Competenţă. Constatarea nulităţii absolute a clauzei privind comisionul de risc. Competenţa Tribunalului Specializat

Decizii și sentințe civile - Curtea de Apel Cluj (2014)

Curtea de Apel Cluj, secţia I-a civilă, sentinţa nr. 42 din 7 aprilie 2014

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. .../2012, pe rolul Judecătoriei Cluj Napoca, la data de ... 2012, reclamanţii P.E. şi P.I.I. au solicitat în contradictoriu cu pârâta SC V.B. SA constatarea nulităţii absolute a clauzei prev. de pct. 5 comision de risc din Convenţia de Credit nr.0120597/AT/12.09.2007 încheiata intre P.E. şi P.I.I. , în calitate de împrumutaţi şi SC V.B. SA, în calitate de Bancă, obligarea pârâtei la restituirea în solidar a sumei de 1276,16 Euro, echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea „comisionului de risc” achitat începând cu data de 25.09.2007 până la data de 19.02.2010 pentru intervalul mai 2009-19.02.2010, cu dobânzi legale de la data pronunţării hotărârii şi până la plata efectivă a sumei; constatarea nulităţii transformării unilaterale a comisionului de risc în comision de administrare credit şi obligarea pârâtei la plata sumei de 1075,97 Euro încasată cu acest titlu pentru intervalul 19.02.2010-la zi şi a dobânzii legale aferente debitului restant şi calculate de la data pronunţării hotărârii şi până la plata efectivă a debitului; constatarea nulităţii modificării unilaterale a ratei dobânzii curente, stabilită în Convenţia de Credit nr. 0120597/AT/12.09.2007; din luna noiembrie 2007, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 872,2 euro încasată începând cu data de 25.11.2007 şi până la data de 19.02.2010 cu titlu de dobândă necuvenită, cu cheltuieli de judecată.

În fapt, reclamanţii au arătat că pârâta a inserat în convenţia de credit încheiată cu reclamanţii la data de 12.09.2007 o clauză ilicită, care nu avea nicio justificare legală, aceea a perceperii pe toată perioada derulării contractului a unui comision de risc de 0,125 % cu toate că reclamanţii au garantat restituirea împrumutului cu o ipotecă de prim rang, constituită asupra imobilului proprietatea lor, cu o valoare superioară debitului datorat. Ca o garanţie suplimentară, au încheiat anual la solicitarea pârâtei o poliţă de asigurare cu asiguratori agreaţi şi indicaţi de pârâtă.

La încheierea convenţiei nu le-au fost prezentate toate aspectele legate de costurile creditului, nu le-a fost prezentat conţinutul convenţiei.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 960-961 C.civ., art. 948 C.civ., art. 966 C.civ., art. 1 alin.3, art. 6, art. 14 din Legea nr. 193/2000, art. 35 din OUG 50/2010.

Prin sentinţa civilă nr. 1.485 din 25.01.2013 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunţată în dosarul nr. . , s-a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune, invocată de pârâtă prin acţiune.

S-a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei extinctive a dreptului de a pretinde restituirea sumelor achitate în perioada 12.09.2007-21.05.2009, invocată de pârâtă prin acţiune.

S-a admis cererea formulata de reclamanţii P.E. şi P.I.I., în contradictoriu cu parata SC V.B. SA şi s-a constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzute la pct.5, lit. a din „Condiţii Speciale”, din Convenţia de Credit nr.0120597/AT/12.09.2007 încheiata intre P.E. şi P.I.I. , în calitate de împrumutaţi şi SC V.B. SA, în calitate de Bancă si sa dispus înlăturarea acesteia.

Pârâta a fost obligată să restituie reclamanţilor suma de 1.276,16 Euro, echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea „comisionului de risc” achitat începând cu data de 25.09.2007 până la data de 19.02.2010 pentru intervalul mai 2009-19.02.2010, iar pârâta a fost obligată la plata către reclamanţi a dobânzii legale (la nivelul de referinţă comunicat de BNR) aferente sumei anterior arătate de la data pronunţării acţiunii şi până la plata efectivă a debitului.

S-a constatat nulitatea absoluta a transformării „comisionului de risc” în „comision de administrare credit” din aceeaşi convenţie şi s-a dispus înlăturarea acesteia.

Pârâta a fost obligată sa restituie reclamanţilor suma de 1075,97 Euro în casată cu acest titlu pentru intervalul 19.02.2010-la zi şi a dobânzii legale aferente debitului restant şi calculate de la data pronunţării hotărârii şi până la plata efectivă a debitului.

S-a constatat nulitatea modificării unilaterale a ratei dobânzii curente stabilită în Convenţia menţionată la pct. 3, din luna mai 2009 şi a fost obligată pârâta la restituirea către reclamanţi a sumei de 872,2 Euro încasată începând cu data de

25.11.2007 şi până la data de 19.02.2010, cu titlu de dobândă necuvenită.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale Convenţiei de credit menţionate. Fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că nu încape în îndoială că raporturile contractuale dintre reclamanţi şi pârâtă intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial -Convenţia de Credit nr.0120597/AT/12.09.2007 - încheiat între un comerciant (pârâta S.C. V.B. S.A.) şi consumatori (reclamanţi), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din amintita lege.

