Decizia civilă nr. 963/2013. Pretenții
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL CLUJ SECȚIA CIVILĂ DOSAR NR._
Cod operator de date cu caracter personal 3184 aflate sub incidența Legii nr.677/2001
DECIZIA CIVILĂ NR.963/R/2013
Ședința publică din 02 Octombrie 2013 Completul este constituit din:
PREȘEDINTE: | O. | R. | G. |
JUDECĂTOR: | O. | -C. | T. |
JUDECĂTOR: | A. | -F. | D. |
GREFIER: | A. | -P. | B. |
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de recurenta pârâtă S.C. "F.
P. "; S.R.L.
, în contra Sentinței civile nr.7296/23 Aprilie 2013, pronunțată în dosarul civil nr._ al Judecătoriei C. -N., privind și pe intimata reclamantă
S. R. de R.
, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns reprezentantul recurentei pârâte, domnul avocat P. escu-R. Mihnea, lipsă fiind părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care se constată că recursul a fost declarat în termen, motivat, comunicat cu intimata reclamantă, conform dispozițiilor instanței cu ocazia pregătirii dosarului pentru primul termen de judecată și astfel cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de citare atașată la fila 7 dosar, recursul fiind legal timbrat cu 29 lei taxă judiciară de timbru și 1,50 lei timbru judiciar, astfel cum rezultă din chitanța atașată la fila 18 dosar.
Se constată că la data de 30 Septembrie 2013 s-a depus la dosarul cauzei prin serviciul de registratură al tribunalului întâmpinare din partea intimatei reclamante, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței civile atacate, precum și judecarea cauzei în lipsă (f.12-16).
T. ul înmânează un exemplar din întâmpinarea depusă la dosar reprezentantului recurentei pârâte, care depune la dosar un set de înscrisuri în probațiune (f.19-31), învederând că nu are alte dovezi, decât declarația pe propria răspundere care se regăsește la dosar.
T. ul după deliberare, nemaifiind alte chestiuni prealabile de invocat ori înscrisuri de depus la dosar, în temeiul dispozițiilor art.150 Cod procedură civilă, declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul reprezentantului recurentei pârâte în susținerea recursului.
Reprezentantul recurentei pârâte solicită admiterea recursului, cu consecința respingerii în totalitate a acțiunii formulate de reclamantă, ca nefondată și obligarea intimatei reclamante la plata cheltuielilor de judecată constând doar în taxa judiciară de timbru și timbru judiciar.
T. ul reține cauza în vederea pronunțării.
T R I B U N A L U L
Prin Sentința civilă nr.7296/23 Aprilie 2013, pronunțată în dosarul civil nr._ al Judecătoriei C. -N., s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta S. R. DE R. împotriva pârâtei SC F. P. S. .
A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 509,08 lei, reprezentând taxă radiodifuziune pentru perioada ianuarie 2010 - noiembrie 2011 si suma de 74,53 lei, reprezentând penalități de întârziere. S-a respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, a solicitat obligarea pârâtei la plata unei sume de bani. Obligația de a plăti o sumă de bani ca și natură juridică este o obligație de a da și poate avea două izvoare: contractul sau legea. Prin urmare, instanța a considerat că, în vederea justei soluționări a cauzei, trebuie să cerceteze izvorul raportului juridic în temeiul căruia reclamanta solicită obligarea pârâtei la plata unei sume de bani. În ceea ce privește soluționarea justă a acestei probleme, instanța a apreciat că în primul rând trebuie să dea eficiență principiului disponibilității și, astfel, trebuie să procedeze la o verificare a temeiurilor în drept pe care reclamanta și-a justificat cererea și numai dacă constată că acesta nu a menționat în cuprinsul cererii de chemare a în judecată temeiurile de drept ale solicitării sale să realizeze o analiză proprie a izvorului raportului obligațional.
Prin urmare, având în vedere cele arătate mai sus și cercetând conținutul cererii de chemare în judecată, instanța a constatat că reclamanta în cuprinsul solicitării sale a menționat în mod expres temeiurile de drept pe care își întemeiază pretențiile, respectiv prevederile HG NR. 977/2003 și Legea nr. 41/1994.
