Cheltuieli de judecată. Emiterea unei a doua dispoziţii de primar în procedura prev. de Legea 10/2001, de revocare a primei dispoziţii. Culpa procesuală a primarului

Decizii și sentințe civile - Curtea de Apel Cluj (2014)

Cheltuieli de judecată. Emiterea de către primar a unei a doua dispoziţii în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, de revocare a primei dispoziţii. Culpa procesuală a primarului

Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia nr. 694 din 5 septembrie 2014

Prin sentinţa civilă nr. 586 din 14 noiembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. ... s-a respins acţiunea formulată de reclamanta V.E. împotriva pârâtei Comisia Pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 Cluj-Napoca ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă.

S-a admis acţiunea formulată de reclamanta V.E. în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca şi în consecinţă:

S-a anulat dispoziţia nr. 1071/14.03.2013 emisă de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca.

Pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca a fost obligat să achite reclamantei suma de 2000 lei, cheltuieli de judecată parţiale.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că prin dispoziţia nr. 2798/21.04.2008 emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv - Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul - construcţie demolată cu suprafaţa locativă de 44,70 mp şi teren în suprafaţă de 2089 mp - situat în Cluj-Napoca, str. ... (azi ...), în favoarea reclamantei V.E..

Prin Dispoziţia nr. 1071/14.03.2013 emisă de Primarul Municipiului Cluj-Napoca s-a dispus revocarea dispoziţiei nr. 2798/21.04.2008 şi au fost respinse notificările nr. 963 şi nr. 964 din 09.08.2011, formulate de reclamantă, deoarece aceasta nu a făcut dovada calităţii de proprietar asupra imobilului menţionat a antecesorului său V.M., nici potrivit înscrierilor din cartea funciară şi nici în baza actului de preluare. S-a reţinut şi că prin adresa nr. 28.047/13.01.2009 Instituţia Prefectului judeţului Cluj a returnat dosarul, deoarece acesta nu conţine actele de proprietate ale imobilului, apreciind că până la clarificarea situaţiei juridice a imobilului - dovada calităţii de proprietar a numitului V.M., la data preluării abuzive, propunerea de acordare de despăgubiri în favoarea revendicatoarei este neîntemeiată.

Dispoziţia emisă de primar în procedura Legii nr. 10/2001 este un act civil, întrucât, soluţionând notificările de restituire a bunurilor preluate abuziv de către stat, primarul nu acţionează ca reprezentant al puterii executive locale, ci ca reprezentant al persoanei juridice (unitatea administrativ-teritorială) deţinătoare a bunului. De aceea, dispoziţia de restituire al cărei emitent este primarul nu întruneşte caracteristicile unui act administrativ de autoritate, nefiind emisă în regim de putere publică (în soluţionarea unor raporturi bazate pe inegalitate juridică, adică pe subordonarea părţilor, specifică raporturilor administrative).

Indiferent de calitatea entităţii deţinătoare a bunurilor imobile (societate comercială, regie autonomă, instituţie publică, organizaţie cooperatistă, unitate administrativ-teritorială) deciziile sau dispoziţiile de restituire sunt acte de drept privat, respectiv, acte juridice civile (mai exact, acte de dispoziţie făcute asupra bunurilor din patrimoniu şi care, potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, au valoarea unui titlu de proprietate şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie.

Prin urmare, deciziei sau dispoziţiei emise în condiţiile Legii nr. 10/2001 nu îi sunt aplicabile regulile prevăzute de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, nefiind posibilă revocarea sa în nicio situaţie. Cu privire la aceste decizii/dispoziţii emise în procedura prealabilă, legiuitorul a reglementat modalitatea de contestare la îndemâna persoanei îndreptăţite nemulţumite, prin dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001. Ca urmare, fiind vorba de un act juridic civil, el nu se află în afara controlului legalităţii sale, numai că

acţiunea pentru constatarea nevalabilităţii condiţiilor de emitere trebuie să urmeze regimul juridic de drept comun.

