Legea nr. 10/2001. Notificare de restituire a instalaţiilor, mobilierului, materialului sanitar, a instrumentelor şi medicamentelor etc. dintr-o farmacie.
| Comentarii |
|
Legea nr. 10/2001. Notificare de restituire a instalaţiilor, mobilierului, materialului sanitar, a instrumentelor şi medicamentelor etc. dintr-o farmacie. Lipsa dovezii că bunurile au devenit bunuri imobile prin încorporare. Respingere
Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia nr. 1095 din 12 septembrie 2014
Prin sentinţa civilă nr. 965 din 12.11.2010 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. ..., a fost respinsă plângerea formulată de către reclamanta K.A.E.M., în contradictoriu cu pârâtul PRIMARUL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA, în baza Legii nr. 10/2001 împotriva Dispoziţiei nr. 17/2010.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că potrivit art.6 din Legea nr.10/2001 se restituie imobilele terenuri sau construcţii preluate abuziv precum şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare. De asemenea, sunt supuse restituirii şi utilajele sau instalaţiile preluate odată cu imobilul, exceptând situaţia în care acestea au fost înlocuite, casate sau distruse.
Din analiza textului de lege menţionat, rezultă că măsurile de restituire prevăzute de Legea nr. 10/2001, se referă doar la imobile nu şi la bunurile mobile de sine stătătoare.
Bunurile mobile în sensul de utilaje sau instalaţii pot fi restituite doar dacă au fost preluate odată cu imobilul naţionalizat sau incorporate în imobilul naţionalizat, astfel încât au devenit imobile prin incorporare.
În cauză însă reclamanta solicită doar bunuri mobile (licenţă, praxis, instalaţiile şi corpurile de mobilier din farmacie, medicamentele existente la data preluării şi suma de bani existentă în casierie), recunoscând însă în mod expres că imobilul în care funcţiona farmacia era deţinut cu titlul de închiriere şi nu a fost preluat odată cu farmacia.
A precizat reclamanta că instalaţiile şi mobilierul au devenit imobile prin incorporare, acest aspect este însă discutabil, în măsura în care acestea au fost montate la faţa locului putând fi şi demontate.
Oricum însă indiferent că sunt bunuri mobile sau bunuri mobile devenite imobile prin încorporare, instanţa apreciază că acestea nu pot face obiectul Legii nr. 10/2001, deoarece Legea nr. 10/2001 se referă la imobile.
Sub aspectul invocării art. 1 din Protocolul 1 al CEDO, instanţa a împărtăşit punctul de vedere al reclamantei în sensul că a existat o ingerinţă în dreptul de proprietate. Acest articol însă nu poate fi invocat cu succes în prezenta acţiune, pe de o parte România nu era parte la CEDO în momentul preluării bunurilor, pe de altă parte pe calea Legii nr. 10/2001 Statul Român şi-a asumat obligaţia de a restitui doar imobilele în condiţiile arătate anterior.
Prin urmare, rămâne reclamantei să încerce recuperarea bunurilor în natură sau echivalent pe calea dreptului comun, în măsura în care solicitarea nu s-a prescris.
Pentru motivele arătate, în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001 instanţa a respins plângerea formulată şi a menţinut în întregime dispoziţia atacată. Fără cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta K.A.E.M. a declarat apel care a fost admis prin decizia civilă nr. 158/A/24.02.2011 a Curţii de Apel Cluj, sentinţa civilă mai sus arătată a fost desfiinţată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare pe fond la aceeaşi instanţă, Tribunalul Cluj.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a învestit instanţa Tribunalului Cluj cu o acţiune mixtă: pe de o parte, o plângere întemeiată pe dispoziţiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, având ca obiect anularea Dispoziţiei nr. 17/05.01.2010, emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca, cu consecinţa restituirii în natură a bunurilor care au făcut obiectul notificării soluţionate prin această Dispoziţie; pe de altă parte, o acţiune în revendicare a aceloraşi bunuri, întemeiată pe prevederile art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Instanţa de fond a omis cu desăvârşire să analizeze şi cererea în revendicare formulată de reclamantă, limitându-se la a se pronunţa, prin sentinţa pe care a dat-o, doar asupra plângerii la Legea nr. 10/2001.
Aşa fiind, în privinţa acestei omisiuni, de cercetare a cererii în revendicare întemeiată pe prevederile art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, soluţia primei instanţe intră sub incidenţa art. 297 alin. 1 C.proc.civ.
Desigur, în analizarea acestui petit a trebuit să se ţină seama de cele statuate prin Decizia nr. 33/09.06.2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii.
