Acţiune în revendicare. Parohie greco-catolică împotriva parohiei ortodoxe. Respingere
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia nr. 754 din 11 septembrie 2014
Sesizarea instanţei.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sighetu Marmaţiei sub nr. ..., la data de 09.04.2009, reclamanta Parohia Greco-Catolică S. a chemat în judecată pe pârâta Parohia Ortodoxă Română S., solicitând instanţei ca, în temeiul art. 112 C.pr.civ., şi art. 20 alin. 1 din Legea nr. 7/1997 (n.n. - Legea nr. 7/1996), să dispună evacuarea necondiţionată a pârâtei din Biserica reclamantei şi din terenul aferent acesteia, situate în comuna S. nr. 517, judeţul Maramureş; cu cheltuieli de judecată în caz de opunere.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că în CF nr. 48 S. este înscris dreptul de proprietate al reclamantei asupra parcelei cu nr. top 346, sub denumirea „Biserică şi cimitir” cu suprafaţă totală de 602 stj.p. - care se identifică cu Biserica situată în comuna S. nr. 517, judeţul Maramureş, precum şi asupra parcelei cu nr. top 348, sub denumirea „grădină intravilan”, cu o suprafaţă de 261 stj.p.
În mod abuziv şi fără vreun temei legal, arată reclamanta, pârâta desfăşoară, din data de 31.03.2009, activităţi de demolare a bisericii reclamantei.
La data de 09.06.2009 reclamanta a depus o precizare de acţiune prin care, în contradictoriu cu pârâţii Parohia Ortodoxă Română S., Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat instanţei: să constate dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului situat în comuna S. nr. 517, judeţul Maramureş, în natură biserică şi cimitir, cuprins în CF nr. 48 S., nr. top 348; obligarea pârâtei de rândul 1 să îi predea reclamantei în deplină proprietate acest imobil; să dispună evacuarea pârâtei de rândul 1, precum şi a bunurilor mobile aparţinând acesteia din imobil, iar în caz de refuz, să fie abilitată reclamanta să procedeze la evacuarea bunurilor mobile; cu cheltuieli de judecată.
În susţinerea acestei precizări de acţiune reclamanta a invocat dispoziţiile art. 111 C.pr.civ., art. 480 şi urm. C.civ., Decretul-lege nr. 126/1990, O.G. nr. 64/1990 şi Legea nr. 182/2005 (f. 67-68 din dosar nr. ... al Judecătoriei Sighetu Marmaţiei).
Prin sentinţa civilă nr. 1848/09.07.2009, pronunţată de Judecătoria Sighetu Marmaţiei în dosar nr s-a declinat în favoarea Tribunalului Maramureş competenţa de soluţionare a acestei cauze, raportat la dispoziţiile O.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005.
Pe rolul Tribunalului Maramureş cauza a fost înregistrată sub nr. ....
La data de 23.10.2009 pârâta Parohia Ortodoxă S. a formulat cerere reconvenţională, solicitând, în principal, să se constate că această pârâtă a devenit proprietar de drept, în anul 1948, conform dispoziţiilor art. 37 alin. 3 din Decretul-lege nr. 177/1948, asupra bisericii din S. şi a Cimitirului ., având în vedere că în acel an peste 75 % din numărul credincioşilor comunităţii locale au trecut de la cultul greco-catolic la cel ortodox; să se dispună întabularea în CF a dreptului de proprietate al acestei pârâte asupra respectivului imobil; în subsidiar, s-a solicitat să se constate că această pârâtă are un drept de creanţă împotriva reclamantei, în cuantum total de 4.711.360 lei, reprezentând investiţiile efectuate de pârâtă, din anul 1948 şi până în prezent la biserica din S. şi la Cimitirul ...; să se dispună instituirea unui drept de retenţie în favoarea pârâtei, asupra bisericii şi a Cimitirului ... din S., până la completa recuperare a creanţei sale, în ambele ipoteze cu cheltuieli de judecată (f. 25-28 dosar fond, vol. I).
Ulterior, la data de 26.03.2010 (f. 85 dosar fond, vol. I), reclamanta a depus o precizare referitoare la numărul topografic al imobilului, ca fiind 346, în loc de 348.
La data de 23.04.2010 (f. 101 dosar fond, vol. I), reclamanta şi-a completat acţiunea, solicitând instanţei să dispună întabularea în CF a dreptului de proprietate al Parohiei Greco-Catolice S. asupra imobilului situat în comuna S. nr. 517, judeţul Maramureş, în natură, biserică şi cimitir, invocând în susţinerea acestei cereri dispoziţiile art. 22 din Legea nr.
7/1996 şi ale art. 134 C.pr.civ.
La data de 17.05.2012 (f. 113 dosar fond, vol. II), reclamanta a depus o nouă precizare la acţiune, prin care a solicitat instanţei să dispună: constatarea dreptului de proprietate al reclamantei Parohia Greco-Catolică S. asupra imobilului situat în comuna S. nr. 517, judeţul
Maramureş, în natură biserică şi cimitir, în suprafaţă de 3840 mp, cuprins în CF nr. 348 S., nr. top 346 şi în CF nr. 1702 S., nr. top 347, astfel cum a fost identificat prin expertiza întocmită de expert Popoviciu Cornel, astfel cum această expertiză a fost completată, corespunzător planului de amplasament şi delimitare înregistrat la Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară Maramureş sub nr. 1735/17.02.2012; obligarea pârâtei de rândul I, Parohia Ortodoxă S., să îi predea reclamantei în deplină proprietate acest imobil, cu datele de identificare anterior menţionate; să se dispună evacuarea pârâtei de rândul I, precum şi a bunurilor mobile aparţinând acesteia, din respectivul imobil, iar în caz de refuz a evacuării bunurilor mobile, acestea să fie evacuate de reclamantă; să se dispună întabularea în CF a dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului mai sus menţionat, prin deschiderea unei noi coli de carte funciară şi atribuirea de număr cadastral.
La data de 04.09.2013 (f. 19 dosar fond, vol. III), reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată a altor persoane, întemeiată pe dispoziţiile art. 57 C.pr.civ., în contradictoriu cu Ministerul Culturii şi Secretariatul de Stat pentru Culte, motivat pe faptul că potrivit expertizei topografice efectuate în cauză, în urma unei reparcelări cadastrale, imobilului în litigiu i-a fost atribuit nr. cad. 2517, aflată în administrarea operativă a Departamentului cultelor.
Soluţia pe fond.
Prin sentinţa civilă nr. 102/22.01.2014, pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosar
nr s-a respins cererea de repunere pe rol, formulată de pârâta Parohia Ortodoxă Română
S..
S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică S., excepţie invocată de pârâtele Parohia Ortodoxă Română S. şi Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului.
S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului, precum şi excepţia inadmisibilităţii, invocate de aceasta.
S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în ce priveşte cererea de chemare în judecată a altor persoane, a intervenientului forţat Ministerul Culturii şi s-a respins, în consecinţă, cererea de chemare în judecată a altor persoane, faţă de acest intervenient.
S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în ce priveşte cererea de chemare în judecată a altor persoane, a intervenientului forţat Secretariatul de Stat pentru Culte.
S-a respins cererea de chemare în judecată a Secretariatului de Stat pentru Culte, formulată de reclamantă.
S-a respins acţiunea precizată formulată de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică S., în contradictoriu cu pârâtele Parohia Ortodoxă Română S.,
Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
S-a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă Parohia Ortodoxă Română S. în contradictoriu cu reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică S..
S-a constatat că pârâta-reclamantă Parohia Ortodoxă Română S. a devenit proprietar de drept asupra Bisericii Ortodoxe din S., obiect al prezentului litigiu, amplasată pe terenul identificat cu nr. cadastral 2517, conform planului de amplasament şi delimitare întocmit de expert tehnic judiciar Popoviciu Cornel Gheorghe în data de 08.12.2011 avizat sub nr. 1735/17.02.2012 de OCPI Maramureş.
S-a respins celelalte pretenţii formulate reconvenţional.
A fost obligată pârâta-reclamantă Parohia Ortodoxă Română S. să achite expertului tehnic judiciar L.D., suma de 95 lei cu titlu de diferenţă onorariu expert, această dispoziţie fiind executorie.
S-au respins cererile de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei sale, următoarele:
„Conform adeverinţei de arhivă eliberată de Administraţia de Stat a judeţului Transcarpatia, Ucraina, în documentele parţial păstrate în cartea funciară la departamentul Tribunalului teritorial Tiaciv, în fişa funciară nr.48 a comunei S. se menţionează la parcela 346- biserică şi cimitir cu o suprafaţă totală de 602 stânjeni pătraţi şi la parcela 348- grădină intravilan cu o suprafaţă de 261 stânjeni pătraţi, conform înregistrării originale nr.6871 din 14 iulie 1879, proprietatea comunităţii religioase greco-catolice din comuna S..
Între România şi Ucraina s-a încheiat Tratatul privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în cauzele civile, ratificat prin Legea nr.3 din 28.02.2005, în speţă având incidenţă dispoziţiile art.13, conform cărora documentele care au fost întocmite sau certificate de instituţiile judiciare ale uneia dintre părţile contractante, prevăzute cu sigiliul şi semnătura persoanei competente, au valabilitate pe teritoriul celeilalte părţi contractante fără nici o altă legalizare. Aceasta se referă, de asemenea, la copiile şi traducerile care sunt legalizate de instituţiile competente. Actele care pe teritoriul unei părţi contractante se consideră ca fiind acte oficiale sunt socotite şi pe teritoriul celeilalte părţi contractante ca având forţa probatorie a actelor oficiale.
De asemenea, actul denumit „recapitulaţie” (fila 40 vol. I) relevă că imobilul grădină şi biserică respectiv grădină intravilan în suprafaţă de 602 stânjeni pătraţi respectiv 261 stânjeni pătraţi erau în data de 4 februarie 1940 proprietatea bisericii greco-catolice.
