Divorț. Soți cu ultima reședință comună în străinătate (Spania). Competența instanțelor românești
| Comentarii |
|
divorţ cu elemente de extraneitate. Prioritatea reşedinţei obişnuite, faţă de cetăţenia părţilor
Curtea de Apel Cluj, secţia I-a civilă, decizia nr. 743 din 4 aprilie 2014
Prin sentinţa civilă nr. 3.809 din 3 mai 2013 a Judecătoriei Bistriţa, pronunţată în dosarul nr..../2012, s-a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, invocată de pârâtă prin întâmpinare.
S-a respins acţiunea, având ca obiect „divorţ”, formulată de reclamantul N.Z.L., în contradictoriu cu pârâta N.S., ca nefiind de competenţa instanţelor române.
S-a admis, în parte, cererea pârâtei privind plata cheltuielilor de judecată şi a fost obligat reclamantul să plătească acesteia cu acesta titlu suma de 1.353,64 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă, analizând prioritar excepţia invocată, a reţinut următoarele:
În privinţa aprecierii competenţei aplicabil în cauză este Regulamentul CE nr. 1259/2010 care la punctul 19 din preambul prevede scopul prevederilor conţinute de acesta, respectiv instituirea unui cadru juridic clar şi complet în domeniul legii aplicabile divorţului şi separării de corp în statele membre participante, să garanteze cetăţenilor soluţii corespunzătoare în materie de securitate juridică, previzibilitate şi flexibilitate şi să prevină situaţia în care unul dintre soţi solicită divorţul înaintea celuilalt pentru a se asigura că procedura este supusă unei anumite legi, pe care acesta o consideră a fi mai favorabilă intereselor sale.
Astfel, în cauza de faţa instanţa de fond a reţinut că reclamantul a introdus acţiunea de divorţ în faţa instanţelor române, ori din înscrisul depus atât de reclamant cât şi de pârâtă la dosar, adresa Judecătoriei privind Violenţa asupra Femeii nr. 1 E. către Politia Autonomica din localitatea E. (f.17), instanţa a reţinut că părţile au avut ultima reşedinţă comună în Spania, localitatea E. (Tarragona), ..., contrar celor afirmate de reclamant prin cererea de chemare în judecată, cu privire la localizarea ultimului domiciliu comun în Bistriţa.
Astfel instanţa a reţinut că situaţia provocată de reclamant care a solicitat divorţul înaintea pârâtei dorind să se asigure că procedura este supusă legii române, pe care el o consideră mai favorabilă, este chiar situaţia pe care Regulamentul CE nr. 1259/2010 doreşte să o prevină.
În cauză nu există o convenţie între părţi cu privire la alegerea competenţei instanţei, conform art. 5 din Regulamentul CE nr. 1259/2010.
Art. 8 din Regulamentul CE nr. 1259/2010 reglementează o competenţă exclusivă în situaţia în care nu există o convenţie a părţilor de alegere a competenţei instanţei.
Astfel, la data sesizării instanţei, părţile nu mai au reşedinţa obişnuită pe teritoriul aceluiaşi stat, reclamantul având reşedinţa pe teritoriul României, reclamanta având reşedinţa pe teritoriul Spaniei (f.43-certificat de înregistrare al cetăţeanului uniunii).
În aceste condiţii, competenţa instanţei este stabilită exclusiv de lit.(b) a art. 8 din Regulamentul CE nr. 1259/2010, părţile având ultima reşedinţă comună pe teritoriul Spaniei, raportat la înscrisul menţionat anterior, depus la fila 17 la dosar, nu a trecut mai mult de un an de la data când părţile au avut reşedinţa comună şi pârâta încă are reşedinţa obişnuită pe teritoriul Spaniei, în consecinţă competenţa de soluţionare a cauzei este a instanţelor spaniole.
Cu privire la aplicabilitatea Regulamentului CE nr. 1259/2010 şi inaplicabilitatea regulamentului CE 2201/2003 instanţa de fond a reţinut prevederile din punctul 19 din preambulul Regulamentului CE nr. 1259/2010 şi art. 1 alin. 1 din Regulamentul CE nr. 1259/2010, ce arată că acest regulament se aplică divorţului în situaţia conflictului de legi.
