invocate se referă la constituționalitatea art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994 pornind de la premisa că acest text de lege se referă la persoane juridice beneficiare, ceea ce confirma interpretarea instanței mai sus indicata.
Modificările aduse H.G. nr. 977/2003 prin H.G. nr. 1012/2009 și existenta unor proiecte de modificare ale Legii nr. 41/1994 sunt irelevante in cauza, textul actual al art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 nepermițând alta interpretare a sferei persoanelor juridice obligate sa plătească taxa de radiodifuziune.
Având in vedere faptul ca art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 condiționează calitatea de beneficiar al serviciilor de radiodifuziune de prestarea efectiva a acestui serviciu către persoana juridica in cauză, că art. 3 din H.G. nr. 977/2003 a fost constatat ca fiind nelegal si împrejurarea că reclamanta nu a dovedit în speță calitatea pârâtei de beneficiară a serviciilor sale,
T. ul apreciază că sunt nefondate criticile recurentei, nefiind prezent în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ. S-a dat eficiență și dispozițiilor art. 304¹ din același cod, hotărârea nefiind supusă apelului.
Astfel, în temeiul art. 312 alin. 1 raportat la art. 299 alin. 1, art. 304 pct. 9 și art. 304¹ C.pr.civ., urmează să fie respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta S. R. de R. împotriva Sentinței civile nr. 4346 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -
N., care va fi menținută în totul.
În baza prevederilor art. 274 alin. 1 C.pr.civ. se va constata că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE M. IVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S. R. DE R. împotriva Sentinței civile nr. 4346 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N., pe care o menține în totul.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 03 Septembrie 2013.
Președinte, E. L. | Judecător, M. O. -S. | Judecător, D. -I. T. |
Grefier, L. C. |
L.C. 05 Septembrie 2013 Red.L.C./Tehn.L.C./_ /2 ex.
Jud. fond: C. R. -Judecătoria Cluj-Napoca
| ← Decizia civilă nr. 843/2013. Pretenții | Decizia civilă nr. 51/2013. Pretenții → |
|---|
