Acţiune în obligarea pârâţilor la plata diferenţei de preţ datorate ca urmare a încheierii unui contract de vânzare-cumpărare. Admitere
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia nr. 1158 din 26 septembrie 2014
Prin sentinţa civilă nr. 4279/04.03.2013, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosar nr...., s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul R.I., în contradictoriu cu pârâţii O.C.R. şi O.S.V., având ca obiect pretenţii.
Au fost obligaţi pârâţii, în solidar, să plătească reclamantului suma de 48.000 Euro, în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de diferenţa de preţ datorată, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 110/11.01.2008 de către notar Public S.T.D..
Au fost obligaţi pârâţii, în solidar, să plătească reclamantului suma de 11.041 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 5.796 lei reprezintă taxa judiciara de timbru, suma de 5 lei reprezintă timbru judiciar, suma de 900 lei reprezintă contravaloarea taxei de expertiza criminalistica grafica, iar suma de 4.340 lei reprezintă onorariu avocat.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei sale, următoarele:
„Intre reclamantul R.I., prin mandatar R.M., in calitate de vânzător si paratul O.C.R.. căsătorit cu O.S.V.. in calitate de cumpărător s-a încheiat contractul de vânzare-cumparare autentificat sub nr. 110/11.01.2008 de către Notar Public S.T.D. (f. 6-7), avand ca obiect vânzarea de către vânzător in favoarea cumparatorului a dreptului de proprietate asupra imobilului teren situat in Cluj-Napoca, jud. Cluj, inscris in C.F. nr. 171562 Cluj-Napoca,
A+1, cu nr. cad. 13542, teren arabil in suprafata totala de 6.833 mp. Pretul terenului a fost convenit de parti la suma de 105.000 Euro, din care suma de 57.000 Euro s-a primit anterior semnarii contractului autentic de vanzare-cumparare, iar pentru diferenta de pret de 48.000 Euro cumparatorul urma sa ii instraineze vanzatorului un apartament cu o camera situat in Cluj-Napoca, str. X. nr. 73, apartamentul urmand sa fie finalizat pana cel mai tarziu la data de
31.12.2008, data pana la care urma sa fie incheiat si contractul autentic de vanzare-cumparare avand ca obiect acest apartament (art. 3 alin. 1, f. 6).
Prin art. 3 alin. 3 din contractul mentionat mai sus partile au convenit ca „In cazul nerespectarii clauzei de mai sus privind executia apartamentului, vanzatorul va putea acorda termene de gratie sau va putea solicita achitarea restului de pret in numerar” (f. 6).
In data de 10.03.2009 intre SC C.I. SRL in calitate de vanzator si D.A.G. in calitate de cumparator s-a incheiat un antecontract de vanzare-cumparare sub semnatura privata, si anume antecontractul de vanzare-cumparare nr. 46 din 10.03.2009, avand ca obiect construirea de catre vanzator si apoi vanzarea catre cumparator a unui apartament cu doua camere situat in Cluj-Napoca, str. X. nr. 73, jud. Cluj, pretul fiind convenit de parti la suma de
30.000 Euro (f. 13-17).
La data de 07.09.2009 s-a incheiat un act aditional la acest antecontract de vanzare-cumparare, tot sub semnatura privata, si anume actul aditional nr. 1/07.09.2009 (f. 36), prin care cumparatoarea D.A.G. a cesionat antecontractul de vanzare-cumparare nr. 46 din
10.03.2009 in favoarea d-lui O.C.R., pretul cesiunii fiind de 48.000 Euro.
Doua zile mai tarziu, la data de 09.09.2009 s-a incheiat un act aditional sub semnatura privata la contractul de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 110/11.01.2008 de catre Notar Public S.T.D., si anume actul aditional nr. 1/09.09.2009 la contractul de vanzare-cumparare nr. 110/11.01.2008, prin care art. 3 al contractului de vanzare-cumparare a fost modificat in felul urmator: „Iar pentru restul de 48.000 euro O.C.R. face dovada prin semnarea acestui act aditional, ca a achitat integral pretul apartamentului situat in Cluj-Napoca, str. X. nr. 73, ap. 8, situat la parter, scara 3, inscris in C.f. nr. 169811, nr. cadastral 13039, mai mult apartamentul are 2 camere nu o camera cum a fost stipulat in contractul de vanzare-cumparare autentic, finalizarea si incheierea contractului autentic neputandu-se realiza datorita intarzierilor in executie ale firmei S.C. C.I. S.R.L., cu sediul in Cluj-Napoca, ..., reprezentata prin adm.
B.N.” (f. 37). Prin acelasi act aditional SC C.I. SRL a recunoscut ca a primit de la O.C.R. suma integrala de 48.000 euro si si-a asumat obligatiile de finalizare, predare a apartamentului si incheiere a contractului autentic cu dl. R.I.. In acest act aditional a fost stipulata si urmatoarea clauza: „Prin prezentul act aditional se dovedeste ca D-nul O.C.R. si-a indeplinit toate obligatiile ce rezultau din contractul de vanzare-cumparare autentic semnat intre dansul si D-nul R.I. prin mandatara R.M.”. Acest act aditional a fost semnat de catre paratul O.C.R. si de catre mandatara reclamantului R.I., d-na R.M..
Ulterior, in data de 10.03.2010 s-a incheiat cesiunea de contract nr. 1/10.03.2010, sub semnatura privata, intre dl. O.C.R. in calitate de cedent, dl. R.I. prin mandatar R.M. in calitate de cesionar si d-na D.A.G., in care s-a stipulat ca in schimbul datoriei de 48.000 euro datorata de cedent cesionarului, cedentul ii cesioneaza cesionarului Antecontractul de vanzare-cumparare nr. 46/10.03.2009 incheiat cu SC C.I. SRL. In art. IV din cesiunea de contract s-a mentionat ca cesiunea reprezinta o novatie cu schimbarea obiectului datoriei, prin care se stinge datoria cedentului fata de cesionar, de 48.000 euro, cesionarul declarand expres faptul ca nu mai are nici o pretentie de la cedent in ceea ce priveste datoria de 48.000 euro (f. 1819).
Din raportul de expertiza criminalistica grafica efectuat de catre Laboratorul Interjudetean de Expertize Criminalistice Cluj a rezultat ca cesiunea de contract a fost semnata de catre mandatara reclamantului, d-na R.M. (f. 47-53).
Chestiunea in speta este aceea de a stabili daca prin actul aditional nr. 1/09.09.2009 la contractul de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 110/11.01.2008 de catre Notar Public S.T.D. si prin cesiunea de contract nr. 1/10.03.2010 s-a stins obligatia paratului O.C.R. de a-i instraina reclamantului, in contul diferentei de pret de 48.000 euro, un apartament cu o camera situat in Cluj-Napoca, str. X. nr. 73, pana la data de 31.12.2008 sau ulterior acestei date, deci daca prin actele mentionate mai sus paratul O.C.R. si-a indeplinit sau nu toate obligatiile izvorâte din contractul de vânzare-cumparare autentificat sub nr. 110/11.01.2008 de către Notar Public S.T.D..
Din analiza tuturor probelor administrate in cauza si a dispoziţiilor legale incidente, instanţa a apreciat ca paratul O.C.R. nu si-a îndeplinit fata de reclamant toate obligaţiile izvorâte din contractul de vânzare-cumparare autentificat sub nr. 110/11.01.2008 de catre Notar Public S.T.D., si anume paratul O.C.R. nu i-a instrainat reclamantului un apartament cu o camera situat in Cluj-Napoca, str. X. nr. 73, pana la data de 31.12.2008, nici ulterior acestei date, nici nu a incheiat cu reclamantul contract autentic de vanzare-cumparare avand ca obiect acest apartament.
Pentru a ajunge la aceasta concluzie instanta a avut in vedere faptul ca contractul de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 110/11.01.2008 de catre Notar Public S.T.D. (f. 6-7) este un contract incheiat in forma autentica. Prin urmare, in temeiul principiului simetriei formelor, orice modificare a oricarei clauze din acest contract trebuie incheiata in forma autentica, sub sanctiunea nulitatii absolute. In speta, actul aditional nr. 1/09.09.2009 la contractul de vanzare-cumparare nr. 110/11.01.2008 a fost incheiat sub semnatura privata, cu nerespectarea principiului simetriei formelor. In consecinta, nefiind incheiat in forma autentica, actul aditional nr. 1/09.09.2009 la contractul de vanzare-cumparare nr. 110/11.01.2008 este lovit de nulitate absoluta. Nu prezinta relevanta sub acest aspect buna sau reaua credinta a partilor, deoarece nesocotirea formei solemne, autentice, este sanctionata cu nulitatea absoluta indiferent de buna sau de reaua-credinta a partilor. Fiind lovit de nulitate absoluta, actul aditional nr. 1/09.09.2009 la contractul de vanzare-cumparare nr. 110/11.01.2008 nu a putut produce efectul urmarit, acela de a modifica art. 3 al contractului de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 110/11.01.2008 de catre Notar Public S.T.D..
Rezulta ca art. 3 al contractului de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 110/11.01.2008 de catre Notar Public S.T.D. a ramas in forma initiala.
