Încheierea civilă nr. 544/2013. Pretenții
| Comentarii |
|
Dosar nr._ R O M Â N I A
TRIBUNALUL CLUJ SECȚIA CIVILĂ
Cod operator de date cu caracter personal 3184
ÎNCHEIEREA CIVILĂ Nr. 544/A/2013
Ședința publică din 05 Noiembrie 2013 Instanța alcătuită din:
PREȘEDINTE D. T.
Judecător F. S. B. Grefier G. -C. Ț.
Pe rol fiind judecarea apelului declarat de reclamanta apelantă S.
R. DE R. împotriva Sentinței civile nr. 695/2013, pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei D., privind și pe intimat S. M & L
C. I. E. S. D., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților. Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care instanța reține că s-a efectuat procedura de regularizare a cererii, s-a depus în cauză întâmpinare, care a fost comunicată apelantei, aceasta din urmă depunând un răspuns la întâmpinare.
Prin cererea de apel s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Instanța din oficiu invocă excepția necompetenței în soluționarea căii de atac, raportat la calitatea părților și reține cauza în pronunțare asupra excepției.
T R I B U N A L U L
Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 695 din_, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în prezentul dosar
s-a respins ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată având ca obiect pretenții, formulată de către reclamanta
S. R. DE R., în contradictoriu cu pârâta S.C. BUJIȚĂ M & L
I. E. S. .
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Potrivit prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Art. 3 alin. (2) din HG nr. 977/2003, act emis în vederea asigurării executării Legii nr. 41/1994 și care prevedea obligativitatea taxei, indiferent de cum persoana juridică era sau nu beneficiar, a fost anulat prin sentința civilă nr. 185 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj - SECȚIA COMERCIALĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL, publicată în
MONITORUL OFICIAL nr. 318 din 9 mai 2011. Ulterior prin Decizia nr. 607
din 3 februarie 2011, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 318 din 9 mai
2011, ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE - SECȚIA DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL a respins recursurile declarate de Guvernul României și S. R. de R. împotriva Sentinței civile nr. 185 din
27 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj - Secția comercială și contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.
Din interpretarea textului menționat (art. 40 alin. (3) din lege), instanța reține că obligația de plată a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune este prevăzută doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază în diferite modalități de serviciile publice respective.
Or, pentru ca pârâta să poată fi obligată să achite taxa, este necesar ca aceasta să fi beneficiat de serviciul menționat. Calitatea de beneficiar nu este prezumată, ci trebuie dovedită, instanța neputând reține o prezumție, nici măcar relativă că toate persoanele juridice existente au această calitate. O astfel de prezumție nu ar putea fi dedusă implicit, atâta vreme cât nu a fost expres reglementată.
În plus, trebuie observat că art. 40 alin. (2) din Legea nr. 41/1994 reglementează o excepție de la plata taxei pentru persoanele fizice cu domiciliul în România doar atunci când acestea declară pe propria răspundere că nu dețin receptoare de radio. Pentru persoanele juridice textul alineatului (3) al aceluiași articol nu impune o obligație de a declara pe propria răspundere că nu dețin receptoare de radio ca în cazul persoanelor fizice, însă condiționează plata taxei de calitatea de beneficiar, calitate care trebuie dovedită de către reclamantă în conformitate cu art. 249 din N.C.P.C. aplicabil în cauză potrivit art. 3 din Legea de punere în aplicare a acestui cod.
Având în vedere considerentele menționate, instanța de fond a considerat întemeiate susținerile pârâtei din cuprinsul întâmpinării formulate în cauză, astfel că a respins cererea de chemare în judecată.