În ceea ce priveşte soluţia dată plângerii întemeiată pe dispoziţiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, Curtea a constatat că şi aceasta a fost pronunţată cu necercetarea fondului cauzei, motivat pe următoarele considerente:
Obiectul notificării nr. 681/04.12.2001 (f.17 dosar fond - vol.I) ce a fost soluţionată prin Dispoziţia nr. 17/05.01.2010 (f.7 dosar fond - vol.I) l-a constituit stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent bănesc pentru bunurile mobile, devenite imobile prin încorporare, reprezentând Farmacia din str. M. nr. 2 din Cluj-Napoca, bunuri care au fost naţionalizate prin Decretul nr. 134/ 02.04.1949, respectiv, licenţa şi praxisul acestei farmacii, şi toate instalaţiile, mobilierul, materialul sanitar, instrumentele, medicamentele, etc., care au servit pentru funcţionarea farmaciei şi care au devenit imobile prin încorporare.
La dosarul instanţei de fond a fost depus atât procesul verbal încheiat la data de
09.04.1949, prin care s-a preluat de la numita I.K., antecesoarea reclamantei, Farmacia „V.” (f.18 dosar fond), din Cluj-Napoca, str. M. nr. 2, precum şi toate actele anexă, de inventariere a bunurilor aflată în incinta acestei farmacii la momentul preluării sale de către stat, respectiv, la momentul încheierii procesului-verbal de preluare din 09.04.1949 (f.66-252 dosar fond -vol.I).
Potrivit art. 6 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, prin imobile, în înţelesul prezentei legi, se înţeleg terenurile, cu sau fără construcţii, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare, în aceste construcţii.
Alin. 2 al art. 6 prevede că măsurile reparatorii privesc şi utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.
Potrivit definiţiei unanim acceptată în doctrina juridică de specialitate, prin raportare la dispoziţiile art. 473 C.civ., sunt bunuri mobile prin natura lor bunurile care se pot transporta de la un loc la altul, atât cele care se mişcă de sine, precum sunt animalele, precum şi cele care nu se pot strămuta din loc decât printr-o putere străină, precum lucrurile neînsufleţite.
Din economia dispoziţiilor art. 468-470 C.civ. rezultă faptul că prin bunurile imobile prin destinaţie se înţeleg acele obiecte pe care proprietarul unui fond le-a pus pe acel fond pentru serviciul şi exploatarea fondului, precum şi toate acele efecte mobiliare pe care proprietarul le-a aşezat către fond în perpetuu.
Raportat la definiţia pe care Codul civil o dă bunurilor imobile prin destinaţie, definiţie îmbrăţişată unanim de doctrina şi jurisprudenţa, se impunea a se verifica în speţă dacă toate acele instrumente sanitare, instalaţii sanitare farmaceutice, mobilier, material sanitar, eventual medicamente, menţionate în procesul verbal de preluare din 09.04.1949, şi distincte enumerate în anexele la acest proces-verbal (f.67-252 dosar fond - vol.I), nu au devenit cumva imobile prin destinaţie, respectiv, dacă nu au fost încorporate în imobilul care deservea ca farmacie şi dacă nu au fost folosite astfel de-a lungul timpului, respectiv, se impunea a se stabili, prin efectuarea unei expertize de specialitate dacă mobilierul, instrumentarul şi materialul sanitar, etc., ce au aparţinut Farmaciei „V.” mai există sau nu în prezent.
În ipoteza în care acestea există şi în prezent, în incinta aceluiaşi imobil în care a funcţionat şi Farmacia „V.”, şi în care în prezent funcţionează Farmacia de pe str. M. nr. 2, este evident că toate aceste bunuri mobile au devenit imobile prin destinaţie sau prin încorporare, putând deci să facă obiectul art. 6 din Legea nr. 10/2001, republicată.
În ceea ce priveşte praxisul şi licenţa farmaciei se impunea a se verifica dacă actuala farmacie funcţionează în temeiul aceleiaşi licenţe şi praxis în baza cărora funcţiona şi Farmacia „V.”, chiar dacă, datorită perioadei îndelungate de timp scurse din anul 1949 până în prezent, s-ar părea că nu poate fi vorba despre o identitate a acestora, acestea fiind, evident, bunuri incorporale, care pot deveni imobile prin destinaţie, dacă se dovedeşte că este vorba despre aceiaşi licenţă şi praxis, care a existat şi în anul 1949.
Drept urmare, Curtea a constatat că şi sub aspectul soluţiei date petitului având ca obiect plângere la Legea nr. 10/2001, soluţia primei instanţe a fost pronunţată cu necercetarea fondului cauzei, intrând astfel sub incidenţa art. 297 alin. 1 C.proc.civ.
Aşa fiind, în temeiul tuturor considerentelor mai sus expuse şi a prevederilor art. 297 alin. 1 C.proc.civ., a fost admis apelul şi a fost desfiinţată în întregime sentinţa apelată, cu consecinţa trimiterii cauzei pentru rejudecare pe fond, la acelaşi Tribunal.
Împotriva acestei decizii, pârâtul PRIMARUL MUN. CLUJ-NAPOCA a declarat recurs care a fost respins prin decizia civilă nr. 271/25.01.2012 a Î.C.C.J.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. ...* la Tribunalul Cluj.
