Acţiune în revendicare cu privire la un imobil ce a făcut obiectul Legii nr. 10/2001, formulată de urmaţii fostului proprietar, împotriva cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995. Respingere
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj - Secţia I-a civilă, decizia nr. 465 din 7 februarie 2014
Prin sentinţa civilă nr. 8.905 din 31.05.2013 a Judecătoriei Cluj-Napoca, , s-a respins acţiunea precizată formulată de reclamanţii A.P.M. şi A.M.A. în contradictoriu cu pârâţii G.S. şi G.M., ca neîntemeiată, iar reclamanţii au fost obligaţi, în solidar, la plata sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea pârâţilor.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii sunt moştenitorii fostului proprietar tabular al imobilului situat în Cluj Napoca, str. P. nr.10, jud.Cluj, ce a fost preluat de către Statul Român în baza Decretului nr.92/1950.
În baza Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare cumpărare nr. 31200/26.11.1996, numitul G.G. şi pârâta G.M. au cumpărat apartamentul nr.2 situat în Cluj Napoca, str. P. nr.10, în baza contractului de închiriere nr.503349/15.02.1994.
Prin hotărâri judecătoreşti rămase irevocabile s-a reţinut preluarea abuzivă a imobilului din Cluj Napoca, str. P. nr.10, jud.Cluj, precum şi valabilitatea contractului de vânzare cumpărare cu privire la apartamentul nr.2 dobândit în baza Legii nr.112/1995 de către numitul G.G. şi pârâta G.M..
Totodată prin hotărâri judecătoreşti irevocabile s-a reţinut faptul că reclamanţii au urmat procedura prevăzută la Legea nr.10/2001, că li s-a emis de către Comisia pentru aplicarea legii nr.112/1995 Hotărârea nr.235/1996, prin care li s-au acordat despăgubiri pentru imobilul în litigiu, hotărâre menţinută de către instanţele de judecată.
În temeiul Legii nr.10/2001 reclamantul A.P.M. a formulat o nouă notificare privind restituirea în natură a imobilului situat în Cluj, str. P. nr.10, jud. Cluj, prin Dispoziţia nr.3054/31 mai 2011 Primarul municipiului Cluj Napoca făcând propunere de acordare de despăgubiri.
Prin interogatoriu reclamanţii au recunoscut faptul că au făcut, în temeiul Legii nr.10/2001 demersurile legale în vederea restituirii în natură a imobilului apartament nr.2, situat în Cluj Napoca, str. P. nr.10, jud.Cluj, şi care au fost finalizate prin emiterea celor două dispoziţii. Dispoziţia nr. 3054/2011 a fost atacată la instanţa competentă,cauza fiind suspendată până la soluţionarea prezentului dosar.
Prin prezenta cerere de chemare în judecată reclamanţii au solicitat instanţei să li se recunoască dreptul de proprietate asupra apartamentului nr.2 din Cluj Napoca, str. P. nr.10, jud,Cluj, invocând în drept dispoziţiile art.480 Cod civil.
Raportat la temeiul de drept invocat instanţa a reţinut că, acţiunea în revendicarea unui bun preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 are un regim juridic parţial derogator de la acţiunea în revendicare clasică, aşa încât la compararea titlurilor părţilor trebuie să se ţină seama de dispoziţiile Legii nr.10/2001, de Decizia nr.33 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi de jurisprudenţa CEDO.
Astfel, potrivit art.1 (1) din Legea nr.10/2001 „ imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie în natură sau prin echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condiţiile prezentei legi”, iar potrivit art.2(1) din acelaşi text de lege „ în sensul prezentei legi, prin imobile preluate abuziv se înţelege . h) orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art.6 alin.(1) din Legea nr.213/1998 ( fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România este parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat).”
În speţă, situaţia de bun preluat de stat impune raportarea la Legea nr.10/ 2001 care reglementează situaţia juridică a imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Drept urmare, formularea acţiunii în revendicare de către reclamanţi şi întemeierea pe dispoziţiile art.480 Cod civil, nu exclude, în cadrul acţiunii în revendicare prin care se solicită compararea titlurilor concurente, incidenţa dispoziţiilor Legii nr.10/2001, deoarece regimul revendicării bunurilor imobile preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este cel special prevăzut de Legea nr.10/2001.