Faptul că Regulamentul CE nr. 1259/2010 nu aduce atingere regulamentului CE 2201/2003, se referă la faptul că Regulamentul CE nr. 1259/2010 nu este semnat de toate statele semnatare ale regulamentului CE 2201/2003 şi evident nu are cum să aducă atingere regulamentului anterior, însă doar cu privire la statele nesemnatare. În cauză, atât România cât şi Spania au semnat Regulamentul CE nr. 1259/2010, acesta fiind aplicabil în cauză.
Pentru considerentele anterior expuse s-a admis excepţia necompetenţei generale analizată ca fiind fondată, s-a respins acţiunea reclamantului privitoare la divorţ, având în vedere soluţia dată capătului de cerere principal, a respins şi cererile accesorii care depindeau de soluţia dată capătului de cerere principal, referitoare la numele pârâtei, exercitarea autorităţii părinteşti, stabilire locuinţă minor, stabilire pensie de întreţinere, astfel cererea de chemare în judecată a fost respinsă în totalitate şi reţinând susţinea pârâtei cu privire la sesizarea instanţelor spaniole cu procedura prealabilă de divorţ, nu a declinat soluţionarea cauzei către instanţele spaniole, acestea fiind deja investite cu procedura prealabilă a divorţului, prevăzută de legea spaniolă.
Cu privire la cheltuielile de judecată, instanţa de fond a reţinut că reclamantul este căzut în pretenţii şi raportat la art. 274 Cod procedură civilă l-a obligat la suportarea cheltuielilor de judecată, în măsura în care aceste cheltuieli au fost reale, necesare şi rezonabile.
Astfel, în ceea ce priveşte cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, instanţa de fond a constatat că pârâta a efectuat cu prezentul proces, cheltuieli în valoare de 2.500 lei, reprezentând onorariu avocat, conform chitanţelor depuse la dosar. Conform art. 274 Cod de procedură civilă, „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată”. Alin. 3 al aceluiaşi articol prevede că instanţa poate să micşoreze onorariile avocaţilor, ori de câte ori va constata că sunt nepotrivit de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. În cauză, instanţa de fond a apreciat că un onorariu avocaţial de 2.600 lei, este nepotrivit de mare, faţă de munca depusă, având în vedere faptul că în cauză s-au acordat doar două termene de judecată şi, faţă de complexitatea cauzei, astfel încât a redus cuantumul onorariului avocaţial la suma de 1.000 lei şi a obligat reclamantul să plătească pârâtei această sumă, cu titlu de cheltuieli de judecată. Prin reducerea cuantumului onorariului avocaţial pus în sarcina părţii care a pierdut procesul, instanţa nu intervine în contractul de asistenţă judiciară şi nu-l modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu (pârâta fiind în continuare ţinută să execute obligaţia contractuală), ci doar apreciază în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală.
Dispoziţiile art. 274 alin. (3) Cod procedură civilă au menirea de a sancţiona exercitarea abuzivă a dreptului de a obţine despăgubiri, prin convenirea între avocat şi client a unor onorarii în mod vădit disproporţionate cu valoarea, dificultatea litigiului sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării. Aceste dispoziţii legale au fost supuse şi controlului de constituţionalitate, iar Curtea Constituţională a statuat prin decizia nr. 401/2005 că ele nu contravin niciunui text din legea fundamentală, că ele consacră o prerogativă necesară a instanţei de judecată şi, totodată, sunt în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat că urmează să fie recuperate de partea care are câştig de cauză, cheltuielile de judecată efectuate în proces, numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, reale şi rezonabile.
În ceea ce priveşte cheltuielile de deplasare acestea au fost acordate doar în ceea ce priveşte deplasarea (dus-întors) pentru cele două termene din data de 22.03.2013 şi 26.04.2013 la Judecătoria Bistriţa, prin raportare la un consum mediu de 7,5 litri/100 de km., calculat la distanţa Cluj-Napoca - Bistriţa, deoarece nu s-a putut reţine că întreaga cantitate de combustibil inclusă în bonul fiscal depus la dosar a fost folosită în scopul acestei deplasări. Tot astfel, au fost incluse în cheltuielile de judecată şi cheltuielile privind traducerea înscrisurilor depuse în probaţiune.