Prin sentinţa civilă nr. 50 din 28.01.2014 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosar nr. ...*, s-a respins acţiunea civilă înaintată de reclamanta K.A.E.M. împotriva pârâtului PRIMARUL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA, având ca obiect anularea Dispoziţiei nr.17/2010 şi revendicare.
Analizând, în rejudecare, cererea formulată prin prisma dispoziţiilor legale incidente în materie, tribunalul a reţinut următoarele:
Potrivit îndrumarului deciziei de casare instanţa, în rejudecare, s-a impus a se verifica dacă toate acele instrumente sanitare, instalaţii sanitare farmaceutice, mobilier, material sanitar, eventual medicamente, menţionate în procesul verbal de preluare din 09.04.1949, şi distincte enumerate în anexele la acest proces-verbal (f.67-252 dosar fond - vol.I), au devenit imobile prin destinaţie, respectiv, dacă nu au fost încorporate în imobilul care deservea ca farmacie şi dacă nu au fost folosite astfel de-a lungul timpului, respectiv, a se stabili, prin efectuarea unei expertize de specialitate dacă mobilierul, instrumentarul şi materialul sanitar, etc., ce au aparţinut Farmaciei „V.” mai există sau nu în prezent.
De asemenea, conform deciziei de casare în ipoteza în care acestea există şi în prezent, în incinta aceluiaşi imobil în care a funcţionat şi Farmacia „V.”, şi în care în prezent funcţionează Farmacia de pe str. M. nr. 2, este evident că toate aceste bunuri mobile au
devenit imobile prin destinaţie sau prin încorporare, putând deci să facă obiectul art. 6 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Ţinând seama de îndrumarul deciziei de casare instanţa a încuviinţat efectuarea în cauza a unei expertize în materie mobiliara efectuata de ing. G.I. .
Din raportul de expertiza efectuat în cauza si răspunsul la obiecţiunile depuse la dosar rezulta ca la data inventarierii bunurilor pentru întocmirea raportului de expertiza , nu au putut fi identificate care dintre bunurile preluate din farmacia V. în anul 1949, mai exista în prezent, bunurile existente în incinta acestei farmacii erau total diferite fata de cele existente în prezent, fiind imposibila identificarea acestora după 64 de ani de la preluarea acestora, persoanele prezente în farmacie la data inventarierii nu au putut identifica aceste bunuri.
Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, prin imobile, în înţelesul prezentei legi, se înţeleg terenurile, cu sau fără construcţii, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare, în aceste construcţii.
Alin. 2 al art. 6 prevede că măsurile reparatorii privesc şi utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.
Instanţa a retinut ca în condiţiile în care nu s-a dovedit ca în incinta Farmaciei de pe str. M. nr. 2, se regăsesc în prezent sau ca ar fi existat la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, bunurile care au fost naţionalizate prin Decretul nr. 134/02.04.1949, respectiv toate instalaţiile, mobilierul, materialul sanitar, instrumentele, medicamentele din Farmacia „V.”, nu pot fi aplicabile în speţa dispoziţiile art. 6 din Legea 10/2001
În ceea ce priveşte praxisul şi licenţa farmaciei potrivit îndrumarul deciziei de casare sa impusa a se verifica dacă actuala farmacie funcţionează în temeiul aceleiaşi licenţe şi praxis în baza cărora funcţiona şi Farmacia „V.”, or nu s-a făcut dovada în cauza că actuala farmacie funcţionează în baza aceleiaşi licenţe şi praxis, care a existat şi în anul 1949.
Reclamanta a invocat în acţiunea formulata si prevederile art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului susţinând existenta unei speranţe legitime si rezonabile cu privire la o autorizare sau o licenţa de exploatare legala de profesie, respectiv a unui drept de practica.
Instanţa a reţinut ca existenta posibilităţii de restituire este condiţionata de dovada faptului ca bunurile revendicate au devenit imobile prin incorporare, praxisul fiind dreptul de practica revendicat, potrivit deciziei de îndrumare trebuia să se facă dovada că actuala farmacie funcţionează în baza aceleiaşi licenţe si praxis, or nu s-a făcut o astfel de dovada, ca urmare acţiunea în revendicare este neîntemeiata, neputându-se retine în acest caz existenta unei speranţe legitime si rezonabile în înţelesul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Mai mult, există dispoziţii speciale si anume Legea nr. 266/2008 care reglementează condiţiile de funcţionare a unei farmacii .
De asemenea, instanţa a mai reţinut că prin Decizia nr.33/2008 pronunţata de ICCJ s-a stabilit cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv concursul intre legea speciala si legea generala se rezolva în favoarea legii speciale .
Instanţa a constatat că în considerentele deciziei civile mai sus arătate se retine ca privarea de un bun în absenta oricărei despăgubiri constituie o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie, iar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului reiese ca atunci când statul nu mai poate sa restituie imobilul în natura iar masurile reparatorii prin echivalent sunt încă iluzorii, urmează sa se plătească despăgubiri băneşti.