În conformitate cu art. 40 din Legea nr. 41/1994, veniturile proprii ale Societății Române de R. provin, printre altele din taxe pentru serviciul public de radiodifuziune și penalități de întârziere pentru neachitarea la termen a taxelor datorate. Conform aliniatului 3 al aceluiași articol, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Prin urmare, legiuitorul instituie prezumția legală că toate persoanele juridice au calitatea de beneficiari ai serviciilor publice de radio și TV, instituindu- se conform art. 53 din Constituția României contribuții financiare speciale. În acest sens, Curtea Constituționala sesizata cu exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 40 din Legea nr. 41/1994 a retinut prin deciziile nr. 159/2004, nr. 297/2004 și nr. 331/2006, că art. 31, 134 și art. 135 alin. (1) din Constituția R. iei nu sunt încălcate, deoarece serviciile publice, definite ca activități desfășurate sau autorizate de administrația publică, prin care se realizează nevoi sociale de interes public, au regim specific de drept public, derogatoriu de la dreptul comun. S-a mai aratat că, "în funcție de contextul economico-social și de strategia de dezvoltare a anumitor ramuri de activitate, statul poate interveni prin măsuri care să răspundă nevoilor de stimulare a anumitor activități, fără ca opțiunea legiuitorului, care stabilește destinatarii acestor măsuri, să aibă caracter discriminatoriu".
Prin urmare, din cele arătate mai sus instanța a considerat că, pe de o parte, temeiurile de drept indicate de reclamantă în conținutul cererii sale sunt pertinente în ceea ce privește judecarea cauzei, iar, pe de altă parte, din aceste texte de lege rezultă că izvorul raportului juridic existent între reclamantă și pârâtă este un text de lege. Izvorul raportului juridic obligațional având ca obiect plata unei sume de bani fiind un text de lege, instanța reține că spre deosebire de un izvor contractual unde reclamantul, pe lângă temeiul în drept a cererii sale, trebuie să facă dovada executării propriilor obligații (excepție făcând contractele unilaterale unde e suficientă doar dovada temeiului juridic), iar apoi să afirme neexecutarea obligațiilor de către pârâta debitoare, în acest caz în vederea admiterii unei cereri cu asemenea obiect, reclamantei nu-i revine decât sarcina dovedirii existenței temeiului de drept pe care își întemeiază cererea, urmată apoi de individualizarea (determinarea) concretă a sumei datorate prin depunerea la dosarul cauzei a înscrisurilor din care rezultă în mod exact cuantumul sumei datorate.
În ceea ce privește prima condiție, respectiv aceea a indicării temeiului în drept pe care reclamanta își întemeiază cererea, instanța a constatat că, din considerentele de mai sus, rezultă că aceasta a fost îndeplinită în totalitate de către reclamantă. În ceea ce privește dovedirea lichidității creanței, instanța a constatat
că această obligație este îndeplinită ope legis de reclamantă, deoarece dispozițiile pct. 4 din anexa H.G. nr. 977/2003 stabilesc un cuantum fix al taxei, respectiv de 30 lei lunar. În continuare, instanța a apreciat că, după ce a dovedit existența unui temei legal al cererii sale și a dovedit lichiditatea creanței sale, reclamantei nu-i rămâne decât sarcina afirmării neexecutării obligației de către pârâta-debitoare, acestuia din urmă revenindu-i obligația potrivit art. 1169 cod civil să dovedească netemeinicia celor susținute de reclamanta, depunând la dosarul cauzei chitanțe de plată prin care să arate că obligația a fost stinsă în totalitate sau cel puțin parțial.
Având în vedere că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a afirmat neexecutarea obligației de a plăti o sumă de bani din partea pârâtei, instanța a considerat că în vederea respingerii cererii, pârâta trebuia să depună la dosarul cauzei chitanțe de plată din care să rezulte contrariul celor arătate de reclamant. Or, pârâta nu a depus nici un înscris la dosar în acest sens.
Apărarea formulată de către debitoare prin întâmpinare în sensul că nu deține și nu a deținut nici un aparat de radio nu poate fi primită, deoarece nu a fost dovedită de către debitoare prin nici un mijloc de probă. Prin urmare, instanța a admis cererea și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 509,08 lei, reprezentând taxă radiodifuziune pentru perioada ianuarie 2010 - noiembrie 2011.
În ceea ce privește plata penalităților, solicitată de reclamantă prin cerere, instanța a reținut următoarele: În conformitate cu prevederile art. 1073 Cod civil coroborate cu prevederile art. 1082 Cod civil, creditorul are dreptul la îndeplinirea exactă a prestației datorate acestuia de către debitor, în caz contrar având dreptul la dezdăunări, care sunt datorate de acesta din urmă cu excepția situației în care dovedește intervenția unei cauze străine exoneratoare de plată.