Împotriva sentinței examinate a promovat apel reclamanta (f.2)
solicitând admiterea apelului, modificarea sentinței atacate și rejudecând admiterea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii
arată că în opinia sa, prin interpretarea pe care o face dispozițiilor Legii nr. 41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, instanța de fond se află într-o gravă eroare, în condițiile în care art. 40 alin. 2 prevedere expres posibilitatea instituită pentru persoanele fizice de a se excepta de această obligație în situația nedeținerii de receptoare radio, art. 40 alin. 3 prevede că obligația de a achita taxa radio incumbă tuturor persoanelor juridice cu sediul social în România, fără a prevedea posibilitatea pentru acestea de a se excepta de la plata taxei radio și de asemenea fără a face trimitere la alineatul precedent.
Așadar, înțelesul noțiunii de beneficiar al serviciului public de radiodifuziune rezultă din chiar cuprinsul Legii nr. 41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, mai precis din cuprinsul art. 40 alin. 3 din acest act normativ, în cazul persoanelor juridice fiind instituite doar derogări legale, art. 40 alin. 6, instituindu-se astfel o prezumție legală că toate persoanele juridice sunt beneficiarele acestui serviciu.
În acest sens, literatura de specialitate statuează faptul că existența unei prezumții legale dispensează de necesitate de a se administra vreo probă în stabilirea situației de fapt pe care legea o presupune, rezultând aplicabilitatea art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca această taxă să fie achitată doar de către cei cu privire la care se poate stabili calitatea de deținător receptor/beneficiar al serviciului respectiv, cum apreciază instanța de fond,
legiuitorul ar fi reglementat și în cazul persoanelor juridice posibilitatea de a se scuti de această obligație printr-o declarație pe proprie răspundere, astfel cum a procedat în cazul persoanelor fizice.
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 1930/_ pe care instanța de fond nu a avut-o în vedere, s-a pronunțat deja pe noțiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004. prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994.
De asemenea, legat de rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care ar trebui să țină seama instanța de judecată, menționează faptul că din punct de vedere
constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței SRR ca și fundamentul plății taxei radio își găsește reglementarea constituțională în art. 31 alin. 5 din Constituția României care stabilește, printre drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare. A. . 2 al acestui articol prevede că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal iar alin. 5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit că serviciile publice radio sunt autonome. Obligația la informare a cetățenilor se corelează cu obligația statului de a-i informa corect, atât dreptul cetățenesc cât și obligația corelativă a statului fiind prevăzute constituțional.
Obligația statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea
și funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune menționate la art. 31 alin. 5 din Constituție. Din această perspectivă este de remarcat faptul că art. 56 alin. 1 din Constituție instituie obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite, desființarea acestor taxe însemnând lipsirea statului de principala resursă financiară pentru suportarea cheltuielii publice aferente concretizării dreptului de informare a cetățeanului și deci afectarea acestui drept, al oricărui cetățean, persoană fizică sau juridică - fiind cunoscut că potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, și persoana juridică este considerată cetățean.
Având în vedere cele menționate, consideră că se poate reține obligativitatea societății pârâte în ceea ce privește plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune.
În drept au fost invocate art. 466, 470 și urm. NCPC, Legea nr.
41/1994.
Prin întâmpinarea formulată (f.11)
intimatul solicită respingerea ca nefundat a apelului și menținerea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală.
În susținerea poziției procesuale
arată intimatul că Legea nr. 41/1994 republicată nu cuprinde o definiție a noțiunii de "beneficiar";, astfel încât sensul acestei noțiuni nu poate fi decât cel comun, respectiv "cel care beneficiază de ceva"; sau "o autoritate, instituție, societate etc. pentru care se face o lucrare";.
Cele două hotărâri de guvern, HG nr. 977/2003 și HG nr.978/2003 au fost atacate prin acțiuni în anulare iar la această oră trebuie să se țină seama de jurisprudența în materie și practica unitară ce decurge din decizia nr. 2102/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Instanța supremă a arătat că u pot fi folosite ca argumente considerentele Guvernului și intervenienților în cauză conform cărora în legislația europeană și pe plan
mondial această taxă reprezintă principala sursă de finanțare a posturilor publice, întrucât dreptul la informare al cetățenilor prin mijloace de informare, radioul și televiziunea publică, nu poate fi transformat într-o obligație. Astfel instanța a anulat art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003 și HG nr.978/2003, impunând practica unitară.