La fila 86 vol. I dosar s-a depus în copie CF nr.48 S., unde asupra nr. topo.346 (vizat în prezentul litigiu, conform acţiunii precizate)- biserică şi cimitir în suprafaţă de 602 stânjeni pătraţi era proprietar tabular Biserica Greco-Catolică. Înscrisul în copie legalizată nr. 1805/2011 s-a prezentat instanţei la termenul de judecată din data de 17.11.2011.
Prin raportul de expertiză în specialitatea topografie efectuat în cauză, expertul tehnic Popoviciu Cornel-Gheorghe a relevat că imobilul în litigiu este situat în intravilanul localităţii
S., la nr. administrativ 517, pe acesta este edificată biserica, cu suprafaţa construită de 425 m.p. Terenul revendicat are suprafaţa de 2165 m.p., inclusă în ansamblul format din Cimitirul ... S. şi Biserica Ortodoxă a comunităţii, poziţia sa corespunde cu parcela topo 346, iar întrucât documentele de CF şi planurile cadastrale concretuale nu se găsesc în arhiva OCPI Maramureş, intabulările din S. se fac pe parcelele din cadastrul agricol, în corespondenţă cu registrul cadastral agricol al localităţii. Din punct de vedere cadastral agricol, conform celor relevate de expertul desemnat, terenul este inclus în parcela cadastrală cu nr.2517, având suprafaţa înscrisă de 3840 m.p. şi proprietar Departamentul Cultelor - ADOP. Constatările expertului se coroborează cu adresa emisă de OCPI Maramureş (fila 15 vol. II dosar) şi cu registrul cadastral al parcelelor din 1991 (fila 18 vol. II), unde la nr. de parcelă 2517 -Construcţii Cimitire figurează „ad. op.” posesor Departamentul Cultelor.
Cimitirul ... este amplasat în jurul bisericii, inclusiv pe terenul identificat cu nr. topo. 345 şi 347 (fila 93 vol. II dosar).
În ce priveşte nr. top.347, pentru care reclamanta şi-a precizat acţiunea, acesta este înscris în CF nr.1702 S., are o suprafaţă de 738 stânjeni, categorie de folosinţă fâneaţă intravilan şi este întabulat prin executare la 13 iunie 1906 în favoarea Bisericii Greco-Catolice din S. (filele 115-117 vol. II dosar).
Prin raportul de expertiză în specialitatea topografie, expertul Popoviciu Cornel-Gheorghe a arătat că suprafaţa parcelei topo 347 este de 2654 m.p., care împreună cu terenul cu nr. topo 346 însumează 4819 m.p., expertul propunând modificarea suprafeţei totale la 3840 m.p., cât au în realitate parcelele expertizate.
Conform Titlului de proprietate nr.43551/27 din 10.03.1997, eliberat de Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra terenurilor Maramureş, Parohia
Ortodoxă S. este proprietara unei suprafeţe de teren intravilan de 11.070 m.p., în Grădina Bisericii şi Grădina Parohiei, terenul din prima locaţie fiind înscris în CF nr.367 S., nr. cadastral 4136 (4084 m.p. - filele 23, 24 dosar ...).
După cum rezultă din planul de amplasament şi delimitare depus la fila 29 din dosar nr. ..., comparat cu planurile de amplasament şi delimitare întocmite de expertul Popoviciu Cornel-Gheorghe cu privire la terenul în cauză, configuraţia nr. cadastral 4136 nu cuprinde terenul şi construcţia în litigiu, pe terenul cu nr. cadastral 4136 fiind amplasate doar două construcţii de 98 respectiv 24 m.p. - anexe (magazie şi WC- fila 32 dosar nr. ...), iar pe terenul în litigiu, biserica şi o magazie (vol. II fila 94 dosar).
De altfel, apărarea în sensul deţinerii Titlului de proprietate pe terenul în litigiu nici nu a mai fost reiterată de către pârâta reclamantă, prin chiar cererea reconvenţională aceasta înţelegând să-şi valorifice pretenţiile în ce priveşte imobilele care, conform raportului de expertiză, erau intabulate în CF nr.48 S..
Conform realităţii istorice, relevată de altfel şi prin depoziţiile unora dintre martorii audiaţi, în anul 1948 credincioşii greco-catolici din localitatea S. au trecut la cultul ortodox, odată cu declararea în afara legii a cultului greco-catolic. Nu se poate aprecia că această trecere a fost una benevolă, în condiţiile în care subiecţilor nu le-a fost recunoscut vreun drept de opţiune, în sensul păstrării apartenenţei şi practicării cultului anterior.
În data de 5 februarie 1949 biserica din S., construită în anul 1886, figura deja în inventarul Parohiei Ortodoxe Române S. (fila 25 dosar ...).
Ulterior preluării, Parohia Ortodoxă Română a efectuat demersuri în vederea intabulării dreptului de proprietate, dar prin adresa nr. 869/1950 Judecătoria Populară Mixtă Sighet - Secţia Cărţilor Funciare a comunicat că întrucât cărţile funciare ale Comunei S. au fost predate sub regimul maghiar la Judecătoria Teceu-Ucraina Subcarpatică, de unde nu s-au restituit, cauza a fost pusă în evidenţă până la restituirea acestora sau reînfiinţarea noilor cărţi funciare (fila 33 dosar ...).
Drept consecinţă a lipsei cărţilor funciare, evidenţa imobiliară în localitate s-a realizat prin intermediul unui registru cadastral al parcelelor, unde în anul 1991 figura la „denumire posesor”, pentru parcela 2517 construcţii, cimitire, Departamentul Cultelor, iar ca situaţie juridică „ad. op.”- administrare operativă (fila 18 vol. II dosar).
Biserica şi cimitirul (denumit „Cimitirul ...” din S., care este inclus la poziţia 570 din lista monumentelor istorice, conform anexei la Ordinul ministrului culturii şi patrimoniului naţional nr.2361/2010 pentru modificarea anexei 1 la Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr.2314/2004) au continuat să fie folosite şi gestionate de cultul ortodox, oficiindu-se slujbe şi, în timp, fiind deschise circuitelor turistice.
În contextul abrogării prin Decretul lege nr. 9 din 31.12.1989 a Decretului nr. 358 din 2 decembrie 1948 pentru stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic, cultul greco-catolic reînfiinţat a emis pretenţii în ceea ce priveşte imobilele din litigiu.
După cum relevă actele depuse la filele 69-73 din dosar nr...., reclamanta a efectuat demersuri în sensul procedurii reglementate prin prevederile art.3 din Decretul-lege nr.126/1990, fără a se prezenta însă la convocare membrii comisiei din partea Parohiei Ortodoxe S..
Întrucât aceste demersuri nu au fost finalizate într-un mod satisfăcător pentru reclamantă (aceasta neobţinând nici măcar soluţia oficierii alternative a slujbelor în biserică, situaţia la nivel local fiind una conflictuală şi tensionată), s-a promovat prezentul litigiu.
Pârâta a demarat o serie de lucrări la biserica din S., obţinând autorizaţia de construire nr.22 din 21.11.2007 pentru executarea lucrărilor de construire la edificiu, conform PAC nr.161/2006, a cărei valabilitate s-a prelungit până la data de 21.11.2010 (fila 26 dosar ...).
În acest context probator şi legislativ, instanţa va proceda la analizarea cu prioritate a excepţiilor invocate în cauză de părţile litigante, în aplicarea prevederilor art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă (1865).
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Parohia Greco-Catolică S., astfel cum a fost aceasta argumentată juridic de către pârâta-reclamantă şi de către pârâta Episcopia Ortodoxă a Maramureşului şi Sătmarului, nu subzistă în cauză.
Prin H.G. nr.1218/2008 s-a recunoscut Codul de drept canonic al Bisericii Romano -Catolice şi Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, pe baza cărora se organizează şi funcţionează Biserica Română Unită cu Roma, Greco-catolică. În anexa nr.1, capitolul III, can.279-280, se prevede că, parohia este o anumită comunitate de credincioşi creştini, constituită în mod stabil într-o eparhie, a cărei grijă pastorală este încredinţată unui paroh. De regulă parohia va fi teritorială, care să-i cuprindă pe toţi credincioşii creştini dintr-un anumit teritoriu; dacă însă, după judecata Episcopului eparhial este mai potrivit, după ce a consultat consiliul preoţesc, vor fi înfiinţate parohii personale determinate de criterii de naţiune, de limbă, de înscriere la o altă Biserică sui juris, sau chiar după alte raţiuni bine definite.
Ca atare, comunitatea religioasă greco-catolică dintr-o anume localitate echivalează cu parohia cultului respectiv, parohia fiind o formă concretă de organizare, inclusiv cu scop reprezentativ, a credincioşilor creştini greco-catolici. Urmare a recunoaşterii acestui cult, parohia reprezintă comunitatea credincioşilor greco-catolici; este distinctă problema, ce urmează a fi abordată în cele ce succed, dacă actuala comunitate greco-catolică din S. este succesoarea, continuatoarea în drepturi (inclusiv dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu) a fostei comunităţi greco-catolice din localitate, cu drepturi reflectate tabular.
Vor fi respinse şi excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi a inadmisibilităţii acţiunii, invocate de pârâta Episcopia Ortodoxă a Maramureşului şi Sătmarului prin întâmpinare.
Invocarea prevederilor art. 111 Cod procedură civilă s-a realizat de către reclamantă ca situaţie permisă a demersului de restituire a lăcaşului de cult şi a cimitirului, demers exercitat în aplicarea prevederilor Decretului-lege nr.126/1990, a O.G. nr.64/1990 şi a Legii nr.182/2005, în contextul în care aceasta a înţeles să-şi dovedească dreptul de proprietate existent la nivelul anului 1948, cu intabularea acestuia în CF nr. 48 nr. topo 346 şi în CF nr. 1702 S., nr. topo. 347. Acţiunea în realizare este chiar cea conturată de reclamantă prin petitele ce succed celui dintâi.