Prin urmare, din analiza celor două texte legale rezultă în mod clar faptul că reclamanta suferind o neexecutare din partea debitorului a obligației acestuia din urmă beneficia de dreptul la dezdăunări cu excepția situației în care pârâta justifica prin dovezi depuse la dosar intervenția unei cauze străine exoneratoare de obligație. Cercetând sub acest ultim aspect actele depuse la dosar, instanța a constatat că pârâta nu a invocat intervenția în cauză a unui astfel de eveniment, astfel încât a considerat că prezumția de culpă stabilită de prevederile art. 1082 Cod civil rămâne în ființă. Prin urmare, instanța a considerat că solicitarea reclamantei de obligare a debitoarei la plata unor penalități de întârziere este întemeiată. Legat de cuantumul acesteia, așa cum acesta fost solicitat de reclamantă, instanța a constatat următoarele:
Daunele-interese pe care instanța le poate acorda unui reclamant în vederea acoperirii prejudiciului cauzat de neexecutarea prestației debitorului sunt de 2 feluri: daune-interese moratorii și daune interese compensatorii. Dacă în conformitate cu regula generală stabilită de prevederile art. 1084 Cod civil, în cazul obligațiilor de a face sau de a da instanța sesizată cu cererea de acordare a unor daune-interese poate admite și stabili în sarcina debitoarei în funcție de solicitarea reclamantului daune-interese moratorii sau daune-interese compensatorii, în situația existenței în sarcina debitoarei a obligației de a plăti o sumă de bani, instanța de judecată nu poate acorda în conformitate cu prevederile art. 1087 Cod civil decât daune-interese moratorii, al căror cuantum va fi egal cu valorea dobânzii legale, dacă părțile prin contract sau legea printr-o dispoziție specială nu a stabilit altfel. Prin urmare, izvorul obligației debitoarei fiind prevederile H.G. nr. 977/2003, instanța a considerat că, în ceea ce privește justa soluționare a cauzei sub aspectul solicitării cuantumului penalităților de întârziere, trebuie să procedeze la verificarea faptului dacă actele normative mai sus amintite cuprind sau nu o dispoziție specială derogatorie de la regula generală stabilită prin prevederile art. 1087 Cod civil.
Cercetând cauza sub acest aspect, instanța a constatat următoarele: În conformitate cu art. 6 alin. 1 din H.G. nr. 977/2003 pentru neplata la termen a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune, plătitorii plătesc penalități pentru fiecare zi de întârziere, iar cuantumul acestora se determină în conformitate
cu metodologia de calcul a Societății Comerciale de Distribuție și Furnizare a E. rgiei Electrice "Electrica" - S.A. pentru întârzierea la plată a facturii de energie electrică.
Așadar, modul de calcul al penalităților pentru perioada ianuarie 2010- decembrie 2011 presupune aplicarea unui procent de 0,04% pe zi de întârziere. Prin urmare, din cele arătate mai sus instanța a constatat că, în speța de față, existând o reglementare derogatorie de la prevederile art. 1087 Cod civil în ceea ce privește modul de calcul al penalităților de întârziere ce se pot acorda reclamantei la cerere, ceea ce va avea ca efect aplicarea acestora conform regulii specialia generalibus derogant. În consecință, pentru motivele de mai sus, instanța a admis cererea reclamantei și, în consecință, a obligat pârâta la plata sumei de 74,53 lei, reprezentând penalități de întârziere aferente debitului principal.
În conformitate cu prevederile art. 274 Cod procedura civila, instanța poate obliga la cerere partea care a căzut în pretenții să-i plătească celeilalte părți cheltuielile de judecată ocazionate de desfășurarea procesului. Cheltuielile de judecată sunt reprezentate de acele sume de bani pe care părțile trebuie să le efectueze pentru desfășurarea regulată a procesului civil și sunt compuse în principiu din: taxa de timbru și timbru judiciar, onorariu avocat, cheltuieli cu deplasarea martorilor, cheltuieli privind efectuarea expertizei și onorariul de expert, etc.