In privinta cesiunii de contract nr. 1/10.03.2010, instanta a observat ca prin aceasta cesiune de contract s-a urmarit schimbarea obiectului datoriei de 48.000 Euro pe care dl. O.C.R. o avea fata de dl. R.I. in temeiul contractului de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 110/11.01.2008 de catre Notar Public S.T.D. si stingerea acestei datorii. Ca atare, si prin cesiunea de contract nr. 1/10.03.2010 partile au urmarit modificarea contractului de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 110/11.01.2008 de catre Notar Public S.T.D. in sensul stingerii datoriei de 48.000 Euro pe care dl. O.C.R. o avea fata de dl. R.I.. Or, asa cum am aratat mai sus, orice modificare a oricarei clauze din contractul autentic trebuie incheiata in forma autentica, sub sanctiunea nulitatii absolute. Avand in vedere ca cesiunea de contract nr. 1/10.03.2010 a fost incheiata sub semnatura privata, rezulta ca cesiunea de contract nr. 1/10.03.2010 este lovita de nulitate absoluta si, prin urmare, nu poate produce efectele urmarite, de schimbare a obiectului datoriei si de stingere a datoriei cedentului fata de cesionar. Nu prezinta relevanta faptul ca pe cesiunea de contract apare atestarea datei, a identitatii partilor si a continutului actului de catre un consilier juridic, deoarece aceasta atestare nu confera inscrisului caracterul de inscris autentic. Cesiunea de contract ramane un simplu inscris sub semnatura privata.
In consecinta, instanta a apreciat ca, datorita nerespectarii principiului simetriei formelor, atat actul aditional nr. 1/09.09.2009 la contractul de vanzare-cumparare nr. 110/11.01.2008, cat si cesiunea de contract nr. 1/10.03.2010 sunt lovite de nulitate absoluta si, ca atare, nu au putut modifica contractul de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 110/11.01.2008 de catre Notar Public S.T.D., astfel incat acest contract a ramas in forma sa initiala.
In aceste conditii, instanta a observat ca paratul O.C.R. nu si-a indeplinit obligatia asumata prin art. 3 alin. 1 din contractul de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 110/11.01.2008 de catre Notar Public S.T.D., aceea ca pentru diferenta de pret de 48.000 Euro cumparatorul sa ii instraineze vanzatorului R.I. un apartament cu o camera situat in Cluj-Napoca, str. X. nr. 73, apartamentul nefiind finalizat pana la data de 31.12.2008, nici ulterior
acestei date si nefiind incheiat nici contractul autentic de vanzare-cumparare avand ca obiect acest apartament.
Or, in aceasta situatie vanzatorul R.I. are dreptul sa solicite restul de pret de 48.000 Euro in numerar, in temeiul art. 3 alin. 3 din contractul de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 110/11.01.2008 de catre Notar Public S.T.D. (f. 6), ceea ce reclamantul a si facut prin formularea cererii de chemare in judecata.
Instanta a observat ca actiunea reclamantului este intemeiata, este o actiune in executarea unui contract valabil incheiat, situatia fiind simpla: vanzatorul are dreptul la plata diferentei de pret pentru terenul vandut cumparatorului, avand in vedere ca potrivit art. 1361 din vechiul cod civil (aplicabil in speta fata de data incheierii contractului de vanzare-cumparare) principala obligatie a cumparatorului este de a plati pretul.
Dincolo de aspectele aratate mai sus, instanta a apreciat ca, chiar daca nu s-ar tine seama de principiul simetriei formelor, nu s-ar putea considera ca cumparatorul O.C.R. si-a indeplinit obligatia de plata a diferentei de pret fata de vanzatorul R.I.. Aceasta deoarece imobilul cesionat, situat in Cluj-Napoca, str. X. nr. 73, ap. 8, jud. Cluj, nu a mai fost construit, constructorul SC C.I. SRL aflandu-se in procedura insolventei, iar reclamantul nu s-a inscris la masa credala, insa d-na D.A.G. apare inscrisa ca si creditor la masa credala (f. 31-33). Or, nu se poate admite ca o creanta certa, de 48.000 Euro, reprezentand diferenta de pret, sa fie transformata intr-o creanta incerta, deoarece contractul de vanzare-cumparare nu este un contract aleatoriu. Interesant este si faptul ca dosarul de insolventa este din data de
26.02.2010, data la care cesiunea de contract nr. 1/10.03.2010 nu fusese inca incheiata. Or, aceasta dovedeste reaua-credinta a paratului O.C.R., care a cesionat antecontractul de vanzare-cumparare reclamantului dupa ce exista deja pe rolul Tribunalului Specializat Cluj un dosar de insolventa cu privire la constructorul acelui apartament.
Instanta a apreciat ca se justifica obligarea in solidar a paratilor la plata diferentei de pret catre reclamant, deoarece in baza contractului de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 110/11.01.2008 de catre Notar Public S.T.D. atat dl. O.C.R., cat si d-na O.S.V. au devenit proprietari ai terenului cumparat de la reclamant, bunul intrand in proprietatea comuna devalmasa a sotilor. Prin urmare, si datoria reprezentand diferenta de pret este o datorie comuna a sotilor.
In consecinta, instanta a apreciat ca cererea de chemare in judecata este intemeiata si a fost admisa.
Fata de considerentele de mai sus, vazand prevederile art. 969 alin. 1 din vechiul Cod civil si ale art. 1361 din vechiul Cod civil, instanta a admis cererea de chemare in judecata formulată de către reclamantul R.I. în contradictoriu cu paratii O.C.R. si O.S.V., avand ca obiect pretenţii.
In consecinta, instanta a obligat paratii, in solidar, să plătească reclamantului suma de
48.000 Euro, in echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua platii, cu titlu de diferenta de pret datorata in temeiul contractului de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 110/11.01.2008 de catre Notar Public S.T.D..
Instanta a observat ca paratii O.C.R. si O.S.V. se afla in culpa procesuala, iar reclamantul R.I. a solicitat obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de acest litigiu. Vazand prevederile art. 274 alin. 1 si ale art. 277 din vechiul Cod de procedura civila, instanta a obligat paratii, in solidar, să plătească reclamantului suma de 11.041 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 5.796 lei reprezintă taxa judiciara de timbru, suma de 5 lei reprezintă timbru judiciar, suma de 900 lei reprezintă contravaloarea taxei de expertiza criminalistica grafica, iar suma de 4.340 lei reprezintă onorariu avocat (f. 4, 22, 23, 44, 60)”.
Împotriva acestei sentinţe au declarat, în termen legal, recurs, recalificat în apel, pârâţii O.C.R. si O.S.V., solicitând schimbarea acesteia, in sensul respingerii acţiunii, cu cheltuieli de judecata.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul R.I. a solicitat respingerea apelului şi obligarea apelanţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Tribunalul Cluj, prin decizia civilă nr. 189/A/18.03.2014, pronunţată în dosar nr...., a respins ca nefondat apelul pârâţilor, cu consecinţa menţinerii în tot a sentinţei apelate.
Au fost obligaţi apelanţii să plătească intimatului R.I. suma de 4.000 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul a reţinut în considerentele deciziei sale, următoarele:
„Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 110/11.01.2008 de SCN „N.” reclamantul R.I., prin mandatar R.M., a vândut pârâţilor O.C.R. şi O.S.V. imobilului teren situat în Cluj-Napoca, jud. Cluj, înscris in C.F. nr. 171562 Cluj-Napoca, A+1, cu nr. cad. 13542, teren arabil în suprafaţă totală de 6.833 mp, pentru preţul de 105.000 euro, din care suma de 57.000 euro s-a primit anterior încheierii contractului iar pentru diferenţa de preţ de 48.000 euro cumpărătorul urma să îi înstrăineze vânzătorului un apartament cu o camera situat in Cluj-Napoca, str. X. nr. 73, apartamentul urmând să fie finalizat până cel mai târziu la data de 31.12.2008.
Prin art. 3 alin. 3 din contract părţile au convenit ca în cazul nerespectării clauzei privind execuţia apartamentului, vânzătorul va putea acorda termene de graţie sau va putea solicita achitarea restului de preţ în numerar.
Aşadar, tribunalul reţine că obligaţia asumată de pârâţi prin acest contract a fost aceea de a transmite în favoarea reclamantului un apartament cu o camera situat in Cluj-Napoca, str. X. nr. 73 până cel mai târziu la data de 31.12.2008, cu posibilitatea ca acesta să acorde termene de graţie, ori să achite suma de 48.000 euro.
Reclamantul a susţinut că pârâţii nu şi-au îndeplinit această obligaţie, în timp ce pârâţii s-au apărat în faţa primei instanţe prin invocarea unor acte juridice încheiate ulterior, care au avut ca efect stingerea creanţei.
Astfel, prin antecontractul de vânzare-cumpărare nr. 46 din 10.03.2009 SC C.I. SRL sa obligat că construiască şi să vândă numitei D.A.G. apartamentul nr.8 situat in Cluj-Napoca, str. X. nr. 73, jud. Cluj, pentru preţul de 30.000 euro.
La data de 07.09.2009 s-a încheiat un actul adiţional nr.1 la acest antecontract, tot sub semnătura privată, prin care numita D.A.G. a cesionat antecontractul în favoarea pârâtului O.C.R., preţul cesiunii fiind de 48.000 euro.