Prin raportare la prevederile art. 6 lit. A IV pct.20, art.40 alin 1 lit. a, art. 41, art.50 lit. e, art.64, art.84, art.92 şi art.98 lit. e din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române (H.G. nr. 53/2008), se constată că pârâta are calitate procesuală pasivă în cauză, centrul eparhial controlând activitatea preotului paroh de administrare a averii parohiale, inclusiv a celei imobiliare.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intervenientului forţat Ministerul Culturii este întemeiată, admiterea acesteia fiind de altfel solicitată şi de către reclamantă. Inventarierea Cimitirului ... în lista monumentelor istorice nu echivalează, pentru niciuna dintre entităţile chemate în judecată de către reclamantă prin cererea formulată în data de 4.09.2013, cu invocarea aceloraşi drepturi ca şi reclamanta, asupra imobilelor în litigiu.
Astfel, potrivit art.1 din H.G. nr.90/2010, atribuţiile Ministerului Culturii vizează elaborarea şi aplicarea strategiei şi politicilor în domeniul culturii. În conformitate cu dispoziţiile art. 4 al.1 din Legea nr.422/2001, monumentele istorice aparţin fie domeniului public sau privat al statului, al judeţelor, oraşelor sau comunelor, fie sunt proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice. În speţă nu s-a invocat apartenenţa bisericii în litigiu la domeniul public al statului sau privat al acestei entităţi. Aşadar Ministerul Culturii nu are calitate procesuală pasivă, cererea de chemare în judecată a acestuia urmând a fi respinsă ca o consecinţă a admiterii excepţiei anterior evocate.
Aceeaşi excepţie, invocată de Secretariatul de Stat pentru Culte, urmează a fi respinsă. Conform art.4 din H.G. nr.44/2013, acest Secretariat are personalitate juridică proprie, asigură relaţiile statului cu toate cultele şi asociaţiile religioase din România, le acordă asistenţă, preluând de la Ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional toate drepturile şi obligaţiile derivând din activitatea din domeniul cultelor. Preluarea patrimoniului aferent atribuţiilor în domeniul cultelor se face printr-un protocol de predare-preluare, încheiat între Secretariatul General al Guvernului, Ministerul Culturii şi Secretariatul de Stat pentru Culte, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a hotărârii de guvern.
Pe fond însă, cererea de chemare în judecată a acestei entităţi va fi respinsă, dată fiind soluţia pronunţată asupra cererii de chemare în judecată principale, argumentată în continuare, precum şi în considerarea împrejurării că Secretariatul de Stat pentru Culte a fost chemat în judecată doar de către reclamantă.
În ce priveşte acţiunea principală introductivă, se reţin următoarele:
Este un fapt istoric de notorietate că trecerea la cultul ortodox, survenită după Decretul nr. 358/1948 şi aplicarea art. 37 din Decretul nr.177/1948, a intervenit ca urmare a presiunilor exercitate de autorităţile de la acea vreme asupra credincioşilor greco-catolici, cu încălcarea art.27 alin.1 din Constituţia României din 1948, care garanta libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă. Cultul greco-catolic a fost desfiinţat abuziv prin Decretul nr.358/1948, care a fost abrogat abia prin Decretul-lege nr.9/1989, aşadar trecerea la cultul ortodox nu a fost una voluntară.
În ce priveşte modalitatea în care Statul Român a înţeles să determine limitele şi procedura de restituire a bunurilor care au aparţinut comunităţii creştinilor greco-catolici, se reţine că pentru compensarea abuzurilor petrecute înainte de ratificare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art.1 din primul protocol adiţional la Convenţie nu impune statelor contractante o obligaţie generală de restituire, acestea păstrând libertatea de a determina domeniul de aplicare a legislaţiei, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie dreptul de proprietate etc.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art.3 din Decretul-lege nr.126/1990, situaţia lăcaşurilor de cult care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română urma să fie stabilită de către o comisie mixtă formată din reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri. Eşecul acestor etape prealabile deschide calea acţiunii în justiţie. Lăcaşul de cult nu este vizat prin dispoziţiile OUG nr.94/2000, având un regim juridic şi afectiv special, întrucât reprezintă nu doar locul sacru de exteriorizare a ritualului specific cultului, ci şi un element subiectiv şi de identitate pentru practicant, un punct de raportare semnificativ al conştiinţei religioase.
Lăcaşul de cult nu poate fi gândit practic, prin prisma unor date obiective, el este inseparabil de componenta umană a credincioşilor care-l doresc, titulari ai libertăţii religioase, este finalmente un corolar al acesteia, o modalitate concretă de exprimare, de exteriorizare a credinţei.
Tocmai de aceea, în considerarea interdependenţei şi condiţionării reciproce a elementelor biserică-comunitate religioasă, prin art.3 din Decretul-lege nr. 126/1990 s-a prevăzut criteriul „dorinţei credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri”. Operant în faţa comisiilor mixte, acest criteriu îşi păstrează aplicabilitatea şi în cadru judiciar; în cauza Pincova şi Pinc vs. Republica Cehă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionate”.
Preluarea bisericii din S. în anul 1948 de la comunitatea greco-catolică a fost una abuzivă; instanţa este chemată însă să decidă dacă preluarea lăcaşului de cult de la comunitatea ortodoxă, în anul 2014, nu cumva reeditează această inechitate.
Declararea în afara legii a cultului greco-catolic şi preluarea lăcaşurilor de cult în anul 1948 au produs efecte pe care instanţa nu le poate ignora, cel mai important fiind cel de conştiinţă religioasă. Locuitorii din S., ortodocşi, sunt foştii greco-catolici din 1948 sau urmaşii acestora şi au dezvoltat ataşamentul faţă de religia ortodoxă, pe care nu au abandonat-o decât într-un număr redus, după anul 1990, nedorind să revină la vechiul cult.
Astfel, nu poate fi reţinut argumentul invocat de către reclamantă în sensul lipsei de relevanţă a faptului că majoritatea locuitorilor din S., sunt ortodocşi.
Prin întâmpinarea depusă în dosarul nr.... pârâta a invocat datele recensământului oficial din 2002 conform cărora credincioşii ortodocşi sunt majoritari, 89-90 % faţă de 1-2% credincioşi greco-catolici.
Conform datelor statistice pe anul 1948, în Parohia S. au trecut de la greco-catolici la ortodocşi 3451 persoane, în comună fiind 7 persoane de confesiune greco-catolică.
Reclamanta nu a contestat faptul că în prezent ortodocşii sunt majoritari în localitate, susţinând că acesta nu prezintă relevanţă juridică (fila 89 vol. I). Martorul T.G. a arătat că în urma recensământului populaţiei făcut în 1993, a rezultat că în S. erau 3360 persoane, niciuna de religie greco-catolică. De altfel, acest aspect rezultă şi din depoziţiile martorilor Pop Teodosia, Riţiu Melania Terezia, S.V. care au arătat că la slujbele greco-catolice din S. participă 20-25 de persoane, de sărbători chiar 50, respectiv că în S. sunt 10 persoane greco-catolice şi peste 3000 de ortodocşi.
Conform datelor statistice privind recensământul oficial efectuat în anul 2011, în S. s-a declarat ortodoxă 87,42% din populaţie, iar 7,71 % era de confesiune adventistă de ziua a şaptea.
Ca atare, majoritatea credincioşilor ortodocşi din S. doreşte să rămână ca atare, nerevenind la cultul greco-catolic, sens în care, în raport de realitatea juridică şi socială actuală, independent de parcurgerea procedurii prevăzute de art. 37 din Decretul nr. 177/1948, lăcaşul de cult nu poate fi restituit Parohiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolică S., finalmente titularii dreptului de proprietate fiind credincioşii, comunitatea, iar nu parohia ori biserica.
În ce priveşte cimitirul, instanţa reţine că în conformitate cu prevederile anexei I pct.
III. 10 din Legea nr. 213/1998, domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor cuprinde, între alte bunuri, şi cimitirele orăşeneşti şi comunale, ca atare regimul lor juridic este cel de drept public, fiind inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile, neputând forma aşadar obiect al pretenţiilor formulate de reclamantă.
În considerarea aceluiaşi argument şi pentru a nu mai reveni, va fi respinsă cererea reconvenţională în privinţa terenului pe care se află Cimitirul ... din S., evident în limitele investirii instanţei.
În ce priveşte pretenţiile formulate pe cale reconvenţională, se reţin următoarele:
Pârâta-reclamantă a preluat biserica ortodoxă din S., în aplicarea prevederilor art.37 alin.3 din Decretul nr.177/1948. Aceasta a reprezentat o excepţie de la principiul efectului constitutiv de drepturi, excepţie stabilită de o lege specială, alta decât cele rezultând din prevederile art.26 din decretul-lege nr.115/1938. De asemenea, legitimitatea pârâtei-reclamante în păstrarea acestei proprietăţi este conferită de dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, în acest sens fiind voinţa majorităţii credincioşilor din S., care sunt ortodocşi. Pe cale de consecinţă, acest petit formulat prin cererea reconvenţională va fi admis, în limitele anterior arătate, strict în ceea ce priveşte lăcaşul de cult.
În ce priveşte solicitarea de intabulare în cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei-reclamante (asupra bisericii), aceasta a arătat (vol. I fila 27) că dacă nu există sau nu poate fi adusă cartea funciară în care ar fi intabulate bunurile, pârâta-reclamantă va aprecia dacă îşi menţine petitul, această operaţiune putând fi realizată şi ulterior.
Până în prezent, CF nr.48 S. nu a fost readusă în localitate; expertul Popoviciu Cornel-Gheorghe a formulat propuneri de dezmembrare, dar planul de amplasament şi delimitare, avizat de OCPI Maramureş sub nr.1735/17.02.2012 (fila 90 vol. II dosar) a fost întocmit în funcţie de registrul cadastral al parcelelor, unde la nr. cadastral 2517 figurează Departamentul Cultelor.
Pretenţiile formulate pe calea cererii reconvenţionale nu au fost ulterior precizate, iar cadrul procesual pasiv al acestora a rămas circumscris unei singure părţi, Parohiei Greco-Catolice S., pârâta-reclamantă neînţelegând să se judece cu alte persoane în ce priveşte petitul de intabulare, singura documentaţie cadastrală depusă pentru aceasta vizând nr. cadastral 2517 şi nu nr.topo. 346. Pe cale de consecinţă, se va respinge cererea de intabulare a dreptului de proprietate asupra lăcaşului de cult.
