Acţiune în revendicare. Imobil ce a făcut obiectul Legii nr. 10/2001. Respingere

Comentarii

0

Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia nr. 1099 din 12 septembrie 2014

Prin sentinţa civilă nr. 10147/27.06.2013, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosar nr s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocata prin întâmpinare.

S-a respins cererea de chemare în judecată formulata de reclamanta S.D.M., in contradictoriu cu parata P.M., având ca obiect revendicare imobiliară, ca neîntemeiata.

A fost obligată reclamanta la plata în favoarea pârâtei a sumei de 1.200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei sale, următoarele:

„Reclamanta, in calitate de moştenitoare a fostei proprietare tabulare a imobilului situat in mun. Cluj-Napoca, str. ..., jud. Cluj, preluat de Statul Roman in baza Decretului de nationalizare nr. 92/1950, a formulat initial o cerere de restituire in natura in baza Legii nr. 112/1995. Aceasta cerere a fost soluţionata irevocabil prin Decizia civila nr. 1334/A/2000 a Tribunalului Cluj in sensul restituirii in natura a doua apartamente (nr. 6 si 7) si acordarea de despăgubiri pentru restul apartamentelor (f. 20).

Dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanta a uzat de procedura administrativa prealabila, formuland notificare prin care a solicitat restituirea in natura a intregului imobil (f. 14). Prin Decizia nr. 41095/2006 a Primarului Municipiului Cluj Napoca (f. 15, 16) s-a admis in parte notificarea reclamantei, in sensul ca s-a dispus retituirea in natura a terenului in suprafata de 596 mp reprezentand curtea imobilului situat in mun. Cluj-Napoca, str. ..., jud. Cluj, iar pentru apartamentele nr. 1-5 instrainate in baza Legii nr. 112/1995 s-a propus acordarea de despagubiri.

Prin actiunea civila inregistrata pe rolul Judecatoriei Cluj Napoca sub nr. 4064/2003, reclamanta a solicitat in contradictoriu cu paratii Statul Roman prin Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca, SC Constructardealul SA si proprietarii apartamentelor nr. 1-5 pronuntarea unei hotarari prin care sa se constate ca imobilul in litigiu a fost preluat fara titlu, sa se dispuna restabilirea situatiei de cartea funciara in sensul reinscrierii dreptului de proprietate al fostei proprietare tabulare, sa se dispuna anularea contractelor de vanzare cumparare incheiate in temeiul Legii nr. 112/1995, sa fie obligati paratii sa recunoasca dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului in litigiu. Prin Sentinta civila nr. 7654/2003 a Judecatoriei Cluj Napoca, ramasa irevocabila, a fost respinsa cererea formulata de catre reclamanta (f. 21-25).

In cauza, instanta a retinut ca reclamanta prin formularea unei actiuni in revendicare intemeiate pe dreptul comun urmareste sa intre in stapanirea de fapt si de drept a apartamentului nr. 3 situat in mun. Cluj-Napoca, str. ..., jud. Cluj, apartament instrainat in favoarea paratei in temeiul Legii nr. 112/1995, in conditiile in care cererile sale de restituire in natura formulate in temeiul Legii nr. 112/1995 si ale Legii nr. 10/2001 au fost respinse.

Instanta a apreciat ca o astfel de actiune este neintemeiata prin prisma dispozitiilor Deciziei nr. 33/2008 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie data in solutionarea recursului in interesul legii. Astfel, din considerentele acestei decizii, reiese ca instanta suprema s-a pronuntat asupra a doua probleme de drept aparute in practica instantelor de judecata, prima cu privire la existenta unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume Codul civil, iar a doua cu privire la raportul dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului. Cu privire la prima problema, care este aplicabila si litigiului de fata, instanta suprema a retinut ca ” de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 din Codul civil. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenta CEDO (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ş.a.)”.

In acord cu considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, instanta a retinut ca reclamanta a uzat de procedura speciala reglementata de Legea 10/2001, cererea sa de restituire in natura a apartamentului in litigiu fiind respinsa in mod irevocabil de catre instanta, in consecinta reclamanta nu mai poate uza de procedura de drept comun a revendicarii pentru a obtine restituirea in natura a apartamentului, deoarece in felul acesta sar nesocoti principiul securitatii raporturilor juridice. Astfel titlul de proprietate al paratei recunoascut irevocabil prin Sentinta civila nr. 7654/2003 a Judecatoriei Cluj Napoca ar putea fi readus din nou in discutie in cadrul unui nou litigiu in care reclamanta ar urmari aceeasi finalitate, insa urmand proceduri diferite.

Pe de alta parte, instanta a retinut ca prin Decizia nr. 41095/2006 a Primarului Municipiului Cluj-Napoca (f. 15, 16) s-a admis in parte notificarea reclamantei si s-a propus, printre altele, acordarea de despagubiri pentru apartamentul nr. 3 instrainat paratei in baza Legii nr. 112/1995. Invocand caracterul iluzoriu al masurilor reparatorii prin echivalent prevazute de Legea nr. 10/2001, reclamanta justitifica temeinicia actiunii in revendicare intemeiate pe dreptul comun.

Sub acest aspect, în ceea ce priveşte măsurile reparatorii prin echivalent prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, instanta a retinut ca intr-adevar, in jurisprudenta sa, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, a statuat in mod constant ca Fondul "Proprietatea" după cotarea acestuia la Bursă, nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri ceea ce a dus la condamnarea statului român pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, reţinându-se că a avut loc o lipsire de proprietate, combinată cu absenţa unei despăgubiri adecvate.

Problema care se pune insa este aceea dacă prioritatea Convenţiei poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie stabilit dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale, astfel cum se pretinde in prezenta cauza.

Sub acest aspect, trebuie retinut ca instanta europeana europeană a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă.

Ca urmare, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei ca de exemplu o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul. Cu alte cuvinte, instanta europeana a retinut ca desi obiectivul general al legilor de restituire este unul legitim, prin aplicarea acestuia nu trebuie sa se creeze noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (Cauza Raicu contra României). De asemenea, in analiza unei astfel de actiuni in revendicare nu trebuie ignorat nici principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României). Ca atare, din cauza inconsecvenţei şi deficienţelor legislative, precum şi a eventualelor litigii anterior soluţionate, nu este exclus ca într-o astfel de acţiune în revendicare ambele părţi să se poată prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, instanţele fiind puse în situaţia de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în acelaşi timp, a principiului securităţii raporturilor juridice. Într-o atare situaţie, soluţia ar avea efectul privării uneia dintre părţi de un bun în sensul Convenţiei, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecinţele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenţia, ci un particular. Or in reglementarea acestei situatii, desi privarea de bun în absenţa oricărei despăgubiri constituie, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri băneşti”.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, reclamanta, recalificat în apel, la termenul de judecată din data de 14.11.2013 (f. 34 dosar apel), solicitând, în principal, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea sentinţei, în sensul admiterii acţiunii.

Prin întâmpinarea depusă la filele 23-25 dosar apel, intimata P.M. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Cluj, prin decizia civilă nr. 49/A/16.01.2014, pronunţată în dosar nr a

respins ca nefondat apelul reclamantei, cu consecinţa menţinerii în tot a sentinţei apelate.

A fost obligată apelanta la plata sumei de 1.200 lei, cheltuieli de judecată în apel, în favoarea intiamtei.

Motivând decizia pronunţată, Tribunalul a reţinut în considerentele acesteia, următoarele:

„In ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de către intimată, reţinem că aceasta a fost soluţionată de prima instanţă, in sensul respingerii acesteia, iar intimata nu a declarat apel împotriva soluţiei dată acestei excepţii.

Astfel, soluţia dată excepţiei, nefiind atacată, a devenit irevocabilă, dobândind autoritate de lucru judecat.

In aceste condiţii, in lipsa formulării apelului, reiterarea acestei excepţii de către intimată este neavenită.

Motivele de apel invocate de reclamantă sunt neîntemeiate.

In dispozitivul Deciziei nr. 33/2008 dată in recurs in interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat următoarele: „Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres in legea specială.

In cazul in care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea 10/2001 si convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată in cadrul unei acţiuni in revendicare, întemeiată pe dreptul comun, in măsura in care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.

Contrar susţinerilor apelantei, in speţă sunt aplicabile dispoziţiile tezei finale ale deciziei pronunţate in recurs in interesul legii mai sus menţionate, întrucât admiterea acţiunii in revendicare a reclamantei ar aduce atingere dreptului de proprietate dobândit de pârâtă asupra apartamentului ce face obiectul litigiului, precum şi securităţii raporturilor juridice, având in vedere că intre părţi s-au mai purtat două litigii, soluţionate irevocabil, in care, discutându-se contractul de vânzare-cumpărare al pârâtei, s-a statuat de către instanţe că acesta este valabil .

Astfel, având in vedere decizia dată in recurs in interesul legii, obligatorie pentru instanţe potrivit art. 330 ind. 7 Cod pr.civ. şi împrejurările concrete ale speţei, astfel cum au fost reţinute mai sus, concluzia care se impune este aceea că reclamanta nu are deschisă calea unei acţiuni in revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Reclamanta invocă in susţinerea acţiunii dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 la CEDO , insă susţinerile acesteia sunt neîntemeiate, câtă vreme in procedurile de restituire, acesteia nu i-a fost recunoscut vreun drept cu privire la apartamentul nr. 3 in materialitate sa, drept care să fi fost încălcat, ci dreptul la despăgubiri.

In schimb, pârâta poate invoca prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 cu privire a apartament, câtă vreme prin hotărâre irevocabilă i s-a recunoscut valabilitatea actului de

dobândire cu privire la acest apartament. In privinţa pârâtei, admiterea acţiunii în revendicare a reclamantei ar aduce atingere intr-adevăr unui bun in sensul convenţiei.