În speţă, dispoziţia nr. 1071/14.03.2013 emisă de Primarul Municipiului Cluj-Napoca, prin care s-a revocat dispoziţia nr. 2798/21.04.2008, în sensul respingerii notificărilor reclamantei, este nelegală, întrucât dispoziţia iniţială emisă în anul 2008 a intrat deja în circuitul civil. Cum dispoziţiile Legii nr. 10/2001 prevăd o procedură unică de soluţionare a notificării, după emiterea dispoziţiei privind notificările formulate de reclamantă pârâtul s-a dezinvestit şi nu poate să procedeze la emiterea altei decizii ca răspuns la aceleaşi notificări.

Aşadar, reţinând nelegalitatea dispoziţiei ulterioare cu nr. 1071/2013, emisă de pârât, prin care a fost revocată dispoziţia nr. 2798/2008, întrucât o anulare sau o revocare ulterioară emiterii primei dispoziţii de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul în litigiu nu se mai poate realiza pe cale administrativă, instanţa a constatat că nu se impune analizarea îndreptăţirii reclamantei la acordarea de măsuri reparatorii în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, dispoziţia din 2008 urmând să fie menţinută.

Faţă de cele ce preced, instanţa a respins acţiunea formulată de reclamanta V.E. împotriva pârâtei Comisia Pentru Aplicarea Legii nr.10/2001 Cluj-Napoca, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă şi a admis acţiunea reclamantei în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca.

În consecinţă, s-a dispus anularea dispoziţiei nr. 1071/14.03.2013 emisă de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca.

În baza art. 274 alin. 1 şi 3 C.proc.civ. pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca a fost obligat să achite reclamantei suma de 2000 lei, cheltuieli de judecată parţiale, reprezentând onorariul avocaţial. Instanţa a constatat că reclamanta a depus la dosar dovada achitării onorariul avocaţial în sumă de 5000 lei, însă raportat la complexitatea cauzei şi munca îndeplinită de avocat, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin.3 C.proc.civ. s-a acordat doar suma de 2000 lei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul PRIMARUL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA solicitând admiterea apelului, modificarea hotărârii apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecata precizată şi extinsă.

În motivarea apelului, apelantul a arătat că imobilul în litigiu, situat în Cluj-Napoca, str. ... (in prezent ...) nr. 101, compus din casa cu 1 camera şi bucătărie, cu suprafaţa locativă de 44,70 mp şi suprafaţa locuibilă de 16 mp, precum şi terenul în suprafaţa de 2089 mp nu au fost evidenţiate în cartea funciară.

Imobilul a fost preluat în favoarea Statului Român în baza Decretului nr. 223/1974, Decizia nr. 129 din 17 aprilie 1976 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al judeţului Cluj, fără plata despăgubirilor legale de la fostul proprietar tabular V.M., iar construcţia a fost demolată şi terenul este situat în zona sistematizata. În decizia cu numărul mai sus s-a arătat că se preia în administrarea directă a GIGCL a judeţului Cluj imobilul situat în str. ... (azi Bulevardul Muncii) până la clarificarea definitivă a situaţiei juridice.

Prin Dispoziţia nr. 1071 din 14 martie 2013 emisă de către Primarul municipiului Cluj-Napoca a fost revocată Dispoziţia nr. 2798 din 21 aprilie 2008 emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca, respectiv au fost respinse notificările nr. 963 şi 964 din 9 august 2001 înregistrate sub nr. 47155/3 din 10 august 2001 şi nr. 47156/3 din 10 august 2001 formulate de revendicatoarea V.E., pentru imobilul construcţie şi teren înscris în C.F. nr. 7709 Cluj, situat în Municipiul Cluj-Napoca, str. ... (azi bulevardul .) motivat de împrejurarea că notificatoarea nu face dovada calităţii de personal îndreptăţită la măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, nefăcând dovada proprietăţii asupra imobilului revendicat a antecesorului acesteia —numitul V.M., nici potrivit înscrierilor din cartea funciară şi nici în baza actului de preluare.

Prin Dispoziţia nr. 2798 din 21 aprilie 2008 emisă de către Primarul municipiului Cluj-Napoca s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente din imobilele preluate în mod abuziv - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobil, construcţie demolată cu suprafaţa locativă de 44,70 mp şi pentru terenul în suprafaţă de 2089 mp situat în Municipiul Cluj-Napoca, str. ... (azi bulevardul ..).