Astfel, s-a apreciat că în lipsa îndreptăţirii la masuri reparatorii întrucât reclamanta nu a făcut dovada ca bunurile revendicate au caracterul de imobile prin incorporare, nu se poate
vorbi de existenta unui „bun” în înţelesul Convenţiei si Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie.
Tinânâd seama de considerentele de fapt si de drept mai sus arătate, instanţa a respins acţiunea ca fiind neîntemeiata.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta K.A.E.M. a declarat recurs, în termen legal, solicitând instanţei admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, respectiv anularea dispoziţiei nr. 17/05.01.2010 emisă de Primarul mun. Cluj-Napoca în temeiul Legii nr. 10/2001; obligarea pârâtului la restituirea în natură a farmaciei situată în Cluj-Napoca, str. M., nr. 2, precum şi la stabilirea de măsuri reparatorii constând în despăgubiri băneşti în sumă de 1.336.838 lei reprezentând valoare mobilierului şi a stocului de medicamente care nu mai pot fi restituite în natură; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului, reclamanta a arătat că deşi a făcut dovada că bunurile existente în Farmacia „V.” au devenit bunuri imobile prin incorporare, instanţa de fond a pronunţat hotărârea cu încălcarea art. 6 din Legea nr. 10/2001 şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Nu s-a ţinut cont de faptul că o farmacie presupune nu numai construcţia efectivă ci şi bunurile care au fost necesare desfăşurării de farmacie: mobilier, două laboratoare, două depozite, cântare speciale, cât şi celelalte obiecte şi substanţe necesare preparării medicamentelor, medicamentele existente în farmacie, praxisul şi fondul de comerţ.
După exproprierea imobilului de către Statul Român, în spaţiu a funcţionat tot o farmacie care, în mod evident, a utilizat de-a lungul timpului toate bunurile care existau în patrimoniul Farmaciei „V.”.
În realitate, expertul a arătat în raportul de expertiză că bunurile care au făcut obiectul evaluării fac parte din categoria imobilizărilor corporale mobile, aşa cum acestea sunt definite prin Standardele Internaţionale de Evaluare - I.V.S.220. Prin urmare, toate bunurile necesare funcţionării unei farmacii, inclusiv instrumentarul sanitar, mobilier, material sanitar, medicamente sunt bunuri mobile devine imobile prin incorporare.
Deşi în prezent nu mai există medicamentele, instrumentele şi materialele sanitare, aceasta nu înseamnă că aceste bunuri nu au fost preluate în mod abuziv de Statul Român, nu au fost utilizate de-a lungul anilor de farmacia de stat şi că reclamanta nu ar fi îndreptăţită la ele.
Reclamanta este moştenitoarea proprietarei farmaciei, numita Kovats Jolanda care avea calitatea de farmacist, iar imobilul care reprezenta locul unităţii era închiriat. Prin Decretul nr. 134/02.04.1949 toate bunurile aparţinând farmaciei au fost naţionalizate, fără nici un fel de despăgubire.
Conform procesului-verbal de preluare încheiat la 09.04.1949, Statul Român a preluat întregul inventar al Farmaciei „V.” direct de la proprietara Kovats Jolanda, mama reclamantei. Naţionalizarea farmaciei presupune nu doar preluare abuzivă a bunurilor mobile legate de imobilul în care funcţiona unitatea sanitară, ci mai ales, preluarea dreptului de practică, a licenţei de funcţionare a acestei farmacii, care a continuat să funcţioneze ca o farmacie de stat, fiind Farmacia Policlinicii Studenţeşti, în prezenta Farmacia nr. 89.
În consecinţă, bunurile care au existat la data preluării în farmacie reprezintă inventarul acesteia, fără de care nu putea funcţiona localul ca farmacie, fiind vorba atât despre bunuri mobile care au devenit imobile prin incorporare (licenţa de funcţionare) cât şi de bunuri imobile prin destinaţie respectiv ustensile şi utilaje.
În speţă, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la C.E.D.O. din moment ce după aplicarea decretului de naţionalizare, antecesoarea reclamantei nu a mai putut dispune în nici un mod de bunurile sale.
Practic mama reclamantei a achiziţionat un fond de comerţ care trebuie delimitat de imobilul în care se desfăşoară activitatea comerciantului, de clientelă cât şi de magazinul propriu-zis.
În mod greşit instanţa de fond a reţinut că nu s-a făcut dovada că actuala farmacie funcţionează în baza aceleiaşi licenţe şi praxis care au existat şi în anul 1949, deoarece în spaţiul fostei farmacii funcţionează şi în prezent tot o farmacie, deci sunt îndeplinite toate cerinţele pentru a putea primi licenţa antecesoarei reclamantei ca pe un bun, în sensul stabilit de Convenţie.
Licenţa mamei reclamantei a fost dată de profesia acesteia, respectiv acea de farmacist, care în momentul în care a cumpărat dreptul de proprietate asupra farmaciei a dobândit dreptul de liberă practică, toate bunurile mobile, medicamentele existente în inventarul farmaciei, deoarece nici unul dintre succesorii fostului proprietar nu aveau calitatea de farmacist şi nu puteau deţine o farmacie conform legislaţiei în vigoare la acea dată.