Faţă de argumentele expuse mai sus, apreciem că analizarea susţinerilor reclamantei referitoare la nevalabilitatea titlului statului, reaua credinţă a dobânditoarei şi toate celelalte argumente invocate in cuprinsul cererii de chemare în judecată nu se mai impunea.

Având in vedere motivele expuse mai sus şi dispoziţiile art. 294-296 Cod pr.civ. tribunalul va respinge apelul ca nefondat, menţinând in intregime sentinţa atacată.

În temeiul disp. art. 274 Cod pr.civ,.apelanta va fi obligată să plătească intimatei P.M. suma de 1200 lei cheltuieli de judecată in apel reprezentând onorariul avocaţial”.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta S.D.M., solicitând, în temeiul art. 304 pct., 9, art. 312 pct. 5 C.pr.civ., admiterea recursului şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare întrucât instanţa nu a analizat cauza pe fond, iar în subsidiar, modificarea deciziei ca neîntemeiată, admiterea apelului, modificarea sentinţei apelate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată; cu cheltuieli de judecată în fond, apel şi recurs, conform chitanţelor depuse la dosar.

În motivarea recursului s-a arătat că reclamanta este moştenitoarea testamentara a defunctei proprietare tabulare B.A.M.C., decedată la data de 7 noiembrie 1995 (identică cu E. dr. G. sau E. dr. C. - născută C.A.), înscrisă în CF nr. 8553 Cluj sub B2? cu titlu de vânzare-cumpărare la data de 08,12,1938, ca bun propriu, asupra imobilului situat administrativ în Cluj-Napoca, str. ... nr.65 (sub nr. topo 10514/1 - casă din cărămidă acoperită cu ţiglă, la parter compusă din 5 camere, 1 bucătărie; la etaj din 4 camere, 1 bucătărie, dependinţe; la mansardă 3 camere, 1 bucătărie, dependinţe şi curte în suprafaţa de 102 mp; iar sub nr. topo 10514/2 - teren cu destinaţie de curte în suprafaţă de 596 mp).

La data de 25 noiembrie 1955 în baza Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, acest imobil a fost preluat de la antecesoarea reclamantei de către Statui Român (ulterior imobilul fiind compartimentat în 7 apartamente» cinci cu destinaţie de locuit şi 1 cu altă destinaţie).

La data de 24 iunie 1996 reclamanta a formulat în temeiul Legii nr. 112/1905 o cerere de restituire a imobilului, nr. 399/24.06.1996.

Cu toate acestea, în decursul anului 1996, ulterior formulării cererii de restituire si înaintea soluţionării irevocabile a acesteia, cele 5 apartamente având destinaţia de locuinţe au fost înstrăinate de către Statul Român prin SC CONSTRUCTARDEALUL SA» cu privire la apartamentul pârâţilor, nr.5, fiind încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 34310/14.04.1997.

La data de 03.12.1998 Comisia Judeţeană Cluj pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a respins cererea de restituire în natură şi a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul mai sus menţionat, prin Hotărârea nr. 264.

În dosarul nr.1931/1999 aflat pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, reclamanta a atacat Hotărârea Comisiei Judeţene, dosarul fiind soluţionat irevocabil prin decizia pronunţată în apel, nr. 1334/A/2000 a Tribunalului Cluj (dosar nr. 3654/2000), hotărârea fiind în sensul admiterii în parte a cereri, cu consecinţa restituirii în natura a apartamentelor nr. 6 şi 7 din imobil şi a acordării de despăgubiri pentru celelalte apartamente.

Cu toate acestea, despăgubirile propuse nu au fost niciodată recalculate şi achitate, aşa cum rezultă din Adeverinţa nr. 7407/24.09.2002, eliberată de Comisia Judeţeană.

La data de 14 august 2001 reclamanta a formulat Notificarea nr. 1248/2001, solicitând restituirea în natură a imobilului situat în Cluj-Napoca, str. ... nr.65.

De asemenea, la data de 14 august 2002, reclamanta a formulat in dosar nr. 9605/2002 al Tribunalului Cluj o cerere de chemare în judecată împotriva Statului Român şi a cumpărătorilor la Legea nr. 112/1995, solicitând: constatarea trecerii imobilului în proprietatea Statului Român fără titlu; restabilirea situaţiei de CF; constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Această acţiune a fost declinată spre competentă soluţionare către Judecătoria Cluj-Napoca, fiind înregistrată sub nr.4064/2003.

Prin Sentinţa civilă nr. 7654/2003 pronunţată în acest dosar, menţinută şi în apel şi în recurs, deşi s-a respins acţiunea reclamantei cu privire la anularea contractelor, s-a constatat totuşi în motivarea hotărârii faptul că imobilul în speţă a fost preluat de către Statul Român fără titlu valabil.

Cu toate acestea, analizând starea de fapt, instanţa a considerat că pârâţii din acel dosar, inclusiv pârâţii din prezentul dosar ar fi fost de bună-credinţă la momentul la care au cumpărat apartamentele din imobil în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.

Astfel, a reţinut instanţa de fond că pârâţii-cumpărători au fost de bună-credinţă având în vedere că în cartea funciară a imobilului apărea Statul Român, iar reclamanta nu ar fi notificat pârâţii cu privire la intenţia de a solicita restituirea.

Pe de altă parte, în apel instanţa a reţinut în motivarea bunei-credinţe faptul că, deşi reclamanta a depus cerere de restituire în natura care nu era irevocabil soluţionată la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, fiind propusă la acel moment doar acordarea de despăgubiri, dispoziţiile Legii nr.112/1995 nu ar prevedea nicăieri în mod expres suspendarea procedurii de vânzare până la soluţionarea definitivă a cererilor de acordare a măsurilor reparatorii.

De asemenea, în motivare instanţa a mai reţinut şi faptul că în dosarul nr.1931/1999 aflat pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, reclamanta şi-ar fi precizat la primul termen acţiunea, în sensul că a solicitat restituirea în natură doar a ap. 6 si 7, pentru celelalte solicitând despăgubiri, ceea ce ar fi o nouă dovadă a bunei credinţe a reclamanţilor, insa instanţa a omis să analizeze faptul că la momentul la care reclamanta a atacat Hotărârea nr. 264/03.12.1998 a Comisiei Judeţene de aplicare a Legii nr. 112/1995 şi apoi a formulat acea precizare în faţa instanţei (în anul 1999), contractele de vânzare-cumpărare erau deja încheiate, astfel că nu se putea lua în considerare aceea situaţie la analiza bunei sau relei credinţe de la momentul încheierii contractelor.

În consecinţă, prin Sentinţa civilă nr.7654/2003, rămasă definitivă prin respingerea apelului prin Decizia civilă nr.530/A/2004 a Curţii de Apel Cluj şi irevocabilă prin respingerea recursului prin Decizia nr. 1294/R/2006 a Curţii de Apel Cluj, a fost respinsă acţiunea reclamantei.

La data de 3 ianuarie 2007, reclamanta a formulat o nouă acţiune, înregistrată sub nr.

..., prin care a solicitat constatarea trecerii imobilului în proprietatea Statului Român fără titlu; restabilirea situaţiei de CF; constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, ca urmare a relei-credinţe a cumpărătorilor şi desfiinţarea Dispoziţiei de restituire nr. 41095/07.12.2006 a Primarului mun. Cluj-Napoca, acţiune respinsă irevocabil prin Decizia nr.264/2009, ca urmare a reţinerii excepţiei autorităţii de lucru judecat şi a prescripţiei dreptului de a solicita anularea contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr.10/2001.

Prin Sentinţa civilă nr. 10147/2013, instanţa de fond a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată, motivând soluţia exclusiv pe considerentele Deciziei nr.33/2008 a ÎCCJ.

Această motivare a fost reţinută si de Tribunalul Cluj, prin decizia atacată cu prezentul recurs, a cărei legalitate recurenta o contestă pentru următoarele motive:

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 312 pct. 5 C.pr.civ., reclamanta considera că acestea sunt aplicabile în cauză, având în vedere că atât instanţa de fond, cât si cea de apel nu au analizat deloc circumstanţele concrete ale cauzei, neadmiţând nicio probă în afară de înscrisurile de la dosar si în consecinţă nejudecând fondul.

Astfel, deşi nu s-a admis în mod expres excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâta, totuşi instanţa de apel a preluat considerentele instanţei de fond şi a motivat întreaga hotărâre pe considerentele Deciziei nr.33/2008, concluzia fiind de fapt aceea că o astfel de acţiune ar fi

inadmisibilă, reclamanta nemaiputând uza de ea, şi nu neîntemeiat ceea ce ar fi presupus analizarea pe fond a cererii.

Însă în speţă nu sunt întrunite condiţiile avute în vedere de Înalta Curte de Casaţie în motivarea dată Deciziei nr.33/2008, respectiv circumstanţele care au dus la sesizarea Curţii cu o astfel de problemă juridică, şi anume, situaţiile în care se înregistrau astfel de acţiuni întemeiate pe dreptul comun, fără ca reclamanţii să fi utilizat de procedurile prevăzute de legile speciale.

Or, în speţă, reclamanta a utilizat de toate procedurile şi termenele speciale, însă, deşi s-a constatat nevalabilitatea preluării de către Stat şi în consecinţă existenţa unui bun în sensul Convenţiei, realizarea dreptului a fost refuzată prin respingerea cererii de anulare a contractelor.

În condiţiile în care s-a constatat de către primele instanţe, pe de o parte, caracterul ilegal al preluării şi, pe de altă parte, valabilitatea titlului pârâtei (care provine de la un neproprietar - Statul Român), reclamanta recurentă a apreciat că instanţa ar fi trebuit să procedeze la analiza pe fond a cererii, respectiv compararea celor două titluri.