Efectuarea tuturor cheltuielilor amintite mai sus trebuie dovedită prin înscrisuri depuse în acest sens la dosarul cauzei de partea care a solicitat prin cerere de chemare în judecată sau cerere reconvențională ori întâmpinare obligarea la plată a părții ce a cazut în pretenții. Cercetând din acest punct de vedere actele depuse la dosar de către reclamantă, instanța a constatat că nu există la dosar înscrisuri din care să rezulte efectuarea unor cheltuieli de către reclamantă în vederea desfășurării în bune condiții a procesului de față, motiv pentru care a respins cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta SC F. P. S.
, solicitând instanței admiterea recursului, și în consecință, respingerea în totalitate a acțiunii formulate de intimat ca fiind nefondată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, pârâta arată faptul că sentința atacată este netemeinică.
M. ivarea instanței se fundamentează pe un raționament eronat. Astfel se arată în cuprinsul sentinței că "legiuitorul instituie prezumția legală că toate persoanele juridice au calitatea de beneficiari ai serviciilor publice de radio și TV".
Într-adevăr, potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 republicată,
"persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii".
Însă, nicăieri în cuprinsul Legii nr. 41/1994 republicată nu se regăsește o definiție a noțiunii de "beneficiar", astfel încât sensul acestei noțiuni nu poate fi decât cel comun, respectiv "cel care beneficiază de ceva" sau "autoritate, instituție, societate, etc, pentru care se face o lucrare". Interpretarea gramaticală a noțiunii de beneficiar include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv serviciul public de radiodifuziune.
Din coroborarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 cu dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, rezultă că faptul că legiuitorul a înțeles să oblige la plata acestei taxe doar pe persoanele juridice care beneficiază de acest serviciu public de radiodifuziune și nu pe toate persoanele juridice ce își au sediul în România, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale acestui serviciu.
Prin Decizia nr. 297/2004 a Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 a fost respinsă cu motivarea că "obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice
respective". Aceleași considerente au fost avute în vedere și prin pronunțarea Deciziei nr. 331/2006 a Curții Constituționale.
Art. 40 din Legea nr. 41/1994 instituie aparent excepții de la plata acestor taxe numai în ceea ce privește persoanele fizice, însă această normă trebuie interpretată coroborat, ținându-se cont de înțelesul termenilor utilizați, de legătura dintre acești termeni și de construcția frazei. O interpretare a textului în discuție în maniera evocată de reclamantă ar fi neconformă cu dreptul garantat în art. 1 din Primul Protocol adițional și ar denatura sensul interpretării jurisdicționale realizate indirect pe calea contenciosului constituțional. Exceptarea de la scutire a persoanelor juridice aflate în situații similare cu persoanele fizice cărora li se recunoaște acest drept nu vizează un scop legitim, constituind practic o ingerință în dreptul de proprietate al celor dintâi, ingerință care nu se justifică nici prin proporționalitate, nici prin scop, neexistând un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de executiv prin măsura care privează de scutire persoanele juridice, (a se vedea CEDO, cauza Pressos Compania Naviera-SA și alții împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 23, paragraful 38).
Consideră pârâta recurentă faptul că, prevederile art. 3 din H.G. nr. 977/2003 adaugă la prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 republicată. Or, instituirea unei norme derogatorii se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază, în conformitate cu art. 4 din Legea nr. 24/2000 care statuează că actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor guvernului, se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă.
În ceea ce privește jurisprudența înaltei Curți în materie, amintește pârâta recurentă că prin Decizia nr. 4949 din 10 noiembrie 2009 s-a constatat, pe cale de excepție, nelegalitatea dispozițiilor art. 3 din H.G. nr. 977/2003. De altfel, jurisprudența instanței supreme este constantă în a menține hotărârile instanțelor de fond care au statuat că doar societățile comerciale care au calitatea de beneficiar sunt obligate să achite taxa aferentă serviciului public de radiodifuziune. În acest sens, invocă cu titlu de exemplu Decizia Î. nr. 607 din_ .
Față de toate argumentele expuse ante, arată că, în opinia sa, dar și a jurisprudenței constante a instanțelor de judecată legiutorul nu a stabilit o prezumție legală că toate persoanele juridice au calitatea de beneficiari ai serviciilor publice de radio și TV, ci, singura concluzie viabilă, care se impune din interpretarea prevederilor legale invocatede intimată, este aceea că sunt obligate la plata serviciului public doar persoanele juridice care au beneficiat de acest serviciu. Pârâta recurentă arată faptul că luând în considerare că aceasta nu a beneficiat nici o clipă de acest serviciu, consideră că sumele pretinse sunt
nedatorate.