De altfel, chiar şi reclamanţii arată că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, ceea ce înseamnă că recunosc implicit că imobilul intră în domeniul de aplicare a acestei legi.
Cu toate acestea, reclamanţii pretind că trebuie acordată prioritate dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, precum şi dispoziţiilor Deciziei nr.33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În acord cu cele invocate de către reclamanţi instanţa a reţinut că, raportul între legea specială - Legea nr.10/2001- şi dreptul comun a fost tranşat prin decizia nr.33 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, stabilindu-se că în cazul concursului dintre legea specială şi legea generală, acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului speciali generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este expres prevăzut expres în legea specială.
Or, Legea nr.10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent Legea nr.10/2001 constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr.112/1995 de către chiriaşi.
Or, reclamanţii nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate, întrucât nu sunt exceptaţi de la prevederile Legii nr.10/2001, ba mai mult aceştia au urmat procedura prevăzută de acet text legal, finalizată prin Hotărârea nr. 235/1996 şi Dispoziţia nr.3054/2011
Totodată reclamanţii au învederat faptul că în cazul în care există neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, în condiţiile în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice, dezlegare dată de asemenea, prin Decizia nr.33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Drept urmare, instanţa a analizat, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană şi dacă admiterea acţiunii nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Instanţa de fond a analizat şi dacă reclamanţii se prevalează de un „bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia europeană şi că dreptul reclamanţilor este protejat de art.1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar în caz afirmativ va proceda la compararea titlurilor opuse.
În speţă, pentru a exista o astfel de protecţie, care să impună prevalenţa dreptului subiectiv afirmat de reclamanţi, este necesar, potrivit jurisprudenţei CEDO, să fie vorba despre un bun actual al acestora, aflat în patrimoniul lor, calitatea de titular al dreptului fiindu-le recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unei măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părţii existenţa unei speranţe legitime, de redobândire a bunului în materialitatea sa.
Or, în cauza de faţă reclamanţilor nu numai că nu li s-a recunoscut dreptul de proprietate printr-o hotărâre judecătorească, ci acest drept a fost confirmat ca aparţinând patrimoniului pârâtei G.M. şi numitului G.G. ( decedat la dat de 20.04.2004) ca urmare a respingerii acţiunii în nulitate îndreptată împotriva titlului lor.
De asemenea, reclamanţii nu pot pretinde nici existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui, ca urmare a măsurilor legislative
adoptate de stat, raportat la împrejurarea că apartamentul nr.2 a fost recunoscut ca fiind proprietatea numitului G.G. şi pârâtei G.M..
Pe de altă parte, potrivit art.18 alin.(1) lit.c din Legea nr.10/2001, rep., măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, ceea ce în speţă s-a stabilit prin hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Apoi, aşa cum s-a arătat, prin Hotărârea nr.235/1996 şi Dispoziţia nr. 3054/2011 s-a stabilit că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri pentru apartamentul nr.2 înstrăinat numitului G.G. şi pârâtei G.M., asigurându-se astfel aplicarea măsurilor legislative adoptate de stat în materia imobilelor preluate abuziv.
Mai mult, a aprecia că dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar, ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietăţii să creeze noi prejudicii, disproporţionate, în sarcina dobânditorului actual.
În acest sens, în jurisprudenţa CEDO s-a statuat (cauza Raicu c. României, hotărârea din 19.10.2006) că persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună credinţă, nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
Altminteri, s-ar încălca criteriul proporţionalităţii, dobânditorul bunului neavând la îndemână o acţiune care să ducă la acordarea unor compensaţii, cu o valoare apropiată, în mod rezonabil,de valoarea imobilului.
Tot astfel, în cauza Atanasiu şi alţii contra României ( hotărârea din 12 octombrie 2010), s-a arătat că existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
S-a reţinut că, de la intrarea în vigoare a legilor nr.1/200 şi nr.10/2001 şi mai ales a Legii nr.247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unor despăgubiri. Drept urmare, Curtea a apreciat că, transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul nr.1 a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de lege.
În cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României se poate nota o diferenţă esenţială de abordare, inclusiv faţă de cauza Gingis împotriva României invocată de reclamanţi, în sensul că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil.
Rezultă, potrivit considerentelor expuse, că în operaţiunea de comparare a titlurilor de proprietate, specifică acţiunii în revendicare, titlul numitului G.G. şi al pârâtei G.M. a fost confirmat printr-o hotărâre irevocabilă, astfel încât aceştia beneficiază de un bun în sensul Convenţiei, în timp ce reclamanţii nu sunt titularii unui bun actual şi nici chiar, a unei speranţe legitime în sensul jurisprudenţei europene, pentru a avea câştig de cauză în acţiunea în revendicare ci doar a unui drept de creanţă rezultat din dispoziţiile de acordare de despăgubiri mai sus enunţate, emise de către organele competente în temeiul Legii nr.10/2001, drept de creanţă care exclude incidenţa dreptului comun în materie de revendicare.
În considerarea celor enunţate, instanţa de fond a respins acţiunea reclamanţilor, ca neîntemeiată. Fiind în culpă procesuală, în temeiul art.274 C.p.c., reclamanţii au fost obligaţi, în solidar, la plata sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli
de judecată în favoarea pârâţilor, reprezentând onorariu de avocat achitat cu chitanţa nr.29/19.03.2012.
Prin decizia civilă nr. 641/A/ din 04.12.2013 a Tribunalului Cluj, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii A.P.M. şi A.M.A., împotriva sentinţei civile nr. 8905 din 31.05.2013 a Judecătoriei Cluj-Napoca, care a fost menţinută în totul, iar apelanţii au fost obligaţi să plătească intimaţilor G.S. şi G.M. suma de 1500 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin hotărârea judecătorească irevocabilă s-a constatat preluarea abuzivă a imobilului litigios, însă, totodată, a fost respinsă acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii 112/1995 şi rectificarea de CF în sensul restabilirii situaţiei anterioare vânzării-cumpărării.
Totodată, tot prin hotărârea judecătorească irevocabilă s-a respins acţiunea formulată de aceiaşi reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Primarul Mun. Cluj-Napoca privind restituirea în natură a imobilului în temeiul Legii 10/2001.
De asemenea, reclamanţii au contestat dispoziţia de restituire prin echivalent, emisă de Primarul Mun. Cluj-Napoca, procesul fiind suspendat până la soluţionarea prezentei cauze.
Aşadar, reclamanţii s-au prevalat de dispoziţiile legii speciale, potrivit principiului specialia generalibus derogant, respectiv ale Legii 10/2001, în vederea restituirii în natură a bunului, însă demersurile lor judiciare nu au fost satisfăcătoare.
În condiţiile în care însă au uzat de procedura Legii 10/2001 nu mai pot exercita ulterior, acţiune în revendicare, având în vedere regula „electa una via” şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa CEDO- cauza Brumărescu c/a României, conform deciziei de recurs în interesul legii nr. 33/2008.
În recursul promovat, reclamanţii s-au prevalat de faptul că dreptul lor de proprietate nu s-a transformat irevocabil într-un drept de creanţă, însă suspendarea litigiului privind atacarea dispoziţiei de acordare a despăgubirii nu poate fi imputabilă statului şi, în plus, în cauza pilot Atanasiu c/a României s-a stabilit împrejurarea că rămâne la latitudinea statului modalitatea de despăgubire a persoanelor deposedate abuziv de bunurile lor, nefiind imperativă stabilirea unei valori de circulaţie cu titlu de despăgubire existând posibilitatea plafonării despăgubirilor şi eşalonarea lor pe o perioadă mai lungă.
De altfel, este de remarcat faptul că, în virtutea acestei hotărâri, Statul Român a elaborat Legea 165/2013, care poartă girul Curţii Europene, din perspectiva unei despăgubiri efective.
Faţă de cele ce preced, tribunalul a menţinut soluţia Judecătoriei ca fiind temeinică şi legală.
În baza art.274 C.pr.civ. reţinând culpa procesuală a recurenţilor, aceştia au fost obligaţi să plătească intimaţilor suma de 1.500 lei, cheltuieli de judecată în recurs, cu titlu de onorariu avocaţial conform chitanţei nr.55/09.09.2013.