Astfel, în mod greşit a motivat instanţa de fond soluţia dată, în condiţiile în care Decizia 33/2008 prevede în mod expres posibilitatea analizării priorităţii dispoziţiilor comunitare în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Or, instanţa de fond, deşi a reţinut că potrivit acestei decizii ar fi fost obligată să verifice pe fond, totuşi nu a făcut-o.

Simplul motiv că s-ar putea aduce atingere dreptului pârâtei nu poate fi determinant, în condiţiile în care în mod evident, punându-se problema posibilităţii promovării unei acţiuni în revendicare, aceasta ar duce la atingerea dreptului altei persoane, respectiv a persoanei care se consideră proprietară asupra imobilului (pârâta-intimată).

În subsidiar, reclamanta a solicitat modificarea sentinţei atacate, pentru următoarele considerente:

Prin Decizia nr.33/2008 a ÎCCJ s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanţe că existenţa Legii nr. 10/2001, ca lege specială, nu exclude posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, în cazul în care reclamantul se prevalează de un bun în sensul art.1 din Protocolul nr. 1, în astfel de cazuri instanţa trebuie să verifice, în funcţie de circumstanţele concrete, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia, iar în caz afirmativ să dea curs dispoziţiilor art. 20 din Constituţie, care obligă instanţa naţională să aplice dispoziţiile internaţionale şi nu legea internă aflată în conflict cu acestea.

Astfel, în ceea ce priveşte Decretul nr. 92/1950, acesta contravenea art. 8 şi art. 10 din Constituţia de la 1948 cu privire la proprietatea privată, dispoziţiilor art. 481 Cod civil, potrivit cărora nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire, precum şi dispoziţiilor art. 555 şi urm. din NCC.

Faţă de aceste texte de lege, rezultă că imobilul în speţă nu a ieşit niciodată legal din patrimoniul adevăratului proprietar (în speţă reclamanta, ca şi succesoare a proprietarei tabulare).

Mai mult, acest aspect este confirmat şi de dispoziţiile CEDO în materie (art.46 din Convenţie şi art. 21 din Constituţie); cauzele Ioana Petrescu şi alţii c. României (cererea 23635/04, hotărârea din 03.06.2008), Gabriel c. României (cererea 35951/02, hotărârea din 08.03.2007) - în care Curtea a arătat că reclamanţii sunt titularii unui bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1, având în vedere constatarea instanţelor interne privind caracterul ilegal şi abuziv al confiscării de către Stat a imobilului;

- Czaran şi Grofcsik c. României (cererea 11388/06, hotărârea din 02.063009), Filipescu c. României (cererea 34839/03, hotărârea din 30.09.2008) si Gingis c. României (cererea 35955/02, hotărârea din 04.11.2008) - în care Curtea a arătat că, întrucât instanţele

interne au stabilit caracterul ilegal al naţionalizării, chiar dacă această împrejurare a fost reţinută în considerente si nu în dispozitiv, reclamanţii aveau un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Faţă de această practică a CEDO, rezultă că, faţă de faptul că bunul nu a ieşit niciodată legal din patrimoniul adevăratului proprietar, reclamanta-recurentă are o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la Convenţie.

Mai mult, raportat la faptul că există o hotărâre irevocabilă prin care s-a reţinut nevalabilitatea titlului Statului şi combinat cu lipsa oricărei despăgubiri, în mod evident o astfel de acţiune de revendicare este admisibilă.

Aceasta s-a reţinut de către Curte şi în cauza Faimblat c. României, apreciindu-se că, în condiţiile în care Legea nr. 10/2001 nu este o cale efectivă de realizarea a dreptului, nefiind în măsură să conducă într-un interval rezonabil la plata unei despăgubiri, astfel de acţiuni sunt admisibile, chiar având ca obiect revendicarea (pentru identitate de raţiune).

Raţionamentul care stă la baza unei astfel de concluzii este următorul: negarea accesului la instanţă pe calea dreptului comun ar putea fi acceptată doar în condiţiile în care calea specială oferită este una efectivă.

De asemenea, instanţa europeană a constatat în favoarea foştilor proprietari încălcarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 Protocolul nr. 1 în situaţii asemănătoare cu a reclamantei, respectiv în situaţia în care foştii proprietari au justificat existenţa unui bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care le-a consfinţit dreptul de proprietate (prin constatarea nevalabilităţii preluării), urmată de desfiinţarea acesteia sau imposibilitatea punerii în executare, ulterior momentului în care s-a născut în sarcina Statului Român obligaţia de respectare a Convenţiei (cauza Raicu c. României).

Pe de altă parte, aşa cum reiese din cuprinsul motivării date de CEDO în cauza Străin c. României (parag. 39 şi 59), cazul vânzării imobilului către un terţ de către stat, combinat cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Analizând raţionamentul Curţii Europene în cauzele Păduraru, Străin şi Porţeanu, care au creat un tipar în practica Curţii, se constată că în fiecare speţă în parte s-a analizat în primul rând existenta unui "bun”, în sensul alin. 1 din Protocolul nr. 1.

S-a stabilit că este întrunită această condiţie când instanţele naţionale au recunoscut dreptul de proprietate în patrimoniul petenţilor, fie ca "bun actual", fie ca „speranţă legitimă” de redobândire.

Or, "speranţă legitimă de redobândire" există în măsura în care vânzarea către chiriaşi în temeiul Legii nr. 112/1995 s-a realizat anterior soluţionării irevocabile a dosarului în care sa pronunţat o hotărâre judecătorească prin care s-a constatat nelegalitatea preluării - Străin, Păduraru, Porfeanu (ceea ce este cazul şi în speţă).

În acest sens este şi Hotărârea din 4 noiembrie 2008 a Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Gingis împotriva României, unde se prevede: "33. Curtea arata ca Judecătoria Constanta a statuat caracterul ilegal al naţionalizării bunului prin Sentinţa sa din 21 iunie 2004”.

Prin urmare, ea apreciază ca aceasta constatare a ilegalităţii care, de altfel nu a fost infirmata de o instanţa superioara are ca efect recunoaşterea in mod indirect si cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate ai reclamanţilor asupra bunului in cauza.

In plus, Curtea constata ca acest drept nu era revocabil si ca nu a fost nici contestat nici infirmat pana astăzi.

Prin urmare, Curtea apreciază ca reclamanţii aveau un bun in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

În analiza celor două titluri, reclamanta a considerat că, în conformitate cu principiile care guvernează dovada acţiunii în revendicare, în condiţiile în care se compară titluri care

provin de la autori diferiţi, are câştig de cauză cela care a dobândit de ta autorul al cărui drept este preferabil, fiind aplicabil principial conform căruia nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el însuşi

Reclamantă-recurentă a solicitat constatarea faptului că titlul de proprietate al recurentei este preferabil titlului pârâtei - intimate, în condiţiile în care recurenta este moştenitoarea proprietarei iniţiale, care a fost privată fără nicio despăgubire de posesia şi folosinţa imobilului, atât prin preluarea abuzivă, cât şi prin vânzarea apartamentului către pârâtă (înainte de soluţionarea irevocabilă a cererii de restituire), în condiţiile în care, potrivit art.1 din Legea nr.112/1995 Statul Român nu putea înstrăina decât locuinţele dobândite cu titlu.

In consecinţă, titlul pârâtei este dobândit de la un neproprietar, bunul nefiind niciodată ieşit legal din patrimoniul proprietarului iniţial.

În stabilirea priorităţii şi eficienţei titlului de proprietate, mai trebuie observat că reclamanta a încercat în mod continuu să redobândească dreptul de proprietate luat abuziv, nefiind în pasivitate şi utilizând toate căile legale.

Pe de altă parte, pârâta a folosit acest imobil ani la rând pentru o chirie modică şi apoi a cumpărat apartamentul la un preţ mult sub nivelul real al pieţei.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în forma în vigoare la momentul pronunţării Sentinţei civile nr.7654/2003 a Judecătoriei Cluj-Napoca prin care, pe de-o parte, era constatată preluarea abuzivă, iar pe de altă parte, se respingea cererea de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare, art.2 alin.2) prevedea că persoana îndreptăţită îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării dacă face dovada că a formulat cerere de restituire in temeiul şi termenul prevăzut de Legea 10/2001.

In speţă reclamanta a formulat o astfel de notificare, conservându-i dreptul de a obţine restituirea în natură si deţinând un bun în sensul prevăzut de Convenţie.

Mat mult, reclamanta avea la acel moment şi o speranţă legitimă născută din dispoziţiile neechivoce ale legii în sensul că nu a pierdut niciodată calitatea de proprietar moştenită de la persoana de la care s-a preluat abuziv imobilul (cauza Păduraru c. României).

În aceste condiţii, în analiza comparativă a titlurilor de proprietate instanţa ar fi trebuit să analizeze în ce măsură privarea recurentei de proprietate prin înstrăinarea bunului către pârâta-intimată corespunde cerinţelor primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, respectiv dacă ingerinţa este prevăzută de legea internă, a fost justificată de o cauză de utilitate publică şi dacă există un just echilibru între cerinţele protejării unui interes general al comunităţii şi imperativul protejării dreptului fundamental al individului, în sensul acordării unei compensaţii rezonabile si efective în schimbul bunului de care a fost deposedată.

Aceasta analiza a fost de altfel făcută. de CEDO în cauzele pilot Străin, Păduraru, Porţeanu, Astfel, în ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie, CEDO a reţinut în repetate rânduri faptul că vânzarea de către Stat a unui bun al altuia, chiar anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al cumpărătorului care ar fi fost de bună-credinţă reprezintă o privare de bun (cauza Străin c. României).