Mai arată recurenta pârâtă faptul că instanța nu a luat în considerare un mijloc de probă depus la dosar de către aceasta.
Chiar dacă, prin reducere la absurd, ar admite raționamentul instanței conform căruia toate persoanele juridice au calitatea de beneficiari ai serviciilor publice de radio și TV, prezumția instituită nu este una absolută, ci relativă. Astfel, nu trebuie făcută confuzia prezumție legală = prezumție absolută! Prezumțiile legale (cele determinate expres prin lege) se împart la rândul lor în prezumții absolute sau irefragabile, care nu admit dovada contară, și prezumții relative, cele împotriva cărora se poate face proba contrară. Pentru ca o prezumție legală să se înscrie în categoria prezumțiilor absolute, textul legal trebuie să precizeze expres caracterul absolut al prezumției. per a contrario, având în vedere că prevederea legală supusă atenției nu cuprinde o asemenea mențiune, ne aflăm în fața unei prezumții relative.
Această concluzie este infirmată de motivarea sentinței atacate. Astfel, se arată că: "instanța consideră că în vederea respingerii cererii pârâta trebuia să depună la dosarul cauzei chitanțe de plată din care să rezulte contrariul celor arătate de reclamant. Deci singura modalitate prin care se putea respinge cererea, în viziunea instanței, este ca aceasta să fi făcut dovada că și-a achitat obligațiile imputate. Implicit, de aici rezultă, că în opinia instanței nu există mijloace de probă
prin care să se poată răsturna "prezumția instituită de legiutor". Așadar, în mod greșit, instanța consideră că ne aflăm în cazul de față în prezența unei prezumții absolute.
Pentru argumentele prezentate anterior, reiterează pârâta recurentă faptul că ne aflăm în prezența unei prezumții relative. Or, după cum bine se știe, pentru a face dovada contra unei prezumții relative, se pot utiliza orice mijloace de probă. În acest sens, în fața instanței de fond, a depus în probațiune o declarație pe propria răspundere care atestă faptul că nu deține și nu a deținut niciodată aparate radio sau alte echipamente tehnice care să permită accesare serviciilor de radio. Prin urmare, consideră pârâta recurentă că a făcut dovada contrară, și în consecință a învederat instanței că nu are calitatea de beneficiar al acestui serviciu, așadar nu le incumbă nicio sumă de natura celor invocate de reclamanta S. R. de R.
.
A recurs la utilizarea acestui mijloc de probă, pentru identitate de rațiune, și datorită faptului că, în cazul persoanelor fizice este suficientă o astfel de declarație pentru a le exonera de obligația de plată a serviciului public de radiodifuziune. Așa fiind, consideră pârâta recurentă că a răsturnat cu succes sarcina probei, revenind reclamantei sarcina de a proba faptul că a beneficiat efectiv de acest serviciu, aspect nedovedit în cauză, în aceste condiții, nu înțelege cum instanța a "trecut cu vederea" peste înscrisul depus în fața instanței de fond, arătând în motivarea sentinței că "apărarea formulată de debitoare prin întâmpinare, în sensul că nu deține și nu a deținut niciun aparat radio nu poate fi primită, deoarece nu a fost dovedită de către debitoare prin niciun mijloc de probă".
La data de_ intimata reclamantă a depus la dosar întâmpinare
, solicitând instanței respingerea recursului formulat.
În motivare intimata reclamantă arată faptul că pârâta, în calitate de persoană juridică, datorează reclamantei taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, obligația fiind una legală, iar nu convențională, fiind expres prevăzută de art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, legiuitorul instituind o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio.
SRR este o instituție publică ce desfășoară un serviciu public autonom de interes național potrivit art. 1 din legea de înființare, nu o persoană juridică oarecare obligată la încheierea de contracte pentru stabilirea de raporturi juridice pentru activitățile prestate. Beneficiarul principal al serviciilor prestate de SRR îl reprezintă întreaga populație a României, având în vedere dispozițiile Legii nr. 41/1994, întrucât prin înființarea SRR, aceasta asigură pluralismul, libera exprimare a ideilor și opiniilor publice, nu doar a anumitor persoane în mod particular, societatea românească de pretutindeni fiind cea care are un real folos din serviciile oferite prin diverse modalități de aceasta, motiv pentru care consideră intimata reclamantă total greșită interpretarea făcută de pârâtă, "calității de beneficiar".