Pe de altă parte, reclamanta este la rândul său farmacistă care este deşi este pensionată are dreptul la recuperarea bunurilor ce i se cuvin, deoarece şi în prezent actuala farmacie funcţionează în baza aceleiaşi licenţa ca şi farmacia preluată abuziv.
În drept se invocă prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C.pr.civ.
Pârâtul intimat PRIMARUL MUN. CLUJ-NAPOCA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamantei şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică (f.20-21).
În susţinerea poziţiei procesuale, pârâtul a arătat că prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/20021, reclamanta a solicitat stabilirea măsurilor reparatorii constând în echivalent bănesc doar pentru bunurile mobile devenite imobile prin incorporarea lor în construcţia care a fost închiriată pentru farmacia situată în Cluj-Napoca, str. M., nr. 2.
Cererea reclamantei nu face obiectul Legii nr. 10/2001 nici din punctul de vedere de persoană îndreptăţită, aceasta nefiind proprietara tabulară a imobilului sau moştenitoarea proprietarei tabulare a acestuia, astfel cum este prevăzut de art. 3 din lege şi nici din punctul de vedere al bunurilor revendicate, nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 6 din acelaşi act normativ.
Pentru a se putea face aplicarea art. 6 din Legea nr. 10/2001 trebuie să existe o identitate între persoana fostului proprietar al imobilului revendicat (sau moştenitorii acestora) şi bunurile mobile devenite imobile prin incorporare sau utilajele/instalaţiile existente, ori antecesoarea reclamantei avea doar calitatea de chiriaşă a imobilului în speţă.
Pe de altă parte, pârâtul a învederat că prin expertiza realizată în cauză nu s-a stabilit dacă bunurile aflate actualmente în spaţiul situat în str. M., nr. 2 sunt cele care se aflau la momentul preluării.
Susţinerea recurentei că acţiunea formulată este una în baza Legii nr. 10/2001 şi una în revendicare pe dreptul comun nu sunt corecte pentru că prin Decizia nr. 371/2012 a Î.C.C.J., pronunţată în dosarul nr. ..., s-a reţinut că, în realitate, demersul judiciar al reclamantei l-a reprezentat contestaţia împotriva actului emis de entitatea deţinătoare în procedura specială a Legii nr. 10/2001 care, oricum, nu putea fi dublată de o acţiune în revendicare în drept comun întrucât norma specială este aptă întotdeauna să înlăture de la aplicabilitatea dreptului comun.
Chiar recurenta susţine că licenţa de funcţionare ca farmacie este acordată persoanei în virtutea calităţii de farmacist, deci este strâns legală de o calitate personală. Or, în aceste condiţii, nu se poate solicita acordarea de despăgubiri pentru că imobilul actual funcţionează în continuare ca farmacie.
În probaţiune reclamanta recurentă a depus copii de pe următoarele înscrisuri:
- contract de chirie nr. 20 VIII 446;
- un tabel din anul 1921, unde la poziţia 14, figurează farmacia din Cluj, al cărui proprietar era dl. D.C.;
- licenţa din 1937 privind „P”, din Cluj, str. I. M. nr. 2;
- documentul întitulat „Almanachul farmaciştilor din România” din anul 1924, documentul întitulat „Almanah” din 1937 şi documentul întitulat „Almanach” din anul 1943;
- înscrisuri reprezentând paginile 170, 288, 291, 294, 296, 297, 298, 308, 309 şi 365 din cartea întitulată „Az erdelyi gyogyszereszet magyar vonatkozasai” vol. I, scrisă de Peter
H. Maria;
- înscrisuri reprezentând pagini din cartea întitulată „Az erdelyi gyogyszereszet magyar vonatkozasai” scrisă de Peter H. Maria, apărută la Muzeul din Cluj în anul 2002, privind proprietarul farmaciei, anterior arătată, în anul 1891, în perioada 1926 - 1930 şi în perioada 1930 - 1940;
- înscrisuri reprezentând paginile 255, 428 şi 429, din cartea întitulată „Az erdelyi gyogyszereszet magyar vonatkozasai” vol. II, scrisă de Peter H. Maria;
- 31 de fotografii privind farmacia nr. 89, fostă „K.”
- Istoricul farmaciei din anul 1919 şi până în prezent;
- Planul farmaciei + contracte de închiriere care au avut ca obiect farmacia;
- Cereri de restituire în natură a farmaciei solicitate de reclamantă;
- Traducerea paragrafelor referitoare la farmacistul D.C.;
- Cereri pentru obţinerea licenţei de funcţionare a farmaciei către
Ministerul Sănătăţii şi Colegiul Farmaciştilor din România, Filiala Cluj;
- Identificarea mobilierului farmaciei realizată de prof. univ. Kovacs Andrei + planşe fotografice;
- Inventar de naţionalizare retranscris citeţ, copia originalului existând la
dosar;
- Carnet de muncă a mamei reclamantei K.J.;
- Copia dosarului de la Camera de Comerţ din anii 1947 - 1948 referitor la farmacie.