Împotriva acestei decizii reclamanţii A.P.M. şi A.M.A. au declarat recurs, în termen legal, solicitând instanţei admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului reclamanţilor, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată, precum şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată în fond, în apel şi în recurs.
În motivarea recursului, reclamanţii au arătat că prin decizia pronunţată de instanţa de apel li se îngrădeşte accesul liber la justiţie, drept fundamental garantat prin art. 21 alin. 1 din Constituţia României, precum şi dreptul la un proces echitabil consfinţit şi de art. 6 alin. 1 din C.E.D.O.
Chiar dacă reclamanţii au uzat de procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001, această lege cu caracter special nu poate să înlăture sau să limiteze drepturile mai sus arătate, astfel că principiul „electa una via” nu se aplică în cauză.
Prin hotărârea irevocabilă prin care s-a constatat că imobilul a trecut în proprietatea Statului Român fără titlu valabil, reclamanţilor li se recunoaşte dreptul de proprietate, nefiind necesar urmarea procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001, astfel că acţiunea în revendicare este admisibilă fără a fi necesară analizarea deciziei nr. 33/2008 a Î.C.C.J. care, nu constituie o prevedere legală, ci este o hotărâre menită să conducă la interpretarea şi aplicarea unitară a legii.
Contrar concluziei tribunalului, reclamanţii au un bun pentru care nu au primit o reparaţie echitabilă, astfel că în sensul art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii, în calitate de moştenitori ai proprietarilor tabulari iniţiali, şi-au păstrat calitatea de proprietari avută la data preluării. Această calitate este în concordanţă cu prevederile art. 480 - 481 C.civ., în virtutea cărora dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz şi în concordanţă cu art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie, art. 6 alin. 1 din Convenţie şi cu întreaga jurisprudenţă C.E.D.O., respectiv cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.
Contrar concluziei instanţei de apel, nu există o hotărâre irevocabilă de acordare a despăgubirilor pentru imobilul în litigiu întrucât dispoziţia de acordare a despăgubirilor a fost contestată, dosarul fiind suspendat până la soluţionarea irevocabilă a prezentei cauze.
Raportat la legislaţia actuală, reclamanţii nu mai pot beneficia de un drept de creanţă izvorât din despăgubirea pentru imobilul naţionalizat, ci doar de puncte care sunt la fel de nerealiste ca şi acţiunile la Fondul Proprietatea.
Prin urmare, din compararea titlurilor părţilor rezultă că titlul de proprietate al reclamanţilor care derivă din moştenire este mai preferabil decât cel al pârâţilor care au dobândit imobilul prin cumpărare de la un non proprietar.
În drept, se invocă prevederile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C.pr.civ.
Pârâţii intimaţi G.S. şi G.M. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată în recurs.
În susţinerea poziţiei procesuale, pârâţii intimaţi au arătat că nu este vorba de o încălcare a drepturilor fundamentale invocate de recurenţi deoarece liberul acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil nu sunt drepturi absolute ci trebuie exercitate în cadru legal stabilit în procedurile judiciare reglementate de legislaţia statului.
Contrar afirmaţiilor recurenţilor, aceştia nu se află în posesia unui titlu de proprietate întrucât prin hotărârea judecătorească menţionată s-a constatat doar caracterul abuziv al preluării imobilului de la antecesorii reclamanţilor, astfel că imobilul intră sub incidenţa legislaţiei speciale, respectiv Legea nr. 112/1995 şi Legea nr. 10/2001.
În mod greşit recurenţii invocă prevederile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, întrucât acestea au fost abrogate prin art. I pct. 2 din Legea nr. 1/2009.
În speţă, reclamanţii nu sunt nici măcar beneficiarii unei speranţe legitime de a obţine un titlu de proprietate asupra imobilului, astfel că aceştia nu se pot prevala de existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 din C.E.D.O.
Analizând decizia criticată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate, Curtea reţine următoarele:
Reclamanţii A.P.M. şi A.M.A. sunt moştenitorii defunctei A.M.I. născut A., conform Certificatului de moştenitor nr. 139/21.05.1998.