Petitele subsidiare formulate pe cale reconvenţională au devenit lipsite de interes, în contextul soluţiei pronunţate asupra pretenţiilor susţinute în principal. Astfel, recunoaşterea dreptului de creanţă şi instituirea dreptului de retenţie se valorifică faţă de (în speţă) proprietarul bunurilor, or o atare calitate actuală nu s-a constatat în privinţa reclamantei.
În ce priveşte cheltuielile de judecată, se reţine că atât reclamanta-pârâtă, cât şi pârâta-reclamantă, precum şi pârâta Episcopia Ortodoxă a Maramureşului şi Sătmarului au solicitat acordarea acestora.
În privinţa reclamantei, întrucât acţiunea acesteia a fost respinsă, în aplicarea prevederilor art.274 Cod procedură civilă rezultă că Parohia Greco-Catolică S. a căzut în pretenţii, ca atare nu este legitimată să obţină cheltuieli de judecată.
Pârâta Episcopia Ortodoxă a Maramureşului şi Sătmarului a solicitat şi dovedit cheltuieli de judecată în sumă de 200 lei, onorariu avocat (fila 49 vol. I), dar reclamanta nu va fi obligată la plata acestora, în condiţiile în care în mod efectiv apărarea acestei pârâte s-a rezumat la invocarea a trei excepţii, toate respinse de instanţa de judecată.
În ce priveşte cheltuielile dovedite a fi fost efectuate în prezentul proces de către pârâta-reclamantă Parohia Ortodoxă S., acestea au constat în suma de 700 lei, avans onorariu pentru expertiza în construcţii (fila 214 vol. I dosar), suma de 800 lei, onorariu expert (fila 55 vol. II) şi suma de 700 lei onorariu pentru expertul M.V. (fila 299 vol. II).
Cheltuielile efectuate de către pârâta-reclamantă în vederea administrării probei cu expertiza în specialitatea construcţii nu vor fi puse în sarcina reclamantei, pentru următoarele considerente:
Această probă s-a dispus în dovedirea cererii reconvenţionale, mai exact a pretenţiilor relative la dreptul de creanţă invocat. Dincolo de dificultăţile concrete ale administrării probei, care nu au fost străine de conduita părţii, aceste petite nu au fost admise de instanţă, iar petitul admis din cererea reconvenţională, relativ la constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra bisericii, nu necesita această probaţiune tehnică. Pe cale de consecinţă, apreciind că reclamanta nu a căzut în pretenţii în ce priveşte cererile care au provocat efectuarea acestor cheltuieli, instanţa nu o va obliga la suportarea lor.
Întrucât expertul tehnic judiciar L.D. a solicitat un onorariu de 1595 lei, din care pârâta-reclamantă a achitat doar 800 lei şi apoi 700 lei, s-a pus în vedere în mod repetat acesteia să facă dovada achitării diferenţei de 95 lei, fără ca pârâta-reclamantă să se conformeze.
În ce priveşte această diferenţă instanţa va face aplicarea prevederilor art. 213 alin. 2 Cod procedură civilă de la 1865 şi va obliga pârâta la plata sumei de 95 lei către expertul L.D., dispoziţia fiind executorie”.
Cererea de apel.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică S., solicitând admiterea apelului, modificarea în parte
a sentinţei apelate, în sensul admiterii în totalitate a acţiunii principale precizate şi a respingerii în totalitate a cererii reconvenţionale a pârâtei Parohia Ortodoxă Română S..
În motivarea apelului au fost reproduse in extenso dispoziţiile art. 37 din Decretul nr. 177/1948; dispoziţiile art. 2 din Decretul nr. 358/1948; dispoziţiile art. 1 din Decretul-lege nr. 126/1990; Decretul Preşedintelui României nr. 10/21.04.2006, prin care s-a înfiinţat Comisia Prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România şi al cărei Raport final a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 196/28.12.2006, Partea a II-a.
S-au mai invocat de către apelantă dispoziţiile art. 6, art. 9, art. 13, art. 14 şi art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi prevederile art. 1 din Protocolul Adiţional 1 la Convenţie, cu trimitere la jurisprudenţa Curţii materializată în cauza Lungoci contra României, în cauza Păduraru contra României, cauza Tudor contra României.
În motivarea apelului reclamanta a arătat că în cauză nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 37 din Decretul nr. 177/1948, respectiv, nu este nicio hotărâre judecătorească care să facă dovada trecerii a 75% din numărul credincioşilor comunităţii locale, de la cultul greco-catolic la cultul ortodox, o dovadă în plus în acest sens constituind-o faptul că a fost necesară prevederea specială a art. 2 din Decretul nr. 358/1948, abrogat apoi prin Decretul-lege nr. 9/1989.
În anul 1948 niciun enoriaş greco-catolic nu a trecut voluntar la cultul ortodox, motiv pentru care nu există absolut nicio adeziune, reclamanta fiind desfiinţată juridic, iar bunurile sale de cult fiind trecute în posesia Parohiei Ortodoxe S. în temeiul Decretului nr. 358/1948.
În anul 1990 reclamanta şi-a continuat activitatea publică prin recunoaşterea personalităţii sale juridice în temeiul art. 1 din Decretul-lege nr. 126/1990, însă, propria biserică, în care să îşi desfăşoare activităţile specifice cultului, nu i-a fost retrocedată.
Interzicerea de facto a accesului efectiv la instanţă a unui cult, deoarece are mai puţini enoriaşi, reprezintă o încălcare a art. 6, art. 13 şi art. 14 din Convenţie.
În viziunea instanţei de fond reclamanta are dreptul de a revendica imobilele preluate abuziv prin Decretul nr. 358/1948, pentru că acest drept este prevăzut expres de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, dar dreptul reclamantei este doar unul formal, deoarece pe fond cererile de revendicare a unor astfel de imobile sunt inadmisibile de plano, întrucât Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică este minoritară în toate localităţile.
Reclamanta se întreabă retoric de ce s-a modificat art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 dacă nu este posibilă revendicarea, în raport de minoritatea de enoriaşi.
În opinia apelantei, aplicarea neunitară a legii în speţe similare cu cea din prezenta cauză reprezintă o încălcare a art. 6, art. 46 şi art. 14 din Convenţie, în acest sens reclamanta făcând trimitere la cauza nr. 32419/04, Parohia Săseşti contra României şi la decizii de speţă ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Admiterea cererii reconvenţionale în baza Decretului-lege nr. 177/1948, abrogat, fără întrunirea condiţiilor prevăzute de acest decret, reprezintă o încălcare a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie.
Şi în acest moment, conform art. 17 şi art. 18 din Decretul-lege nr. 115/1938 şi art. 855 NCC, reclamanta apelantă este proprietara imobilelor revendicate, deoarece este persoana înscrisă ca proprietar tabular în cartea funciară, reclamanta pierzând posesia fizică a imobilului în anul 1948, limitativ, în baza Decretului nr. 358/1948, şi nu prin trecerea liberă a enoriaşilor, în acest sens apelanta invocând încălcarea art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cu raportare la situaţia în care în perioada anilor 1948-1990, reclamanta a fost împiedicată abuziv să îşi exercite dreptul prin nerecunoaşterea personalităţii juridice în perioada 1948 - 1990.
La momentul promovării cererii reconvenţionale Decretul-lege nr. 177/1948 nu mai era în vigoare, fiind înlocuit de Legea nr. 489/2006, iar invocarea Decretului-lege nr.
177/1948, care este o normă discriminatorie, încalcă libertatea religioasă.
Pârâta intimată Parohia Ortodoxă Română S., deşi legal citată, nu s-a _prezentat în instanţă si nu a depus la dosarul cauzei întâmpinare, pentru a-şi susţine poziţia procesuală.
Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei la data de 01.09.2014, pentru termenul de judecată din 04.09.2014, intimatul Secretariatul de Stat _pentru Culte a solicitat respingerea apelului, în ceea ce îl priveşte pe acest intimat, ca urmare a admiterii excepţii lipsei calităţii sale procesuale pasive, motivat pe faptul că imobilul litigios nu se află în proprietatea ori administrarea acestui intimat.
În motivarea întâmpinării au fost invocate dispoziţiile art. 115 - 118 C.pr.civ., ale H.G. nr. 1705/2006, pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului şi ale art. 8 alin. 1 din Legea nr. 489/2006 (f. 59-60).
Apelul este nefondat.
Circumstanţele de _ fapt ale cauzei.
Potrivit traducerii „unui document oficial din limba ucraineană în limba română”, eliberată de Administraţia de Stat a judeţului Transcarpatia, Arhivele Statului din Transcarpatia, în fişa funciară nr. 48 a comunei S. se menţionează la parcela nr. 346 „biserică şi cimitir cu o suprafaţă totală de 602 stj.p.”, iar la parcela cu nr. 348 „grădina intravilan cu o suprafaţă de 241 stj.p.”, făcându-se totodată precizarea că potrivit înregistrării originale nr. 6871/14.07.1879, „proprietatea imobiliară din fişa funciară nr. 48 se află în proprietatea comunităţii religioase greco-catolice din comuna S.” (f. 3, 4 din dosar nr. ... al Judecătoriei Sighetu Marmaţiei).
Din extrasul CF nr. 48 S., depus în xerocopie, în limba maghiară, la fila 86 dosar fond, vol. I, şi în traducere la fila 87 din acelaşi dosar, rezultă faptul că sub nr. top 346 figurează „biserică şi cimitir în suprafaţă de 602 stj.p.”, iar sub nr. top 348 figurează „grădină intravilan în suprafaţă de 261 stj.p.”.