Prin actul adiţional nr.1/09.09.2009 la contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 110/11.01.2008, sub semnătură privată, art. 3 al contractului de vânzare-cumpărare a fost modificat după cum urmează: „Iar pentru restul de 48.000 euro O.C.R. face dovada prin semnarea acestui act adiţional, ca a achitat integral preţul apartamentului situat in Cluj-Napoca, str. X. nr. 73, ap. 8, situat la parter, scara 3, înscris in C.f. nr. 169811, nr. cadastral 13039, mai mult apartamentul are 2 camere nu o camera cum a fost stipulat in contractul de vânzare-cumparare autentic, finalizarea si încheierea contractului autentic neputându-se realiza datorita întârzierilor in execuţie ale firmei S.C. C.I. S.R.L. ... Prin prezentul act adiţional se dovedeşte ca D-nul O.C.R. si-a îndeplinit toate obligaţiile ce rezultau din contractul de vânzare-cumparare autentic semnat intre dansul si D-nul R.I. prin mandatara R.M.”.
La data de 10.03.2010 s-a încheiat cesiunea de contract nr. 1/10.03.2010, tot sub semnătura privată, între pârâtul O.C.R. în calitate de cedent, reclamantul R.I. prin mandatar R.M. în calitate de cesionar şi numita D.A.G., în care s-a stipulat că în schimbul datoriei de
48.000 euro datorată de cedent cesionarului, cedentul îi cesionează cesionarului antecontractul
de vânzare-cumpărare nr. 46/10.03.2009 încheiat cu SC C.I. SRL. Se menţionează că cesiunea reprezintă o novaţie cu schimbarea obiectului datoriei, prin care se stinge datoria cedentului faţă de cesionar, de 48.000 euro, cesionarul declarând expres faptul că nu mai are nici o pretenţie de la cedent în ceea ce priveşte datoria de 48.000 euro.
Tribunalul reţine că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 110/11.01.2008 de SCN „N.” s-au născut două obligaţii, prima a reclamantului de a transmite dreptul de proprietate asupra terenului înscris in C.F. nr. 171562 Cluj-Napoca, A+1, cu nr. cad. 13542, a doua a pârâţilor de a achita preţul pentru bunul vândut. Părţile au stabilit ca pentru diferenţa de 48.000 euro din preţul total de 105.000 euro, pârâţii să transmită în favoarea reclamantului un apartament cu o camera situat in Cluj-Napoca, str. X. nr. 73 ori să achite suma menţionată.
Din actele sub semnătură privată menţionată rezultă că în schimbul datoriei de 48.000 euro, pârâtul i-a cesionat reclamantului antecontractul de vânzare - cumpărare nr. 46/10.03.2009, fiind evident că este vorba despre o obligaţie diferită faţă de aceea asumată la data de 11.01.2008, criticile apelanţilor sub acest aspect fiind nefondate.
Pentru ca cesionarea antecontractului să poată fi considerată o stingere a obligaţiei iniţiale, este necesar să se stabilească în prealabil faptul că părţile au înţeles să modifice unul dintre elementele esenţiale ale contractului autentic, prima instanţă reţinând în mod corect că în temeiul principiului simetriei formelor această modificare trebuia cuprinsă într-un înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute.
În consecinţă, această presupusă nouă obligaţie a pârâţilor, de a cesiona antecontractul, nu este valabilă pentru lipsa formei autentice, iar raportul obligaţional dintre părţi nu s-a modificat, continuând să subziste vechea obligaţie.
În apel pârâţii au susţinut că prin încheierea actelor sub semnătură privată a intervenit o dare în plată.
Conform dispoziţiilor art.1100 C.civ. darea în plată este operaţia juridică prin care debitorul execută către creditor o altă prestaţie decât aceea la care s-a obligat.
Pentru a produce efectele unei plăţi, de stingere a obligaţiei, darea în plată trebuie să îndeplinească toate condiţiile de formă şi de fond ale contractului prin care s-a stabilit obligaţia, în speţă inclusiv forma autentică a actului.
Mai mult, pentru valabilitatea dării în plată este necesar ca debitorul care trebuie să dea un bun individual determinat să fie proprietarul acestuia, să transfere dreptul de proprietate şi să predea bunul, concomitent cu acceptarea de către creditor a înlocuirii prestaţiei iniţiale.
În speţă, condiţiile menţionate nu sunt îndeplinite, atât timp cât actul este încheiat sub semnătură privată iar pârâtul O.C.R. nu este proprietarul apartamentului situat in Cluj-Napoca, str. X. nr. 73, ap. 8, aceasta cesionând doar o promisiune de vânzare-cumpărare, astfel încât criticile apelanţilor sunt nefondate.
Pentru toate motivele expuse mai sus, tribunalul consideră că apelul declarat de pârâţi este nefondat, urmând ca în baza art.296 C.proc.civ. să îl respingă şi să păstreze sentinţa atacată, aceasta fiind legală şi temeinică.
În baza art.274 C.proc.civ. apelanţii vor fi obligaţi să plătească intimatului R.I. suma de 4000 lei cheltuieli de judecata în apel, reprezentând onorariul avocaţial”.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs, în termen legal, pârâţii O.C.R. şi O.S. V., solicitând, în temeiul art. 304 pct. 9 C.pr.civ., admiterea recursului, schimbarea sentinţei apelate, in sensul admiterii apelului si, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii formulate de către reclamant ca nefondata; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului a fost reprodus dispozitivul deciziei recurate, în parte considerentele reţinute în această decizie, arătându-se de către recurenţi că, în considerentele deciziei recurate, se reţine faptul că nu pot fi primite susţinerile pârâţilor, potrivit cărora, prin cesionarea antecontractului de vânzare-cumpărare s-a stins obligaţia iniţiala a pârâţilor de a achita diferenţa de preţ aferenta terenului înstrăinat, in cuantum de 48.000 euro, întrucât, in fapt, prin aceasta operaţiune părţile ar fi modificat unul din elementele esenţiale ale contractului autentic, printr-un act care nu a îmbrăcat forma autentica, acest act fiind, aşadar, lovit de nulitate absoluta.
Pe cale de consecinţa, instanţa de apel a considerat ca raportul obligaţional dintre părţi a rămas neschimbat.
Totodată, se susţine ca operaţiunea nu poate reprezenta nici o dare in plata întrucât, pentru a produce efectele juridice ale unei plăţi, darea in plata trebuie sa îndeplinească toate condiţiile de forma si de fond ale contractului prin care s-a stabilit obligaţia, in speţa fiind, aşadar, necesara forma autentica.
Totodată, este necesar ca debitorul care trebuie sa dea un bun individual determinat sa fie proprietarul acestui bun, sa transfere dreptul de proprietate si sa predea bunul, concomitent cu acceptarea de către creditor a înlocuirii prestaţiei iniţiale.
Or, atâta vreme cat actul perfectat intre pârâţi si reclamantul intimat a fost încheiat sub semnătura privata, iar pârâţii nu erau proprietarii apartamentului menţionat in antecontractul de vânzare cumpărare, criticile pârâţilor invocate in apel nu pot fi primite.
Ca si temei de drept aplicabil, arată recurenţii, instanţa de apel retine incidenţa art. 1100 Cod Civil.
Argumentele reţinute de către instanţa de recurs nu pot fi primite, ele fiind, în opinia recurenţilor, rezultatul aplicării greşite a legii, pentru motivele care urmează:
Argumentul central reţinut de către instanţa de fond si mai apoi de către instanţa de recurs este ca actele încheiate ulterior perfectării contractului de vânzare-cumpărare autentic au caracterul unor acte modificatoare ale acestuia si ca acestea sunt lovite de nulitate absoluta, nerespectând condiţia de a fi perfectate de asemenea in forma autentica.
Aşadar, s-a reţinut ca singurul act care nu este lovit de nulitate absoluta rămâne contractul autentic de vânzare cumpărare, in temeiul căruia recurenţii au obligaţia de a achita o diferenţa de preţ de 48.000 euro, aceasta obligaţie nefiind îndeplinita.
Totodată, data fiind nulitatea absoluta a actelor subsecvente, se considera ca aceasta obligaţie esenţiala a rămas nemodificata.
În realitate, aceste acte ulterioare (printre care se număra si actul denumit de către părţi „Cesiune de contract", perfectat la data de 10.03.2010) nu pot fi calificate ca si acte modificatoare.
Actul la care pârâţii au făcut referire, prin care s-a stins in mod neechivoc de către părţi orice obligaţie a pârâţilor de achitare a unei sume de bani, derivând din contractul autentic de vânzare cumpărare, este un act care modifica modalitatea de executare a obligaţiei, si nicidecum chiar obligaţiile esenţiale ale părţilor, convenite prin contractul de vânzare-cumpărare.
Or, in aceste condiţii, actul in discuţie trebuie sa fie interpretat, in sensul in care produce efecte juridice, iar criticile instanţei de apel, care retine ca acesta trebuia sa îmbrace forma autentica, nu pot fi primite.