Imobilul în litigiu a fost înscris în CF nr. 4021 Cluj-Napoca, nr. top. iniţial 947, în favoarea proprietarilor tabulari A.P. şi soţiei lui A.P., născută A.M., de la care a fost naţionalizat imobilul prin Decretul nr. 92/1950, fiind înscris dreptul de proprietate în favoarea Statului Român, prin încheierea de cf nr.4010/1955.
Prin contractul de vânzare cumpărare nr.31200/26.11.1996, pârâta G.M. şi soţul G.G. au dobândit dreptul de proprietate asupra ap.2 situat în imobilul din Cluj Napoca, str. P. nr.10, de la vânzătorul Consiliul Local al mun. Cluj Napoca, în baza contractului de închiriere nr.503349/15.02.1994 şi în conformitate cu prevederile Legii nr.112/1995.
Prin sentinţa civilă nr. 3408/22.04.2003 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. 422/2003 s-a respins lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor. S-a respins excepţia inadmisibilităţii petitului privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare. S-a admis excepţia inadmisibilităţii petitelor având ca obiect restituirea în natură şi restabilirea situaţiei anterioare de CF. S-a admis excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte petitul privind constatarea nelegalei preluări invocată de pârâţii T.A. şi T.L., G.G. şi G.M. S-a respins acţiunea formulată de către reclamanţi în contradictoriu şi cu pârâţii din prezentul dosar având ca obiect constatarea nulităţii absolute.
Prin decizia civilă nr. 1443/A/25.11.2003 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr.6289/2003, s-a admis în parte apelul reclamanţilor, s-a anulat parţial sentinţa civilă în ceea ce priveşte capătul de cerere privind preluarea abuzivă, s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi s-a constatat preluarea abuzivă de către stat a imobilului înscris în CF nr. 4021 Cluj cu nr. top 947. Totodată, s-a schimbat parţial sentinţa în sensul că s-a admis în parte acţiunea şi s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare încheiate intre SC Construct Ardealul SA şi pârâţii T.A. şi T.L., R.N.N. şi soţia C., N.C. şi soţia N.V., s-a constatat nulitatea absolută a titlului de proprietate eliberat pârâtului P.I., s-a dispus rectificarea de CF în sensul restabilirii situaţiei anterioare vânzării - cumpărării, menţinându-se restul dispoziţiilor.
Prin decizia civilă nr. 1696/R/06.10.2004 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în dosarul nr.11512/2004, s-au admis în parte recursurile pârâţilor, s-au respins recursurile reclamantului şi al pârâtului Primarul mun. Cluj Napoca, decizia atacată a fost modificată în sensul că s-au înlăturat dispoziţiile privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare - cumpărare, s-a constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate eliberat pârâtului P.I., respingându-se aceste petite, precum şi rectificarea de CF în sensul restabilirii situaţiei anterioare vânzării - cumpărării, menţinându-se restul dispoziţiilor deciziei.
Curtea de apel Cluj a reţinut că imobilul din Cluj-Napoca str. P. nr. 10 a fost preluat fără titlu valabil de către stat. Totodată s-a reţinut că în conţinutul art. 2 alin. 1 lit. a-h din Legea nr. 10/2001 se face distincţie între titlu valabil şi titlu nevalabil în baza căruia au fost preluate bunurile în proprietatea statului, la fel şi în art. 2 alin. 2 care face trimitere la definiţia titlului valabil din art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998.
Totodată, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile s-a reţinut faptul că reclamanţii au urmat procedura prevăzută la Legea nr.10/2001, că li s-a emis Hotărârea nr.235/1996 de către Comisia pentru aplicarea Legii nr.112/1995, prin care li s-au acordat despăgubiri pentru imobilul în litigiu, hotărâre menţinută de către instanţele de judecată.
În temeiul Legii nr.10/2001 reclamantul A.P.M. a formulat o nouă notificare privind restituirea în natură a imobilului situat în Cluj, str. P. nr.10, jud. Cluj, iar prin
Dispoziţia nr.3054/31 mai 2011, Primarul municipiului Cluj Napoca propus acordarea de despăgubiri.