Din xerocopia cărţii funciare nr. 1702 S., depusă în limba maghiară la fila 115 din dosar fond, vol. II şi în traducere la fila 116 din acelaşi dosar, rezultă faptul că nr. top 347, categoria de folosinţă „fâneaţă în intravilan”, în suprafaţă de 378 stj.p., figurează întabulat, prin executare, în favoarea Bisericii Greco-Catolice din S., întabulare operată prin Încheierea de CF nr. 9872/13.06.1906, pe baza sentinţei definitive dată cu nr. III 1111/05/1905 a Judecătoriei Regale de Plasă Sighetu Marmaţiei, imobilul fiind adus din CF nr. 548, unde a fost proprietatea unor persoane fizice, conform menţiunilor de la fila 116 dosar fond, vol. II.
Prin titlul de proprietate nr. 43551/27/10.03.1997, eliberat în favoarea Parohiei Ortodoxe S., s-a reconstituit în favoarea Parohiei Ortodoxe S. dreptul de proprietate pentru o suprafaţă totală de 9 hectare 7524 mp teren, pe teritoriul localităţii S., judeţul Maramureş, dintre care o suprafaţă de 4084 mp reprezentând grădina bisericii, o suprafaţă de 4292 mp reprezentând grădina Parohiei, iar o suprafaţă de 2694 mp reprezentând curţi construcţii (f. 22 dosarul nr. ... al Judecătoriei Sighetu Marmaţiei).
Acest titlu de proprietate a fost întabulat parţial în CF nr. 367 S., nr. top 4136, în favoarea Parohiei Ortodoxe S., care, prin Încheierea de CF nr. 3159/25.04.2008, dată în dosarul de CF nr. 3159/2008 de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Maramureş -Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Sighetu Marmaţiei, şi-a întabulat în CF dreptul de proprietate cu titlu de drept reconstituire Legea nr. 18/1991 asupra imobilului „arabil, curţi pentru construcţii”, în suprafaţă de 4084 mp (f. 24, 23 dosar nr. ...).
Acest titlu de proprietate nu a fost atacat sau contestat nici pe calea procedurii speciale prevăzute de Legea fondului funciar şi nici pe calea dreptului comun.
Prin expertiza tehnică topografică judiciară întocmită de expert Popoviciu Gheorghe Cornel, completată ulterior prin mai multe completări de expertiză, ca urmare a obiecţiunilor formulate de părţi, (f. 230 dosar fond, vol. I, f. 277 dosar fond, vol. I, f. 51, f. 74, f. 85-92, f. 126, f. 256 dosar fond, vol. III, f. 4, f. 45 dosar fond, volum ultim) s-a procedat la identificarea imobilului litigios, stabilindu-se de către expert că numărul topografic 346 din
CF nr. 48, are o suprafaţă de 2165 mp, reprezentând biserică şi cimitir, inclusă în ansamblul format din „Cimitirul ... S. şi Biserica Comunităţii”, biserica edificată având o suprafaţă construită de 425 mp, iar terenul făcând parte din nr. cadastral 2517, în suprafaţă totală de 3840 mp, aflat în proprietatea Departamentului Cultelor - ADOP.
Prin procesul-verbal de recepţie nr. 330/14.06.2013 al Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Maramureş - Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Sighetu Marmaţiei (f. 5-12 dosar fond, vol. III) s-a recepţionat tehnic, de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Maramureş, expertiza judiciară întocmită de expert Popoviciu Cornel în dosar nr. ... al Tribunalului Maramureş.
Aşa cum rezultă din Anexa la Ordinul Ministrului Culturii şi Patrimoniului Naţional nr. 2361/2010, pentru modificarea Anexei nr. 1 la Ordinul Ministrului Culturii şi Cultelor nr. 2314/2004, privind aprobarea listei monumentelor istorice, actualizată, şi a listei documentelor istorice dispărute, imobilul litigios, cunoscut sub denumirea de „Cimitirul ... din S.”, şi care datează din anul 1935, reprezintă un monument istoric, de patrimoniu naţional (f. 51, 52 dosar fond, vol. III).
În ceea ce priveşte cimitirul aferent bisericii, Curtea constată că acesta, în temeiul prevederilor Anexei I pct. III.10 din Legea nr. 213/1998, face parte din domeniul public al comunei, bucurându-se de caracterele de inalienabilitate, imprescriptibilitate şi insesizabilitate, neputând deci forma obiect al unei cereri de revendicare, aşa cum nefondat apreciază reclamanta.
Din expertiza tehnică judiciară întocmită de expert inginer M.V., expert tehnic judiciar în specialitatea construcţii civile, industriale şi agricole (f. 275-281 dosar fond, vol. II), rezultă faptul că la imobilul biserică, care afirmativ a fost ridicat în perioada 1880-1886, au fost efectuate şi executate în perioada 1948 - 2009 lucrări de întreţinere, lucrări de reparaţii curente normale, precum şi lucrări de reparaţii capitale, după cum urmează: picturile interioare, executate în tehnica frescă, afirmativ realizate în anii 1962-1964; finisajele de natura tencuielilor exterioare cu terasit, afirmativ executate în anul 1984; lucrările de extindere ce constau în realizarea unui pridvor la intrarea în biserică, afirmativ realizate în anul 1984 - 1985, expertul precizând că lucrările anterior menţionate au fost apoi în totalitate desfiinţate ca urmare a lucrărilor de construire, extindere şi consolidare demarate după anul 2009; montarea instalaţiilor de încălzire cu butan gaz; împrejmuirile obişnuite având fundaţii şi soclu din beton, panouri din beton prefabricat în lungime de cca. 50 m, dispuse pe latura de est a bisericii sau împrejmuirile având fundaţii, soclu din beton şi panouri metalice, în lungime de cca. 80 m, dispuse pe latura de nord a incintei şi care pot fi reţinute ca fiind executate în perioada 1984-1985; renovarea şi repararea acoperişului în anul 1992, prin schimbarea grinzilor de lemn, care poate fi reţinută ca fiind necesară şi executată în proporţie de 50%, ca şi acoperirea cu tablă de aluminiu cu solzi.
Expertul arată că în toamna anului 2008 au fost demarate ample lucrări de modificare, extindere şi consolidare a bisericii, lucrări care au constat din: demolarea turnului bisericii şi demolarea pridvorului de la intrarea în biserică; desfacerea finisajelor şi tencuielilor exterioare de pe pereţii din zidărie de cărămidă şi socluri; executarea unor consolidări ale zidăriilor prin turnarea unor fundaţii izolate, montarea unor contraforţi alcătuiţi din stâlpi, grinzi şi centuri din beton armat; extinderea bisericii prin realizarea unui turn având structura din beton armat de cca. 40 metri înălţime, dispus pe latura vestică a bisericii, în locul pridvorului demontat; şi care, potrivit estimărilor, va avea o înălţime finală continuată cu structură din lemn de stejar, de cca. 70 metri; refacerea şarpantei prin înlocuirea unor elemente de lemn în zona turlei demontate; executarea unor placări exterioare cu cărămidă aparentă plină tip klinker, rezistentă la umiditate şi îngheţ, în suprafaţă de cca. 280 mp, expertul făcând şi o evaluare a acestor lucrări.
Cel mai probabil aceste lucrări au fost realizate în baza autorizaţiei de construire nr. 22/21.11.2007 (f. 26-27 dosar nr. ... al Judecătoriei Sighetu Marmaţiei), a avizului nr. 183/2007, emis de Ministerul Culturii şi Cultelor (f. 28 dosar nr. ... al Judecătoriei Sighetu Marmaţiei), al planului de amplasament şi delimitare a imobilului vizat de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Maramureş sub nr. 3159/27.03.2008 (f. 29-32 dosar nr. ... al Judecătoriei Sighetu Marmaţiei).
Cu privire la criticile din apel referitoare la greşita admitere a cererii reconvenţionale, în raport de dispoziţiile Decretului nr. 177/1948 şi ale Decretului nr. 358/1948.
Apelanta a susţinut că în mod greşit prima instanţă a admis cererea reconvenţională formulată de pârâtă, în limitele solicitărilor formulate de aceasta în principal, întrucât, pe de o parte, la data când a fost formulată cererea reconvenţională Decretul nr. 177/1948 era deja abrogat, iar pe de altă parte, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 37 din Decretul nr. 177/1948, dovadă în acest sens constituind-o, în opinia apelantei, tocmai faptul că a fost emis şi Decretul nr. 358/1948.
Curtea constată că aceste susţineri ale apelantei sunt nefondate, pentru motivele ce urmează a fi expuse:
Pentru analizarea pe fond a petitului principal din cererea reconvenţională, instanţa Tribunalului Maramureş trebuia să se raporteze la perioada intrării în vigoare a Decretului nr. 177/1948, respectiv, a Decretului nr. 358/1948, dat fiind că, afirmativ, în perioada acestor acte normative Biserica Greco-Catolică a fost desfiinţată, iar credincioşii greco-catolici au trecut, în condiţiile impuse de conjunctura politică a acelor vremuri, la cultul ortodox.
În niciun caz, condiţiile concrete în care a operat şi s-a aplicat Decretul nr. 177/1948 nu pot fi analizate decât prin raportare la momentul intrării în vigoare a acestuia şi la momentul de imediată aplicare a acestuia, ulterior intrării sale în vigoare, iar în niciun caz la momentul promovării cererii reconvenţionale de către pârâtă, dată la care în mod evident Decretul nr. 177/1948 nu mai era în fiinţă.
Cu alte cuvinte, instanţa de fond era datoare să verifice dacă, raportat la momentul anul 1948, cu ocazia preluării imobilului în litigiu de către pârâta intimată, au fost sau nu respectate cerinţele prevăzute de art. 37 din Decretul nr. 177/1948, respectiv, dacă s-a pronunţat o hotărâre a Judecătoriei Populare a locului, aşa cum pretindea art. 37 alin. 5, prin care să se constate întrunirea condiţiilor impuse de art. 37 alin. 1, 2 şi 3 din acelaşi act normativ.