Prin adresa nr. 28047 din 13 ianuarie 2009 emisă de către Instituţia Prefectului judeţului Cluj, dosarul de revendicare a fost returnat instituţiei apelante întrucât acesta nu conţinea actele de proprietate ale imobilului notificat, precum şi alte acte necesare dovedirii calităţii de proprietar a numitului V.M. la data preluării abuzive.

Apelantul a precizat că la dosar a fost depusă C.F. nr. 7709 în care este înscris imobilul revendicat, iar proprietarul tabular al acestuia era K.F.

Prin urmare, dosarul de revendicare a fost reanalizat iar Dispoziţia nr. 2798 din 21 aprilie 2008 emisă de către Primarul municipiului Cluj-Napoca a fost revocată prin Dispoziţia nr. 1071 din 14 martie 2013 emisă de către Primarul municipiului Cluj-Napoca în sensul respingerii notificările nr. 963 şi 964 din 9 august 2001 înregistrate sub nr. 47155/3 din 10 august 2001 şi nr. 47156/3 din 10 august 2001 formulate de revendicatoarea V.E., pentru imobilul construcţie şi teren înscris în C.F. nr. 7709 Cluj, situat în Municipiul Cluj-Napoca, str. ... (azi bulevardul ...) motivat de împrejurarea că notificatoarea nu face dovada calităţii de persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, nefăcând dovada proprietăţii asupra imobilului revendicat a antecesorului acesteia - numitul V.M., nici potrivit înscrierilor din cartea funciară şi nici în baza actului de preluare.

Ca atare, a apreciat şi pe această cale că în mod corect şi cu respectarea dispoziţiilor legale a fost emisă dispoziţia contestată întrucât din documentele depuse la dosarul de revendicare nu a rezultat că notificatoarea are calitatea de persoana îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii prevăzută de art.3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Or, din actele depuse la dosarul de revendicare (notificare, carte funciar. etc.) rezultă în mod clar că petenta V.E. - antecesoarea reclamantului V.M. - nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001, republicată, după fostul proprietar tabular a imobilul revendicat, numitul K.F. (aşa cum rezultă din înscrierile C.F. 7709).

Cu privire la încălcarea principiul irevocabilităţii actelor administrative, prin revocarea ultimei dispoziţii, a menţionat următoarele:

Potrivit art. 25 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, "Dispoziţia de aprobare a restituiri în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acesteia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliara".

Prin prevederile alin. 25.6 din normele metodologice de punere în aplicare a legii nr. 10/2001, legiuitorul detaliază şi arata că dispoziţia de aprobare a restituirii în natură este un act administrativ de putere care atestă restituirea proprietăţii şi care, odată îndeplinite formalităţile de publicitate imobiliară, se consolidează ca titlu de proprietate supus regulilor prevăzute de dreptul comun, adică devine act de proprietate în sensul prevederilor codului civil.

Aceste prevederi legale consacră regimul complex al dispoziţiei de aprobare a restituirii în natură: asimilată înscrisului sub formă autentică, constituie actul juridic de bază pentru efectuarea formalităţilor de publicitate imobiliară, constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, dar numai după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară, potrivit art. 25 alin. 4 din Legea nr. 10/2001. Legiuitorul nu a folosit niciunde în textul legii noţiunea de titlu de proprietate cu referire la dispoziţia de restituire în natură, aceasta din urmă fiind un act administrativ de confirmare a existentei şi întinderii dreptului de proprietate,

constituindu-se într-o soluţie sui-generis a legiuitorului dată în legile speciale din materia restituirii proprietăţilor.

Inclusiv regimul juridic pe care îi urmează această dispoziţie de restituire în natură este cel al unui act administrativ.

Potrivit prevederilor art. 24 alin. 1 din Legea 10/2001, în cazul imobilelor deţinute de unităţile administrativ-teritoriale, restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptăţită se face prin dispoziţia motivată a primarului. Rezultă că responsabilitatea aplicării legii revine primarului.

În conformitate cu art. 115 alin. 7 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, dispoziţiile primarului sunt supuse controlului de legalitate al prefectului în condiţiile legii care îi reglementează activitatea.