Articolul 31 din Constituție prevede dreptul tuturor cetățenilor la informare, iar serviciile publice de radiodifuziune constituie modalitățile principale prin care statul asigură respectarea acestui drept.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca această taxă să fie achitată doar de cei cu privire la care se poate stabili calitatea de beneficiar al serviciului respectiv, cum eronat se interpretează, textul de lege ar fi avut un conținut mult mai clar. Legiuitorul ar fi folosit conjuncția "dacă", care din punct de vedere gramatical ar exprima un raport condițional: "dacă beneficiază de aceste servicii", în loc de "în calitate de beneficiari ai acestor servicii".
Solicită instanței a se observa că, prin prezumția absolută prevăzută expres în condiția legală se stabilește astfel un fapt recunoscut, un fapt pe care legea însăși îl consideră că există și cu privire la care nu se admit și nici nu se cer probe.
În acest sens, literatura de specialitate statuează faptul că, existența unei prezumții legale dispensează de necesitatea de a se administra vreo probă în stabilirea situației de fapt pe care legea o presupune. Prin urmare, toate persoanele juridice, inclusiv microîntreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar în
accepțiunea Legii nr. 41/1994 art. 40 alin. 3, iar instanța nu poate da o altă interpretare termenului de beneficiar, față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii, precum și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit prin Decizia nr. 297/2004 că textul de lege este constituțional. Legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între societățile care dețin și care nu dețin receptoare radio, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar din norma legală amintită doar obligativitatea plății acestor două taxe.
De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice (art. 40 alin. 2 din Legea nr. 41/1994 republicată), dar și în această situație excepția de la obligația de plată a taxei pentru cele două tipuri de servicii publice este condiționată de o declarație pe propria răspundere că nu dețin receptoare de radio.
Sintagma "beneficiari ai acestor servicii" (n.n. radio) nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care atât Curtea Constituțională, cât și Curtea de Apel C. prin sentința civilă nr. 720/2008 au abordat-o, și nu în modul în care pârâta a reținut.
Prin urmare, toate persoanele juridice, inclusiv microîntreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar în accepțiunea Legii nr.41/1994 art.40 alin. 3, iar în cazul de fața nu se poate da o alta interpretare termenului de beneficiar, față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii, precum și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit prin Decizia nr.297/2004 că textul de lege este constituțional.
Instituirea unei astfel de prezumții și stabilirea calității de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, fără a fi condiționată de posesia receptoarelor, s-a realizat prin modificarea textului art.40 al Legii nr.41/1994 privind, organizarea și funcționarea Societății Române de R. și a SRTV prin Legea nr. 533/2003.
Această modificare a făcut de altfel, obiectul controlului Curții Constituționale, care s-a pronunțat prin Deciziile nr.297/2004, nr.331/2006; în sensul respingerii excepțiilor de neconștituționalitate.
Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr.297/2004 care a soluționat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.40 alin (3) din Legea 41/1994 privind organizarea și funcționarea SRR și a SRTV, cu modificările și completările ulterioare, s-a arătat că obligația de plată a taxei radio în ceea ce privește persoanele juridice, cade in sarcina celor care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective.
Dar pentru a nu se interpreta în mod eronat sintagma "...celor care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective...", consideră că trebuie avute în vedere atât rațiunile/motivările Curții Constituționale care au condus la luarea deciziei, dar mai ales criticile invocate la textul de lege, critici înlăturate de Curtea Constituțională prin respingerea excepției de neconstituționalitate a art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994.
În acest sens precizează intimata reclamantă, că potrivit Deciziei nr.297/2004, Curtea Constituțională a menționat că nici una din criticile formulate nu poate fi reținută, constatând de asemenea, că susținerile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate și pe cale de consecință a respins excepția.
Redă intimata reclamantă alăturat criticile: "...obligativitatea plății de către toate persoanele juridice române a taxei pentru serviciul public, independent de condiția deținerii de receptoare, este nejustificată, întrucât textul de lege criticat nu ia în considerare ca unele dintre acestea să nu dețină receptoare...".
Rezultă din cele prezentate că prin pronunțarea deciziei, Curtea Constituțională a clarificat problema obligativității plății taxei, indiferent de deținerea sau nu de receptoare, iar prevederile H.G. nr.977/1994 art. 3 alin. 2 nu contravin cu nimic celor prevăzute de art.40 alin 3 din Legea nr. 41/1994.