Neîntemeiat susţine apelanta că nu a fost îndeplinită această cerinţă în condiţiile în care prin încheierea de carte funciară nr. 864/1950, a Judecătoriei Populare Mixte Sighet -Secţia Cărţilor Funciare s-a atestat faptul că în baza Adresei nr. 20/17.05.1950, aprobată de Consiliul Eparhial Ortodox Român, cu nr. 6111/1950, s-a decis transcrierea asupra imobilelor ce au format proprietatea comunităţii locale greco-catolice din comuna S., cuprinse în mai multe cărţi funciare, prin care şi CF nr. 48 S..
Din datele statistice aferente anului 1948, depuse la filele 34, 35, dosar nr. ... al Judecătoriei Sighetu Marmaţiei, rezultă faptul că numărul total al sufletelor, în matră, din localitatea S., la nivelul anului 1948, era de 3451, din care 1425 bărbaţi, 2026 femei, iar numărul celor care au trecut de la religia greco-catolică la religia ortodoxă a fost de 3451 suflete.
Se atestă, astfel, prin acest înscris întocmit la nivelul anului 1948, respectarea procentului de cel puţin 75% din numărul total al credincioşilor, respectiv se face dovada respectării cerinţei impuse prin Decretul nr. 177/1948.
Prin urmare, Curtea constată că acest motiv din apelul reclamantei nu este fondat.
Cu privire la susţinerea reclamantei referitoare la încălcarea art. 3 din Decretul-lege
nr. 126/1990.
Aşa cum s-a stabilit printr-o decizie de speţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 563/07.02.2013, dosar nr. 9366/211/2008*), instanţa învestită cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu poate ignora reglementarea specială în materie, care impune drept criteriu de care să se ţină seama în rezolvarea unor asemenea pretenţii, dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunurile.
Faptul că s-a stabilit drept criteriu de preferinţă dorinţa credincioşilor este un aspect de opţiune a legiuitorului, care a înţeles să reglementeze astfel într-o materie ce vizează imobile cu o anumită afectaţiune (lăcaşuri de cult), instanţei de judecată nefiindu-i permis să cenzureze oportunitatea legii.
Făcând trimitere la deciziile Curţii Constituţionale în materie, s-a reţinut că potrivit celor statuate de Curtea Constituţională, textul art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu încalcă principiul după care Statul Român este un stat democratic şi nici pe cel al libertăţii cultelor religioase, şi aceasta întrucât „democraţia presupune şi aplicarea principiului majorităţii, or, din ultima parte a art. 3 - ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri - rezultă chiar aplicarea acestui principiu prin instituirea unui criteriu social, acela al opţiunii majorităţii enoriaşilor”.
O măsură abuzivă, cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcaşurilor de cult în anul 1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-un abuz în sens invers, care ar nesocoti opţiunea majorităţii credincioşilor la data adoptării acelei măsuri.
Or, restituirea bunurilor ce au aparţinut Bisericii Greco-Catolice fără respectarea condiţiei impuse de art. 3 alin. 1 din Decretul-lege nr. 126/1990, ar aduce atingere stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
Faptul că prin Decretul-lege nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică), urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, nu înseamnă că a renăscut în patrimoniul acesteia vechiul dreptul de proprietate, câtă vreme reconstituirea proprietăţii este supusă unei anumite proceduri, dată prin dispoziţiile Decretului-lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare, speranţa de a vedea redobândit dreptul de proprietate neputând fi asimilată noţiunii de bun.
În mod greşit - statuează instanţa supremă - unele instanţe au considerat că numai Comisia Mixtă Clericală trebuie să ţină cont de voinţa credincioşilor, câtă vreme, însăşi instanţa de judecată are atributul de a verifica în ce măsură sunt respectate dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, acţiunea în revendicarea unui locaş de cult nefiind una de drept comun, clasică, ci o acţiune în revendicare ce trebuie să ţină cont de criteriile instituite de legea specială.
Concret, cadrul normativ în care pot fi valorificate pretenţiile reclamantei este dat de Decretul-Lege nr. 126/1990, privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma, prin care a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948 (de desfiinţare a cultului greco-catolic) distingându-se între două situaţii: a) aceea în care bunurile se află în patrimoniul statului, restituibile (cu excepţia moşiilor) în starea lor actuală şi b) situaţia lăcaşurilor de cult şi a celor parohiale, preluate de Biserica Ortodoxă Română, pentru care restituirea se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunitate care deţin aceste bunuri.
Astfel, raţiunea pentru care la art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 au fost adăugate trei alineate noi, respectiv alineatele 2-4, prin O.G. nr. 64/2004, (aprobată ulterior prin Legea nr. 182/2005), rezultă din Expunerea de motive a Guvernului, care a avut în vedere deblocarea accesului la justiţie, în condiţiile în care unele instanţe apreciau la acel moment că nefinalizarea procedurii în faţa comisiilor clericale nu deschide calea acţiunii în instanţă.
De aceea, adăugarea la art. 3 a alineatului conform căruia „dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întruneşte sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia, nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun", nu poate avea semnificaţia transformării cererii în retrocedare reglementată de norma specială într-o cerere în revendicare de drept comun.
Învestită cu o astfel de cerere instanţa de judecată nu poate ignora reglementarea specială în materie care impune drept criteriu de care să se ţină seama în rezolvarea unor asemenea pretenţii, dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunurile.
Altfel spus, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, instanţa este chemată să analizeze în fond o pretenţie, deşi procedura prealabilă nu fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia mixtă clericală, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiţie, dar în acelaşi timp, fără a putea ieşi din limitele impuse de cadrul normativ special.
Faptul că s-a stabilit drept criteriu de preferinţă dorinţa credincioşilor, este un aspect de opţiune a legiuitorului - care a înţeles să reglementeze astfel într-o materie ce vizează imobile cu o anumită afectaţiune (lăcaşuri de cult) - , instanţei de judecată nefiindu-i permis să cenzureze oportunitatea legii.
De altfel, pronunţându-se asupra neconstituţionalităţii invocate cu referire la art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 şi la criteriul voinţei credincioşilor în retrocedarea lăcaşurilor de cult, Curtea Constituţională a apreciat că textul nu încalcă principiul după care Statul Român este un stat democratic şi nici pe cel al libertăţii cultelor religioase (decizia CC. nr. 23/1993, decizia CC. nr. 49/1995).
Aceasta, întrucât democraţia „presupune şi aplicarea principiului majorităţii, or, din ultima parte a art. 3 - „ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri” - rezultă chiar aplicarea acestui principiu prin instituirea unui criteriu social, acela al opţiunii majorităţii enoriaşilor".
Totodată, s-a statuat că „libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor faţă de stat, dar şi libertatea credinţelor religioase" iar în condiţiile în care „în aceeaşi comunitate locală există credincioşi ortodocşi şi greco-catolici, criteriul social al majorităţii enoriaşilor pentru determinarea destinaţiei lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinţei religioase a acestui bun, în funcţie de voinţa majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosinţe" întrucât „altminteri, ar însemna că, în mod nejustificat credincioşii ortodocşi majoritari să fie împiedicaţi să-şi poată practica religia, dacă nu trec la cultul greco-catolic".
Dincolo de împrejurarea că, astfel cum s-a menţionat anterior, modalitatea de reglare a relaţiilor sociale, de reconstituire a averii comunităţilor religioase reprezintă un aspect de politică legislativă (iar nu de activitate jurisdicţională, care să regleze pe cale pretoriană asemenea aspecte, înlăturând legea specială) în acelaşi timp, nu se poate susţine că o asemenea lege ar fi lipsită de conţinutul său reparator, prin instituirea criteriului voinţei credincioşilor.
În felul acesta, statul, ca organizator al vieţii sociale, a asigurat condiţiile manifestării convingerilor religioase fără să aducă o limitare determinată de numărul credincioşilor (şi o limitare de ordin material).exerciţiului acestor drepturi.
Este vorba aici şi de îndeplinirea obligaţiei pozitive a statului pentru realizarea exerciţiului efectiv al dreptului la libertatea de conştiinţă şi de religie.
O măsură abuzivă cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcaşurilor de cult în anul 1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-un abuz în sens invers, care ar nesocoti opţiunea majorităţii credincioşilor la data adoptări acelei măsuri.
Or, restituirea bunurilor ce au aparţinut Bisericii Greco-Catolice fără respectarea condiţiei impuse de art. 3 alin. 1 din Decretul-Lege nr. 126/1990 ar aduce atingere stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
Aceasta, întrucât reconstituirea dreptului nu se poate face în abstract, ignorând realităţile sociale şi istorice, iar atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi
neajunsuri, disproporţionate (a se vedea în acest sens şi jurisprudenţa CEDO, respectiv, cauza Raicu împotriva României).
Prin Decretul nr. 358/1948 cultul greco-catolic a fost desfiinţat iar bunurile din patrimoniul Bisericii greco-catolice au fost preluate de stat.
Faptul că prin Decretul-lege nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unită cu Roma ( Greco-Catolică ), urmare a abrogării Decretului nr. 358/l948, nu înseamnă că a renăscut în patrimoniul acesteia vechiul drept de proprietate, câtă vreme reconstituirea proprietăţii este supusă unei anumite proceduri (date prin dispoziţiile Decretului-Lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare), speranţa de a vedea redobândit dreptul de proprietate neputând fi asimilată noţiunii de bun.
Curtea constată, aşadar, că în interpretarea art. 3 alin. 1 din Decretul-lege nr. 126/1990 - interpretare care a fost deja făcută de Instanţa Supremă -, numărul credincioşilor ortodocşi, fiind mult mai mare decât numărul credincioşilor greco-catolici, se impune a se ţine seama cu prioritate de acest criteriu al „dorinţei credincioşilor”, respectiv, de criteriul opţiunii majorităţii enoriaşilor.
Dacă nu s-ar ţine seama de acest criteriu, în sensul stabilit şi impus de instanţa supremă în alte decizii de speţă, decizii care reprezintă o încercare de unificare a jurisprudenţei în materie, s-ar ajunge la situaţia în care să se repare o nedreptate cu o altă nedreptate, un abuz cu un alt abuz, aducându-se astfel atingere stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
Deşi s-ar părea că textul art. 3 alin. 1 din Decretul-lege nr. 126/1990 are în vedere strict „dorinţa credincioşilor”, în realitate, singura manieră posibilă de interpretare a acestei sintagme conduce la concluzia conform căreia prin această sintagmă legiuitorul a avut în vedere numărul credincioşilor aparţinând cultelor ce îşi dispută un anume lăcaş de cult, respectiv, aşa cum a statuat Instanţa Supremă în alte decizii de speţă, „criteriul opţiunii majorităţii enoriaşilor”.