Totodată, este esenţial a se observa că intenţia părţilor la momentul la care au încheiat actul denumit „Cesiune de contract" (indiferent cum s-ar califica din punct de vedere juridic acest act) a fost intenţia neîndoielnica de a se desocoti, menţionând in mod expres faptul ca „Cesionarul" (in speţa, vânzătorul din contractul autentic ele vânzare cumpărare) nu mai are nici o pretenţie de la Cedent in ceea ce priveşte datoria de 48.000 euro.
Aşa cum s-a arătat si cu ocazia judecării apelului, din conţinutul actului încheiat la data de 10.03.2010 rezulta ca intenţia clara a părţilor, care se regăseşte textual la art. I. din acest contract, este de a ceda, in schimbul datoriei de 48.000 euro, beneficiul antecontractului de vânzare cumpărare.
Or, aceasta clauza, coroborata cu cea cuprinsa la art. V (prin care cesionarul declara expres ca nu mai are nicio pretenţie de la cedent in legătura cu plata sumei de 48.000 euro) denota clar şi fără niciun dubiu intenţia pârtilor de stingere a debitului de 48.000 euro, precum si caracterul de dare in plata a operaţiunii realizate prin acest contract.
In al doilea rând, in speţa, in urma încheierii operaţiunii juridice din data de
10.03.2010, raportul dintre intimat si pârâţi s-a stins, prin cesionarea beneficiului antecontractului de vânzare cumpărare, intr-un raport intre intimat si promitentul cumpărător din acel contract.
Se susţine apoi ca in speţa nu ar fi întrunite condiţiile pentru a exista o dare in plata, întrucât in cazul darii in plata trebuie ca debitorul sa execute o prestaţie concomitent cu plata.
Prezumând faptul ca ceea ce a dorit sa se afirme este faptul ca in cazul dării in plata este necesar ca debitorul sa execute o prestaţie concomitent cu încheierea actului de dare in plata, pârâţii solicită să se observe ca aceasta condiţie este pe deplin întrunită.
Astfel, la data la care s-a încheiat convenţia din data de 10.03.2010, cesionarul a dobândit toate drepturile si obligaţiile derivând din antecontractul de vânzare cumpărare in care cedentul era parte.
Or, in aceste condiţii, in locul dreptului de creanţa de 48.000 euro pe care intimatul îl deţinea faţă de pârâţi, acesta a dobândit un drept de creanţa împotriva promitentului vânzător din cadrul antecontractului de vânzare cumpărare in care recurentul era parte.
O astfel de situaţie nu reprezintă nicidecum „vinderea unui bun viitor", cum retine instanţa de apel, ci se concretizează in naşterea concomitenta si neîndoielnica a unui drept de creanţa, nemijlocit, in favoarea intimatului, la chiar momentul perfectării convenţiei de dare in plata.
Trebuie astfel in mod cert a sa face distincţia intre situaţia in care partite încheie o convenţie de dare in plata prin care tot ce face debitorul este sa arate ca se angajează sa transmită in viitor creditorului un drept de proprietate asupra unui bun care nu exista la data încheierii actului de dare in plata (ipoteza la care face referire intimatul) si situaţia in care la data încheierii actului de dare in plata, in contul datoriei, debitorul ii cesionează creditorului beneficiul unui contract, existent si valabil la data încheierii actului de dare in plata, care concomitent cu încheierea convenţiei îl constituie in patrimoniu un drept de creanţa care poate fi supus executării.
Or, în aceste condiţii, este cert ca actul perfectat de către părţi la data de 10.03.2010 întruneşte toate condiţiile necesare pentru a constitui un act de dare in plată.
În fine, in ceea ce priveşte cele reţinute de către instanţa de apel, potrivit cărora actul de dare in plata trebuia sa îmbrace forma autentica, se solicită instanţei să constate faptul ca aceste susţineri nu pot fi primite.
Pe de o parte, art. 1100 Cod Civil (singurul temei de drept material reţinut de către instanţa de apel in cadrul sentinţei recurate) nu prevede ia niciun moment o astfel de exigenţă.
Apoi, este absurd ca in cazul in care un contract se încheie in forma autentica, iar părţile ulterior executa obligaţiile menţionate in cadrul acestui contract in alta modalitate decât cea prevăzuta in cuprinsul acestui contract autentic, ambele recunoscând, in mod explicit executarea contractului, aceasta executare sa rămână lipsita de efecte.
Pentru exemplificare, este prezentata situaţia in care se încheie un contract autentic de vânzare cumpărare, iar ulterior părţile, printr-un înscris sub semnătura privata, arata ca preţul vânzării a fost achitat integral de către cumpărător.
Or, in acest caz, este absurd sa se afirme, ca înscrisul care constata plata trebuia sa fie încheiat in forma autentica, totodată, urmând aceeaşi linie de idei, ori de cate ori contractul de vânzare este încheiat in forma autentica si vânzătorul emite o chitanţa liberatorie (care in mod firesc nu îmbracă forma autentica), aceasta ar fi lipsita de efecte juridice prin faptul ca nu îmbracă aceeaşi forma ca actul autentic de vânzare cumpărare.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul reclamant R.I. a solicitat, în principal, să se constate nulitatea recursului iar în subsidiar, să se respingă recursul formulat de pârâţii O. ca netemeinic, să se menţină decizia civilă nr. 189/A/2013 a Tribunalului Cluj şi sentinţa civilă nr. 4279/2013, pronunţată de Judecătoria Cluj, ca temeinice şi legale, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea întâmpinării s-a arătat că principala critică adusă sentinţei instanţei de fond vizează o pretinsă greşeală în aplicarea legii, în ceea ce priveşte interpretarea actului de cesiune din data de 10.03.2010, care, ar avea în opinia apelanţilor natura juridică a unui act de dare în plată şi a efectelor juridice ale acestui act.
In opinia intimatului, se impune cu prioritate constatarea nulităţii recursului, pentru că, prin intermediul motivelor formulate se cere în principal reevaluarea stării de fapt reţinută de către Instanţa de Apel.
Astfel în motivarea deciziei atacate (pag. 10) se reţine pe larg, ca stare de fapt relevantă, că obligaţia asumată prin contractul iniţial de vânzare, respectiv cesiunea oferită ulterior sunt două obligaţii distincte.
Pentru ca să fie stinsă cea iniţială trebuie în prealabil ca să se stabilească faptul că părţile au înţeles să modifice unul dintre elementele esenţiale ale contractului autentic.
Prin recursul formulat se solicită a se analiza o altă stare de fapt, vădit străină de probele de la dosar, anume că actele încheiate ulterior actului autentic ar reprezenta o modalitate de executare a obligaţiei (pag. 2 ultimul aliniat recurs).
În subsidiar, reclamantul consideră recursul nefondat pentru următoarele considerente:
Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, recurenţii susţin, invocând o greşită aplicare a legii în apel, că actul invocat ca temei pentru stingerea obligaţiei asumate prin contractul de vânzare iniţial, ar reprezenta "un act care modifică modalitatea de executare a obligaţiei" (pag. 2 ultimul aliniat recurs).
Pe de o parte şi o modificare a modalităţii de executare a obligaţiei reprezintă tot o modificare a contractului iniţial, astfel încât chiar recurenţii confirmă, prin chiar propria susţinere, justeţea raţionamentului juridic al instanţei de apel.
Pe de altă parte, dacă se analizează conţinutul înscrisului invocat ca temei pentru darea în plată, se observă că acesta nu poate fi în nici un fel interpretat în acest sens.
Sub aspect formal, actul este denumit cesiune de contract, având ca obiect transmiterea unei poziţii contractuale într-o promisiune de vânzare, care ar conferi un drept de a pretinde în viitor constructorului să ne transmită proprietatea asupra unui apartament.
La punctul IV în actul pretins redactat de către un consilier juridic se precizează expres că operaţiunea reprezintă o novaţie cu schimbarea obiectului datoriei, care are ca efect o modificare şi nu o stingere a datoriei.
Această modificare a datoriei atrage automat modificarea contractului iniţial de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 110/11.01.2008 de Societatea civilă Notarială N., care nu putea fi încheiată decât în formă autentică.
Prin aceasta s-a încercat nelegal modificarea contractului iniţial prin înlocuirea obligaţiei cumpărătorului de predare a apartamentului, garantată cu posibilitatea de a solicita plata diferenţei de preţ în caz de neîndeplinire a obligaţiei, cu cedarea poziţiei într-o promisiune de vânzare evident fără posibilitate de realizare (la aceea dată era deja înregistrată cererea de deschidere a procedurii insolvenţei constructorului), aspect cunoscut de cedent.
În plus forţa juridică a unei cesiuni de contract sub imperiul vechii reglementări era una discutabilă, eventualele sale efecte depinzând de acceptarea şi executarea din partea părţii cedate.
Nici un fel de altă "intenţie reală a părţilor" în sensul unei convenţii de dare în plată nu rezultă din cuprinsul actului.
Dimpotrivă, dacă se coroborează acest înscris cu Actul adiţional nr. 1, la care se face trimitere, se poate observa că acesta este neîncheiat în forma autentică - şi are ca obiect o nelegală modificare a art. 3 din contractul autentic de vânzare-cumpărare, şi la final se prevede că este parte integrantă din contractul autentic de vânzare cumpărare la care face referire.