Potrivit art.4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Alin.2 al aceluiaşi articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Aşadar, pentru a se reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii şi anume: clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant şi consumator; această clauză să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe.

Deşi pârâta a susţinut că prevederile contractuale a căror nulitate absolută se cere a fi constatată nu au caracter abuziv întrucât sunt clauze negociate, cuprinse în Condiţiile Speciale ale contractului, instanţa nu este de acord cu această susţinere, apreciind că datele speţei conduc la o altă concluzie.

Astfel, analizând secţiunea Condiţii Generale ale convenţiei de credit intervenită între părţi, instanţa de fond a constatat că art.3.5 instituie obligaţia clientului de a achita un comision de risc. Se stipulează că, pentru punerea la dispoziţie a creditului, împrumutatul poate datora Băncii un comision de risc, aplicat soldului creditului, care se plăteşte pe toată perioada creditului; modul de calul şi scadenţa/scadenţele plăţii acestuia se stabilesc în Condiţiile Speciale. Prin urmare, o eventuală negociere ce a avut loc între părţi s-a purtat exclusiv cu privire la modul de plată şi termenele scadente, nu şi asupra posibilităţii inserării sau nu a obligaţiei de plată a unei asemenea sume, reclamantul neputând astfel influenţa naşterea unei asemenea obligaţii în sarcina lui, conform art. 4 alin.2 din Legea nr. 193 din 2000.

Administrarea probei cu interogatoriul reclamanţilor nu a fost de natură a conduce la o altă concluzie, posibilitatea de a citi contractul neechivalând cu o negociere.

Instanţa de fond a apreciat că, în prezenta cauză, clauza referitoare la comisionul de risc nu poate fi considerată ca fiind negociată direct cu reclamanţii întrucât contractul încheiat cu acesta a fost unul tip, preformulat, cu clauze nenegociabile.

Împrejurarea invocată de pârâtă prin întâmpinare, şi anume că reclamanţii nu au avut cunoştinţă atât de existenţa cât şi de întinderea obligaţiilor ce le reveneau, şi sub aspectul valorii, şi sub cel al perioadei, şi a fost de acord, prin semnarea

convenţiei, cu plata comisionului de risc, dispunând de posibilitatea de a refuza

semnarea convenţiei dacă nu era de acord cu acest comision, nu poate determina lipsa de incidenţă a prevederilor Legii nr.193/2000. A valida un astfel de raţionament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispoziţiilor acestui act normativ, în condiţiile în care, prin edictarea sa, legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conţine clauze abuzive. Codul civil consacră principiul libertăţii contractuale, dar art.969 C.civ. conferă putere de lege doar convenţiilor legal făcute, Legea nr.193/2000 reglementând tocmai situaţii în care clauze contractuale consimţite de parte prin asumarea

contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.

Pentru a fi incidente prevederile art.4 alin.1 din Legea nr. 193/2000 în privinţa dispoziţiei de la pct. 5 lit. a din „condiţiile speciale” ale convenţiei de credit nr.0120597/AT/12.09.2007, se impune şi ca această clauză să fi creat, în detrimentul consumatorului (reclamanţii P.E. şi P.I.I.) şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Potrivit pârâtei, comisionul de risc prevăzut la pct.5 lit.a din „condiţiile speciale” ale convenţiei de credit nr.0120597/AT/12.09.2007 reprezintă un element al preţului băncii, pentru acoperirea riscului bancar, întrucât pe parcursul derulării convenţiei există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor şi nesigur, constând în materializarea riscului de credit sau a riscului de piaţă; chiar Regulamentul nr.4/2004 privind organizarea şi funcţionarea la BNR a Centralei Riscurilor Bancare, la art.2, include acordarea de credite în categoria operaţiunilor prin care instituţiile de credit se expun la risc faţă de debitor.

Instanţa de fond nu a contestat faptul că acordarea de credite reprezintă o operaţiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar apreciază că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situaţia fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuţi în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului sau garanţiile acordate pentru aprobarea împrumutului. Or, în prezenta cauză, executarea obligaţiei de rambursare a creditului, dobânzilor şi comisioanelor, a fost garantată prin constituirea, de către reclamanţi, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rang I asupra unui apartament, proprietatea reclamanţilor. Mai mult, s-a cedat în favoarea băncii pârâte şi poliţa de asigurare a acestui imobil. În aceste condiţii, instanţa nu a putute identifica riscul la care s-ar fi supus pârâta prin acordarea creditului.

Mai mult, nu este stipulată în contract posibilitatea restituirii către împrumutaţi a valorii, cel puţin parţiale, a comisionului de risc la finalul perioadei de derulare a convenţiei, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au produs.

Instanţa de fond a mai reţinut şi faptul că, în momentul în care a fost încheiată convenţia de credit în discuţie, consumatorul a acţionat de pe o poziţie inegală în raport cu bancă, contractul încheiat fiind unul de adeziune, cu clauze prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea contractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă. Conform art.4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, băncii pârâte îi revenea obligaţia de a dovedi că a negociat în mod direct clauzele respective cu reclamantul, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Mai mult, clauzele în discuţie, sub aspectul conţinutului şi efectelor servesc doar intereselor pârâtei, încălcând principiile previzibilităţii, bunei-credinţe şi corectei informări ce guvernează raporturile contractuale.