Potrivit art. 3 alin. 1 din Decretul - lege nr. 126/1990, dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunurile constituie un criteriu de care se ţine seama cu ocazia analizării şi stabilirii situaţiei juridice a lăcaşurilor de cult şi ca caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) şi care au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română.
Potrivit celor anterior arătate, din probaţiunea administrată în cauză încă de la instanţa de fond, a rezultat că numărul credincioşilor ortodocşi este semnificativ mai mare decât cel al credincioşilor greco-catolici.
Este adevărat că între cuvintele „număr” (al credincioşilor - n.r.) şi „dorinţă” (a credincioşilor -n.r.), nu se poate pune semnul egalităţii, acestea desemnând noţiuni diferite.
Fără a pune un astfel de semn al egalităţii, Curtea apreciază că în interpretarea art. 3 alin. 1 din Decretul - lege nr. 126/1990 numărul credincioşilor aparţinând unui anumit cult este egal cu numărul dorinţelor (credincioşilor - n.n.) potrivit cărora, un anumit locaş de cult ar trebui atribuit unui cult sau altuia.
Această prezumţie derivă din împrejurarea că în România libertatea religioasă este garantată prin Constituţie - art. 29, lege - art. 1, 2 din Legea nr. 489/2006 şi Tratatele internaţionale la care România este parte.
Această libertate se concretizează, printre altele, prin aceea că orice persoană îşi poate alege religia şi îşi poate schimba religia, fără nicio împiedicare din punctul de vedere al dreptului laic.
În aceste condiţii, este evident că o persoană având libertatea să adere la orice religie doreşte, va opta, va alege şi va dori ca bunurile care servesc la practicarea şi exercitarea cultului religios pe care l-a ales să fie deţinute de acel cult religios, pentru că, alegând un anumit cult, să îl şi poată practica (dacă, şi în limitele în care doreşte, aceasta fiind o altă
conotaţie a noţiunii de libertate religioasă, întrucât, chiar aparţinând unui anumit cult religios, nicio persoană nu poate fi constrânsă să şi practice acel cult).
Prin Decretul - lege nr. nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică), de la această dată credincioşii ortodocşi din Parohia S. având posibilitatea să opteze pentru acest cult, prin trecere de la cultul ortodox la cel greco-catolic.
Nefăcând această opţiune, se prezumă că au dorit să aparţină în continuare cultului ortodox şi totodată că, dorinţa lor actuală în ceea ce priveşte apartenenţa lăcaşului de cult în litigiu este în sensul ca acesta să aparţină cultului ortodox.
Textul art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 a fost supus controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională a României, prin Decizia nr. 23 din 27 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial nr. 66/11.04.1995 respingând, „ca vădit nefondate, excepţiile de neconstituţionalitate a art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, ridicate de către Episcopia Romana Unita cu Roma (greco-catolica) din Cluj-Napoca, cu sediul în Cluj-Napoca, Str. Moţilor nr. 26, în Dosarul nr. 7967/1992 al Judecătoriei Cluj-Napoca şi de către Episcopia Romana Unita cu Roma (greco-catolica) Lugoj, cu sediul în Lugoj, str. Ion Pop Bănăţeanu nr. 10, în Dosarul nr. 64C/1993 al Tribunalului Judeţean Timiş”.
La soluţionarea acestei excepţii, Curtea Constituţională a avut în vedere, în esenţă, următoarele considerente :
„Textul invocat ca neconstituţional - art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 - prevede ca: "situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Romane Unite cu Roma (greco-catolica) şi au fost preluate de Biserica Ortodoxa Romana se va stabili de către o comisie mixtă formată din reprezentanţii clericali ai celor doua culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri".
Întrucât ne aflam în prezenta unor dispoziţii legale anterioare Constituţiei, despre care se susţine ca sunt contrare acesteia, trebuie soluţionat conflictul legilor în timp, în funcţie de modul în care s-a constituit dreptul subiectiv de proprietate, potrivit legii anterioare, sau potrivit legii posterioare.
În principiu, dreptul subiectiv de proprietate constituit potrivit legii anterioare nu poate fi desfiinţat de legea posterioară, deoarece aceasta ar implica o aplicare retroactivă a noii legi, ceea ce este contrar art. 15 alin. (2) din Constituţie, conform căruia legea dispune numai pentru viitor.
Deci, legea noua poate doar, spre a evita retroactivitatea, sa reconstituie dreptul anterior, ceea ce, însă, are efecte numai ex nunc fiind în prezenta unui nou drept ce se naşte în baza unui act juridic constitutiv, actul de reconstituire.
În cazul nostru, este vorba despre un drept de proprietate ce s-a născut sub regimul vechii reglementări, a Decretului nr. 358/1948.
Fata de cele arătate, rezulta ca noua lege nu poate desfiinţa acest drept, ci numai reglementa modalităţile de reconstituire a dreptului de proprietate ce aparţinuse, iniţial, Bisericii Romane Unite cu Roma (greco-catolica).
Urmare abrogării exprese a Decretului nr. 358/1948 prin Decretul-lege nr. 9/1989, Biserica Romana Unita cu Roma (greco-catolica) este recunoscuta oficial. Bunurile preluate de către stat prin efectul actului normativ abrogat şi aflate la acea data în patrimoniul statului se restituie (cu excepţia moşiilor), conform art. 2 din Decretul-lege nr. 126/1990, bisericii greco-catolice.
Aceasta prevedere legală s-a concretizat în Hotărârea Guvernului nr. 466 din 19 august 1992 privind aprobarea propunerilor Comisiei Centrale pentru inventarierea bunurilor proprietate a statului, foste proprietăţi ale Bisericii Romane Unite cu Roma (greco-catolice), şi predarea acestora către aceasta, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 227 din 14 septembrie 1992.
Hotărârea menţionată aproba lista bunurilor ce se predau din proprietatea statului în proprietatea Bisericii Romane Unite cu Roma, pe baza de protocol între actualii deţinători şi reprezentanţii bisericii greco-catolice.
Prin urmare, legiuitorul a înţeles ca pentru aceste bunuri care, fiind folosite de stat, nu erau destinate uzului public al credincioşilor, sa se reconstituie dreptul de proprietate al Bisericii Romane Unite cu Roma, prin modalitatea restituirii lor. O situaţie similară a reglementat şi Legea nr. 18/1991 în ceea ce priveşte reconstituirea dreptului de proprietate al ţăranilor.
În ceea ce priveşte lăcaşurile de cult, deci bunurile care, prin însăşi construcţie, sunt destinate folosinţei credincioşilor, fiind în uzul public al acestora, precum şi casele parohiale ca accesoriu al lăcaşurilor de cult, legiuitorul postrevoluţionar, mai întâi, a desfiinţat reglementarea din anul 1948, iar în al doilea rând a stabilit principiile reconstituirii dreptului de proprietate şi anume: a) decizia unei comisii mixte, formată din reprezentanţii clericali ai cultului care a deţinut aceste bunuri până în 1948 şi, respectiv, ai cultului care a preluat aceste bunuri după 1948; b) opţiunile credincioşilor din comunităţile pentru uzul cărora aceste bunuri sunt destinate. Deci, cu privire la lăcaşurile de cult şi casele parohiale, este vorba de o reconstituire a dreptului de proprietate, printr-o modalitate, însă, diferita de aceea referitoare la bunurile ce constituiau proprietate de stat, întrucât, pe de o parte, aceasta reconstituire este în dăuna altui cult - cultul ortodox, iar nu a statului şi, pe de alta parte, reconstituirea are ca obiect bunuri care, prin natura lor, sunt în uzul public al credincioşilor. Deci, cu referire la aceste bunuri, reconstituirea se poate face numai cu respectul principiului libertăţii cultelor religioase.
Prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 sunt o dezvoltare fireasca a Decretului-lege nr. 9/1989, exprimând, sub aspectul semnificaţiei juridice, o unitate conceptuala ce intra în sfera actelor normative prin care se înlătura, după decembrie 1989, nedreptăţile şi încălcările drepturilor omului făcute prin legi şi decrete ale dictaturii comuniste. Ca atare, calificările pe care Decretul-lege nr. 9/1989 le face Decretului nr. 358/1948 sunt preluate şi de Decretul-lege nr. 126/1990, care a fost adoptat tocmai pentru a înlătura urmările actului discriminator din 1948. În consecinţă, nu poate fi primit argumentul după care art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu răspunde ideii de înlăturare a consecinţelor "persecuţiei religioase instaurate de regimul totalitar".
Nu se poate spune, în mod rezonabil, ca reglementările postrevoluţionare au numai caracter declarativ. O atare calificare s-ar fi putut susţine dacă aceste reglementări se rezumau numai la Decretul-lege nr. 9/1989, dar în condiţiile Decretului-lege nr. 126/1990 o asemenea calificare este, desigur, o exagerare.
Reglementările art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu încalcă prevederile constituţionale, dimpotrivă, respecta principiul general înscris în art. 1 din Constituţie, conform căruia statul roman este un "stat ... democratic..." şi principiul art. 29 alin. (3) al libertăţii cultelor religioase.
Democraţia, concept şi fenomen integrator, presupune şi aplicarea principiului majorităţii (...).