Prin această nelegală modificare de contract s-a urmărit, profitând de lipsa de consiliere a notarului pentru parte, crearea unei aparenţe de modificare a contractului în sensul înlocuirii obligaţiei iniţiale de a preda un anumit apartament sau în caz contrar, de plată a diferenţei de preţ, cu o altă obligaţie de a preda un alt apartament însă fără a mai exista obligaţia de plată a diferenţei de preţ în caz de nepredare a apartamentului, garanţie stipulată de notar pentru protecţia înstrăinătorului.
Reaua credinţă a pârâţilor rezidă şi din faptul că formularea clauzelor creează impresia că aceştia vor transmite proprietatea unui apartament cu două camere în loc de unul cu o cameră ca o compensaţie pentru întârzierea în executarea obligaţiilor, plasând la final fraudulos o clauză care să permită invocarea unei pretinse modificări a contractului de vânzare formulată de o manieră neinteligibilă pentru un semnatar lipsit atât de cunoştinţe juridice cât şi de consiliere.
În continuare pârâţii utilizează aceeaşi metodă în sensul că se insistă asupra faptului că aceştia ar fi depus toate diligentele pentru îndeplinirea obligaţiei (art. III din cesiune, raportat la fraza doi din Actul adiţional), ceea ce denotă natura reală a actului, de justificare a demersurilor făcute pentru îndeplinirea obligaţiilor, după care, la articolul următor se strecoară sub umbrela unor termeni juridici inaccesibili unei persoane fără studii juridice o modificare a contractului iniţial, printr-o schimbare a obligaţiei şi o renunţare la garanţie.
În opinia reclamantului, dacă se analizează real şi logic cele convenite, avem de a face cu o justificare din partea debitorului a demersurilor efectuate pentru îndeplinirea obligaţiei aşa cum a fost convenită, prin dovedirea vocaţiei de a dobândi, în viitor, proprietatea asupra unui apartament, cedarea poziţiei contractuale având semnificaţia juridică a unei delegaţii imperfecte din perspectiva contractului iniţial, constructorul care întârzia foarte mult în realizarea construcţiei fiind acceptat ca debitor, alături de debitorul iniţial, pentru ca să primească creditorul un orizont palpabil pentru îndeplinirea obligaţiei.
În cuprinsul recursului se invocă o greşită aplicare a legii în ceea ce priveşte instituţia dării în plată. Şi dacă s-ar trece peste faptul că o dare în plată nu rezultă nici din intenţia părţilor şi nici din conţinutul înscrisului invocat de recurenţi în acest sens, în speţă nu sunt îndeplinit condiţiile legii pentru a exista o dare în plată, cu consecinţele juridice aferente.
Pentru a opera o dare în plată, alături de voinţa părţilor în acest sens trebuie ca debitorul să execute o prestaţie (de principiu să dea un bun) concomitent cu plata.
Ori în speţă nu există, şi nici măcar nu se pretinde, că s-ar fi executat o prestaţie ci că s-ar fi cesionat o creanţă (pag. 3, recurs).
Aşa cum a reţinut şi Instanţa de Apel (pag. 11 decizie) şi arată unanim doctrina, în cazul dării în plată debitorul are acel bun la momentul plăţii, această operaţiune juridică fiind incompatibilă sub imperiul vechiului Cod civil cu vinderea unor bunuri viitoare (L. Pop,
Tratat de drept civil, Obligaţiile, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006, pag. 544).
Chiar şi noua reglementare care admite, ca element de noutate cesiunea unei creanţe ca formă de dare în plată, prevede stingerea obligaţiei iniţiale doar la momentul satisfacerii creanţei cedate (art. 1493 al. 1 C.civ.).
În consecinţă, în speţă, şi dacă actul ar fi valabil, nu întruneşte condiţiile legale pentru a fi calificat ca o dare în plată sau pentru a stinge datoria.
Recurenţii critică decizia din apel cu privire la chestiunea formei cerute de lege pentru valabilitatea unui act care ar conţine o dare în plată.
Aşa cum a detaliat Instanţa de fond (pag. 10-11 decizie), darea în plata trebuie să îmbrace forma cerută de lege pentru transferul proprietăţii asupra bunului pretins acceptat în schimbul plăţii date, anume un apartament precum şi ceea cerută de actul pe care îl modifică.
Cesiunea de contract invocată ca acord privitor la darea în plată are la bază, conform declaraţiei din preambul, Actul adiţional nr. 1/09.09.2009 la contractul autentic de vânzare-cumpărare, a cărui nulitate atrage automat şi nulitatea actului subsecvent, conform principiilor efectelor nulităţii.
Apoi, aşa cum s-a arătat constant în practica judiciară şi doctrină (în acest sens am anexat concluziilor scrise la fond extrase din tratatul d-lui Liviu Pop, Obligaţiile, vol. II, Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pag. 396 - 399, respectiv P. Vasilescu în I. Reghini. ş.a., Introducere în studiul dreptului civil, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008, pag. 488), orice modificare, de orice natură a clauzelor unui act autentic trebuie să respecte principiul simetriei formelor, fiind necesară încheierea actului modificator tot în formă autentică.
Această regulă juridică de bază este un corolar al funcţiei de protecţie a consimţământului pe care o are forma autentică, protecţie care nu ar mai putea fi eficientă dacă un contract întocmit de notar ar putea fi modificat printr-o simplă înţelegere consensuală a părţilor.
Acest formalism de protecţie este menit a proteja partea contractantă mai puţin informată cu privire la toate consecinţele încheierii sau modificării unui contract.
Scopul reglementării este tocmai de a evita situaţii precum cea din speţă, prin care reclamantul în vârstă de peste 80 de ani, reprezentat de o mandatară fără cunoştinţe de specialitate sau experienţă în domeniu să suport pierderi considerabile datorită nereprezentării tuturor consecinţelor unui act încheiat, mai ales care cuprinde formulări ambigue.
Ori, forţa obligatorie a unui contract nu poate opera decât în cazul unui consimţământ valabil exprimat, în cazul din speţă sprijinit de protecţia oferită de consultanţa notarului.
Acest deziderat nu ar putea fi atins dacă s-ar accepta ca vânzătorul, care a acceptat predarea în viitor a unui apartament datorită garanţiei de plată a valorii în caz de nepredare, să piardă această garanţie prin intermediul unui act la încheierea căruia consimţământul său nu a mai fost protejat prin verificare notarială.
Implicit ar rezulta ca şi protecţia iniţială e lipsită de orice eficienţă.
Nici invocarea comparaţiei cu chitanţele de plată nu este corectă juridic.
Sunt instituţii juridice distincte stingerea datoriei prin plată, care are reguli proprii, respectiv chitanţa de plată, care are rol de mijloc de probă, şi darea în plată care implică în prealabil un acord de voinţe, cu privire la modificarea obiectului plăţii, care trebuie să respecte toate condiţiile de fond şi de formă pentru un act juridic de modificare.
Şi dacă s-ar admite susţinerea că în speţă ar fi operat o dare în plată, acest aspect nu modifică soluţia decât sub aspectul motivării.
Aşa cum se arată în doctrină (L. Pop, Tratat de drept civil, Obligaţiile, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006, pag. 546), cel care dă în plată un bun este dator să garanteze pentru evicţiune, în cazul pierderii dreptului, dreptul de creanţă iniţial urmând a fi considerat nestins.
Ori în speţă, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, este evidentă reaua-credinţă a pârâţilor care au „cedat" poziţia contractuală într-o promisiune de vânzare după expirarea termenului de realizare a construcţiei şi la o lună după introducerea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei împotriva promitentului vânzător, când deja era evident că apartamentul nu se mai putea înstrăina promitentului cumpărător.
Prin urmare, încă de la momentul pretinsei "dări în plată", prestaţia promisă prin creanţa cedată nu se putea realiza şi implicit creanţa iniţială, cu toate garanţiile sale, nu se stinge.
În fine, dacă s-ar admite, contrar realităţii, că ar fi operat în speţă o dare în plată, apare evident că în speţă lipseşte acordul creditorului.
Actul invocat în justificarea operaţiunii nu a fost semnat personal de către subsemnatul ci, pretins, de către mandatara mea pentru încheierea contractului şi încasarea plăţii, fiind un mandat special acesta nu poate fi extins dincolo de limitele sale exprese.
Astfel, aşa cum rezultă din procura autentificată la 08.05.2007, mandatara avea împuternicirea de a încheia un contract autentic de vânzare, odată cu încheierea acestui act mandatul fiind adus Ia îndeplinire.
Nicăieri în procură nu se prevede o împuternicire pentru a modifica contractul de vânzare sau pentru a accepta o dare în plată. De altfel d-na R.M. nici nu a avut vreodată reprezentarea că ar modifica ceva din convenţia iniţială sau că ar fi acceptat o plată, aspect dovedit de faptul că unul dintre înscrisuri nu şi-a mai amintit să fi fost semnat, aceasta având în permanenţă doar reprezentarea faptului că facilitează realizarea contractului în forma convenită prin contractul autentic - transmiterea dreptului de proprietate cu privire la un apartament pe str. X..