S-a constatat astfel de către Curte că Legea nr. 112/1995 nu permitea Statului Român să vândă chiriaşilor un bun naţionalizat în mod abuziv numai după finalizarea şi epuizarea efectivă a tuturor procedurilor (administrative şi judecătoreşti), numai la acest moment fiind împlinită condiţia suspensivă care afecta vânzarea apartamentelor ce nu se restituie foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora,

În speţă, pârâta intimată a cumpărat acest apartament înainte de soluţionarea cererii de constatare a nevalabilităţii titlului Statului şi de restituire a imobilului, respectiv înainte de naşterea legală a însăşi dreptului la cumpărare afectat de condiţia suspensivă. Astfel, este o situaţie asemănătoare celei din cauza Păduraru c. României, în care CEDO a reţinu că s-a creat o situaţie de incertitudine şi nesiguranţă juridica, deoarece, deşi prevederile legislaţiei interne interziceau vânzarea imobilelor către chiriaşi înainte de a se clarifica situaţia juridică şi de a se analiza valabilitatea titlului Statului, acesta a vândut imobilele către chiriaşi. Faţă de această situaţie, rezultă că privarea de proprietate a reclamantei s-a continuat prin chiar titlul pârâtei şi a împiedicat redobândirea posesiei asupra apartamentului.

In condiţiile existenţei unei hotărâri de recunoaştere a preluării abuzive de către stat a apartamentului revendicat de reclamanta, buna-credinţă a pârâtei, care a fost constatată de instanţă, nu poate fi avută în vedere ca un criteriu de preferabilitate în judecarea cererii în revendicare, neputând valora prin ea însăşi un titlu de proprietate care să anihileze forţa juridica a titlului reclamantei, raportat si la concursul dintre dispoziţiile interne si cele comunitare.

Faţă de toate cele de mai sus, rezultă că eventuala bună-credinţă a pârâtei intimate la momentul cumpărării, nu are nicio relevantă faţă de privarea de proprietate a reclamantei şi faţă de încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

În consecinţă, având de ales între protecţia oferită dreptului de proprietate al reclamantei de art. l din Protocolul nr. l şi cel al pârâtei, stabilit prin prisma dispoziţiilor Legii nr.10/2001, reclamantă solicita a se da preferabilitate dreptului reclamantei, ca succesoare a proprietarului iniţial, confirmat prin constatarea irevocabilă a preluării fără titlu valabil şi nu dreptului pârâtei, care a fost dobândit de la Statul Român, care niciodată nu a deţinut un titlu legal pentru a putea înstrăina în mod valabil, neexistând astfel în patrimoniul acesteia un bun în sensul convenţiei.

În ceea ce priveşte posibilitatea reparaţiei efective care a fost reţinută de instanţa de fond si menţionată si de către instanţa de apel, reclamanta consideră că în mod neîntemeiat s-a reţinut că, deşi măsurile reparatorii prin echivalent care ar urma să revină reclamantei, sunt iluzorii, totuşi acestea asigură acoperirea privării de bun.

Reclamanta recurentă a considerat că analiza preferabilităţii unuia dintre titluri urma a se face şi prin prisma respectării principiului proporţionalităţii.

Astfel, în condiţiile admiterii acţiunii reclamantei ar fi respectat echilibrul necesar, întrucât pârâta ar putea obţine într-un termen rezonabil restituirea preţului plătit precum şi valoarea de circulaţie a apartamentului la standardele de evaluare internaţionale.

Pe de altă parte, reclamanta, în condiţiile obţinerii doar a despăgubirilor calculate potrivit Titlului VII din Legea nr.247/2005 ar suferi datorită termenului îndelungat si incert pentru plata acestora, având în vedere că nici la acest moment nu este stabilit un termen pentru plată, ca urmare a respingerii cererii de restituire în natură.

În acest context, nu se poate reţine existenţa unui remediu efectiv al încălcării şi abuzului constatat, fiind elocvente în acest sens şi concluziile CEDO în cauza Faimblat c. României referitoare la caracterul teoretic şi iluzoriu al accesului ta restituire prin procedura administrativă.

Pe de altă parte, în ceea ce o priveşte pe pârâtă, prin intrarea în vigoare a Legii nr.1/2009 este înlăturat riscul încălcării dreptului de proprietate al acesteia. în condiţiile în care aceasta are posibilitatea obţinerii valorii de piaţă a imobilului

În concluzie, reclamanta este în imposibilitatea de a îşi recupera bunul pe altă cale, deşi s-a constatat preluarea sa abuzivă de la antecesoarea subsemnatei, astfel că, singura soluţie pentru înlăturarea privării de proprietate la care a fost supusă în mod continuu este aplicarea directă a dispoziţiilor Convenţiei, care primează faţă de legislaţia internă, în acest fel, neputându-se realiza reparaţia faţă de reclamantă prin despăgubiri băneşti, şi pe de altă parte, fiind posibilă înlăturarea riscului ca pârâta să suporte consecinţele testelor de lege neconforme cu Convenţia (prin apariţia Legii nr. 1/2009), urmează a se da preferinţă titlului reclamantei, prin admiterea acţiunii în revendicare.

Faţă de toate cele de mai sus, pornind în primul rând de la analiza faptului că acest imobil a fost preluat abuziv şi pârâta-intimată a dobândit dreptul său de la un neproprietar şi

coroborat cu practica Curţii Europene în marea majoritate a acestor situaţii, recurenta solicită admiterea recursului şi în principal trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere că nu sa procedat la o analiză pe fond, iar în subsidiar modificarea deciziei ca nelegală, cu consecinţa admiterii apelului, modificarea sentinţei instanţei de fond în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată în fond, apel şi recurs.

Prin întâmpinarea formulată, intimata P.M. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, cu motivarea că acţiunea în revendicare este inadmisibilă în raport de dispoziţiile Decizie în interesul legii nr. XXXIII/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acţiunea reclamantei tinzând a aduce o atingere securităţii raporturilor juridice, încălcând astfel dispoziţiile art. 6 din Convenţie, reclamanta neavând deschisă calea unui proces pe dreptul comun, ci doar procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, lege de care, de altfel reclamanta a şi uzat.

Pârâta este cea care poate invoca prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 cu privire la apartament, câtă vreme prin hotărâre irevocabilă i s-a recunoscut valabilitatea actului de dobândire cu privire la acest apartament. In privinţa pârâtei, admiterea acţiunii în revendicare a reclamantei ar aduce atingere intr-adevăr unui bun în sensul convenţiei.

Nu pot fi primite susţinerile instanţei de fond, în sensul că intimata, atâta vreme cât nu a formulat apel, nu ar putea reitera excepţia autorităţii de lucru judecat, în apel.

In acest sens, raportat la dispoziţiile art. 166 C.pr.civ., pârâta consideră că este îndreptăţită să reitereze, să reinvoce excepţia autorităţii de lucru judecat, aşa cum a făcut şi în faţa instanţei de apel, înţelegând să reitereze excepţia şi în faţa instanţei de recurs.

Aşadar, raportat la dispoziţiile art. 166 C.pr.civ., pârâta susţine excepţia autorităţii de lucru judecat raportat la Sentinţa civilă nr. 7654/2003 pronunţată în dosar nr. 4064/2003 de Judecătoria Cluj - Napoca şi la Sentinţa civilă nr. 324/2007, pronunţată de Tribunalul Cluj în dosar nr. ..., modificată prin Decizia civilă nr. 373/A/2007, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosar nr.....

Prin Sentinţa civilă nr. 7654/2003 pronunţată în dosar nr. 4064/2003 de Judecătoria Cluj - Napoca a fost respinsă acţiunea aceleaşi reclamante, împotriva pârâtei, având ca obiect constatarea trecerii în proprietatea statului a imobilului, fără titlu, restabilirea situaţiei de carte funciară, anularea contractelor de vânzare - cumpărare cu privire la apartamentele din imobil şi obligarea pârâtei împreună cu celelalte persoane la recunoaşterea dreptului de proprietate asupra imobilului.

De asemenea prin Sentinţa civilă nr. 324/2007, pronunţată de Tribunalul Cluj în dosar nr. ... modificată prin Decizia civilă nr. 373/A/2007 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosar nr. ... prin care a fost respinsă solicitarea aceleaşi reclamante în ceea ce priveşte: constatarea că trecerea imobilul în proprietatea statului a fost fără titlu valabil, sa se constate ca pârâta împreună cu celelalte persoane au fost de rea-credinţă la încheierea contractelor, să se constate nulitatea absolută a acestor contracte, să se dispună restabilirea situaţiei anterioare, pârâta, împreună cu ceilalţi pârâţi din acel dosar, să fie obligaţi la recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului şi să se desfiinţeze în parte Dispoziţia nr. 41095/7.12.2006 cu consecinţa emiterii unei noi dispoziţii.

Prin acţiunea dedusă judecăţii în prezentul dosar reclamanta solicită obligarea intimatei la recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantei asupra apartamentului nr. 3 situat în Cluj - Napoca, str. ... înscris în CF 123166 şi obligarea intimatei la predarea în deplină proprietate şi posesie a acestuia în favoarea reclamantei.

Pârâta a arătat că excepţia autorităţii de lucru judecat este întemeiată raportat la dispoziţiile art. 166 C.pr.civ., existând triplă identitate în ceea ce priveşte petitul nr. 1 din cererea de chemare în judecată.

Mai mult, în practică şi doctrină s-a reţinut în mod constant că principiul puterii lucrului judecat rezultând din art. 1201 C.civ. împiedică nu numai judecarea din nou a unui

proces terminat având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi purtat între acelaşi părţi, chiar cu poziţia procesuală inversată, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute unei părţi printr-o hotărâre irevocabilă să nu fie contrazise printr-o hotărâre posterioară pronunţată într-un alt proces.

Or, reclamanta, chiar acest lucru încearcă să obţină, respectiv contrazicerea Sentinţei civilă nr. 7654/2003 pronunţată în dosar nr. 4064/2003 de Judecătoria Cluj - Napoca şi a Sentinţei nr. 324/2007, pronunţată de Tribunalul Cluj în dosar nr.....