Aceeaşi reglementare se regăseşte şi în contextul Legii nr. 10/2001, unde se precizează că instituţia prefectului va exercita controlul de legalitate asupra dispoziţiilor de restituire emise de primari iar în cazul în care se apreciază că acestea au fost ilegale, vor fi contestate pe calea contenciosului administrativ în temeiul Legii nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului, cu modificările şi completările ulterioare, şi al contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare (pct. 21.6 din HG nr. 250/2007).

Totodată, prev. alin. 25.6 din aceleaşi norme metodologice aprobate prin HG nr. 250/2007 stabilesc că după efectuarea formalităţilor de publicitate imobiliară de către noul proprietar, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură nu mai poate fi revocată de entitatea care a dispus-o. per a contrario, până la efectuarea formalităţilor de publicitate imobiliară dispoziţia de restituire în natură poate fi revocată de entitatea care a dispus-o. Revocabilitatea ţine de natura actului administrativ, revocarea în sine fiind un act administrativ, contrar ca efecte celui iniţial.

Faţă de textele legale mai sus evocate, a apreciat că evidenţa intenţia legiuitorului de a considera dispoziţia de restituire în natură emisă în baza Legii 10/2001 ca fiind un act administrativ care "se consolidează ca titlu de proprietate supus regulilor prevăzute de dreptul comun, adică devine act de proprietate în sensul prevederilor codului civil" numai după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.

Prin urmare, instanţa a apreciat greşit că restituirea întregii documentaţii de către Instituţia Prefectului judeţului Cluj pe motiv că dosarul de revendicare nu conţine actele de proprietate ale imobilului, dovada calităţii de proprietar a numitului V.M., la data preluării abuzive s.a., nu ar da legitimitate Primarului municipiului Cluj-Napoca să-şi reanalizeze actele administrative.

Instanţa de fond trebuia să soluţioneze contestaţia în conformitate cu cererea de chemare în judecată extinsă şi să soluţioneze pe fond cererea.

De altfel, decizia sau dispoziţia emisă în temeiul legii speciale, constituie un act administrativ de autoritate (putere). Faptul că Legea nr. 10/2001 dă în competenţa instanţei civile soluţionarea contestaţiilor îndreptate împotriva dispoziţiei primarului nu schimba natura juridică a actului emis ( act de putere).

Fiind un act administrativ, el se supune regulilor generale în materie, cu excepţia cazurilor în care legiuitorul a prevăzut norme speciale derogatorii. Astfel, această dispoziţie poate fi revocată de organul care a emis-o, dacă se constată că actul este ilegal sau nu mai este oportun.

Fiind un act de putere care are efecte pe planul raporturilor juridice de drept civil, revocarea nu va putea fi făcută însă oricând, ci doar până la intrarea acestui act în circuitul civil.

În acest context se pune problema dacă dispoziţia din 2008 a intrat în circuitul civil până la emiterea dispoziţiei din 2013.

În speţa, a considerat că nu a fost îndeplinită această condiţie.

Conform definiţiei, prin „circuitul civil“ se înţelege acea „parte componentă a circuitului juridic, ce cuprinde totalitatea faptelor şi actelor juridice care dau naştere, modifică sau sting raporturile de drept civil“.

În cauza, nu a existat, până la 14.03.2013 vreun fapt sau act care să ducă la naşterea, modificarea sau stingerea raportului juridic (de altfel, dispoziţia nici nu cuprinde menţiuni de asemenea natură).

De altfel, textul din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 (H.G. nr. 250/2007) din art. 27 al. 7, este edificator: "După efectuarea formalităţilor de publicitate imobiliară de către noul proprietar, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură nu poate fi revocată de unitatea care a dispus-o".

Per a contrario, înainte de efectuarea formalităţilor de publicitate imobiliară dispoziţia poate fi revocată.

Că intrarea în circuitul civil se face prin asemenea acte (publicitate imobiliara, vânzare-cumpărare etc.) rezultă şi dintr-o dispoziţie asemănătoare prevăzuta de legiuitor în art. 27 al. 2 ind. 2 din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările ulterioare.

"În cazurile în care s-au emis titluri de proprietate în mod abuziv altor persoane decât foştii proprietari, iar aceştia deţineau la acel moment adeverinţe de proprietate şi aveau posesia terenului, comisiile de fond funciar vor revoca titlurile emise cu încălcarea legii, daca acestea mu au intrat în circuitul civil.