Analizând sentinţa criticată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor
formulate, Curtea, în temeiul art. 3041 C.pr.civ., reţine următoarele:
Prin notificarea nr. 681/04.12.2001 înregistrată la BEJ ..., reclamanta K.A.E.M. a solicitat stabilirea măsurilor reparatorii în echivalent bănesc pentru bunurile mobile devenite imobile prin încorporarea lor în construcţia care a fost închiriată pentru Farmacia din str. M. nr.2 care a fost deţinută de mama sa. Bunurile au fost naţionalizate prin Decretul nr.134/02.04.1949 şi reprezintă: mobilier, aparatură, dotare, instalaţii, medicamente, material sanitar, articole de drogherii şi parfumerii, bibliotecă de specialitate, instrumente şi alte obiecte care au fost inventariate şi pentru care nu s-a achitat nicio despăgubire (f.17 dosar fond - vol.I).
Aşa cum rezultă din actele de stare civilă şi din certificatul de moştenitor nr.977/05.04.1994 emis de notariatul de Stat Judeţean Cluj, reclamanta K.A.E.M. este moştenitoarea defunctei K.J., decedată la data de 12.02.1994, în calitate de fiică (f.20-24 dosar fond - vol.I).
Prin Dispoziţia nr. 17/05.01.2010 emisă de pârâtul Primarul mun. Cluj Napoca s-a respins notificarea reclamatei nr. 681/04.12.2001 deoarece bunurile revendicate nu fac obiectul Legii nr.10/2001, raportat la prevederile art.6 din această lege (f.7 dosar fond - vol.I).
Curtea constată că prin Decretul nr.488/publicat în MO nr.76/01.04.1947 s-a acordat farmacistei K.J. concesiunea farmaciei din Cluj, C. nr.2 (f. 31-32 dosar fond - vol.I).
Potrivit art.1 alin.1 din Decretul nr.134/02.04.1949 „Se nationalizeaza unităţile sanitare (farmaciile din comunele urbane, resedinte şi neresedinte de judeţ şi centre importante muncitoresti, laboratoarele chimico - farmaceutice, drogheriile medicinale, depozitele de medicamente şi laboratoarele de analize medicale), în funcţiune sau care şi-au încetat funcţiunea parţial sau total, fără a avea autorizaţie de închidere, fie ca sunt exploatate
individual, de societăţi de orice fel sau de asociaţii, astfel cum sunt enumerate în tabloul anexat, care face parte integrantă din prezentul decret.
Art. 2 din acelaşi act normativ a prevăzut că “Odată cu unităţile sanitare se nationalizeaza orice instalaţii, mobilier, medicamente, material sanitar, instrumente, mijloace de transport, imobile, etc., care servesc în mod permanent activităţii unităţii sanitare naţionalizate, indiferent dacă aparţin proprietarului unităţii sanitare naţionalizate sau oricărui alt proprietar”.
La dosarul instanţei de fond a fost depus atât procesul verbal încheiat la data de
09.04.1949, prin care s-a preluat de la numita I.K., antecesoarea reclamantei, Farmacia „V.” (f.18 dosar fond - vol.I), din Cluj-Napoca, str. M. nr. 2, precum şi toate actele anexă, de inventariere a bunurilor aflată în incinta acestei farmacii la momentul preluării sale de către stat, respectiv, la momentul încheierii procesului-verbal de preluare din 09.04.1949 (f.66-252 dosar fond - vol.I).
Susţinerea reclamantei recurente referitoare la faptul că toate bunurile mobile aflate în Farmacia „V.” la data preluării de către stat intră sub incidenţa art.6 din Legea nr.10/2001 astfel încât reclamanta este îndreptăţită la stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent nu poate fi reţinută de către Curte pentru argumentele ce urmează a fi expuse.
Potrivit art. 6 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, prin imobile, în înţelesul prezentei legi, se înţeleg terenurile, cu sau fără construcţii, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare, în aceste construcţii.
Alin. 2 al art. 6 din acelaşi act normativ statuează că măsurile reparatorii privesc şi utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.