Intimata apreciază că recursul reclamantei este nefondat, întrucât în mod eronat susţine reclamanta că prin Sentinţa civilă nr. 7654/2003 pronunţată în dosar nr. 4064/2003 de Judecătoria Cluj - Napoca s-ar fi constatat că imobilul situat în Cluj - Napoca str. ... ar fi fost preluat fără titlu valabil.

In realitate, cererea recurentei, privind constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului menţionat, a fost respinsă în mod irevocabil.

Astfel antecesoarea în drepturi a reclamantei a pierdut orice drept asupra imobilului in

litigiu.

Pe de altă parte, în condiţiile legii nr. 10/2001, prin Dispoziţia nr. 41095/07.12.2006 au fost stabilite măsuri reparatorii în favoarea reclamantei pentru apartamentele vândute respectiv: 1, 2, 3, 4 şi 5.

Dispoziţia menţionată a rămas irevocabilă, având în vedere că plângerea formulată de către reclamantă împotriva acestei dispoziţii a fost respinsă in mod irevocabil conform celor arătate mai sus.

Astfel, ar fi total injust şi contrar oricăror prevederi legale ca pentru apartamentul în litigiu reclamanta să primească atât despăgubiri, cât şi restituirea în natură a acestuia.

Recursul este nefondat.

Cu _privire la motivele de recurs _prin care se critică direct sentinţa _primei instanţe.

În conformitate cu prevederile art. 282 alin. 1 C.pr.civ., hotărârile date în primă instanţă de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanţă de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel.

Art. 299 alin. 1 teza I C.pr.civ. prevede că hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, sunt supuse recursului.

Există, aşadar, o ierarhie a căilor de atac, respectiv, hotărârile pronunţate în primă instanţă de judecătorii, susceptibile de apel, pot fi atacate cu apel exclusiv la instanţa imediat superioară, adică la tribunal, în timp ce, hotărârile prin care tribunalele soluţionează apelurile, sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs la curtea de apel.

Această ierarhie a căilor de atac este menită să asigure respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie.

O cale de atac nu poate fi exercitată omisso media, respectiv, nu poate fi criticată direct în recurs, hotărârea pronunţată în primă instanţă de judecătorie - şi care este, potrivit legii, susceptibilă de apel la tribunal -, pentru că, într-o atare situaţie, instanţa de recurs, nu poate exercita controlul judiciar asupra hotărârii pronunţate, iar analizarea, direct în faza recursului, a motivelor ce ar duce la privarea părţii de un grad de jurisdicţie şi, implicit, la încălcarea principiului „non omisso medio”, o astfel de critică în recurs fiind inadmisibilă.

Este ştiut faptul că exercitarea căilor de atac are ca efect punerea în mişcare a controlului judiciar îndeplinit de instanţele superioare asupra hotărârilor instanţelor inferioare, şi este guvernată de principiul legalităţii căilor de atac, prevăzut şi de art. 129 din Constituţie, text constituţional care se referă la elemente precum obiectul căii de atac, subiectele acesteia, termenele de exercitare, ordinea în care acestea se exercită.

Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 304 C.pr.civ. Recursul poate fi exercitat

numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare, şi care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care atât apelul, cât şi recursul sunt exercitate de aceeaşi parte, iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel.

Aceasta este una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse şi în apel, cu precizarea că toate criticile din recurs trebuie să aibă ca obiect strict hotărârea pronunţată în apel.

Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări ori susţineri ale părţilor, să fie analizate pentru prima oară de instanţa învestită cu calea extraordinară de atac a recursului.

Principiul „non omisso medio” reprezintă, de asemenea, o aplicaţie a modalităţii în care autoritatea de lucru judecat se manifestă în cadrul aceluiaşi proces, câtă vreme aspectele dezlegate de prima instanţă şi nesupuse cenzurii instanţei de apel, nu mai pot face obiect de critică în calea de atac subsecventă a recursului.

Drept urmare, Curtea constată că acele critici din recursul reclamantei, prin care se critică direct cele statuate de instanţa de fond, intră sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii, prin raportare la prevederile art. 282 alin. 1 C.pr.civ., ale art. 299 alin. 1 teza I C.pr.civ., coroborat cu principiul „non omisso medio”.

Aşa fiind, în temeiul art. 316 C.pr.civ., rap. la art. 137 alin. 1 C.pr.civ., Curtea va admite excepţia inadmisibilităţii criticilor din recurs prin care se critică direct sentinţa primei instanţe, excepţie invocată din oficiu la termenul de judecată din 12.09.2014.

Cu privire la motivele de recurs de netemeinicie.

La termenul de judecată din data de 12.09.2014 Curtea, din oficiu, a invocat excepţia inadmisibilităţii motivelor de recurs de netemeinicie, excepţie care urmează să fie admisă, în temeiul art. 316 C.pr.civ., rap. la art. 137 alin. 1 C.pr.civ., motivat pe următoarele considerente:

Departe de a cuprinde doar critici de strictă nelegalitate aduse hotărârii instanţei de apel, memoriul de recurs conţine şi motive de netemeinicie, reproducându-se starea de fapt a cauzei, cu trimitere la unele probe din dosar.

Ca urmare a abrogării punctului 10 al art. 304 C.pr.civ., prin art. I pct. 1111 din OUG nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I punctul 49 din Legea nr. 219/2005, respectiv, ca urmare a abrogării punctului 11 al art. 304 prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000, în recurs nu mai pot fi invocate niciun fel de aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, ci doar chestiuni de strictă nelegalitate, dintre cele care se circumscriu art. 304 pct. 1-9 C.pr.civ.

În consecinţă, în recurs nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care primele două instanţe au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, a raporturilor dintre părţi, ori care să tindă la o reapreciere a probaţiunii administrate, ori la o schimbare a stării de fapt, instanţa de recurs fiind ţinută să se raporteze strict la starea de fapt stabilită de primele două instanţe şi fiind obligată de a se abţine de la orice reanalizare a probelor deja administrate.

Aşa fiind, Curtea constată că excepţia inadmisibilităţii, invocată din oficiu de către instanţă, este fondată, urmând să fie admisă ca atare, cu consecinţa neluării în seamă a tuturor motivelor de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate.

Cu privire la motivul de recurs care, afirmativ, s-ar circumscrie punctului 9 al art. 304 C.pr.civ.

Recurenta a susţinut că în cauză ar fi incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., rap. la art. 312 alin. 5 C.pr.civ., decurgând din neanalizarea cauzei pe fond de către tribunal.

În analizarea caracterului fondat ori nefondat al motivelor de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., coroborat cu art. 312 alin. 5 C.pr.civ. şi, implicit, în aprecierea legalităţii deciziei recurate trebuie pornit de la dispoziţiile conţinute în Decizia în

interesul legii nr. XXXIII/09.06.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizie obligatorie pentru instanţe prin prisma art. 330 C.pr.civ.

Astfel, prin Decizia nr. 33/09.06.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, privind examinarea recursului în interesul legii, cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, Instanţa Supremă a statuat în sensul că:

„Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv, Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”.

Această decizie în interesul legii a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 108/23.02.2009, dată de la care ea a devenit obligatorie pentru instanţe în privinţa dezlegării date problemelor de drept judecate, în conformitate cu art. 330 C.proc.civ., astfel încât, la momentul pronunţării hotărârii primei instanţe - 27.06.2013, ca de altfel şi la data promovării cererii introductive de instanţă, 20.12.2012 -, şi implicit la momentul pronunţării deciziei din apel - 16.01.2014 -, instanţele trebuiau să se raporteze la cele statuate în cuprinsul său.

Prin prisma acestei decizii în interesul legii, o acţiune în revendicare pe dreptul comun a unui imobil ce făcea obiectul Legii nr. 10/2001, este admisibilă sub rezerva ca prin aceasta să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Se impune, aşadar, a se verifica dacă prin admiterea acţiunii reclamantei se aduce sau nu atingere vreunui alt drept de proprietate, ori securităţii raporturilor juridice.

Evident, în speţă, este vorba despre dreptul de proprietate al intimatei P.M., iar pentru a se stabili dacă aceasta este sau nu titulara unui drept de proprietate valabil este necesar să se facă o trecere în revistă a condiţiilor în care aceasta a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul revendicat de reclamantă.

Intimata P.M. a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 30220/24.09.1996, în temeiul Legii nr. 112/1995, la baza încheierii acestui contract de vânzare-cumpărare stând contractul de închiriere nr. 25119/17.02.1993 şi cererea nr. 1131/20.08.1996 (f. 10, 11 dosar fond).

Având în vedere că acest contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, se impunea a se stabili dacă la momentul încheierii acestui contract au fost sau nu respectate prevederile atunci în vigoare ale actului normativ în temeiul căruia s-a încheiat acest contract de vânzare-cumpărare.

Valabilitatea şi legalitatea acestui contract de vânzare-cumpărare a fost cenzurată pe cale judecătorească, ca urmare a acţiunilor promovate de reclamanta recurentă S.D.M., acţiuni prin care s-a solicitat anularea sau constatarea nulităţii absolute atât a acestui contract de vânzare-cumpărare, cât şi a celorlalte contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la restul apartamentelor din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. ...

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 7564/15.09.2003, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosar nr. 4064/2003, rămasă definitivă prin respingerea apelului reclamantei S.D.M., prin decizia civilă nr. 530/A/05.03.2004 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în dosar nr. 8082/2003 şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1294/R/17.05.2006, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosar nr. 37994/1/2004 (f. 21-25, 26-29, 30-31, 32-36 dosar fond), a fost respinsă acţiunea reclamantei S.D.M., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, SC Constructardealul SA, P.M., C.E., P.C., M.I. T., B.I., având ca

obiect constatare trecere fără titlu în proprietatea Statului Român a imobilului înscris în CF nr. 8553 Cluj, nr. top 10514, restabilirea situaţiei anterioare de CF, în sensul reînscrierii în CF a dreptului de proprietate al proprietarei tabulare de sub B2 E.Dr. G., născută C.A.; anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţii persoane fizice pentru apartamentele din imobil; obligarea pârâţilor la recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului, în calitate de unică moştenitoare a proprietarei tabulare.