Totodată, prin Decizia nr. 297/2004 a Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate a prev. art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 a fost respinsă, cu motivarea că "obligația prevăzută e text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective";.
Legislația comunitară și recomandările europene cu privire la taxa radio permit statelor să stabilească plata unor taxe radio-tv, indiferent de existența calității de beneficiar. Aceasta reprezintă însă numai o opțiune a statului membru și nu o obligație.
Prin Constituția României nu s-a impus plata taxei radio-tv indiferent de existența calității de beneficiar, iar componentele dreptului la informare prevăzut de art. 31 alin. 15 trebuie interpretate în favoarea cetățeanului.
Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit prin Decizia nr. 607/2011 că prevederile art. 3 alin. 2 din HG nr. 977/2003 adaugă la prevederile art.
40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 republicată și a respins recursurile declarate de S. R. de R. . În acest sens s-a reținut că potrivit art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 sunt obligate la plata taxei doar persoanele beneficiare ale celor două servicii, noțiunea de beneficiar fiind atribuită doar subiectelor de drept care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii.
De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia r. 2/2011 a anulat art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003 decizia fiind irevocabilă și obligatorie pentru instanțele inferioare, fiind astfel impusă pratica judiciară în materie privind nelegalitatea HG nr. 977/2003.
Ca urmare, nu există temei legal în baza căruia să fie solicitată această taxă de la intimată.
Solicită instanței de control judiciar să aibă în vedere că intimata nu beneficiază de aceste servicii, nedeținând la punctul de lucru aparate radio și deci nu poate fi obligată să plătească contravaloarea unui serviciu pe care nu îl utilizează și drept urmare solicită respingerea apelului
La termenul de judecată din data de 5 noiembrie 2013, fixat pentru soluționarea apelului, T. ul, în temeiul art. 137 C.pr.civ. din oficiu a invocat și a pus în discuție excepția necompetenței materiale a acestei instanțe dând eficiență și prevederilor alin. 2 al art. 137 C.pr.civ.
Analizând cu prioritate excepția necompetenței materiale a T. ului Cluj, instanța o va admite, pentru considerentele ce urmează:
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta S. R. De R. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 740 lei, reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, fiind vorba despre raporturi juridice între persoane care au calitatea de profesioniști, astfel cum este definită această calitate prin art.3 alin.2 și 3 C.civ., conform căruia "Sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere. Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ";.
Potrivit dispozițiilor art.36 alin.3 din Legea nr.304/2004 în cadrul tribunalelor funcționează secții sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori si de familie, cauze de contencios administrativ si fiscal, cauze privind conflicte de munca si asigurări sociale, precum si, in raport cu natura si numărul cauzelor, secții maritime și fluviale sau pentru alte materii.
Potrivit art.37 din același act normativ, în domeniile prevăzute de art. 36 alin. (3) se pot înființa tribunale specializate. T. ele specializate sunt instanțe fără personalitate juridică, care pot funcționa la nivelul județelor si al municipiului B. și au, de regulă, sediul în municipiul reședință de județ. T. ele specializate preiau cauzele de competența tribunalului în domeniile în care se înființează.
Prin înființarea T. ului Comercial Cluj, acesta a preluat potrivit dispozițiilor art.37 alin.3 din Legea nr.304/2004 cauzele de competența tribunalului în domeniul în care s-a înființat, respectiv cauzele de natură comercială, în prezent și litigiile dintre sau cu profesioniști.