Nu au putut fi admise ca întemeiate susţinerile pârâtei că această garanţie reală imobiliară nu a fost constituită pentru a acoperi costurile de gestionare a riscului bancar.

Prevederile art. 49-64 din Norma Băncii Naţionale a României nr.17/2003 privind organizarea si controlul intern al activităţii instituţiilor de credit si administrarea riscurilor semnificative, precum şi organizarea si desfăşurarea activităţii de audit intern a instituţiilor de credit, aplicabilă la momentul semnării convenţiei de credit intervenite între părţi, reprezintă recomandări în sensul asigurării unei bune administrări a riscului de credit, şi nu o autorizare a stabilirii tuturor riscurilor în sarcina împrumutatului.

Desfăşurarea activităţii comerciale are ca obiectiv obţinerea unui profit, însă implică şi suportarea anumitor riscuri şi pierderi. Or, din drepturile şi obligaţiile generate de convenţia de credit intervenită între părţi, instanţa reţine că toate riscurile acestui contract au fost stabilite în sarcina împrumutaţilor.

Având în vedere considerentele de mai sus, instanţa de fond a apreciat că prin stipularea comisionului de risc, raportat la circumstanţele speţei, s-a creat, în detrimentul reclamantului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor semnatare ale convenţiei de credit deduse analizei.

Totodată, analizând conţinutul contractului încheiat de către părţi, instanţa de fond a constatat că nu sunt menţionate destinaţia comisionului de risc şi nici justificarea perceperii acestuia, astfel încât pentru acordarea creditului, împrumutătorul percepe dobândă şi comision fără evidenţierea distincţiei dintre acestea, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 4 alin.6 din Legea nr. 193 din 2000 ce impun exprimarea clauzelor într-un limbaj uşor inteligibil, această interpretare răspunzând şi aprecierilor făcute de pârâte în acest sens.

Prin urmare, instanţa de fond a constatat nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzute în art.5 lit.a din Convenţia de credit nr. 0120597/AT/

12.09.2007.

Întrucât s-a stabilit caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc şi sa dispus anularea acestei clauze şi eliminarea din contract, iar sancţiunea nulităţii produce efecte retroactive, plăţile efectuate de reclamant către pârâtă, cu titlu de comision de risc, potrivit graficului de rambursare a creditului anexă la contract, capătă caracter de plăţi nedatorate. Mai mult, în condiţiile în care plăţile lunare pe care trebuie să le efectueze reclamanţii, conform graficului de rambursare, includ în mod obligatoriu şi sumele percepute cu titlu de comision de risc, pârâta nu a invocat existenţa unor restanţe de plată ale reclamanţilor cu privire la acest comision.

Sub acest aspect, a fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor P.E. şi P.I.I. suma de 1276,16 Euro, echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea „comisionului de risc” achitat începând cu data de 25.09.2007 până la data de 19.02.2010 pentru intervalul mai 2009-19.02.2010, sume de bani pe care reclamanţii le-au plătit acestora, cu titlu de comision de risc, în temeiul clauzei constatate nule absolut prin prezenta hotărâre (art.5 lit.a).

Totodată, ţinând cont şi de principiul disponibilităţii, a fost obligată pârâta la plata către reclamant a dobânzii legale aferente debitului (la nivelul de referinţă comunicat de BNR) aferente sumei anterior arătate de la data pronunţării acţiunii şi până la plata efectivă a debitului.

Cu privire la transformarea unilaterală de către pârâtă a „comisionului de risc” în „comision de administrare credit”, instanţa de fond a considerat de asemenea că aceasta are un caracter abuziv, având în vedere constatarea de către instanţă a incidenţei clauzei abuzive în cazul comisionului de risc. Transformarea, în mod unilateral a comisionului cu un caracter stabilit de către instanţă ca fiind abuziv, pe baza considerentelor ce preced, nu poate antrena o altă concluzie în privinţa aşa-zisului comision de administrare credit. Pentru acestea, instanţa de fond a constatat nulitatea absoluta a transformării „comisionului de risc” în „comision de administrare credit” din aceeaşi convenţie si a dispus înlăturarea acesteia, obligând, pe cale de consecinţă, pârâta sa restituie reclamanţilor suma de 1075,97 Euro în casată cu acest titlu pentru intervalul 19.02.2010-la zi şi a dobânzii legale aferente debitului restant şi calculate de la data pronunţării hotărârii şi până la plata efectivă a debitului

În ceea ce priveşte art.3 lit.d din contract, instanţa de fond a constatat că aceasta are, de asemenea, un caracter abuziv, fără a se impune reluarea motivelor pentru care este incidentă legislaţia în materie de clauze abuzive, dat fiind că această chestiune a fost analizată în raport de cealaltă clauză discutată.

S-a impus însă constatarea că, prin necircumstanţierea în niciun mod a elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, aceasta clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze pe consumator.