În esenţă, s-a reţinut în considerentele acestor hotărâri judecătoreşti faptul că imobilul a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, însă, nu este vorba despre o preluare fără titlu, fosta proprietară fiind cuprinsă în Anexa la Decretul nr. 92/1950, neprobându-se o încălcare a prevederilor acestui decret. Pârâţii au cumpărat apartamentele în litigiu în temeiul Legii nr. 112/1995, în calitate de chiriaşi, Legea nr. 112/1995 neprevăzând nicio obligaţie a chiriaşilor de a aştepta soluţionarea cererilor depuse de foştii proprietari sau de moştenitorii acestora în baza Legii nr. 112/1995, respectiv, soluţionarea contestaţiilor privind restituirea în natură, pentru a putea cumpăra. Chiriaşi nu au fost notificaţi în niciun fel de reclamantă, nu au cunoscut despre cererea formulată de aceasta în baza Legii nr. 112/1995 şi oricum, aşa cum rezultă din dosarul nr. 1931/1999 al Judecătoriei Cluj-Napoca, reclamanta a solicitat restituirea în natură doar a spaţiilor libere, adică a spaţiilor comerciale şi a apartamentelor nr.

6 şi 7.

S-a apreciat de către instanţe că pârâţii au avut convingerea că încheie contractele de vânzare-cumpărare cu adevăratul proprietar şi în condiţiile în care, asupra calităţii statului, de proprietar, exista o eroare comună şi invincibilă, chiriaşii sunt de bună credinţă, iar buna lor credinţă îi apără de efectul ce îl poate avea nevalabilitatea titlului Statului asupra actelor juridice subsecvente.

În ceea ce priveşte petitul prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la a-i recunoaşte dreptul de proprietate asupra imobilului litigios, acesta a fost respins ca inadmisibil, cu motivarea că este inadmisibil un petit de revendicare întemeiat pe dreptul comun, după apariţia Legii nr. 10/2001, inadmisibilitate ce reiese din interpretarea art. 47 din Legea nr. 10/2001.

Prin sentinţa civilă nr. 324/25.04.2007 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosar nr. ...

(f. 38-40 dosar fond), a fost respinsă plângerea formulată de reclamanta Savu Maria Dorina, împotriva Dispoziţiei nr. 41095/07.12.2006 (f. 15, 16 dosar fond), emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca în temeiul Legii nr. 10/2001, dispoziţie prin care reclamantei i s-a restituit în natură doar terenul de 596 mp, respingându-se cererea de restituire în natură a întregului imobil, reţinându-se totodată că apartamentele nr. 6 şi 7, reprezentând spaţii comerciale, i-au fost restituite reclamantei în natură în baza Legii nr. 112/1995.

Această sentinţă a rămas definitivă, prin respingerea apelului reclamantei, prin decizia civilă nr. 373/A/24.10.2007 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în dosar nr. ..., şi irevocabilă prin respingerea recursului reclamantei, prin decizia civilă nr. 264/20.01.2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosar nr. ... (f. 43-46, 47-55 dosar fond).

Prin aceeaşi Dispoziţie nr. 41095/2006, emisă în baza Legii nr. 10/2001, reclamantei recurente i-au fost acordate despăgubiri, în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru apartamentul nr. 3, această dispoziţie fiind menţinută întru-totul de către instanţa de judecată.

Prin urmare, se constată de către Curte că s-a statuat în mod irevocabil, prin hotărârile judecătoreşti anterior menţionate, asupra valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâta intimată în temeiul Legii nr. 112/1995, cu privire la apartamentul nr. 3 din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. ..., înscris în CF nr. 123166 Cluj.

Subliniind o dată în plus cele reţinute prin hotărârile judecătoreşti mai sus amintite, Curtea constată că la momentul încheierii de către pârâtă a contractului de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul nr. 3, au fost respectate prevederile atunci în vigoare ale Legii nr. 112/1995.

Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 112/1995, făceau obiectul acestei legi imobilele cu destinaţia de locuinţe, fosta proprietate a unor persoane fizice, trecute cu destinaţia de locuinţe în proprietatea Statului, după 6 martie 1945, cu titlu, şi care se aflau în posesia Statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, în noţiunea de titlu fiind inclus, printre altele, şi Decretul nr. 92/1950 prin textul art. 1 alin. 2 din H.G. nr. 20/1996.

Apoi, era necesar ca cel care cumpăra un apartament ce făcea obiectul Legii nr. 112/1995 să fie titularul unui contract de închiriere valabil încheiat la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, în acest sens dispunând art. 9 alin. 1 din Legea nr. 112/1995, să opteze pentru cumpărarea apartamentului pe care îl ocupa cu titlu de chirie după expirarea termenului prevăzut la art. 14 din lege - este termenul de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii în care persoanele îndreptăţite puteau depune cereri în temeiul Legii nr. 112/1995, termen care s-a împlinit la 29 iulie 1996, intimaţii depunând cererea de cumpărare la 04.12.1996, deci după expirarea acestui termen -, imobilul să nu fie exceptat de la vânzare în temeiul art. 10 din Legea nr. 112/1995.

Pe de altă parte, intimata nu se încadra în situaţia prevăzută de art. 9 alin. 5 din Legea nr. 112/1995, text legal care excepta de la prevederile art. 9 alin. 1 pe chiriaşii titulari sau pe membrii familiei lor, soţ, soţie, copii minori, care au dobândit sau au înstrăinat o locuinţă proprietate personală după data de 1 ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu.

Desigur, în esenţă, dacă toate aceste cerinţe au fost respectate cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare, se poate aprecia în sensul că respectivul contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Împrejurarea că reclamanta recurentă a formulat cerere în temeiul Legii nr. 112/1995, înregistrată sub nr. 399/24.06.1996, în niciun caz nu putea constitui un impediment la vânzarea apartamentului, dat fiind că în temeiul Legii nr. 112/1995 recurenta putea beneficia doar de despăgubiri, iar nu şi de restituirea în natură a apartamentului, întrucât imobilul nu era liber, fiind ocupat de chiriaşi.

Este irelevant faptul că contractul de vânzare-cumpărare al intimatei a fost încheiat anterior emiterii Hotărârii nr. 264/03.12.1998 (f. 13 dosar fond), câtă vreme, prin prisma dispoziţiilor art. 2 alin. 1 şi art. 5 din Legea nr. 112/1995, recurenta nu puteau beneficia în temeiul acestei legi decât de despăgubiri, iar nu şi de restituirea în natură a apartamentului, despăgubiri care au şi fost stabilite prin această hotărâre, hotărâre rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1334/A/2000 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosar nr. 3654/2000.

Pe de altă parte, Legea nr. 112/1995 nu reglementa prin nicio dispoziţie obligativitatea ori alternativa suspendării vânzării unor astfel de imobile până la soluţionarea cererilor formulate de foştii proprietari ori de moştenitorii acestora.

Este adevărat că aceste despăgubiri nu au fost efectiv încasate de către recurentă -aspect confirmat de adeverinţa nr. 7407/24.09.2002, însă acest aspect este irelevant din perspectiva soluţionării acţiunii în revendicare a reclamantei, neputând constitui un impediment al analizării acestei acţiuni pe fond.

În speţă, aşadar, s-a statuat că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către intimată, au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995, aşa cum erau acestea în vigoare la acea dată.

Acest contract de vânzare-cumpărare a fost atacat de către recurentă şi în condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, în dosarul nr. ..., fiind menţinut pentru considerentele expuse în hotărârile judecătoreşti, respectiv, buna credinţă a cumpărătoarei la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, decurgând din convingerea onestă şi sinceră a acesteia că dobândeşte imobilul de la un vânzător ce posedă toate însuşirile necesare pentru transmiterea proprietăţii.

Fiind apreciat de către instanţele de judecată ca un titlu valabil, este evident că acest contract de vânzare-cumpărare era susceptibil să transfere proprietatea asupra apartamentului în favoarea pârâtei cumpărătoare.

Susţinerea recurentei în sensul că pârâta a cumpărat la un preţ mult sub preţul pieţei, este irelevantă din punct de vedere al fundamentării prezentei acţiuni, în condiţiile în care Legea nr. 112/1995 a stabilit în mod expres condiţiile în care vor putea fi vândute imobile în temeiul acestei legi, respectiv preţul la care aceste imobile urmau să fie vândute, preţ care, în mod evident, a fost unul de protecţie socială.

Se pune firesc întrebarea ce anume se înţelege prin buna-credinţă, care sunt criteriile raportat la care se poate considera că, într-un caz sau altul, ne-am găsi în prezenţa bunei-credinţe, în condiţiile în care aceasta, prezumată fiind, trebuie combătută ?

În sistemul Codului civil Român nu există o prevedere cu caracter general care să definească buna-credinţă şi care să reglementeze efectele bunei credinţe în raporturile juridice civile, existând în schimb, o reglementare strictă a bunei credinţe în domeniul referitor la prescripţia achizitivă prin posesiunea scurtă de la 10 la 20 de ani.

Astfel, art.1898 Cod civ., defineşte buna-credinţă ca fiind „credinţa posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i transmite proprietatea”.

Chiar dacă în Codul Civil Român acest articol, 1898, este încadrat la o secţiune care reglementează dobândirea imobilelor prin prescripţia achizitivă scurtă, este incontestabil că acest text legal are valoare de principiu, astfel că, nu este aplicabil numai la situaţia prescripţiilor, ci şi la orice alt raport juridic din cadrul altor instituţii ale Dreptului Civil Român.