Conform pct.6.2. din HG nr.250/1007, norma prevăzută la alin.2 al art. 6 din lege vizează acordarea de măsuri reparatorii pentru utilajele şi instalaţiile preluate odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse. Consecinţele acestei norme sunt următoarele:
a) se referă la acele bunuri care se aflau în imobilul preluat, indiferent de destinaţia acestuia; odată dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului, se prezumă că instalaţiile şi utilajele au aparţinut aceluiaşi proprietar;
b) pentru aceste bunuri se pot acorda nu numai măsurile reparatorii [aşa cum sunt definite potrivit art. 1 alin. (2) şi (3) din lege], ci şi măsura restituirii în natură;
c) bunurile respective trebuie să fie cele preluate odată cu imobilul şi să existe fizic (aceasta fiind semnificaţia sintagmei "în afară de cazul în care au fost înlocuite ... sau distruse") sau să nu fi fost casate;
d) incidenţa beneficiului legii se apreciază în funcţie de data naşterii dreptului la măsuri reparatorii, respectiv data intrării în vigoare a legii (deci este necesar ca bunul respectiv să existe fizic în patrimoniul unităţii deţinătoare la data intrării în vigoare a legii şi totodată este necesar ca acesta să nu fi fost casat la aceeaşi dată, respectiv să nu existe un proces-verbal de constatare a casării încheiat până la data de 14 februarie 2001).
Potrivit definiţiei unanim acceptată în doctrina juridică de specialitate, prin raportare la dispoziţiile art. 473 C.civ., sunt bunuri mobile prin natura lor bunurile care se pot transporta de la un loc la altul, atât cele care se mişcă de sine, precum sunt animalele, precum şi cele care nu se pot strămuta din loc decât printr-o putere străină, precum lucrurile neînsufleţite.
Din economia dispoziţiilor art. 468-470 C.civ. rezultă faptul că prin bunurile imobile prin destinaţie se înţeleg acele obiecte pe care proprietarul unui fond le-a pus pe acel fond pentru serviciul şi exploatarea fondului, precum şi toate acele efecte mobiliare pe care proprietarul le-a aşezat către fond în perpetuu.
Însă, pentru a fi în prezenţa unui imobil prin destinaţie, trebuie îndeplinite două cerinţe, şi anume, pe de-o parte să existe un raport de accesorietate (adică de afectare) fizică sau voliţională (în sensul că acest raport este stabilit fie printr-o legătură materială, fie printr-o legătură intelectuală) între bunul mobil şi imobilul prin natura lui la care serveşte, iar, pe de altă parte, ambele bunuri să aibă acelaşi proprietar.
Astfel, dacă în alin. 1 al art. 6 din Legea nr.10/2001 este avută în vedere situaţia bunurilor mobile devenite imobile prin incorporare (deci, imobile prin destinaţie, ceea ce presupune, în condiţiile art. 469 C.civ., ca acestea să aparţină proprietarului imobilului), alin.2 al aceluiaşi articol nu mai vizează în conţinutul său, bunuri care să fie considerate imobile (prin destinaţie).
Întrucât acest din urmă text reglementează situaţia utilajelor şi instalaţiilor preluate de stat odată cu imobilul, fără să distingă după cum acestea au aparţinut sau nu proprietarului imobilului, rezultă că nici interpretul nu poate face o asemenea distincţie (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).
Ca atare, astfel de bunuri mobile pot aparţine proprietarului imobilului (când, potrivit art. 468 C.civ. sunt imobile prin destinaţie şi supuse ca atare restituirii) sau pot aparţine unui terţ, când îndreptăţirea la măsuri reparatorii trebuie de asemenea recunoscută, faţă de dispoziţiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 (care nu introduc distincţii în ce priveşte titularul dreptului de proprietate asupra unor asemenea utilaje ori instalaţii).
Prin urmare, deşi reclamanta a pretins că antecesoarea sa, K.I. a fost proprietara farmaciei situată în Cluj Napoca, C. nr.2, pe care a dobândit-o de la foştii proprietari în data de 12.05.1947, ea a recunoscut că imobilul construcţie în care funcţiona farmacia era închiriat, atât prin notificarea formulată, cât şi prin memoriul de recurs, deci antecesoarea sa nu era proprietara construcţiei în care a funcţionat farmacia.
În consecinţă, imobilul construcţie în care funcţiona farmacia nu s-a aflat în proprietatea antecesoarei reclamante la momentul preluării de stat astfel încât bunurile mobile solicitate, respectiv: mobilier, aparatură, dotare, medicamente, material sanitar, articole de drogherii şi parfumerii, bibliotecă de specialitate, instrumente şi alte obiecte care au fost inventariate, să poată fi calificate ca fiind imobile prin incorporare (deci, imobile prin destinaţie, ceea ce presupune, în condiţiile art. 469 C.civ., ca acestea să aparţină proprietarului imobilului) şi astfel să intre sub incidenţa art.6 alin.1 din Legea nr.10/2001.
În privinţa utilajelor şi instalaţiilor preluate de stat sau odată cu imobilul reclamanta trebuia să probeze că acestea sunt cele preluate odată cu imobilul şi să existe fizic (aceasta fiind semnificaţia sintagmei "în afară de cazul în care au fost înlocuite ... sau distruse") sau să nu fi fost casate, ceea ce însă nu s-a dovedit.
În cauză s-a dispus efectuarea unei expertize de evaluare mobiliara întocmită de exp. ing. G.I. (f.64-101 dosar fond).