Astfel, aceasta clauză dă dreptul împrumutătorului să modifice unilateral dobânda şi nu este raportată la un indicator precis, individualizat, folosindu-se doar exprimarea generică „în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară”, fiind de netăgăduit ca piaţa financiară evoluează diferit în funcţie de indicele la care se raportează. Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză sa fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională cu scopul urmărit.

Prin urmare, instanţa de fond a constatat nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzute în art.3 lit.d din Convenţia de credit nr.0120597/AT/

12.09.2007 şi a obligat pârâta la restituirea către reclamanţi a sumei de 872,2 Euro încasată începând cu data de 25.11.2007 şi până la data de 19.02.2010, cu titlu de dobândă necuvenită.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale Convenţiei de credit nr. 0120597/AT/

12.09.2007. Fără cheltuieli de judecată.

împotriva acestei sentinţe, pârâta S.C. V.B. S.A. şi, de asemenea S.C. V.B. S.A. - SUCURSALA CLUJ, au declarat recurs înregistrat pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, la data de 22.03.2013, prin care au solicitat, în principal, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, iar în subsidiar, respingerea cererii de chemare în judecată, pe fond, ca fiind neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 324 din 20.05.2013 a Tribunalului Specializat Cluj, pronunţată în dosarul nr. .../2012, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Specializat Cluj de soluţionare a recursului, şi în consecinţă, s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a recursului declarat de pârâtele SC V.B. SA şi V.B. SA SUCURSALA CLUJ împotriva sentinţei civile nr. 1485 din 25 ianuarie 2013 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosar nr. .../2012 în favoarea TRIBUNALULUI CLUJ.

Pentru a pronunţa această decizie, în şedinţa publică din data de 20 mai 2013, tribunalul specializat a pus din oficiu, în discuţia părţilor prezente, excepţia necompetenţei materiale de soluţionare a recursului declarat împotriva sentinţei pronunţate de judecătorie, prin raportare la data la care a fost formulată cererea de chemare în judecată şi efectele produse de intrarea în vigoare a dispoziţiilor Noului cod civil.

Astfel, data formulării cererii de chemare în judecată şi a învestirii primei instanţe este data de 21 mai 2012, dată ulterioară intrării în vigoare a Noului Cod civil, act normativ care a renunţat la concepţia dualistă, la împărţirea litigiilor în civile şi comerciale, preluând concepţia monistă, reglementând în cuprinsul dispoziţiilor art. 3 alin 2, categoria profesioniştilor definiţi ca fiind toţi cei care exploatează o întreprindere, alineatul 3 definind şi noţiunea de exploatare a unei întreprinderi ca fiind exercitarea sistemică, de una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.

În terminologia folosită de codul de procedură civilă înainte de modificarea acestuia prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, legiuitorul nu s-a preocupat de stabilirea dispoziţiilor aplicabile litigiilor comerciale decât sub aspectul caracterului evaluabil sau neevaluabil al acestor litigii, precum şi a naturii contractuale sau extracontractuale a acestora. În acest sens, făceau parte din sfera litigiilor cărora li se aplicau prevederile derogatorii prevăzute în Cap. XIV din Cartea a VI-a acele procese şi cereri care aveau obiect evaluabil în bani şi care decurgeau din raporturi contractuale.

Codul de procedură civilă nu cuprindea, şi de altfel nu cuprinde nici la momentul actual, nici o dispoziţie referitoare la noţiunea de litigii comerciale. Aceasta a fost determinată prin raportare la legislaţia de drept substanţial aplicabilă, respectiv Codul comercial, în prezent abrogat, şi diferite legi speciale care făceau referire la raporturile de natură comercială. Interesul pentru o delimitare a sferei noţiunii de „litigii comerciale” era şi este impus nu numai de aplicabilitatea dispoziţiilor speciale cuprinse în capitalul menţionat mai sus din Cartea a VI-a, dar şi de necesitatea determinării corecte a competenţei materiale a instanţelor, după natura pricinii, întrucât până la abrogarea art. 2 pct. 1 lit. a C.pr.civ., delimitarea competenţei materiale între judecătorie şi tribunal se realiza, în principal, pe baza criteriului legat de natura civilă sau comercială a pricinii şi, în subsidiar, aplicând criteriul valorii obiectului pricinii. Şi în această privinţă existau diferenţe ce impuneau necesitatea calificării litigiului ca fiind civil sau comercial deoarece valoarea ce reprezenta pragul în raport cu care se delimita competenţa judecătoriei de cea a tribunalului era diferită, în funcţie de natura litigiului: 100.000 lei în cazul litigiilor comerciale şi 500.000 lei în cazul litigiilor civile. În plus, cauzele comerciale al căror obiect nu era evaluabil în bani erau date în competenţa tribunalului în primă instanţă.

Sub imperiul reglementărilor Codului comercial, în prezent abrogat în mare parte, litigiul prin care se deducea judecăţii un raport juridic mixt, legat între un comerciant şi necomerciant, putea fi caracterizat ca fiind un litigiu comercial. Temeiul acestei soluţii se afla în art.56 din Codul comercial, conform căruia dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, în ceea ce priveşte acest act, legii comerciale, afară de dispoziţiile privitoare la persoana chiar a comercianţilor şi de cazurile în care legea dispune altfel.