În această situaţie susţinerea pârâţilor privitoare la stingerea obligaţiei prin dare în plată nu este reală, acţiunea fiind astfel pe deplin admisibilă.
Pentru aceste motive reclamantul a solicitat să în principal nulitatea recursului sau, în subsidiar, respingerea recursului formulat de pârâţii Oancea ca netemeinic, să menţineţi decizia civilă nr. 189/A/2013 a Tribunalului Cluj şi sen. civ. nr. 4279/2013 pronunţată de Judecătoria Cluj ca temeinice şi legale, cu cheltuieli de judecată.
Recursul pârâţilor este nefondat.
Cu privire la motivele de recurs prin care se critică direct sentinţa instanţei de fond.
La termenul de judecată din data de 26.09.2014, Curtea, din oficiu, a invocat excepţia inadmisibilităţii acelor critici din recursul pârâţilor prin care se face trimitere directă la cele statuate prin sentinţa fondului, excepţie care urmează să fie admisă în temeiul art. 316 C.pr.civ.,. rap. la art. 137 alin. 1 C.pr.civ., motivat pe următoarele considerente:
În conformitate cu prevederile art. 282 alin. 1 C.pr.civ., hotărârile date în primă instanţă de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanţă de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel.
Art. 299 alin. 1 teza I C.pr.civ. prevede că hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, sunt supuse recursului.
Există, aşadar, o ierarhie a căilor de atac, respectiv, hotărârile pronunţate în primă instanţă de judecătorii, susceptibile de apel, pot fi atacate cu apel exclusiv la instanţa imediat superioară, adică la tribunal, în timp ce, hotărârile prin care tribunalele soluţionează apelurile, sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs la curtea de apel.
Această ierarhie a căilor de atac este menită să asigure respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie.
O cale de atac nu poate fi exercitată omisso media, respectiv, nu poate fi criticată direct în recurs, hotărârea pronunţată în primă instanţă de judecătorie - şi care este, potrivit legii, susceptibilă de apel la tribunal -, pentru că, într-o atare situaţie, instanţa de recurs, nu poate exercita controlul judiciar asupra hotărârii pronunţate, iar analizarea, direct în faza recursului, a motivelor ce ar duce la privarea părţii de un grad de jurisdicţie şi, implicit, la încălcarea principiului „non omisso medio”, o astfel de critică în recurs fiind inadmisibilă.
Este ştiut faptul că exercitarea căilor de atac are ca efect punerea în mişcare a controlului judiciar îndeplinit de instanţele superioare asupra hotărârilor instanţelor inferioare, şi este guvernată de principiul legalităţii căilor de atac, prevăzut şi de art. 129 din Constituţie, text constituţional care se referă la elemente precum obiectul căii de atac, subiectele acesteia, termenele de exercitare, ordinea în care acestea se exercită.
Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 304 C.pr.civ. Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare, şi care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care atât apelul, cât şi recursul sunt exercitate de aceeaşi parte, iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel.
Aceasta este una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse şi în apel, cu precizarea că toate criticile din recurs trebuie să aibă ca obiect strict hotărârea pronunţată în apel.
Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări ori susţineri ale părţilor, să fie analizate pentru prima oară de instanţa învestită cu calea extraordinară de atac a recursului.
Principiul „non omisso medio” reprezintă, de asemenea, o aplicaţie a modalităţii în care autoritatea de lucru judecat se manifestă în cadrul aceluiaşi proces, câtă vreme aspectele dezlegate de prima instanţă şi nesupuse cenzurii instanţei de apel, nu mai pot face obiect de critică în calea de atac subsecventă a recursului.
Toate acele motive de recurs prin care recurenţii fac trimitere directă la ce a stabilit instanţa de fond, la ce a statuat instanţa de fond, etc., intră aşadar sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii, întemeiată pe dispoziţiile art. 282 alin. 1 coroborat cu art. 299 alin. 1 C.pr.civ.
Drept urmare, Curtea constată că acele critici din recursul pârâţilor, prin care se critică direct cele statuate de instanţa de fond, intră sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii, prin raportare la prevederile art. 282 alin. 1 C.pr.civ., ale art. 299 alin. 1 teza I C.pr.civ., coroborat cu principiul „non omisso medio”.
Cu privire la motivele de recurs de netemeinicie.
La termenul de judecată din data de 26.09.2014 Curtea, a invocat excepţia inadmisibilităţii motivelor de recurs de netemeinicie - prin care se reanalizează starea de fapt a cauzei şi se face trimitere concretă la diversele probe administrate în dosar, în scopul evident de a obţine o reapreciere a acestora, în vederea schimbării stării de fapt deja stabilită în cauză de primele două instanţe -, excepţie care urmează să fie admisă în temeiul art. 316
C.pr.civ., rap. la art. 294 alin. 1 C.pr.civ., motivat pe următoarele considerente:
Departe de a cuprinde doar critici de strictă nelegalitate aduse hotărârii instanţei de apel, memoriul de recurs conţine şi motive de netemeinicie, fără să facă doar o analiză a nelegalităţii deciziei instanţei de apel, făcând trimitere şi la o reproducere parţială a stării de fapt a cauzei, la probele administrate în cauză, motive care, în mod evident, nu se circumscriu unor critici de strictă nelegalitate dintre cele care să poată fi subsumate dispoziţiilor art. 304 pct. 1 - 9 C.pr.civ., ci se încadrează în prevederilor art. 304 pct. 10 şi 11 C.pr.civ., abrogate.
Ca urmare a abrogării punctului 10 al art. 304 C. proc. civ., prin art. I pct. 1111 din OUG nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I punctul 49 din Legea nr. 219/2005, respectiv, ca urmare a abrogării punctului 11 al art. 304 prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000, în recurs nu mai pot fi invocate niciun fel de aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, ci doar chestiuni de strictă nelegalitate, dintre cele care se circumscriu art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
În consecinţă, în recurs nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care primele două instanţe au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, expuneri ale raporturilor dintre părţi, ori care să tindă la o reapreciere a probaţiunii administrate, ori la o schimbare a stării de fapt, instanţa de recurs fiind ţinută să se raporteze strict la starea de fapt stabilită de primele două instanţe şi fiind obligată de a se abţine de la orice reanalizare a probelor deja administrate.
În recurs pot fi analizate doar strict motivele de nelegalitate dintre cele expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C.pr.civ.
Pe cale de consecinţă, Curtea urmează să admită excepţia inadmisibilităţii motivelor de recurs de netemeinicie, excepţie invocată la termenul de judecată din data de 26.09.2014.
Cu privire la motivele de recurs de nelegalitate.
Două sunt criticile esenţiale pe care se axează recursul pârâţilor, întemeiate de pârâţi pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., şi anume:
În primul rând, se susţine că actele încheiate ulterior perfectării contractului de vânzare-cumpărare autentic nu au caracterul unor acte modificatoare ale acestuia, astfel încât, chiar dacă nu sunt încheiate în formă autentică, acestea nu sunt lovite de nulitate absolută pentru acest motiv.
În al doilea rând, se susţine că prin încheierea actului intitulat „cesiune de contract”, datat 10.03.2010, respectiv, a actului intitulat „act adiţional”, a intervenit între părţi o dare în plată prin care s-a modificat modalitatea de executare a obligaţiei, această cesiune de contract nefăcând altceva decât să denote clar şi fără niciun dubiu intenţia părţilor de stingere a debitului de 48.000 Euro.
Deşi recurenţii şi-au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., totuşi Curtea constată că, în ceea ce priveşte criticile din motivele de recurs, acestea se circumscriu şi dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C.pr.civ.
Astfel, potrivit art. 306 alin. 3 C.pr.civ., instanţa poate încadra criticile din recurs în unul din motivele prevăzute de art. 304 C.pr.civ., dacă dezvoltarea acestora face posibil acest demers.
Interpretând criticile referitoare la valabilitatea ori nevalabilitatea actelor modificatoare (sau nemodificatoare) intervenite ulterior încheierii contractului autentic de vânzare-cumpărare, respectiv, la natura juridică a acestora, prin prisma art. 306 alin. 3 C.pr.civ.,
Curtea constată că acestea se subsumează şi motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct.
8 C.pr.civ., text legal care prevede că, este posibilă modificarea unei hotărâri când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
În speţă, din starea de fapt reţinut în cauză de primele două instanţe - stare de fapt care nu mai poate fi schimbată de instanţa de recurs, dată fiind abrogarea dispoziţiilor art. 304 pct. 10 şi 11 C.pr.civ., care, anterior abrogării lor, permiteau un atare demers -, rezultă faptul că la data de 11.01.2008, între vânzătorul R.I., prin mandatar R.M., şi cumpărătorii O.C.R. şi
O.S.V., a intervenit contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 110/11.01.2008 (f. 6, 7 dosar fond), având ca obiect imobilul teren în suprafaţă de 6.833 mp, situat în Cluj-Napoca, înscris în CF nr. 171562 Cluj-Napoca, A + 1, nr. cad. 13542, pentru preţul total de 105.000 Euro, din care suma de 57.000 Euro s-a achitat anterior semnării şi autentificării acestui contract - contractul ţinând loc şi de chitanţă de plată -, iar restul de 48.000 Euro urmând să se achite prin înstrăinarea de către cumpărător, în favoarea vânzătorului, a unui apartament cu o cameră, situat în Cluj-Napoca, str. X. nr. 73, apartament pe care vânzătorul s-a obligat să îl finalizeze şi să încheie contract autentic de vânzare-cumpărare având ca obiect acest apartament, până cel târziu la data de 31.12.2008.