Prin răspunsul la interogatoriu reclamanţii au recunoscut faptul că au făcut, în temeiul Legii nr.10/2001, demersurile legale în vederea restituirii în natură a imobilului apartament nr.2, situat în Cluj Napoca, str. P. nr.10, jud. Cluj, care au fost finalizate prin emiterea a două dispoziţii. Dispoziţia nr. 3054/2011 a fost atacată de reclamanţi la instanţa competentă, cauza fiind suspendată până la soluţionarea prezentului dosar.
Prin hotărârile judecătoreşti mai sus arătate, s-a reţinut cu puterea lucrului judecat, valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare, inclusiv al celui încheiat cu pârâţii, s-a constatat imposibilitatea restituirii imobilului în natură, iar ulterior şi prin dispoziţia emisă în faza administrativă, faptul că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent.
În prezentul litigiu, în mod legal instanţa de fond a constatat că reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea în revendicare pe dispoziţiile art. 480 din Codul civil.
În susţinerea recursului, recurenţii au invocat ca şi temei de drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 C.pr.civ., fără a arăta care este actul juridic dedus judecăţii şi care a fost interpretat greşit de către instanţa de apel.
Conform prevederilor art. 304 pct. 8 C.pr.civ., modificarea hotărârii se poate cere când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Motivul de nelegalitate reglementat de art.304 pct.8 C.pr.civ. invocat de reclamanţii recurenţi trebuie să precizeze în mod concret care este actul pretins denaturat de către instanţa de judecată şi în ce constă denaturarea lui, o simplă afirmaţie făcută în acest sens nefiind suficientă pentru a decide modificarea hotărârii recurate.
Denaturarea actului înţelesului actului juridic are loc atunci când concluziile instanţelor de fond deduse din interpretarea actului sunt în mod evident eliminate şi contrazise prin sensul clar şi vădit neîndoielnic al termenilor şi conţinutului actului interpretat.
Prin urmare, Curtea constată că motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.8
C.pr.civ. a fost invocat de reclamanţi în mod formal, fără ca aceştia să dezvolte în vreun mod critica de nelegalitate raportat la vreun act juridic pretins interpretat greşit de către instanţa de fond astfel încât Curtea se află în imposibilitatea verificării hotărârii atacate din această perspectivă, considerent pentru care sentinţa recurată urmează a fi analizată în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct. 9
C.pr.civ.
Deşi reclamanţii au invocat împrejurarea că instanţa de apel a aplicat greşit Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fără să ţină seama de considerentele acestei hotărâri date în recurs în interesul legii, Curtea constată că această critică este nefondată.
Raportul între legea specială, Legea nr. 10/2001 şi dreptul comun a fost tranşat prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, stabilindu-se că în cazul concursului dintre legea specială şi legea generală, acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. Totodată se prevede că dacă există neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul
comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În speţă, s-a reţinut că reclamanţii au uzat atât de dispoziţiile dreptului comun în materie, acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civil, care a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 787/1998 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, cât şi de dispoziţiile primei legi reparatorii, Legea nr. 112/1995 şi ulterior reclamanţii au solicitat măsuri reparatorii în baza Legii nr.10/2001 (unitatea deţinătoare emiţând o dispoziţie de stabilire a măsurilor reparatorii în echivalent, în prezent contestată de reclamanţi).
Potrivit dispoziţiilor art. 3307 C.pr.civ., dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, problemelor de drept judecate, este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial.
Decizia nr. 33/09.06.2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 108/23.02.2009, deci la data înregistrării prezentei acţiuni având ca obiect revendicarea de drept comun, prin compararea titlurilor, erau obligatorii pentru instanţă şi pentru toţi participanţii la actul de justiţie, dezlegările date în acest recurs în interesul legii.
Astfel, prin Decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a tranşat problema opţiunii justiţiabilului între aplicarea legii speciale care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv, Legea nr.10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, Codul civil, motiv pentru care nu se poate reţine cu succes critica reclamanţilor referitoare la admisibilitatea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun.
Din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că Legea nr.10/2001 reglementează măsurile reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, aşa încât după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei de drept pentru revendicarea unor astfel de imobile.