Alin. 2 al art.1899 Cod civ., statuează că „buna-credinţă se presupune totdeauna şi sarcina probei cade asupra celui ce alege rea-credinţă”. La rândul său, acest text de lege are valoare de principiu în Dreptul Civil Român, fiind practic o expresie a binecunoscutului principiu „actori incumbit onus probandi”, consacrat de art.1169 Cod civ. Cu alte cuvinte, cel care contestă buna-credinţă şi afirmă reaua-credinţă, trebuie să facă dovada relei-credinţe şi, astfel, să răstoarne prezumţia bunei-credinţe.

Buna-credinţă, care trebuie apreciată doar în persoana subdobânditorului subsecvent -Statul, ca dobânditor nemijlocit, fiind, ca regulă, de totală rea-credinţă - este prezentă cu condiţia ca acest subdobânditor să fie într-o ignoranţă scuzabilă, izvorâtă dintr-o convingere fermă, conştiincioasă şi loială, că cel care-i transmite dreptul de proprietate asupra imobilului avea calitatea de proprietar în momentul încheierii actului juridic de înstrăinare cu titlu oneros, cea mai mică îndoială a subdobânditorului excluzând ideea de „convingere loială”.

Pornind de la această premisă, practica judiciară a dedus această ignoranţă a subdobânditorului din împrejurarea că, la data actului de înstrăinare, vânzătorul Statul Român era proprietar tabular al imobilului vândut, iar în cartea funciară nu era notată vreo interdicţie de înstrăinare a imobilului şi nici acţiunea de revendicare intentată de adevăratul proprietar, iar subdobânditorul nu fusese notificat în nici un fel de către adevăratul proprietar în legătură cu intenţia sa de a-şi revendica imobilul.

In sprijinul acestei orientări a practicii judiciare s-a invocat şi argumentul conform căruia, principiul ocrotirii bunei-credinţe se coroborează întotdeauna cu principiul securităţii raporturilor juridice civile, incidenţa acestui din urmă principiu având ca scop protecţia acelor părţi din raporturile juridice civile prin intermediul cărora se realizează translaţia şi circulaţia drepturilor reale, adică a subdobânditorilor.

Raportat la definiţia bunei-credinţe - astfel cum aceasta este precizată în art.1898 Cod civ. - precum şi la întreaga economie a Legii nr.10/2001, rezultă că prin buna-credinţă a cumpărătorilor se înţelege credinţa fermă, neîndoielnică şi loială a acestora că au contractat cu adevăratul proprietar al imobilului, coroborată cu respectarea întru totul, la data încheierii

contractelor de vânzare-cumpărare, a dispoziţiilor legale care reglementau condiţiile concrete de înstrăinare a acestor imobile.

In sistemul de publicitate imobiliară prin cărţi funciare, principiul ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului este mai uşor de aplicat, având în vedere că în regim de carte funciară funcţionează principiul consacrat prin art. 32 din Decretul-Lege nr. 115/1938, referitor la publicitatea materială a cărţilor funciare. Acest art. 32 stabileşte o prezumţie legală, juris tantum (putând fi combătută pe calea acţiunii în rectificare de CF), în sensul că drepturile reale înscrise în CF sau radiate din CF, se presupun că sunt exacte, înscrierile în cartea funciară fiind corect făcute. Prezumţia stabilită prin art. 32 constituie fundamentul dispoziţiilor din art. 33 din Decretul-Lege nr. 115/1938, care enunţă prezumţia exactităţii cărţilor funciare, în favoarea achizitorilor de bună-credinţă şi cu titlu oneros, aplicabilitatea acestui art. 33 fiind însă limitată numai la actele juridice sinalagmatice ce au ca obiect transferul de drepturi reale pe baza acordului mutual, iar nu şi la dobândirea unor astfel de drepturi prin succesiune, uzucapiune etc.

Prezumţia instituită prin art. 33 din Decretul-Lege nr. 115/1938, nu se aplică în cazul în care în cartea funciară a imobilului respectiv a fost notată o acţiune în justiţie care are ca obiect contestarea dreptului real în privinţa căruia se intenţionează o înscriere.

Această prezumţie, instituită de art. 32 şi 33 din Decretul-Lege nr. 115/1938, nu poate fi invocată de dobânditorul nemijlocit al imobilului - în speţă Statul - care, prin ipoteză, a preluat abuziv respectivul imobil.

Prezumţia mai sus enunţată cunoaşte o reglementare legală şi prin dispoziţiile art. 3334 din Legea nr. 7/1996; astfel, potrivit art. 33, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condiţiile acestei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credinţă, cât timp nu se dovedeşte contrariul, iar dacă un drept s-a radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există. In conformitate cu prevederile art. 34 din Legea nr. 7/1996, cuprinsul cărţilor funciare se consideră exact, în folosul acelei persoane care a dobândit, prin act juridic cu titlu oneros, un drept real, dacă în momentul dobândirii dreptului n-a fost înscrisă în cartea funciară vreo acţiune prin care să se conteste cuprinsul ei, sau dacă nu a cunoscut, pe altă cale, această inexactitate.

Prin prisma prezumţiei mai sus amintite, subdobânditorul cu titlu oneros, care a cumpărat imobilul de la vânzătorul înscris în cartea funciară, în condiţiile în care în CF nu era notată nici o acţiune de revendicare a imobilului de către fostul proprietar, sau, respectiv, o acţiune de rectificare a cuprinsului cărţii funciare, se prezumă a fi de bună-credinţă, în sensul art.1898 Cod civ.

Principiile publicităţii materiale a cărţilor funciare şi, respectiv, a încrederii publice în cuprinsul cărţii funciare, sunt menite practic să faciliteze aplicarea principiului securităţii circuitului juridic civil, îndeosebi în materia contractelor translative de proprietate.

Este ştiut faptul că, încheierea unui contract de vânzare-cumpărare cu un neproprietar nu este susceptibilă să strămute proprietatea către subdobânditor, întrucât nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi. În situaţia în care subdobânditorul, cu bună-credinţă, s-a aflat într-o eroare neimputabilă cu privire la calitatea de proprietar a înstrăinătorului, pentru că această eroare să fie susceptibilă să creeze un drept de proprietate în favoarea subdobânditorului, independent de întrunirea oricăror alte cerinţe, este absolut necesar ca această eroare să fie una comună şi invincibilă.

Principiul validităţii aparenţei în drept, consacrat în adagiul latin „error communis facit jus”, constă în aceea că, subdobânditorul unui bun, în speţă, în accepţiunea art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, a unui imobil preluat fără titlu de către Stat, care s-a întemeiat cu bună-credinţă pe o aparenţă juridică, socotită în mod public ca reprezentând însăşi realitatea, trebuie

ocrotit juridiceşte, neputând fi vătămat prin înlăturarea ca nevalabil a actului pe care l-a încheiat astfel.

Pentru ca principiul error communis facit jus să fie aplicabil cu succes, se cer a fi întrunite câteva condiţii, şi anume: să existe o eroare comună şi invincibilă, respectiv, să existe o situaţie de fapt aparentă, care nu corespunde realităţii de drept, dar această aparenţă înşelătoare să fie una comună, adică împărtăşită public, greu de descoperit şi de evitat; subdobânditorul să fie de bună-credinţă, în sensul celor mai sus expuse; actul juridic de înstrăinare încheiat între proprietarul aparent şi terţul subdobânditor să fie unul cu titlu oneros.

Dacă toate aceste cerinţe sunt cumulativ întrunite, atunci principiul validităţii aparenţei în drept creează în favoarea subdobânditorului un drept de proprietate nou, opozabil erga omnes, inclusiv adevăratului proprietar.

Curtea constată, aşadar, că pârâta intimata are un drept de proprietate valabil dobândit, preferabil titlului reclamantei.

Este nefondată susţinerea recurentei, în sensul că şi-a păstrat calitatea de proprietar prin simplul fapt că titlul statului ar fi fost unul nevalabil, în condiţiile în care, pe de o parte, art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 a fost abrogat prin pct. 2 al art. I din Legea nr. 1/2009, iar pe de altă parte, nu există în cauză o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi dispus constatarea nevalabilităţii titlului statului, cu privire la apartamentul în litigiu, şi restabilirea situaţiei anterioare de CF, prin revenirea la poziţia B2 din CF nr. 8553 Cluj.

Drept urmare, este de apreciat în sensul că recurenta nu se poate prevala, în aceste circumstanţe , de calitatea sa de proprietar al apartamentului nr. 3, calitate care să îi confere îndreptăţirea de a uza cu succes de acţiunea în revendicare, respectiv, nu se poate prevala de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 C.E.D.O. ori de o „speranţă legitimă” la redobândirea proprietăţii acestui bun.

Pe cale de consecinţă, se constată de către instanţă că în situaţia în care s-ar da curs favorabil solicitării reclamantei s-ar încălca atât dreptul de proprietate al pârâtei intimate, cât şi securitatea raporturilor juridice, (guvernată în esenţă de principiul previziunii legii).

Este de discutat dacă în cauză au fost sau nu nesocotite dispoziţiile art. 1 paragraf 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, şi dacă aplicabilitatea acestui text poate sau nu să fie disociată de dispoziţiile paragrafului 2 ale aceluiaşi articol.

Art. 1 paragraf 1 din Primul Protocol Adiţional CEDO prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional, paragraful 2 al aceluiaşi articol prevăzând că dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii ori a amenzilor.

În legătură cu incidenţa art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, în cauza Păduraru contra României, s-a reţinut de către Curte că „art. 1 din protocolul 1 Adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia. Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate şi cu atât mai puţin de a dispune de ele conform atributelor dreptului de proprietate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi cu o coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii”.

Jurisprudenţa constată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie a relevat faptul că această condamnare a intervenit în ipoteza în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă,

iar ulterior, în urma declarării unui recurs în anulare, hotărârea a fost desfiinţată, ceea ce a constituit, atât o lipsire de proprietate, ce nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică şi nici nu a fost însoţită de despăgubiri corespunzătoare, cât şi o afectare a principiului securităţii raporturilor juridice.