Libertatea cultelor religioase implica nu numai autonomia lor fata de stat, prevăzută la art. 29 alin. (5) din Constituţie, dar şi libertatea credinţelor religioase prevăzută la alin. (1) al aceluiaşi articol. În condiţiile în care în aceeaşi comunitate locală exista credincioşi ortodocsi şi greco-catolici, criteriul social al opţiunii majorităţii enoriaşilor pentru determinarea destinaţiei lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinţei religioase a acestui bun, în funcţie de voinţa majoritara a celor care sunt beneficiarii acestei folosinţe. Altminteri ar însemna ca, în mod nejustificat, credincioşii ortodocsi majoritari sa fie împiedicaţi sa-şi poată practica religia, dacă nu trec la cultul greco-catolic, printr-o măsura luată împotriva voinţei lor. Un asemenea punct de vedere este contrar dispoziţiilor art. 54 din Constituţie, potrivit cărora cetăţenii trebuie sa-şi exercite drepturile şi libertăţile cu buna-credinţa, fără sa încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. Este de la sine înţeles ca în ipoteza reconstituirii proprietăţii, făcându-se abstracţie de opţiunea majorităţii, ar însemna încălcarea bunei-credinţe şi a respectului drepturilor altuia, care au fost ridicate la rangul de principii constituţionale. O asemenea măsura ar încălca şi prevederile art. 29 din Constituţie, care consacra libertatea cultelor religioase, cu cele doua accepţiuni ale sale - cult ca asociaţie, organizaţie religioasă şi cea privind ritualul practicat. Mai mult, o asemenea măsura ar nesocoti şi prevederile constituţionale referitoare la raporturile dintre religii, astfel cum acestea sunt reglementate prin alin. (2) al art. 29 "libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie sa se manifeste în spirit de toleranta şi de respect reciproc" - şi alin. (4) al aceluiaşi articol - "în relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă" -, întrucât este de natura sa impună majorităţii voinţa unei minorităţi. În schimb, soluţia legală, potrivit căreia situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale se stabileşte de o comisie mixtă a reprezentanţilor clericali ai celor doua culte religioase, tine cont de egalitatea cultelor şi de spiritul de toleranta religioasă ce trebuie sa domine relaţiile dintre ele, iar criteriul social al voinţei majoritare a credincioşilor corespunde unui principiu democratic al soluţionării unui conflict de interese ce priveşte o comunitate în funcţie de voinţa majoritara în cadrul acesteia.
De principiu, o măsura abuzivă cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcaşurilor de cult în anul 1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-un abuz în sens invers, care ar violenta opţiunea majorităţii credincioşilor la data adoptării acelei măsuri.
Reconstituirea dreptului nu se poate face în abstract sau în considerarea unei situaţii anterioare, ci numai în concret, ţinând seama de voinţa credincioşilor majoritari în prezent.
Numai în felul acesta soluţia este morala şi juridică.
Cât priveşte raportul dintre dreptul intern şi dreptul internaţional, de asemenea, nu se poate retine o contradicţie în privinţa art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 fata de pactele internaţionale. Constituţia României, prin art. 20, asigura receptarea în dreptul intern a normelor internaţionale cu privire la drepturile omului, care au prioritate. Or, prin art. 3 nu se face altceva decât se pune norma interna în consonanta cu normele internaţionale care consacra principiul libertăţii omului de a opta la o religie sau cult religios, principiul tolerantei între culte, interzicând statului sa exercite orice acţiuni de natura a îngrădi libertatea omului la religie.
Dacă statul ar fi dat o norma imperativa, atribuind lăcaşurile de cult şi casele parohiale celor care le-au avut până în anul 1948, aceasta soluţie ar fi constituit o presiune inadmisibila la adresa credincioşilor, care fac parte din biserica astfel expropriata, de trecere la biserica reîmpropriată.
Pe de alta parte, susţinerea ca art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 reprezintă o jurisdicţie sui generis, străină principiilor de drept, este evident neîntemeiată. Decretul-lege nr. 126/1990, prin art. 3 la care ne referim, a consacrat, atunci, un principiu de ordin constituţional, autonomia cultelor fata de stat, pregătindu-se terenul pentru viitoarea Constituţie. De vreme ce cultele sunt autonome, nu se poate susţine ca o norma stabilită de stat - care, în virtutea dreptului sau regalian, putea sa stabilească la acea data orice, nefiind îngrădit de Constituţie - ce da în competenta unei comisii mixte, formată din reprezentanţii cultelor, rezolvarea problemei în litigiu, ar fi "străină principiilor de drept". Dimpotrivă, aceasta soluţie este evident conformă principiilor constituţionale cu privire la libertatea gândirii, a opiniilor şi a credinţelor religioase, respectiv la raporturile dintre culte şi stat. Ea nu îngrădeşte posibilitatea cultelor de a se adresa justiţiei, cum ar fi în ipoteza în care nu se respecta opţiunea majorităţii credincioşilor.
Importanta textului de lege ce face obiectul excepţiei consta tocmai în grija statului de a nu exercita un arbitraj sau o coerciţiune de vreun fel şi de a lăsa deplina libertate celor
doua culte sa hotărască, ţinând seama de "dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri".
Fata de cele arătate, rezulta, de asemenea, ca soluţionarea excepţiei referitoare la art.
3 din Decretul-lege nr. 126/1990 este esenţială pentru rezolvarea cauzei, şi deci obiecţia Episcopiei Romane Unite cu Roma (greco-catolica) din Cluj-Napoca ca nu ar avea incidenta este nejustificată”.
În acelaşi sens s-a pronunţat Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 49 din 19 mai 1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 224 din 29 septembrie 1995.
În speţă, însăşi reclamanta, prin memoriul depus la dosarul de fond la data de 26.03.2010 (f. 89 dosar fond, vol. I) a recunoscut că în prezent ortodocşii sunt majoritari în S., chiar dacă, în opinia reclamantei, aceasta nu reprezintă relevanţă juridică.
Martorul T.G. (f. 215 dosar fond, vol. I), a învederat faptul că în prezent în S. există 10 persoane de religie greco-catolică, restul fiind ortodocşi, iar în calitatea sa de primar, în perioada 1992-1996, a procedat la efectuarea unui recensământ al populaţiei în anul 1993, în urma căruia a rezultat că în S. există un număr de 3360 de persoane, dintre care niciuna nu a trecut la religia greco-catolică.
Martorul S.V. (f. 216 dosar fond, vol. I) a confirmat susţinerile martorului T.G., afirmând că în S. sunt 10 persoane de religie greco-catolică şi peste 3000 de persoane de religie ortodoxă.
Depoziţii în acelaşi sens a făcut şi martorul S.T. (f. 271 dosar fond vol. I), care a arătat că după anul 1990, oamenii din S. au dorit să rămână ortodocşi, doar 8 sau 9 persoane trecând la religia greco-catolică.
În conformitate cu datele statistice privind recensământul oficial efectuat în anul 2011, în S. s-au declarat de religie ortodoxă o parte însemnată a populaţiei, respectiv un procent de 87,42%, în timp ce 7,71 % din populaţie s-a declarat de confesiune adventistă de ziua a şaptea.
Rezultă deci, din perspectiva art. 3 din Decretul nr. 126/1990, netemeinicia cererii principale şi, implicit al caracterului nefondat al apelului reclamantei.
Cu privire la temeiurile juridice noi invocate pentru prima dată prin memoriul de apel.
În susţinerea apelului apelanta a invocat temeiuri juridice noi, care nu au fost invocate nicăieri în faţa primei instanţe, invocare care contravine dispoziţiilor art. 294 alin. 1 C.pr.civ., întrucât reprezintă o schimbare a cauzei juridice a acţiunii în apel, demers prohibit de textul legal al art. 294 alin. 1 C.pr.civ.
Astfel, Curtea constată că schimbarea cauzei juridice a acţiunii în apel, prin invocarea, pentru prima dată în faza de judecată a apelului, a dispoziţiilor art. 6, 9, 13, 14, 46 din Convenţie, precum şi a art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1, cu trimiterile făcute la jurisprudenţa C.E.D.O. în acest sens, intră sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii, întemeiată pe dispoziţiile art. 294 alin. 1 C.pr.civ., coroborat cu art. 137 alin. 1 C.pr.civ., neputând fi analizate de către instanţa de apel, direct în apel, prin eludarea dispoziţiilor art. 294 alin. 1 C.pr.civ. şi prin privarea părţilor de un grad de jurisdicţie.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de intimatul Secretariatul de Stat pentru Culte.
Corect a reţinut prima instanţă că această excepţie este neîntemeiată, prin raportare la dispoziţiile art. 4 din H.G. nr. 44/2013, Secretariatul de Stat pentru Culte având personalitatea juridică proprie şi asigurând relaţiile statului cu toate cultele şi asociaţiile religioase din România, acordând asistenţă şi preluând de la Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional toate drepturile şi obligaţiile ce derivă din activitatea în domeniul cultelor.
Pe de altă parte, acest intimat nu a apelat soluţia primei instanţe în limitele privitoare la respingerea acestei excepţii, fiind de presupus că a achiesat la soluţia instanţei fondului, de
respingere ca neîntemeiată a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Secretariatul de Stat pentru Culte.
Cu _privire la dispoziţiile art. 855 NCC, invocate de apelantă ca temei juridic al apelului său, Curtea constată că dispoziţiile Noului C.civ. nu sunt aplicabile speţei pendinte, date fiind în acest sens dispoziţiile exprese ale art. 223 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului Cod civil, potrivit cărora, procesele şi cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluţionează de către instanţele legal învestite, în conformitate cu dispoziţiile legale materiale şi procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite, prezenta cauză fiind pornită cu mult înainte de intrarea în vigoare a Noului C.civ., respectiv, la data de 09.04.2009.
Cu privire la dispoziţiile art. 17 şi 18 din Decretul-lege nr. 115/1938, Curtea constată că acestea nu pot servi ca fundament al admiterii acţiunii în revendicare, aşa cum nefondat apreciază apelanta, acestea nefăcând altceva decât să reglementeze principiul inscripţiunii în cărţile funciare.
Aşa fiind, în temeiul tuturor considerentelor mai sus expuse şi a prevederilor art. 295, art. 296 C. proc. civ., Curtea va respinge ca nefondat prezentul apel.
| ← Acţiune în obligarea pârâţilor la plata diferenţei de... | Acţiune în revendicare. Imobil ce a făcut obiectul Legii nr.... → |
|---|