Curtea a statuat că şi în astfel de situaţii când partea recurge atât la dispoziţiile dreptului comun, cât şi la dispoziţiile legii speciale, se aplică principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală „specialia generalibus derogant” şi care pentru a fi aplicat nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Ori, în cazul de faţă, reclamanţii au uzat de legea specială, Legea nr.10/2001 şi optând pentru această procedură nu mai pot, ulterior, să uzeze de dispoziţiile dreptului comun.
Tot prin decizia în interesul legii mai sus evocată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat şi alte condiţii pentru a se putea exercita cu succes acţiunea în revendicare pe dreptul comun: aceea ca persoana să fi fost exceptată de la procedura Legii nr.10/2001 sau să nu fi putut utiliza această procedură în termenele legale deschise, din motive independente de voinţa ei, însă această excepţie de la regula mai sus invocată poate fi aplicată numai în situaţia în care bunul nu a fost cumpărat cu bună credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
Verificând aceste condiţii cumulative, Curtea constată că acestea nu sunt îndeplinite în prezenta cauză, întrucât bunul solicitat prin acţiunea în revendicare a făcut obiectul Legii nr.10/2001, reclamanţii au uzat de dispoziţiile Legii nr.10/2001, iar apartamentul nr. 2 situat în Cluj-Napoca, str. P. nr. 10 a fost cumpărat cu bună credinţă de către pârâţi, după cum a statuat Curtea de Apel Cluj prin decizia civilă nr. 1696/R/16.12.2004.
Aşadar, reclamanţii nu îndeplinesc condiţiile menţionate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în care ar putea să promoveze o acţiune în revendicare pe dreptul comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 motiv pentru care aceştia nu se
pot prevala cu succes de faptul că li se încalcă dreptul de acces la justiţie, precum şi, dreptul la un proces echitabil, drepturi care sunt garantate prin art. 21 alin.1 din Constituţia României şi art.6 par.1 din Convenţie.
În memoriul de recurs reclamanţii au invocat că în considerentele Deciziei civile nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că a avut loc o încălcare a art. 1 din primul Protocol la Convenţie, în cauza Străin c/a României, decurgând din „situaţia creată prin jocul combinat al vânzării apartamentului şi al hotărârii curţii de apel, care a confirmat dreptul de proprietate al reclamanţilor în ansamblul său, refuzând în acelaşi timp să dispună restituirea apartamentului, a avut ca efect privarea reclamanţilor de beneficiul părţii din hotărâre care le stabileşte dreptul de proprietate asupra apartamentului. În aceste condiţii, curtea constată că situaţia a avut drept efect privarea reclamanţilor de un bun în sensul celei de-a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1”.
În acest context, recurenţii apreciază că deţin un bun pentru care nu au primit o reparaţie echitabilă, însă Curtea constată că aceste considerente mai sus citate sunt scoase din contextul considerentelor deciziei dată în interesul legii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Decizia nr. 33/2008, analizând raportul dintre Legea nr.10/2001 şi C.E.D.O., a enunţat mai multe cauze în care România a fost sancţionată de Curtea de la Strasbourg, printre care era exemplificată şi cauza Străin vs. România cu paragraful citat şi de recurenţi, însă reclamanţii au omis să menţioneze şi concluzia la care a ajuns Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după enumerarea acestor cauze, potrivit căreia trebuie să se verifice în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană, şi, dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
În cazul de faţă, titlul pârâţilor, respectiv contractul de vânzare-cumpărare al apartamentului, a fost verificat de către instanţă la solicitarea reclamanţilor A.P.M. şi A.M.A. şi există o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a respins cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
Prin urmare, în mod legal instanţele de fond au analizat dacă reclamanţii se prevalează de un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană, iar în caz afirmativ, se va proceda la compararea titlurilor opuse.
Contrar aserţiunilor reclamanţilor referitoare la faptul că sunt moştenitorii proprietarilor tabulari, iar în temeiul art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001 şi-au păstrat calitatea de proprietari a antecesorilor lor avută la data preluării abuzive a imobilului, Curtea constată că prevederile legale invocate de reclamanţi au fost abrogate prin dispoziţiile art. I pct.2 din Legea nr. 1/2009 astfel că acestea nu erau în vigoare la data înregistrării acţiunii civile, 01.09.2011 şi nu pot fi luate în considerare.