Urmare a Deciziei nr.2102/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, HG nr.977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune s-a modificat prin HG nr.1012/2009, argumentele Î.C.C.J regăsindu-se în notele de fundamentare ale actului modificator. S-a urmărit astfel corelarea prevederilor
normative cu constatările instanțelor judecătorești, astfel că microîntreprinderile aflate în dificultate, care au ales să își suspende activitatea nu mai au obligația de plată pentru serviciul public de radiodifuziune cât timp au activitatea suspendată conform legii.
Având în vedere cele mai sus menționate, consideră că Legea nr.41/ 1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare este și a fost constatată ca fiind constituțională de către Curtea Constituțională, precum și conformă cu legislația europeană aplicabilă în domeniu, rezultând astfel legalitatea plății taxei radio/ tv.
Instanța trebuie să aibă în vedere faptul că, în materia taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, noțiunea de "beneficiar" a primit alte valențe fată de cele cuprinse în definiția legală a taxei dată de art.2 alin.4 din Legea nr.500/2002, ori de alte definiții nejuridice cum ar fi cea din Dicționarul explicativ al limbii române, precum și faptul că înțelesul juridic al unui termen diferă de multe ori de înțelesul său comun.
Astfel, înțelesul noțiunii de "beneficiar" se regăsește, chiar în prevederile art.
40 alin. 3 din Legea 41/1994. Astfel, dacă pentru persoanele fizice au fost prevăzute cazuri de exceptare de la obligația de plată a taxei, instituindu-se și o procedură în acest sens, în cazul persoanelor juridice legea nu prevede derogări (exceptând microîntreprinderile cu activitate suspendată), instituind astfel o prezumție legală că toate persoanele juridice sunt beneficiare aie acestui serviciu.
Referitor la obligația persoanelor juridice de a plăti tăia pentru serviciul public de radiodifuziune trebuie avut în vedere și raportul Comisiei pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă a Senatului asupra proiectului de Lege privind aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.t 1/2003 pentru modificarea art.40 din Legea nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de R. și Societății Române de Televiziune.
Conform raportului, au fost respinse toate propunerile legislative de modificare a art.40 din Legea nr.41/1994 privind persoanele juridice, legiuitorul nedorind exceptările de la plată propuse, ceea ce întărește încă o dată ideea obligativității persoanelor juridice de a plăti taxa pentru serviciul public de radiodifuziune.
Guvernul nu a susținut nici adoptarea propunerii legislative a domnului senator I. Urban din 2009 pentru modificarea alin.3) al art.40 din Legea nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de R. și a Societății Române de Televiziune ce avea ca obiect de reglementare exceptarea de la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune și a taxei pentru serviciul public de televiziune a persoanelor juridice care declară pe propria răspundere, prin reprezentanții legali, că nu dețin receptoare radio sau de televiziune. Propunerea a primit aviz nefavorabil atât de la Comisia pentru buget finanțe cât și de la Comisia de disciplină și imunități.
Respingerea acestor inițiative reflectă voința legiuitorului cu privire la modul de constituire din venituri proprii a resurselor financiare care asigură atât autonomia financiară a celor două instituții cât și posibilitatea de a realiza o informare corectă a cetățenilor țării asupra problemelor de interes public, fără amestecul autorităților publice.
De asemenea, mai menționează intimata reclamantă ca potrivit art. 21-(1) din Codul Fiscal, taxa radio reprezintă o cheltuială deductibilă; art. 141 alin.1 lit.o din același cod prevede faptul că "activitățile specifice posturilor publice de radio și televiziune, altele decât activitățile de natura comercială" sunt scutite de TVA, acesta coroborat cu art. 155-(1), pentru operațiunile scutite de TVA nu există obligativitatea emiterii de facturi".
Având în vedere cele mai sus menționate, consideră intimata pârâtă că Legea nr.41/ 1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, este și a fost constatată ca fiind constituțională de către Curtea Constituțională, precum și conformă cu legislația europeană aplicabilă în domeniu, rezultând astfel legalitatea plății taxei radio.
Așa cum rezultă și din preambulul HG nr.977/2003, astă hotărâre de guvern a fost emisă în temeiul art.40 din Legea nr.41/1994 privind organizarea si funcționarea Societății Române de R. și Societății Române de Televiziune republicată cu modificările și completările ulterioare.