Se reține în acest sens faptul că, deși criteriul de delimitare a cauzelor prin raportare la dreptul material și-a pierdut funcționalitatea, niciuna dintre normele noului cod civil ori ale Legii nr.71/2011 de punere în aplicare a acestuia, nu interzice separarea litigiilor în care cel puțin una dintre părți are calitatea de profesionist în materia "activităților de producție, comerț sau prestări de servicii"; (expresie care, conform art. 8 din Legea nr. 71/2011, înlocuiește expresiile "acte de comerț";, respectiv "fapte de comerț";) de celelalte litigii care implică profesioniști în alte materii și conferirea competenței de soluționare a primei categorii tribunalelor specializate, astfel cum a procedat, implicit, Consiliul Superior al Magistraturii prin Hotărârea nr. 654/31 august 2011.
Pe de altă parte, dispozițiile art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 au un caracter enunțiativ și nu limitativ prevăzand posibilitatea înființării în cadrul secțiilor civile, a unor complete specializate pentru soluționarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum: cereri în materie de insolvență, concordat preventiv și mandat ad hoc; cereri în materia societăților comerciale și a altor societăți, cu sau fără personalitate împiedicarea ori denaturarea concurenței; cererile privind titlurile de valoare și alte instrumente financiare.
Conform art. 228 din Legea nr. 71/2011, normă specială față de art. 227 din același act normativ, până la data intrării în vigoare a Codului civil, tribunalele comerciale Argeș, Cluj și Mureș se reorganizează ca tribunale specializate sau, după caz, ca secții civile în cadrul tribunalelor Argeș, Cluj și Mureș, în condițiile art. 226.
Stabilirea întregii sfere de competență a tribunalelor specializate revine, conform art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, Consiliului Superior al Magistraturii, dispozițiile art. 227 din Legea nr. 71/2011 vizând doar o parte dintre cauzele de competența tribunalelor specializate, respectiv cele pentru care legile speciale prin raportare la noul Cod civil prevăd expres că anumite cauze sunt de competența tribunalelor comerciale ori, după caz, de competența secțiilor comerciale ale tribunalelor sau curților de apel.
T. ele comerciale Argeș, Cluj și Mureș au fost reorganizate ca tribunale specializate, prin Hotărârea C. nr. 654/31 august 2011. Pentru a pronunța această hotărâre, Consiliul Superior al Magistraturii a avut în vedere volumul de activitate înregistrat la nivelul celor trei tribunale comerciale prin comparație cu volumul de activitate în materie comercială de la alte tribunale situate în localități în care își au sedii curți de apel, similar
cu situația în care se află cele trei tribunale specializate și care au o schemă relativ apropiată cu cea rezultată din comasarea schemei tribunalului specializat cu cea a tribunalului de drept comun.
Deși Consiliul Superior al Magistraturii nu s-a pronunțat expres asupra competenței materiale a tribunalelor specializate, a avut în vedere, în mod neechivoc, volumul de activitate al acestor instanțe, volum care include toate cauzele a căror natură "comercială"; era determinată prin aplicarea dispozițiilor art. 3, art. 4, art. 7, art. 9 și art. 56 din Codicele de comerț din 1887. În consecință, nu se poate reține intenția legiuitorului de a transfera competența de soluționare a acestor cauze în favoarea secțiilor civile ale tribunalelor de drept comun, reorganizarea păstrând în favoarea tribunalelor specializate competența materială în limitele competenței fostelor tribunale comerciale.
Ca urmare, tribunalul va admite excepția necompetenței T. ului Cluj-Secția civilă și va declina competența de soluționare a recursului în favoarea T. ului specializat Cluj.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII DISPUNE
Admite excepția necompetenței materiale a T. ului Cluj.
Declină competența de soluționare a apelului declarat de S. R. de R. împotriva Sentinței civile nr. 695/_, pronunțată în dosarul nr._ al T. ului Cluj, în favoarea T. ului Specializat Cluj.
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședința publică de la 05 Noiembrie 2013
Președinte,
D. T.
Judecător,
S. B.
Grefier,
-C. Ț.
| ← Decizia civilă nr. 1042/2013. Pretenții | Decizia civilă nr. 276/2013. Pretenții → |
|---|