La această concluzie se putea ajunge doar în situaţiile în care erau întrunite o serie de condiţii cumulative şi anume litigiul să privească un raport între un comerciant şi un necomerciant, actul dedus judecăţii fiind comercial numai pentru una dintre părţi, respectiv pentru comerciant; raportul să aibă ca obiect fapte obiective sau subiective de comerţ; să nu existe o dispoziţie contrară a legii.

S-a impus a se preciza însă faptul că simplul particular prin participarea la un raport mixt nu dobândea calitatea de comerciant.

Prin urmare, faţă de dispoziţiile legale aplicabile până la 1 octombrie 2011 litigiile ce aveau ca obiect raporturi care erau comerciale numai pentru una dintre părţi puteau fi încadrate în categoria litigiilor comerciale, consecinţa fiind aplicarea legii comerciale acestor litigii.

Odată cu intrarea în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 71/2011 au fost abrogate şi dispoziţiile Codului comercial, inclusiv cele ale art. 56 în conformitate cu care litigiile dintre un comerciant şi o persoană fizică dobândeau caracter de comercialitate, norma legală amintită statuând asupra transferului caracterului comercial raporturilor derulate între un comerciant şi un necomerciant cu consecinţa aplicării prevederilor comerciale acestor raporturi. Aşa fiind, litigiile fiind considerate comerciale erau date în competenţa materială a instanţelor comerciale şi ulterior a celor specializate ori a secţiilor comerciale constituite în cadrul instanţelor judecătoreşti prin raportare la dispoziţiile art. 37 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 modificată şi actualizată.

Concepţia monistă a noului cod civil care înlătură distincţia tradiţională în dreptul nostru, între obligaţiile civile şi cele comerciale, a impus în sarcina legiuitorului operarea unor modificări corespunzătoare şi în materia competenţei instanţelor judecătoreşti şi a procedurilor speciale. Criteriile cu care opera legea de procedură în vederea determinării competenţei materiale a instanţelor şi uneori şi a competenţei teritoriale alternative, nu se mai justifică în logica impusă materiei obligaţiilor în noul cod civil, care nu mai recunoaşte distincţia între raporturile civile şi comerciale, toate acestea fiind de natură civilă.

S-a apreciat că prin noua reglementare s-a pus capăt unor inconsecvenţe existente în jurisprudenţă derivate din aplicarea diferită a regimului juridic al faptelor de comerţ unilaterale sau mixte.

Noul Cod civil nu mai vorbeşte de raporturi dintre profesionişti şi neprofesionişti, respectiv între comercianţi şi necomercianţi în termenii art.56, astfel încât instanţa apreciază că în ceea ce priveşte competenţa, prin raportare la dispoziţiile legale enunţate, nu mai există reguli derogatorii.

Abrogarea prevederilor art.56 nu mai justifică din punct de vedere legal soluţionarea litigiilor dintre un profesionist, respectiv o instituţie bancară cum este cazul în speţă şi persoanele fizice care nu pot fi încadrate în categoria profesioniştilor astfel cum este reglementată de dispoziţiile art. 3 din Noul cod civil, de instanţele specializate, anterior comerciale, în condiţiile în care dispoziţiile art. 226 şi 227 din actul normativ invocat nu atribuie acestor instanţe competenţa materială de soluţionare a acestor cauze, şi nici o altă lege specială nu instituie în favoarea tribunalelor specializate competenţa de soluţionare a acestui gen de litigii dintre profesionişti şi neprofesionişti, fără a se face distincţie între competenţa în primă instanţă sau ca instanţă de recurs ori apel.

În condiţiile în care Legea nr. 71/2011 şi Noul Cod civil nu au operat numai o modificare de denumire, respectiv de înlocuire terminologică a noţiunii de „litigii între profesionişti” în loc de „litigii comerciale”, instanţa apreciază că sfera litigiilor cărora urmează să le fie aplicabile dispoziţiile speciale care se aplică categoriei profesioniştilor este diferită de cea delimitată de noţiunea de „litigiu comercial”, astfel cum aceasta era dedusă prin dispoziţiile Codului comercial.

Tribunalul a apreciat că nu pot fi calificate ca fiind de competenţa instanţelor specializate acele litigii care implicau anterior raporturi mixte sau unilaterale în care numai o parte avea calitatea de profesionist şi care în virtutea dispoziţiilor actuale urmează, în lipsă de stipulaţie contrară, calea procedurii de drept comun.

Faţă de considerentele mai sus reţinute, tribunalul specializat a apreciat că nu este competent din punct de vedere material să soluţioneze calea de atac a recursului declarată de pârâte împotriva sentinţei pronunţate de judecătorie, întrucât ca instanţă de recurs, prin raportare la prevederile art. 2 pct. 3 C.pr.civ., îi revine competenţa de a analiza în calea de atac doar legalitatea şi temeinicia sentinţelor pronunţate în primă instanţă de judecătorie în acele litigii care se derulează între profesionişti şi care, prin raportare la criteriul valoric, singurul rămas pentru delimitarea competenţei materiale a acestui tip de litigii, se situează sub limita valorică prevăzută de art. 2 pct. 1 lit.b C.pr.civ., respectiv sub 500.000 lei.