Dacă respectivele titluri de proprietate au intrat în circuitul civil prin acte de vânzare-cumpărare sau în alt mod, fostul proprietar se va adresa justiţiei pentru constatarea nulităţii absolute a titlului respectiv potrivit prevederilor art. III din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 18/199."

Aşadar, este evident că legiuitorul a dat noţiunii de "circuit civil" un înţeles precis (referirea la actul de vânzare-cumpărare nefiind întâmplătoare ci una "etalon"), determinat de acte modificatoare de raporturi juridice.

Simplul fapt că dispoziţia a fost comunicată contestatoarei şi înaintată către Instituţia Prefectului judeţului Cluj, nu echivalează cu intrarea în circuitul civil.

Pentru aceste considerente, autoritatea emitentă apreciind oportună anularea Dispoziţiei nr. 2798/21.04.2008, înainte ca aceasta să intre în circuitul civil, a emis în mod legal Dispoziţia nr. 1071/14.03.2013.

De asemenea, a apreciat ca nu se află în culpa procesuala, astfel că, în instanţa în mod greşit a dispus obligarea pârâtului Primarul municipiului Cluj-Napoca la plata cheltuielilor de judecată.

De altfel, a invocat prevederile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 492 din 08.06.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 585 din 5 iulie 2006. Astfel, "Curtea Constituţională a reţinut că prerogativa instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţă prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil. În sensul celor arătate este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care, investită fiind cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil."

Raportat la cuantumul cheltuielilor de judecata stabilit a apreciat că acesta este exorbitant, în acest sens făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a drepturilor

Omului care, investită cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost făcute în limita unui cuantum rezonabil. Nici o dispoziţie în vigoare nu înlătură prerogativa instanţei de a cenzura cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată cuantumul onorariului convenit între părţile contractului de asistenţă juridică, prin prisma proporţionalităţii în raport cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse.

Având în vedere relaţia procedurală creată între partea căzută în pretenţii şi cea în favoarea căreia a fost pronunţată soluţia în cadrul procesului civil, a arătat ca nu se regăseşte caracterul real necesar şi rezonabil al cheltuielilor de judecată.

Reclamanta intimată V.E. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, menţinerea în întregime a sentinţei apelate şi obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând actele şi lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de apel şi a apărărilor formulate, Curtea reţine următoarele:

Curtea constată că dispoziţia ulterioară nr. 1071/14.03.2013 este nelegală şi nu produce efecte, deoarece pârâtul nu mai putea emite încă o dispoziţie în soluţionarea aceleaşi notificări atâta timp cât prima dispoziţie încă îşi produce efectele, dat fiind că acestea se produc până la anularea dispoziţiei de către instanţă în procedura prevăzută de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, care prevede că „Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului .“.

O dispoziţie mai poate înceta să producă efecte în cazul prevăzut de art. 25 alin. 6 din Legea nr. 10/2001, anume când în cazul restituirii în natură persoana îndreptăţită nu a pus în executare decizia de restituire în natură în termen de 3 ani de la data primirii ei, dar această ipoteză nu este incidentă în cauză.

Cazurile sau situaţiile în care o decizie sau dispoziţie emisă în temeiul Legii nr.

10/2001 încetează să producă efecte sunt expres prevăzute de lege şi sunt de strictă interpretare şi aplicare, iar regula este că până la acel moment o astfel de decizie sau dispoziţie va produce efecte şi pot fi înlăturate doar în situaţiile expres prevăzute de lege.

Aceste cazuri sau situaţii sunt expres prevăzute de lege şi sunt de strictă interpretare şi aplicare în înţelesul că vor fi aplicate obligatoriu, doar în condiţiile şi în termenele pentru care sunt prevăzute.

Ori, cât timp prin dispoziţia nr. 2798/21.04.2008 a fost soluţionată notificarea părţilor, este evident că este incidentă doar procedura prevăzută de art. 26 alin. 3 din Legea nr.

10/2001, deoarece chiar dacă acest act se poate susţine că aparent este un act administrativ, în anumite situaţii, nu este un astfel de act, întrucât, pe de o parte, nu întotdeauna este emis de o autoritate publică, caz în care nici nu se pune problema caracterului administrativ, iar pe de altă parte, chiar dacă este emis de o autoritate publică, pentru cenzurarea legalităţii acestuia se prevede o procedură specială prin care actul poate fi atacat, anume cea menţionată mai sus, prevăzută de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.