În cuprinsul acestui contract de vânzare-cumpărare s-a inserat clauza conform căreia „în cazul nerespectării acestei clauze de mai sus privind execuţia apartamentului, vânzătorul va putea acorda termene de graţie sau va putea solicita achitarea restului de preţ în numerar”.
În realitate, aşa cum s-a stabilit, ca stare de fapt, de către primele două instanţe, acest apartament nu exista faptic, fiind vorba, practic, despre vânzarea unui bun viitor.
La data de 10.03.2009 între S.C. „C.I.” S.R.L., în calitate de vânzător, şi numita
D.A.G., în calitate de cumpărător, s-a încheiat un antecontract de vânzare-cumparare sub semnătură privată, cu nr. 46 din 10.03.2009, având ca obiect „construirea de către vânzător şi
apoi vânzarea către cumpărător a unui apartament cu doua camere situat în Cluj-Napoca, str. X. nr. 73, jud. Cluj”, preţul fiind convenit de părţi la suma de 30.000 Euro (f. 13-17).
La data de 07.09.2009 s-a încheiat un act adiţional la acest antecontract de vânzare-cumparare, tot sub semnătură privată, şi anume actul adiţional nr. 1/07.09.2009 (f. 36), prin care cumpărătoarea D.A.G. a cesionat antecontractul de vânzare-cumparare nr. 46 din
10.03.2009 în favoarea d-lui O.C.R., preţul cesiunii fiind de 48.000 Euro.
La data de 09.09.2009 între O.C.R. şi R.I., acesta din urmă prin mandatar R.M., s-a încheiat un înscris sub semnătură privată intitulat „act adiţional nr. 1/09.09.2009 la contractul de vânzare-cumpărare nr. 110/11.01.2008”, prin care a fost modificat art. 3 din contractul autentic de vânzare-cumpărare, în sensul că „pentru restul de 48.000 Euro O.C.R. face dovada prin semnarea acestui act adiţional că a achitat integral preţul apartamentului situat în Cluj-Napoca, str. X. nr. 73, apartament 8, înscris în CF nr. 169811, nr. cad. 13039 (...)”, stabilindu-se totodată că prin acest act adiţional R.I., prin mandatara R.M., recunoaşte că a primit de la O.C.R. suma integrală, respectiv 48.000 Euro (f. 30 dosar fond).
Din procura specială autentificată sub nr. 735/08.05.2007 de BNP ., rezultă faptul că reclamantul intimat R.I. a împuternicit-o pe R.M. ca în numele său şi pentru sine, să îl reprezinte, să facă toate formalităţile de întabulare a imobilului situat în Cluj-Napoca, compus din teren în suprafaţă de 6833 mp, evidenţiat în titlul de proprietate nr. 3264/4804 şi să încheie contract de vânzare-cumpărare şi să vândă cui va crede de cuviinţă şi cu preţul convenit de comun acord cu cumpărătorii, imobilul descris mai sus (f. 56 dosar fond).
La data de 10.03.2010 între recurentul O.C.R. şi reclamantul intimat R.I. s-a încheiat un act intitulat „Cesiune de contract” nr. 1/10.03.2010, în care figura ca parte şi numita Dârjan Augusta Gabriela, prin care s-a stipulat faptul că în schimbul datoriei de 48.000 Euro, reprezentând diferenţă de preţ din contractul de vânzare-cumpărare nr. 110/11.01.2008, cedentul O.C.R. îi cesionează cesionarului R.I. antecontractul de vânzare-cumpărare nr. 46/10.03.2009, încheiat cu S.C. C.I. S.R.L., având ca obiect un apartament cu datele de identificare şi delimitare menţionate în acest act (f. 18, 13-17 dosar fond).
Din raportul de expertiză criminalistică grafică efectuat de către Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Cluj a rezultat că cesiunea de contract a fost semnată de către mandatara reclamantului, d-na R.M. (f. 47-53 dosar fond).
Se pune firesc întrebarea, întrebare la care atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, au dat un răspuns corect şi legal, dacă aceste acte, mai sus amintite, reprezinte acte modificatoare ale contractului autentic de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 110/11.01.2008, sau, dimpotrivă, reprezintă acte de sine stătătoare, care nu au modificat, prin ele însele, niciuna din clauzele contractului de vânzare-cumpărare autentic.
Unul dintre principiile esenţiale care guvernează dreptul civil este principiul simetriei actelor juridice, cunoscut şi sub denumirea de principiul simetriei formelor (în contracte), în virtutea căruia, orice modificare adusă uneia ori alteia dintre clauzele unui act juridic civil trebuie să îmbrace aceeaşi formă ca şi actul modificat.
Astfel, dacă actul modificat era încheiat în formă autentică, orice modificare a vreuneia din clauzele actului autentic trebuie să îmbrace aceeaşi formă autentică.
Corect a reţinut, în speţă, instanţa de apel, faptul că, prin actul adiţional nr. 1/09.09.2009 şi prin actul intitulat „cesiune de contract”, s-a modificat, practic, o clauză esenţială a contractului autentic de vânzare-cumpărare, respectiv, clauza referitoare la obligaţia cumpărătorului de plată a preţului, ca şi clauză esenţială în contract, întrucât, viza însăşi executarea uneia din obligaţiile esenţiale asumate de una din părţile contractante.
Este ştiut faptul că în contractul de vânzare-cumpărare vânzătorului îi revin două obligaţii esenţiale, respectiv, aceea de a transfera proprietatea lucrului vândut şi de a preda lucrul vândut în puterea şi posesiunea cumpărătorului - în acest sens dispunând art. 1295 alin.
1 C.civ. şi art. 1314 şi urm. C.civ. -, respectiv, de a-l garanta pe cumpărător pentru liniştita
posesiune a lucrurilor şi pentru viciile acestuia, în timp ce principala obligaţie ce îi revine cumpărătorului este, conform art. 1361 C.civ., aceea de a plăti preţul la ziua şi la locul determinat prin contract.
Prin urmare, este cert faptul că modificarea art. 3 din contractul autentic de vânzare-cumpărare nr. 110/11.01.2008, modificare intervenită prin aşa zisul act adiţional nr. 1/09.09.2009, reprezintă o modificare a unei clauze esenţiale a contractului autentic de vânzare-cumpărare - întrucât, vizează practic modificarea însăşi a obligaţiei principale şi esenţiale ce cade în sarcina cumpărătorului, aceea de plată a preţului vânzării -, astfel încât, prin prisma principiului simetriei formelor, actul adiţional nr. 1/09.09.2009 trebuia să îmbrace forma autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Din această perspectivă, Curtea constată că în mod corect şi legal s-a apreciat de către instanţa de apel asupra caracterului actului adiţional nr. 1/2009, acela de act modificator al contractului autentic de vânzare-cumpărare, respectiv, asupra incidenţei, în privinţa acestui act adiţional, a sancţiunii nulităţii absolute pentru lipsa formei autentice.
Pe cale de consecinţă, dacă acest act adiţional este lovit de nulitate absolută, este de domeniul evidenţei faptul că art. 3 alin. 3 din contractul autentic de vânzare-cumpărare nr. 110/11.01.2008 nu a fost modificat, astfel încât, în temeiul acestei clauze contractuale, vânzătorul R.I. era pe deplin îndreptăţit să solicite de la cumpărătorul O.C.R. achitarea restului de preţ de 48.000 Euro, în numerar.
Situaţia este similară şi în cazul actului intitulat „cesiune de contract nr. 1/10.03.2010”, având în vedere că obiectul acestei aşa zise cesiuni de contract viza practic, modificarea aceleiaşi clauze esenţiale din contractul autentic de vânzare-cumpărare, referitoare la obligaţia esenţială a cumpărătorului, de plată a preţului în condiţiile stipulate în art. 3 din contractul de vânzare-cumpărare autentic.
Drept urmare, întrucât şi această cesiune de contract viza modificarea unei clauze esenţiale a contractului de vânzare-cumpărare autentic, în virtutea aceluiaşi principiu al simetriei formelor, actul intitulat „cesiune de contract nr. 1/10.03.2010”, trebuia să îmbrace forma autentică, sub sancţiunea nulităţii sale absolute.
Pe cale de consecinţă, Curtea constată că acele critici din recursul pârâţilor, prin care se susţine că actele încheiate ulterior perfectării contractului autentic de vânzare-cumpărare nu au caracterul unor acte modificatoare ale acestuia, şi prin urmare, nu sunt lovite de nulitate absolută, întrucât, nu trebuiau încheiate în formă autentică, sunt nefondate, urmând să fie respinse ca atare.