Drept urmare, recursul pârâtei a fost înregistrat la data de 05.08.2013 pe rolul Tribunalului Cluj, Secţia mixtă, de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Prin decizia civilă nr. 389/R/27.02.2014 a Tribunalului Cluj, Secţia mixtă, de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, pronunţată în dosarul nr. .../2012, s-a admis excepţia necompetentei materiale a Tribunalului Cluj şi, în consecinţă, s-a declinat competenta de soluţionare a recursului declarat de SC V.B. SA împotriva sentinţei civile nr. 1485/25.01.2013, pronunţată în dos. nr. .../2012 al Judecătoriei Cluj-Napoca, in favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

S-a constatat conflictul negativ de competenta si s-a trimis dosarul la Curtea de Apel Cluj in vederea soluţionării conflictului . Fără cale de atac.

Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul, la termenul de judecată din data de 27 februarie 2014, în temeiul art. 137 C.pr.civ. din oficiu a invocat şi a pus în discuţie excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe dând eficienţă şi prevederilor alin. 2 al art. 137 C.pr.civ.

Raporturile juridice dintre recurenţii-reclamanţi şi pârâta-intimată decurg dintr-un contract comercial şi anume Convenţia de Credit nr.0120597/AT/

12.09.2007 - încheiat între un comerciant (pârâta S.C. V.B. S.A.) şi consumatori (reclamanţi), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din Legea nr.193/2000.

Potrivit dispoziţiilor art.36 alin.3 din Legea nr.304/2004 în cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori si de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii.

Potrivit art.37 din acelaşi act normativ, în domeniile prevăzute de art. 36 alin. (3) se pot înfiinţa tribunale specializate. Tribunalele specializate sunt instanţe fără personalitate juridică, care pot funcţiona la nivelul judeţelor si al municipiului Bucureşti şi au, de regulă, sediul în municipiul reşedinţă de judeţ. Tribunalele specializate preiau cauzele de competenţa tribunalului în domeniile în care se înfiinţează.

Prin înfiinţarea Tribunalului Comercial Cluj, acesta a preluat potrivit dispoziţiilor art.37 alin.3 din Legea nr.304/2004 cauzele de competenţa tribunalului în domeniul în care s-a înfiinţat, respectiv cauzele de natură comercială, în prezent şi litigiile dintre sau cu profesionişti.

Se reţine în acest sens faptul că, deşi criteriul de delimitare a cauzelor prin raportare la dreptul material şi-a pierdut funcţionalitatea, niciuna dintre normele noului Cod civil ori ale Legii nr.71/2011 de punere în aplicare a acestuia, nu interzice separarea litigiilor în care cel puţin una dintre părţi are calitatea de profesionist în materia „activităţilor de producţie, comerţ sau prestări de servicii” (expresie care, conform art. 8 din Legea nr. 71/2011, înlocuieşte expresiile „acte de comerţ”, respectiv „fapte de comerţ”) de celelalte litigii care implică profesionişti în alte materii şi conferirea competenţei de soluţionare a primei categorii tribunalelor specializate, astfel cum a procedat, implicit, Consiliul Superior al Magistraturii prin Hotărârea nr. 654/31 august 2011.

Pe de altă parte , dispoziţiile art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 au un caracter enunţiativ şi nu limitativ prevăzând posibilitatea înfiinţării în cadrul secţiilor civile, a unor complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora,precum: cereri în materie de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad hoc; cereri în materia societăţilor comerciale şi a altor societăţi, cu sau fără personalitate împiedicarea ori denaturarea concurenţei; cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare.

Conform art. 228 din Legea nr. 71/2011, normă specială faţă de art. 227 din acelaşi act normativ, până la data intrării în vigoare a Codului civil, tribunalele comerciale Argeş, Cluj şi Mureş se reorganizează ca tribunale specializate sau, după caz, ca secţii civile în cadrul tribunalelor Argeş, Cluj şi Mureş, în condiţiile art. 226.

Stabilirea întregii sfere de competenţă a tribunalelor specializate revine, conform art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, Consiliului Superior al Magistraturii, dispoziţiile art. 227 din Legea nr. 71/2011 vizând doar o parte dintre cauzele de competenţa tribunalelor specializate, respectiv cele pentru care legile speciale prin raportare la noul Cod civil prevăd expres că anumite cauze sunt de competenţa tribunalelor comerciale ori, după caz, de competenţa secţiilor comerciale ale tribunalelor sau curţilor de apel.

Tribunalele comerciale Argeş, Cluj şi Mureş au fost reorganizate ca tribunale specializate, prin Hotărârea CSM nr. 654/31 august 2011. Pentru a pronunţa această hotărâre, Consiliul Superior al Magistraturii a avut în vedere volumul de activitate înregistrat la nivelul celor trei tribunale comerciale prin comparaţie cu volumul de activitate în materie comercială de la alte tribunale situate în localităţi în care îşi au sedii curţi de apel, similar cu situaţia în care se află cele trei tribunale specializate şi care au o schemă relativ apropiată cu cea rezultată din comasarea schemei tribunalului specializat cu cea a tribunalului de drept comun.