Prima instanţă reţine corect, la rândul ei, că indiferent de calitatea entităţii deţinătoare a bunurilor imobile (societate comercială, regie autonomă, instituţie publică, organizaţie cooperatistă, unitate administrativ-teritorială) deciziile sau dispoziţiile de restituire sunt acte de drept privat, respectiv, acte juridice civile.

Apoi, potrivit art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic. În consecinţă, o anulare (revocare)

ulterioară emiterii dispoziţiei de restituire în natură, nu se mai poate realiza pe cale administrativă.

Prin urmare, o dispoziţie de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură ori o dispoziţie de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri, nu poate fi revocată pentru că ar fi afectată securitatea circuitului civil.

Cum situaţia în care pârâtul a înţeles să revoce dispoziţia emisă anterior este una proprie şi neprevăzută de lege mai trebuie observat şi că revocarea prin noua decizie s-a petrecut la 5 ani după emiterea primei decizii.

Dacă s-ar accepta argumentele pârâtului atunci acesta ar putea emite o decizie de revocare oricând, având în vedere că pentru situaţia dată nu este prevăzut un termen de revocare.

Acesta este însă un argument în contra posibilităţii revocării, privită prin prisma securităţii şi stabilităţii circuitului civil, întrucât dacă nu există un termen în care o decizie se poate revoca atunci nu există nici o atare posibilitate, după cum se poate observa din analiza legislaţiei speciale incidentă în materie.

Aceasta pentru că s-ar putea naşte nenumărate situaţii nelegale în cazul în care se emite o dispoziţie de restituire apoi aceasta este revocată ori se emite o dispoziţie de respingere apoi una de admitere a cererii sau se emit simultan mai multe dispoziţii/decizii în favoarea unor persoane diferite, toată stabilitatea raporturilor civile fiind bulversată. În concluzie, pentru soluţionarea unei notificări se poate emite doar o singură decizie/dispoziţie, oricare ar fi soluţia, de admitere sau respingere.

Cum după argumentele pârâtului nu se poate distinge care dispoziţii sau decizii pot fi revocate, ar însemna că pot fi revocate toate dispoziţiile, atât cele privind restituirea în natură cât şi cele privind acordarea de despăgubiri.

În situaţia în care se dispune restituirea în natură, apoi persoana îndreptăţită înstrăinează dreptul de proprietate dobândit prin dispoziţia de restituire iar dispoziţia este revocată apare evident atentatul la securitatea şi stabilitatea circuitului civil pentru că ar putea fi pus în discuţia chiar dreptul dobândit de terţ prin prisma revocării dispoziţiei emise în temeiul Legii nr. 10/2001.

Acolo unde legiuitorul a dorit a prevăzut în mod expres posibilitatea revocării actului emis în procedura de retrocedare, cum este cazul prevăzut de art. 27 alin. 22 din Legea nr. 18/1991, astfel cum au fost introduse prin Legea nr. 247/2005.

De menţionat că o astfel de dispoziţie există, dar nu în Legea nr. 10/2001 ci în Normele de aplicare a acesteia, anume la pct. 20.4. din H.G. nr. 498/2003, care dispun că „Decizia/dispoziţia motivată dispusă de un organ de conducere ierarhic inferior unui alt organ de conducere din cadrul unităţii deţinătoare poate fi revocată de acesta din urma în virtutea plenitudinii de competenţă specific situaţiei juridice a unităţii deţinătoare ... “, nefiind oricum întrunită în cauză această ipoteză.

Trebuie sesizat că această dispoziţie din Normele de aplicare adaugă la lege, ceea ce nu poate fi admis, normele de aplicare fiind aprobate printr-o hotărâre de guvern care are o putere normativă inferioară legii. O dispoziţie nu mai poate fi revocată în nici o ipoteză odată ce a fost emisă, comunicată părţii şi intrată în circuitul juridic, singurul mod de cenzură fiind cel dedus instanţei de judecată, procedura fiind exclusivă.