Din raportul de expertiza si din răspunsul expertului la obiecţiunile părţilor rezulta ca la data inventarierii bunurilor pentru întocmirea raportului de expertiza, nu au putut fi identificate care dintre bunurile preluate din farmacia „V.” în anul 1949, mai exista în prezent, bunurile existente în incinta acestei farmacii erau total diferite fata de cele existente în prezent, fiind imposibila identificarea acestora după 64 de ani de la preluarea acestora, persoanele prezente în farmacie la data inventarierii nu au putut identifica aceste bunuri.
Prin urmare, contrar afirmaţiilor reclamantei recurente, Curtea constată că aceasta nu a probat în niciun mod existenţa fizică în prezent a pretinselor bunuri mobile solicitate, respectiv a utilajelor şi instalaţiilor preluate de stat sau odată cu imobilul, iar susţinerea recurentei referitoare la faptul că expertul a stabilit că bunurile mobile evaluate fac parte din categoria imobilizărilor corporale mobile aşa cum sunt definite prin Standardele Internaţionale de Evaluare IVS 220 nu prezintă nicio relevanţă în condiţiile în care expertul a evaluat bunurile mobile existente la momentul întocmirii raportului de expertiză în farmacia
situată pe str. M. nr.2, respectiv: mobilier, calculatoare, frigorifice, instrumentar, diverse, prezentate în planşele fotografice anexate.
În ceea ce priveşte praxisul şi licenţa farmaciei „V.” Curtea constată că deşi reclamanta recurentă susţine că acestea au caracterul unor bunuri, ele nu au fost solicitate prin notificarea nr. 681/04.12.2001, însă prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat şi acordarea de măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor.
Pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001 pentru această categorie de bunuri incorporale, reclamanta avea sarcina probei în sensul de a dovedi că actuala farmacie funcţionează în temeiul aceleiaşi licenţe şi praxis dobândite de antecesoarea reclamantei şi în baza cărora funcţiona şi Farmacia „V.” în anul 1949, însă o astfel de probă nu a fost administrată în speţă, situaţie în care este lipsită de relevanţă împrejurarea că reclamanta are calitatea de farmacistă pensionară.
Având în vedere faptul că reclamanta nu a făcut dovada ca bunurile solicitate prin notificare şi bunurile incorporale mai sus arătate au caracterul de bunuri mobile devenite imobile prin incorporare sau de utilaje şi instalaţiile preluate de stat odată cu imobilul în sensul art.6 din Legea nr.10/2001, nu se poate susţine cu succes teza existenţei unui „bun” în înţelesul Convenţiei si Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie.
Aserţiunea reclamantei recurente referitoare la faptul că prin cererea de chemare în judecată a învestit prima instanţă cu o acţiune mixtă, respectiv cu o plângere întemeiată pe dispoziţiile art.36 alin. 3 din Legea nr.10/2001 având ca obiect anularea dispoziţiei emisă de pârât, dar şi cu o acţiune de revendicare cu regim juridic special nu poate fi reţinută de către instanţa de recurs întrucât această problemă de drept a fost tranşată irevocabil prin Decizia nr.371/25.01.2012 a ÎCCJ astfel încât nu mai poate fi pusă în discuţie.
Prin această hotărâre judecătorească pronunţată în primul ciclu procesual s-a stabilit că limitele judecăţii de primă instanţă, aşa cum au fost fixate prin cererea reclamantei, au fost determinate de contestaţia acesteia împotriva dispoziţiei emise de primar în procedura Legii nr.10/2001, iar în aceste condiţii, instanţa de apel a apreciat greşit că tribunalul a fost învestit şi cu o cerere în revendicare rămasă nesoluţionată pe fond.
În realitate solicitarea reclamantei vizând restituirea în natură a farmaciei, aşa cum a fost ea formulată, este subsecventă şi accesorie anulării dispoziţiei atacate, fiind indicată ca măsură reparatorie. Indicarea generică a dispoziţiilor art.1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, alături de dispoziţii ale Legii nr.10/2001, nu permitea concluzia instanţei de apel în sensul că obiectul învestirii instanţei a constat într-o acţiune mixtă respectiv, o contestaţie la Legea nr.10/2001 şi o acţiune în revendicare. În realitate, demersul judiciar l-a reprezentat contestaţia împotriva actului emis de entitatea deţinătoare în procedura specială a Legii nr.10/2001 care, oricum nu putea fi dublată de o acţiune în revendicare de drept comun întrucât norma specială este aptă întotdeauna să înlăture de la aplicabilitate dreptul comun.
Pentru aceste considerente de fapt şi de drept Curtea în temeiul art.312 alin.1 coroborat cu art.3041 C.pr.civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta K.A.E.M., împotriva sentinţei civile nr. 50 din 28.01.2014 a Tribunalului Cluj pronunţată în dosarul nr. ...*, pe care o menţine ca fiind legală şi temeinică.
| ← Acţiune în revendicare. Imobil ce a făcut obiectul Legii nr.... | Anulare act. Hotărâre a asociaţiei de proprietari → |
|---|