În speţă, instanţa a constatat că reclamanţilor nu li s-a recunoscut un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu şi că deşi a constatat că preluarea fără titlu valabil, în contextul menţinerii valabilităţii contractelor de vânzare - cumpărare, nu există un titlu executoriu pentru restituirea apartamentului în litigiu, ci este recunoscut irevocabil reclamanţilor o creanţă constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001.
În cauza Atanasiu şi alţii contra României se arată că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Curtea a mai reţinut în aceeaşi hotărâre că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri şi prin urmare, Curtea a apreciat că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Aşa cum s-a reţinut şi în practica judiciară, jurisprudenţa CEDO este nuanţată şi a cunoscut evoluţii în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, se poate nota o diferenţă esenţială de abordare (inclusiv faţă de cauza Gingis împotriva Romaniei invocată de reclamanţi), Curtea menţionând că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil ( Î.C.C.J, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 6008 din 11 noiembrie 2010 -”Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligaţiei de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, masuri cu caracter legislativ şi administrativ”.
Prin urmare, proprietarul care nu deţine un „bun actual" nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, iar în speţă reclamanţii nu au făcut dovada existenţei unui astfel de bun în patrimoniul lor sau a vreunei speranţe legitime că vor dobândi acest bun, în contextul în care în mod irevocabil s-a stabilit îndreptăţirea lor la despăgubiri.
Faţă de aceste considerente în mod legal s-a constatat că reclamanţii nu deţin un bun şi un drept la restituirea în natură, astfel cum au pretins pe calea acţiunii în revendicare, ci au un drept de creanţă (dreptul la despăgubiri) stabilit în procedura Legii nr.10/2001 şi de natură să excludă incidenţa dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acţiunii în revendicare.
În aceste circumstanţe, pârâţii sunt cei care deţin un bun în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 al Convenţiei, situaţie în care acţiunea în revendicare prin compararea titlurilor nu mai poate fi utilizată cu succes.
La rândul lor recurenţii au invocat şi cauza Maria Atanasiu vs. România, însă în hotărârea pilot s-a arătat că statul este pe deplin îndreptăţit de a lua sau nu în dreptul intern măsuri reparatorii pe care le consideră necesare, atât ca şi formă, cât şi din punctul de vedere al cuantumului şi modului de aplicare, după cum s-a statuat pentru restabilirea dreptului de proprietate, însă atenuarea încălcărilor din trecut nu pot să creeze noi nedreptăţi disproporţionate în prezent ca urmare a aplicării măsurilor cu caracter reparator.
În acest sens, după apariţia cauzei pilot Maria Atanasiu vs. România, Statul Român a luat măsuri legislative, adoptând Legea nr. 165/2013, în care s-au prevăzut măsuri reparatorii, apreciate ca fiind echitabile pentru repararea erorilor făcute de statul totalitar.
Evident că Legea nr. 165/2013 nu exista la data formării cererii în revendicare, însă după cum rezultă din art. 4 al Legii nr. 165/2013, acest act normativ este incident şi tuturor acţiunilor aflate pe rolul instanţelor, nu numai celor înregistrate după adoptarea lui. Recurenţii au contestat dispoziţia de stabilire a măsurilor reparatorii în
echivalent, litigiul este în prezent suspendat, dar la repunerea pe rol se va pune în discuţie şi incidenţa Legii nr.165/2013.
Pentru aceste considerente de drept, Curtea constată că în speţă nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art.304 pct.8 şi pct.9 C.pr.civ. astfel încât în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii
A.P.M. şi A.M.A. împotriva deciziei civile nr. 641/A/ din 04.12.2013 a Tribunalului Cluj, pe care o menţine ca fiind legală.
În conformitate cu prevederile art.316 coroborat cu art.274 alin.1 C.pr.civ., Curtea va obliga recurenţii, aflaţi în culpă procesuală, să plătească intimaţilor G.S. şi G.M.. suma de 1500 lei,cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariul avocaţial dovedit prin chitanţa de plată anexată la dosar.
| ← Acţiune în rectificare de carte funciară formulată de... | Uzucapiune de scurtă durată. Lipsa justului titlu. Respingere → |
|---|