Deşi Consiliul Superior al Magistraturii nu s-a pronunţat expres asupra competenţei materiale a tribunalelor specializate, a avut în vedere, în mod neechivoc, volumul de activitate al acestor instanţe, volum care include toate cauzele a căror natură „comercială” era determinată prin aplicarea dispoziţiilor art. 3, art. 4, art. 7, art. 9 şi art. 56 din Codicele de comerţ din 1887. În consecinţă, nu se poate reţine intenţia legiuitorului de a transfera competenţa de soluţionare a acestor cauze în favoarea secţiilor civile ale tribunalelor de drept comun, reorganizarea păstrând în favoarea tribunalelor specializate competenţa materială în limitele competenţei fostelor tribunale comerciale.

Având în vedere motivele expuse mai sus, în baza dispoziţiilor art.137 al.1 C.proc.civ. tribunalul a admis excepţia invocată şi în tem.art.158 cod pr.civilă a declinat competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Tribunalului Specializat

Cluj.

În conformitate cu disp.art.20 al.1 pct.2 cod pr.civilă, s-a constatat conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Cluj şi Tribunalul Specializat Cluj şi potrivit art.22 al.1 pct.2 cod pr.civilă s-a înaintat dosarul cauzei la Curtea de Apel Cluj în vederea soluţionării acestui conflict.

Curtea investită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă dintre Tribunalul Cluj şi Tribunalul Specializat Cluj, în temeiul art.22 alin.2 C.pr.civ., reţine următoarele:

Raporturile juridice dintre recurenţii-reclamanţi şi pârâta-intimată decurg dintr-un contract comercial şi anume Convenţia de Credit nr.0120597/AT/

12.09.2007 - încheiată între un comerciant (pârâta S.C. V.B. S.A.) şi consumatori (reclamanţi), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din Legea nr.193/2000.

La data formulării cererii de chemare în judecată şi a învestirii primei instanţe, 21 mai 2012 sunt în vigoare prevederile noului Cod civil, care în art. 3 statuează că „Dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere. Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.

În conformitate cu prevederile art. 36 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 republicată, „tribunalele sunt instanţe cu personalitate juridică, organizate la nivelul fiecărui judeţ si al municipiului Bucureşti, si au, de regula, sediul in municipiul reşedinţa de judeţ”, alin. 2 şi 3 ale aceluiaşi articol arătând ce se cuprinde în circumscripţia fiecărui tribunal, respectiv, ce secţii sau complete specializate pot funcţiona în cadrul fiecărui tribunal, astfel :

„(2) In circumscripţia fiecărui tribunal sunt cuprinse toate judecătoriile din judeţ sau, după caz, din municipiul Bucureşti.

(3) În cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, societăţi comerciale, registrul comerţului, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale”.

Art. 37 Legea nr. 304/2004 republicată, prevede următoarele :

„(1) In domeniile prevăzute de art. 36 alin. (3) se pot înfiinţa tribunale specializate.

(2)Tribunalele specializate sunt instanţe fără personalitate juridică, care pot funcţiona la nivelul judeţelor si al municipiului Bucureşti si au, de regula, sediul in municipiul reşedinţa de judeţ.

(3)Tribunalele specializate preiau cauzele de competenta tribunalului in domeniile in care se înfiinţează”.

Este adevărat că prin art. 219 din Legea nr. 71/2011, actualizată, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, intrată în vigoare la data de 24 iulie 2010, s-a prevăzut că, „Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial nr. 45 din 24 februarie 1948, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: 1. La articolul 2 punctul 1, litera a) se abrogă”, dar nu este mai puţin adevărat că abrogarea criteriului valoric de determinare a competenţei materiale a instanţei specializate în judecarea litigiilor comerciale, criteriu care opera între Judecătorie şi Tribunalul Comercial Cluj, nu între Tribunalul Comercial Cluj şi Tribunalul Cluj - Secţia Civilă, - art. 2 pct. 1 lit. a C.pr.civ. - , nu atrage automat şi necondiţionat o transpunere a competenţei Tribunalului Specializat Cluj, la Tribunalul Cluj - Secţia civilă, şi aceasta pentru că, într-o atare situaţie absolut ipotetică, nu şi-ar mai găsi justificare şi raţionare existenţa şi funcţionarea instanţei specializate.

Art. 226 din aceeaşi lege, prevede următoarele:

„(1) Prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanţei, în raport cu numărul cauzelor, se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum:

a) cererile în materie de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad hoc;

b) cererile în materia societăţilor comerciale şi a altor societăţi, cu sau fără personalitate juridică, precum şi în materia registrului comerţului;

c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei;

d) cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare.

(2) La înfiinţarea completelor specializate potrivit alin. (1) se va ţine seama de următoarele criterii:

a) asigurarea unui volum de activitate echilibrat între judecătorii secţiei;

b) specializarea judecătorilor şi necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora;

c) respectarea principiului repartizării aleatorii.

(3) Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii prevăzută la alin. (1) îşi va produce efectele de la data intrării în vigoare a Codului civil”.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, actualizată, au un caracter enunţiativ, exemplificativ şi nu limitativ prevăzând posibilitatea înfiinţării în cadrul secţiilor civile, a unor complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, ipoteză care reiese din folosirea conjuncţiei precum pentru a exprima un raport comparativ echivalent cu "de exemplu", "de pildă".