Potrivit art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, privind organizarea și funcționarea Societății Române de R. și Societății Române de Televiziune, republicată, cu modificările ulterioare, ce nu a fost anulat de nicio instanță, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Pe de altă parte, modificarea art.4O al Legea nr. 41/1994 republicată, cu modificările ulterioare, privind stabilirea calității de beneficiar a tuturor persoanelor juridice a făcut obiectul controlului Curții Constituționale care a respins excepția de neconstituționalitate.
Obligația de a achita taxa pentru serviciul public de radiodifuziune izvorăște din lege, fiind stabilită de dispozițiile Legii nr. 41/1994 și nr.533/ 2003 de aprobare a O.U.G. nr.71/ 2003, așadar, raportul juridic dintre prestatorul de servicii publice, în speță S. R. de R., și beneficiarii acestuia, s-a născut din lege.
HG nr.977/2003 prevede modul de stabilire și încasare a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, obligația de a achita acesta taxă izvorând din legea mai sus menționată. Art.3(2) din HG nr.977/2003 a fost deci emis în aplicarea prevederilor art.40(3) din Legea nr.41/1994.
Totodată, potrivit art. 6 alin 1 din HG nr. 977/2003, "Pentru neplata la termen a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune plătitorii plătesc penalități pentru fiecare zi de întârziere" iar cuantumul acestora "se determină în conformitate cu metodologia de calcul a Societății Comerciale de Distribuție și Furnizare a E. rgiei Electrice "Electrica" - S.A. pentru întârzierea la plată a facturii de energie electrică", instituindu-se o derogare de la prevederile art. 1087 C. civ. conform principiului "specialia generalibus derogant".
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în cauză, tribunalul reține următoarele:
Într-adevăr, prevederile art.40 alin. 3 din Legea 41/1994 care se referă la calitatea de beneficiar coroborate cu art.3 alin.1 și 2 din HG 977/2003 modificată prin HG 1012/2009 instituie, și în opinia T. ului, prezumția de beneficiar al acestor servicii, însă acesta este calificată ca fiind relativă și nu absolută, ceea ce presupune că persoanele chemate în judecată pentru achitarea taxei radio au posibilitatea de a o răsturna prin probarea faptului că nu dețin asemenea receptoare.
La această concluzie a ajuns T. ul din interpretarea textelor de lege menționate, a Deciziei Curții Constituționale nr.159/_, precum și a deciziilor pronunțate de către instanțele judecătorești privind anularea prevederilor art. 3 alin. 1și 2 din HG 977/2003 și a art. 3 alin.1 și 2 din HG 978/2003, prin care s-a stabilit că plata serviciului public în discuție este obligatorie pentru toți beneficiarii acestor servicii, prin beneficiar înțelegându-se cei care folosesc efectiv aparate radio, plata fiind o contraprestație pentru aceste servicii, nestatuându-se asupra calificării normei de drept ci doar asupra necesității specificării sintagmei de beneficiar în cuprinsul celor două hotărâri de guvern.
De remarcat că art. 40 alin.3 din Legea 41/1994 stabilește că persoanele juridice au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune în calitate de beneficiari, textul fiind redactat într-o manieră energică care generează prezumția menționată anterior și nu stabilește că se va achita o taxă doar de către cei care utilizează aceste aparate.
În atare situație, pârâta nefăcând dovada calității sale de nebeneficiară, simpla declarație de la fila 38 din dosarul de fond nefiind suficientă pentru a răsturna prezumția de beneficiar anterior evocată, tribunalul, în temeiul art.312 alin 1 C pr civ va respinge nefondat recursul declarat de pârâta S.C. F. P.
S.R.L., împotriva Sentinței civile nr.7296/23 Aprilie 2013 pronunțată în dosarul civil nr._ al Judecătoriei C. -N., pe care o menține în totul.
PENTRU ACESTE M. IVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. F. P. S.R.L., împotriva Sentinței civile nr.7296/23 Aprilie 2013 pronunțată în dosarul civil nr._ al Judecătoriei C. -N., pe care o menține în totul.
Fără cheltuieli de judecată în recurs. Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 02 Octombrie 2013
Președinte, O. R. G. | Judecător, O. -C. T. | Judecător, A. -F. D. |
Grefier, A. -P. B. |
Redactat A.P.B./03 Octombrie 2013/1025Red. A.F.D./D.I.
2 exemplare/21 noiembrie 2013
Judecător fond: G. I. - Judecătoria Cluj-Napoca
| ← Decizia civilă nr. 689/2013. Pretenții | Decizia civilă nr. 411/2013. Pretenții → |
|---|