Trebuie remarcat că această procedură exclusivă, prevăzută de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, putea fi utilizată, pentru a ataca dispoziţia 798/21.04.2008 în termenul de 30 de zile prevăzut de către art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Pe lângă dispoziţiile legale amintite, emiterea unei noi dispoziţii în contra acestui text legal ar însemna eludarea termenului special şi a procedurii din care face parte acel termen.

Acest argument este unul suplimentar, pentru că atacarea sau neatacarea dispoziţiei emise are aceleaşi efecte, în cazul în care de exemplu plângerea este respinsă, nu se mai poate

emite o nouă dispoziţie, pentru că prin păstrarea dispoziţiei de către instanţă aceasta o confirmă şi intră în puterea lucrului judecat în acest fel, indirect.

Neatacarea unei dispoziţii nu schimbă lucrurile, pentru că doar instanţa poate schimba dispoziţia, dacă se atacă, iar dacă nu se atacă nu înseamnă că şi altcineva poate schimba dispoziţia, în speţă primarul, pentru că am stabilit că doar instanţa o poate schimba.

Faptul că anumite critici de nelegalitate au fost sau nu formulate, nu înseamnă că acestea mai pot fi valorificate în alt fel sau în altă procedură decât cea prevăzută expres de lege.

Prin urmare există o singură procedură, exclusivă, în care această legalitate putea fi analizată, anume doar în procedura prevăzută de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, pentru că nu este prevăzută o altă procedură în care să se poată face această analiză.

Cum dispoziţiile Legii nr. 10/2001 prevăd o procedură unică de soluţionare a notificării, după emiterea dispoziţiei privind notificările formulate de reclamantă pârâtul s-a dezinvestit şi nu poate să procedeze la emiterea altei decizii ca răspuns la aceleaşi notificări. Dezinvestirea are loc prin emiterea deciziei sau dispoziţiei şi mai are semnificaţia că în procedura specială emitentul nu mai are atribuţii, prin urmare nici posibilitatea de a mai emite vreun act.

Dacă nu există o altă procedură atunci aceasta nu poate fi utilizată sau inventată.

Atacarea actelor emise în temeiul Legii nr. 10/2001 se face după o procedură specială.

Ca şi principiu, specialul prevalează în faţa generalului, nu doar prin faptul că procedura generală sau alte proceduri speciale, cum ar fi cea a contenciosului administrativ, nu mai pot fi utilizate, ci şi prin faptul că procedura specială este obligatorie, şi doar aceasta, fiind vorba de exclusivitatea procedurii speciale.

O altă ipoteză este prevăzută de pct. 23.8. din Normele de aplicare anume „După efectuarea formalităţilor de publicitate imobiliară de către noul proprietar, dispoziţia de aprobare a restituirii în natura nu mai poate fi revocată de entitatea care a dispus-o.“. Şi în acest caz s-ar înţelege că înainte de efectuarea formalităţilor de publicitate imobiliară de către noul proprietar dispoziţia de restituire în natură ar putea fi revocată, dar faţă de cele expuse anterior această posibilitate este exclusă.

Dispoziţia neatacată, sau atacată dar respinsă, îşi produce efectele de la expirarea termenului de atacare sau de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de respingere a contestaţiei.

În cazul dispoziţiei atacate principiul revocabilităţii nu poate fi aplicabil decât până în momentul atacării la instanţă a dispoziţiei sau până la momentul neatacării - al expirării termenului de atac, care echivalează cu intrarea în circuitul civil al dispoziţiei, şi în consecinţă revenirea la cele dispuse prin dispoziţie, sub aspectul în discuţie, încalcă principiul irevocabilităţii actelor intrate în circuitul civil.

Caracterul definitiv al dispoziţiei arătate prin care s-a dispus măsura reparatorie prin acordarea de titluri de valoare rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. 3-8 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, întrucât aceste dispoziţii prevăd fie competenţa pentru Secretariatul Comisiei Centrale de a verifica legalitatea restituirii în natură fie, pe baza raportului de evaluare de specialitate, emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie retrimiterea dosarului spre reevaluare, însă nu prevede posibilitatea restituirii documentaţiei înaintate pentru completarea ei la entităţile investite cu soluţionarea notificărilor.