Din această perspectivă, se constată că recurentei nu i-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 3 printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, pronunţată în contradictoriu cu Statul Român şi eventual şi cu pârâta cumpărătoare, hotărâre ulterior anulată, astfel încât, este de apreciat în sensul că aceasta nu se poate prevala de existenţa unui bun în sensul art. 1 paragraf 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie.

Nu poate fi reţinută nici ipoteza care a fost avută în vedere de către Curte în cauza Străin contra României, dat fiind că valabilitatea titlului în baza căruia pârâta intimată a cumpărat imobilul a fost confirmată pe cale judecătorească în cadrul legal permis de Legea nr. 10/2001.

Examinarea jurisprudenţei CEDO conturează concluzia conform căreia exigenţele art.

1 din Protocolul nr. 1 trebuie analizate prin raportare la principiul securităţii raporturilor juridice.

Nu se poate imputa Statului Român, strict în această speţă, aşa cum nefondat susţine recurenta, faptul că până la acest moment Statul nu a despăgubit-o pe recurentă pentru apartamentul nr. 3, câtă vreme, recurenta nu a făcut niciun demers pentru a încasa despăgubirile ce i-au fost stabilite în temeiul Legii nr. 112/1995, ori a Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit prin Decizia nr. 33/08.06.2008 că în cazul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu se poate da prioritate de aplicare Convenţiei, mai precis că nu există posibilitatea de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, cu referire în acest din urmă caz la prevederile Convenţiei, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.

Mergând mai departe pe acest raţionament, Instanţa Supremă a statuat că atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul din acţiunea în revendicare nu cumva are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei, o speranţă legitimă în acest sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect.

În acest sens este relevantă decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe, în care s-a statuat în sensul că „legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri. De asemenea, nici consecinţa insecurităţii raporturilor juridice nu poate fi ignorată”.

În cauza Brumărescu contra României s-a subliniat faptul că unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice.

Este ştiut faptul că acţiunea în revendicare imobiliară este o acţiune reală, acest caracter fiind conservat doar atâta timp cât există şi posibilitatea readucerii lucrului revendicat în patrimoniul celui care revendică bunul. Dacă însă bunul a fost transmis de uzurpator, în speţă acesta fiind Statul Român, către un terţ, care a dobândit în mod iremediabil proprietatea asupra bunului - cum este şi ipoteza din speţă, în condiţiile în care contractul de vânzare-cumpărare al intimatei a fost menţinut ca valabil şi legal încheiat prin hotărârile judecătoreşti anterior menţionate -, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri, caz în care caracterul acţiunii în revendicare se schimbă, aceasta devenind o acţiune personală.

Prin prisma acestor considerente, Curtea apreciază că în cauză nu au fost încălcate prevederile art. 1 paragraf 1 din primul Protocol Adiţional CEDO, după cum, nu au fost încălcate nici dispoziţiile art. 77-II din Tratatul de Aderare şi nici prevederile art. 44, art. 11, art. 20 alin. 2, art. 148 alin. 2 şi 4 din Constituţia României şi nici ale art. 480 şi art. 481 C.civ.

Este nefondată susţinerea recurentei, conform căreia intimata are posibilitatea să uzeze de prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată -, în timp ce recurenta nu are posibilitatea de a fi despăgubită efectiv pentru acest apartament, motivat pe următoarele considerente:

Potrivit art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 actualizată până la data de 1 aprilie 2007, cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru.

Alin. 3 al aceluiaşi art. 50 prevede că restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, art. 50 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 10/2001, actualizată până la data de

01.04.2007, permitea chiriaşilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, să solicite restituirea preţului actualizat plătit, restituire care urma să se facă de către Ministerul Finanţelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.

Legea nr. 1/2009 a adus modificări Legii nr. 10/2001, în speţă, interesând însă dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 1/2009, prin care, după art. 50 din Legea nr. 10/2001 a fost introdus un nou articol, art. 501, cu următorul cuprins:

„Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare”, valoarea despăgubirilor prevăzute la art. 501 alin. 1 urmând să fie stabilită, potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, prin expertiză.

Legea nr. 1/2009 nu a abrogat art. 50 din Legea nr. 10/2001, în prezent în textul Legii nr. 10/2001 republicată şi actualizată până la data de 12.10.2009, coexistând atât textul art. 50, cât şi art. 501 .

Prin urmare, din analiza celor două texte legale, art. 50 şi art. 501 din Legea nr.

10/2001 republicată, se desprinde cu evidenţă concluzia că, în prezent, un proprietar al cărui contract de vânzare-cumpărare a fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă are posibilitatea de a se adresa instanţei de judecată fie cu o cerere prin care să solicite restituirea preţului actualizat pe care l-a plătit - în situaţia în care contractul său de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 -, cerere întemeiată în acest caz pe prevederile art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 republicată, fie cu o cerere prin care să solicite restituirea preţului de piaţă al imobilelor - în situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 -, cerere întemeiată în această ipoteză pe prevederile art. 501 şi art. 50 alin. 21 din aceiaşi lege.

Pe cale de consecinţă, pentru ca intimata să poată recurge la aceste dispoziţii legale, este absolut necesar să existe o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care contractul său de vânzare-cumpărare, încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, să fi fost desfiinţat, hotărâre care în cauză nu există.

Pe de altă parte, nu poate fi împărtăşită susţinerea recurentei, în sensul că ea nu are posibilitatea de a fi despăgubită efectiv pentru acest apartament, în condiţiile în care în temeiul Legii nr. 10/2001, prin Dispoziţia nr. 41095/07.12.2006, reclamantei i s-au acordat despăgubiri pentru apartamentul nr. 3, în condiţiile legii speciale privind regimul stabilirii şi preţul despăgubirilor, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, despăgubiri care urmează să fie valorificate în condiţiile Legii nr. 165/2013.

Coroborând toate aceste argumente mai sus expuse, prin raportare şi la principiul proporţionalităţii, se poate aprecia în sensul că pârâta este cea care are un bun în sensul Convenţiei, întrucât prin hotărâri judecătoreşti irevocabile a fost menţinut titlul în baza căruia pârâta a dobândit apartamentul nr. 3 în proprietate, recunoscându-i-se acesteia, implicit, dreptul de a păstra imobilul.

Cu alte cuvinte, este de reţinut faptul că, deşi dezideratul general al legilor de restituire a proprietăţii a fost unul legitim - aşa cum s-a subliniat în repetate rânduri în jurisprudenţa C.E.D.O., amintită de altfel de recurentă şi în motivele sale de recurs -, totuşi, nu este de ignorat împrejurarea că prin aplicarea acestor legi de restituire nu se poate ajunge în situaţia de a fi generate noi neajunsuri disproporţionate.

Nu se poate reţine incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 312 alin. 5 C.pr.civ. câtă vreme în cauză a fost analizat şi cercetat fondul cauzei dedus judecăţii, chiar dacă această cercetare a fondului a fost făcută în limitele prescrise de Decizia în interesul legii nr. XXXIII/2008.

Pe cale de consecinţă, Curtea constată că recursul reclamantei este nefondat, sub aspectul tuturor criticilor invocate în cuprinsul acestuia.

Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtă prin întâmpinare, raportat la sentinţa civilă nr. 7654/2003, respectiv, raportat la sentinţa nr. 324/2007, Curtea constată că aceasta nu este întemeiată, urmând să fie respinsă în temeiul art. 166 C.pr.civ., rap. la art. 1201 C.civ., având în vedere următoarele argumente:

Intimata a susţinut că în ceea ce priveşte petitul având ca obiect obligarea sa la recunoaşterea dreptului de proprietate asupra apartamentului nr. 3, în favoarea reclamantei recurente, acesta ar intra sub incidenţa autorităţii de lucru judecat raportat la cele două sentinţe anterior menţionate, susţinere pe care Curtea nu o împărtăşeşte, având în vedere că prin sentinţa civilă nr. 7654/2003 a Judecătoriei Cluj-Napoca petitul având ca obiect obligarea pârâţilor la recunoaşterea dreptului de proprietate a fost respins ca inadmisibil, în raport de dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 10/2001, fără a fi analizat pe fond, iar prin sentinţa civilă nr. 324/2007 s-a judecat o plângere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar nu o revendicare pe dreptul comun a imobilului, nefiind deci prezentă identitatea de obiect şi de cauză juridică.

Aşa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse şi a prevederilor art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea urmează să respingă ca nefondat prezentul recurs.

În temeiul art. 274 C.pr.civ., recurenta va fi obligată să îi plătească intimatei P.M. suma de 1.200 lei, cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocaţial justificat prin chitanţa de plată nr. 415/18.08.2014, aferent contractului de asistenţă juridică nr. 43/18.08.2014 (f. 19, 20).

← Acţiune în revendicare. Parohie greco-catolică împotriva...		Legea nr. 10/2001. Notificare de restituire a instalaţiilor,... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Obligaţie de a face. Construirea unui gard despărţitor, în considerarea obligaţiei de predare a unor apartamente restituite în natură. Respingere Rectificare de carte funciară fără ca în prealabil să se fi solicitat şi obţinut anularea contractului de vânzare-cumpărare Anulare act. Hotărâre a asociaţiei de proprietari Legea nr. 10/2001. Notificare de restituire a instalaţiilor, mobilierului, materialului sanitar, a instrumentelor şi medicamentelor etc. dintr-o farmacie. Acţiune în revendicare. Parohie greco-catolică împotriva parohiei ortodoxe. Respingere Acţiune în obligarea pârâţilor la plata diferenţei de preţ datorate ca urmare a încheierii unui contract de vânzare-cumpărare. Admitere Conflict negativ de competenţă. Cerere de încuviinţare a executării silite imobiliare. Judecătoria în circumscripţia căreia se află imobilul Conflict negativ de competenţă. Excepţie de nelegalitate. Instanţa competentă teritorial