În ceea ce priveşte cea de-a doua critică esenţială din motivul de recurs, referitoare la natura juridică a actului adiţional încheiat ulterior perfectării în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare, respectiv, la natura juridică a cesiunii de contract perfectată la
10.03.2010, Curtea constată că şi aceasta este nefondată, impunându-se a fi respinsă ca atare, pentru motivele ce urmează a fi expuse:
Recurenţii au susţinut că prin încheierea acestei cesiuni de contract ar fi intervenit o dare în plată, această cesiune de contract reprezentând un act care modifică modalitatea de executare a obligaţiei, şi nu chiar obligaţia esenţială a părţilor şi că, din această perspectivă, cesiunea de contract trebuie interpretată în înţelesul în care ar produce efecte juridice.
Aşa cum s-a arătat anterior, obligaţia esenţială a cumpărătorului într-un contract de vânzare-cumpărare este, conform art. 1361 C.civ., aceea de a plăti preţul la ziua şi la locul determinat prin contract.
Prin modalitatea în care au fost redactate clauzele cesiunii de contract, ca de altfel şi clauzele actului adiţional nr. 1/2009, s-a modificat nu doar modalitatea de executare a obligaţiei cumpărătorului, referitoare la plata preţului, ci însăşi obligaţia esenţială şi principală a cumpărătorului.
Art. 1100 C.civ. prevede că „creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decât acela ce i se datoreşte, chiar dacă valoarea lucrului oferit ar fi egală sau mai mare”.
Cu alte cuvinte, prin prisma art. 1100 C.civ., este de domeniul evidenţei faptul că debitorul obligaţiei este obligat să plătească exact lucrul sau prestaţia pe care o datorează.
În speţă, în condiţiile în care actele modificatoare ale contractului autentic de vânzare-cumpărare sunt lovite de nulitate absolută pentru lipsa formei autentice, este evident că reclamantul intimat este îndreptăţit la a pretinde de la pârâţii cumpărători plata diferenţei de preţ de 48.000 Euro în numerar, iar prin prisma art. 1100 C.civ., debitorii - pârâţii recurenţi de azi - sunt obligaţi să plătească reclamantului intimat această diferenţă de preţ de 48.000 Euro, în numerar.
Recurenţii au susţinut că cesiunea de contract datată 10.03.2010 ar reprezenta o dare în
plată.
Curtea nu împărtăşeşte această susţinere a recurenţilor, având în vedere că în cauză nu sunt întrunite condiţiile dării în plată.
Astfel, este ştiut faptul că darea în plată este acel mijloc de stingere a obligaţiilor care constă în acceptarea de către creditor, la propunerea debitorului, de a primi o altă prestaţie în locul celei pe care debitorul era obligat iniţial să o execute, darea în plată putând fi făcută, aşadar, numai cu consimţământul creditorului, care, nu poate fi ţinut să primească un alt lucru decât cel ce i se datorează, chiar şi atunci când valoarea lucrului oferit este egală sau mai mare, în acest sens dispunând art. 1100 C.civ.
Pentru ca darea în plată să fie valabilă este necesar nu numai consimţământul creditorului, dar şi întrunirea unei alte condiţii, şi anume, darea în plată trebuie să fie concomitentă cu plata efectivă.
Cu alte cuvinte, pentru a fi vorba despre o dare în plată, nu este suficientă acceptarea înlocuirii prestaţiei iniţiale de către creditor, ci este imperios necesar ca darea în plată să fie concomitentă cu plata.
Dacă acordul creditorului a intervenit, la propunerea debitorului, înainte de momentul executării, nu mai este vorba despre o dare în plată, ci despre o novaţie prin schimbare de obiect.
Or, în speţă, nu este îndeplinită niciuna din cele două cerinţe, respectiv, aşa cum s-a stabilit în cauză de primele două instanţe, creditorul nu a consimţit la înlocuirea prestaţiei iniţiale - actul adiţional nr. 1/2009 şi cesiunea de contract fiind semnate de mandatara reclamantului creditor, R.M. - aspect confirmat de expertiza criminalistică întocmită în faţa instanţei de fond (f. 47-53 dosar fond) -, iar aşa zisa înlocuire a prestaţiei iniţiale nu a fost concomitentă cu plata, în condiţiile în care debitorul recurent nu era proprietarul apartamentului nr. 8, din Cluj-Napoca, str. X. nr. 73, şi deci, nu avea cum să transfere proprietatea acestui apartament în favoarea creditorului intimat.
Pe de altă parte, pentru a opera o dare în plată, alături de voinţa părţilor în acest sens şi de îndeplinirea condiţiilor mai sus amintite, este absolut necesar ca debitorul să execute efectiv o prestaţie, adică să dea efectiv un bun creditorului - bun care trebuie să existe în patrimoniul debitorului la acel moment -, concomitent cu plata.
Or, conform propriilor susţineri ale recurenţilor, în speţă nu s-a pus problema executării efective a unei prestaţii de către debitori - darea efectivă a unui bun de către debitori în favoarea creditorului - ci, s-a susţinut că debitorii ar fi cesionat în favoarea creditorului un drept de creanţă „care poate fi supus executării”.
Este bine cunoscut faptul că în cazul dării în plată debitorul obligaţiei are în patrimoniu său, la momentul intervenirii dării în plată, bunul respectiv, altminteri operaţiunea juridică a dării în plată nu este valabilă.
Or, în speţă, debitorii nu erau proprietarii apartamentului nr. 8, din Cluj-Napoca, str.
X. nr. 73.
Pe cale de consecinţă, Curtea constată că în cauză nu este vorba despre o dare în plată, aşa cum nefondat apreciază recurenţii.
Nu poate fi reţinută nici prezenţa unei novaţii obiective prin schimbare de obiect ori a unei novaţii subiective prin schimbarea debitorului obligaţiei iniţiale, câtă vreme, nu sunt îndeplinite condiţiile speciale pentru astfel de novaţii.
Este ştiut faptul că novaţia este o operaţie juridică prin care părţile sting o obligaţie veche şi o înlocuiesc cu o obligaţie nouă, stingerea obligaţiei vechi şi naşterea noii obligaţii trebuind să aibă loc concomitent.
Prin definiţie, novaţia este un contract, aşadar, pentru a fi valabilă trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale de validitate ale oricărui contract.
Novaţia subiectivă prin schimbare de debitor este aceea care se realizează atunci când o terţă persoană se obligă faţă de creditor să plătească datoria, o astfel de novaţie putând opera fără consimţământul debitorului iniţial, care este liberat (art. 1131 C.civ.), însă, este absolut necesar consimţământul creditorului.
Novaţia obiectivă prin schimbarea obiectului (sau cauzei) obligaţiei vechi presupune respectarea unor condiţii speciale, şi anume: să existe o obligaţie veche valabilă care urmează să se stingă prin voinţa părţilor, fiind necesar în acest sens, atât consimţământul debitorului, cât şi consimţământul creditorului; să se nască prin acordul părţilor o obligaţie nouă valabilă care o înlocuieşte pe cea veche, iar dacă obligaţia nouă nu este valabilă, obligaţia veche rămâne în fiinţă; obligaţia nouă care se naşte prin novaţie trebuie să aibă un element nou faţă de vechea obligaţie; naşterea unei noi obligaţii trebuie să fie concomitentă şi condiţionată de stingerea obligaţiei iniţiale, noua obligaţie având întotdeauna caracter contractual, deoarece rezultă din acordul de voinţă al părţilor, indiferent care a fost izvorul obligaţiei vechi ce s-a stins.
Pe de altă parte, art. 1130 C.civ. prevede că novaţia nu se prezumă, trebuind să existe intenţia expresă şi clară a părţilor de a nova, respectiv, voinţa părţilor de a face novaţia trebuie să rezulte evident şi clar din convenţia părţilor, în timp ce art. 1129 C.civ. stipulează faptul că novaţiunea nu operează decât între persoane capabile de a contracta.
În speţă, nu poate fi reţinută existenţa unei novaţii prin schimbare de debitor - aşa cum a susţinut reprezentanta recurenţilor cu ocazia dezbaterii pe fond a recursului -, pentru simplul motiv că nu sunt îndeplinite în cauză condiţiile generale şi speciale pentru novaţie, conform celor anterior expuse.
Pe de altă parte, novaţia are ca obiect o modificare a obligaţiei, iar nu o stingere a acesteia.
Nu este vorba nici despre o cesiune de creanţă prin care recurentul, în calitatea sa de creditor în raport cu o terţă persoană, să-i fi transmis reclamantului intimat dreptul său de creanţă, pentru simplul fapt că pentru încheierea valabilă a cesiunii de creanţă, este absolut necesar acordul de voinţă al părţilor, acord care în speţă, cel puţin din perspectiva reclamantului intimat, nu există.
Pe cale de consecinţă, în temeiul tuturor considerentelor anterie expuse şi a prevederilor art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea urmează să respingă ca nefondat prezentul recurs.
În temeiul art. 274 C.pr.civ., faţă de căderea lor în pretenţii în raport cu reclamantul intimat, pârâţii recurenţi vor fi obligaţi să îi plătească acestuia suma de 3.000 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocaţial aferent contractului de asistenţă juridică nr. 29/02.09.2014 (f. 17), sumă justificată prin chitanţa de plată nr. 359/02.09.2014 (f. 22).
| ← Conflict negativ de competenţă. Cerere de încuviinţare a... | Acţiune în revendicare. Parohie greco-catolică împotriva... → |
|---|