Caracterul definitiv al dispoziţiei, sub aspectul în discuţie, ridică şi aspectul încălcării art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la C.E.D.O., întrucât recunoaşterea drepturilor la măsuri reparatorii sub aspectul întinderii lor a constituit o speranţă legitimă pentru contestatori în obţinerea măsurilor, întrucât pentru aceştia a existat un interes patrimonial substanţial suficient de important şi concret care se baza pe dispoziţia definitivă sau din hotărârea judecătorească prin care s-a atacat, în sensul discutat, convingerea caracterului definitiv

venind tocmai din limitele de competenţă ce revin Comisiei Centrale pentru acordarea titlurilor de despăgubire.

În măsura în care a fost dobândită şi speranţa legitimă acest act a intrat în circuitul

civil.

Trebuie arătat că cele reţinute de instanţa de fond sunt corecte, în sensul că dispoziţia emisă de primar în procedura Legii nr. 10/2001 este un act civil, întrucât, soluţionând notificările de restituire a bunurilor preluate abuziv de către stat, primarul nu acţionează ca reprezentant al puterii executive locale, ci ca reprezentant al persoanei juridice (unitatea administrativ-teritorială) deţinătoare a bunului.

De aceea, dispoziţia de restituire al cărei emitent este primarul nu întruneşte caracteristicile unui act administrativ de autoritate, nefiind emisă în regim de putere publică (în soluţionarea unor raporturi bazate pe inegalitate juridică, adică pe subordonarea părţilor, specifică raporturilor administrative), astfel că nu sunt incidente nici dispoziţiile Legii nr. 215/2001 invocate de apelant.

Dacă se susţine că dispoziţia este un act administrativ se pune întrebarea ce fel de acte sunt cele emise de alte entităţi decât autorităţile administraţiei publice locale în aceleaşi situaţii şi cu aceleaşi efecte. De asemenea se pune întrebarea de ce s-a prevăzut o procedură specială pentru atacarea tuturor acestor acte, indiferent de emitent, şi care ar fi argumentele pentru înlăturarea acestei proceduri speciale.

Cât timp dispoziţia ulterioară cu nr. 1071/2013, emisă de pârât, prin care a fost revocată dispoziţia nr. 2798/2008, este nelegală şi nu poate produce efecte, întrucât o anulare sau o revocare ulterioară emiterii primei dispoziţii de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul în litigiu nu se mai poate realiza pe cale administrativă, nu se impune analizarea îndreptăţirii reclamantei la acordarea de măsuri reparatorii în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, dispoziţia din 2008 urmează să producă efecte.

În ce priveşte cheltuielile de judecată, acestea au fost corect acordate deoarece pârâtul se află în culpă procesuală, actualul proces fiind provocat de acesta prin emiterea noii dispoziţii, astfel că reclamantul a fost nevoit să îşi apere drepturile dobândite prin dispoziţia iniţială, anume prin atacarea noii dispoziţii în prezentul cadru procesual.

Cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de fond este rezonabil, trebuie avut în vedere că pârâtul a emis în mod arbitrar o nouă dispoziţie, într-o procedură neprevăzută de lege, în contra dispoziţiilor ce prevăd modul de emitere a unei noi dispoziţii, nimic nu garantează că nu o va face din nou, iar în procedura pentru anularea noii dispoziţii reclamantul a avut nevoie să beneficieze de asistenţă calificată, pentru care a achitat avocatului său un onorariu de 5.000 lei din care instanţa de fond a acordat doar 2.000 lei cheltuieli de judecată parţiale.

În temeiul prevederilor art. 480 Cod procedură civilă cât şi al art. 466 şi urm. Cod procedură civilă, Curtea urmează să respingă ca nefondat apelul declarat de pârâtul PRIMARUL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA împotriva sentinţei civile nr. 586 din

14.11.2013 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosar nr. ..., pe care o va menţine.

Notă. În acelaşi sens, şi Decizia civilă nr. 695 din 5 septembrie 2014.

← Completare dispozitiv. Instanţa nu a omis să se pronunţe...		Cerere de restituire a taxei judiciare de timbru achitată şi... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Cheltuieli de judecată. Emiterea unei a doua dispoziţii de primar în procedura prev. de Legea 10/2001, de revocare a primei dispoziţii. Culpa procesuală a primarului