În acelaşi timp, potrivit art. 227 din aceeaşi lege, „dacă legea specială prevede că anumite cauze sunt de competenţa tribunalelor comerciale ori, după caz, de competenţa secţiilor comerciale ale tribunalelor sau curţilor de apel, după intrarea în vigoare a Codului civil, competenţa de judecată revine tribunalelor specializate sau, după caz, secţiilor civile ale tribunalelor, reorganizate potrivit art. 228, respectiv secţiilor civile reorganizate conform art. 225”.

În conformitate cu prevederile art. 228 alin. 1 din aceeaşi lege, „până la data intrării în vigoare a Codului civil, tribunalele comerciale Argeş, Cluj şi Mureş se reorganizează ca tribunale specializate sau, după caz, ca secţii civile în cadrul tribunalelor Argeş, Cluj şi Mureş, în condiţiile art. 226”, alin. 2 al aceluiaşi articol prevăzând că „la stabilirea cauzelor de competenţa tribunalelor specializate sau, după caz, a secţiilor civile reorganizate potrivit alin. (1) se va ţine seama de numărul şi natura cauzelor, de specializarea judecătorilor, de necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora, precum şi de volumul de activitate al instanţei”.

Astfel, soluţia care rezultă din interpretarea art. 228 din Legea nr. 71/2011, normă specială faţă de art. 227 din acelaşi act normativ, conform topografiei textului, este cea contrară.

Stabilirea întregii sfere de competenţă a tribunalelor specializate revine, conform art. 228 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, Consiliului Superior al Magistraturii, dispoziţiile art. 227 din Legea nr. 71/2011 vizând doar o parte dintre cauzele de competenţa tribunalelor specializate, respectiv cele pentru care legile speciale prin raportare la noul Cod civil prevăd expres că anumite cauze sunt de competenţa tribunalelor comerciale ori, după caz, de competenţa secţiilor comerciale ale tribunalelor sau curţilor de apel.

Rezultă, aşadar, din întreaga economie a textelor legale mai sus citate, că intenţia legiuitorului, exprimată în mod expres şi neîndoielnic prin Legea nr. 71/2011, a fost aceea ca tribunalele specializate - cum este şi Tribunalul Specializat Cluj - să-şi menţină aceeaşi arie de competenţă materială ca şi fostul Tribunal Comercial Cluj, practic, Tribunalul Specializat Cluj păstrând aceeaşi competenţă materială pe care a avut-o şi fostul Tribunal Comercial Cluj, pentru aceste tribunal, operând doar o reorganizare a acestuia, sub aspectul denumirii, ca tribunale specializate.

Pentru determinarea întregii competenţe materiale a tribunalelor specializate trebuie avute în vedere inclusiv normele de competenţă de drept comun, cuprinse în Codul de procedură civilă, cu observarea însă a particularităţilor activităţii jurisdicţionale a tribunalelor specializate, particularităţi rezultate din specificul competenţei lor materiale anterioare intrării în vigoare a Noului Cod civil. Este îndeajuns de evident că transformarea fostelor tribunale comerciale în tribunale specializate implică o continuitate cu privire la tipurile de cauze care intră în competenţa lor, aceasta fiind raţiunea care justifică, în sensul Hotărârii nr. 654/2011 a Consiliului Superior al Magistraturii, atât menţinerea lor ca instanţe de sine stătătoare, cât şi a schemelor de personal ce le-au fost alocate.

În cauza de faţă, raportul juridic stabilit între reclamanţi şi pârâtă era calificat, anterior actualului Cod civil, ca fiind unul de natură comercială, el atrăgând competenţa Tribunalului Specializat Cluj.

Astfel fiind, Curtea constată, în considerarea tuturor celor arătate mai sus, că Tribunalul Specializat Cluj îi aparţine şi în prezent competenţa de soluţionare a unui litigiu precum cel de faţă, acesta declinându-şi în mod eronat competenţa în favoarea Tribunalului Cluj.

Această dezlegare este, de altfel, conformă cu jurisprudenţa Curţii de Apel Cluj, ulterioară intrării în vigoare a noului Cod Civil şi a legii de punere în aplicare a acestuia.

Prin urmare, Curtea recomandă Tribunalului Specializat Cluj, prin completele sale de judecată, să ţină seama de aceste constante dezlegări, evitând provocarea unor conflicte de competenţă cu efect dilatoriu, deci susceptibile de a vătăma interesele părţilor litigante.

Aşa fiind, în temeiul tuturor considerentelor mai sus expuse şi a prevederilor art. 22 alin. 5 C.pr.civ., Curtea stabileşte competenţa materială de soluţionare a recursului declarat de pârâta S.C. V.B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1.485 din 25.01.2013 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunţată în dosarul nr. .../2012, în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

← Competenţă teritorială. Divorţ. Instanţa celui din urmă...		Competenţă. Personal silvic contractual. Acţiune în anularea... →

Competenţă. Constatarea nulităţii absolute a clauzei privind comisionul de risc. Competenţa Tribunalului Specializat

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Competenţă. Constatarea nulităţii absolute a clauzei privind comisionul de risc. Competenţa Tribunalului Specializat