Prin decizia civilă nr. 129/A din 24.10.2013 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, pronunţată în dosarul nr. .../2012, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul N.Z.L. , împotriva sentinţei civile cu nr. 3.809 din 3 mai 2005, pronunţată de Judecătoria Bistriţa, care a fost menţinută.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Apelul declarat de reclamant este nefondat şi a fost respins conform prevederilor art. 296 din Codul de procedură civilă, soluţia de admitere a excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor române fiind una corectă însă pentru motivele care vor fi expuse în continuare şi care înlocuiesc argumentaţia primei instanţe.
Reglementarea legală incidentă în vederea stabilirii competenţei instanţei de a soluţiona prezentul proces de divorţ nu este Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010, de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorţului şi separării de corp, întrucât acest regulament în întregul său, şi cu trimitere specială la articolul 8, se constituie într-o lege de drept material şi nu în una de drept procesual, iar acestea din urmă, ca regulă, determină instanţele abilitate teritorial, în cazul de faţă, să soluţioneze asemenea litigiu.
Această concluzie se deduce, pe de o parte, din consideraţiile cuprinse în preambulul regulamentului, la punctele 10 şi 13. Aici se notează că: pct. 10 alin. 1 -„Domeniul de aplicare material şi dispoziţiile prezentului regulament ar trebui să fie conforme cu Regulamentul (CE) nr. 2201/2003. Cu toate acestea, prezentul regulament nu ar trebui să se aplice anulării căsătoriei.”
alin. 2 - „Prezentul regulament ar trebui să se aplice numai la desfacerea sau nerespectarea legăturii matrimoniale. Legea stabilită de normele conflictuale din prezentul regulament ar trebui să se aplice motivelor de divorţ şi de separare de drept.”
alin. 3 - „Chestiunile preliminare precum capacitatea juridică şi valabilitatea căsătoriei şi chestiunile precum efectele patrimoniale ale divorţului sau ale separării de drept şi efectele asupra numelui, răspunderii părinteşti, obligaţiilor de întreţinere sau alte accesorii eventuale ar trebui stabilite de normele conflictuale aplicabile în statul membru participant vizat.”
pct. 13 - „Prezentul regulament ar trebui să se aplice indiferent de natura instanţei judecătoreşti sesizate. După caz, o instanţă judecătorească ar trebui să se considere sesizată în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 2201/2003.”
Toate aceste trimiteri referitoare la domeniul de aplicare material, la motive de divorţ, la cererile accesorii petitului principal, acel al desfacerii căsătoriei, precum şi distincţia de la pct. 13 cu privire la prevederile legale aplicabile în cazul sesizării instanţei, atrag cu evidenţă natura regulamentului ca fiind de lege de drept material, iar cel cu nr. 2201/2003 de lege de ordin procedural, cum de altfel se desprinde explicit din însuşi titlul său, respectiv privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti.
Pe de altă parte, se observă că în adoptarea art. 2600 din Noul Cod Civil, a cărui specific de lege materială nu poate fi pus la îndoială, legiuitorul naţional s-a inspirat din Regulamentul nr. 1259/2010, punând astfel în acord legislaţia română cu cea comunitară.
În asemenea situaţie, tribunalul a verificat competenţa instanţelor după regulile art. 3 şi 12 din Regulamentul nr. 2201/2003.
În art. 3 se dispune că:„(1) Sunt competente să hotărască în problemele privind divorţul, separarea de drept şi anularea căsătoriei instanţele judecătoreşti din statul membru:
a). pe teritoriul căruia se află:
- reşedinţa obişnuită a soţilor sau
- ultima reşedinţă obişnuită a soţilor, în condiţiile în care unul dintre ei încă locuieşte acolo sau
- reşedinţa obişnuită a pârâtului sau
- în caz de cerere comună, reşedinţa obişnuită a unuia dintre soţi sau
- reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel
puţin un an imediat înaintea introducerii cererii sau
- reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel
puţin şase luni imediat înaintea introducerii cererii şi în cazul în care acesta este fie
resortisant al statului membru respectiv
b) de cetăţenie a celor doi soţi sau.”
O competenţă teritorială alternativă este indiscutabil dată numai între instanţele enumerate la litera a, fapt demonstrat de utilizarea cuvântului „sau”, dar nu şi între cele indicate la litera a şi b, cum greşit susţine reclamantul apelant.
Dintr-un prim punct de vedere, cel al tehnicii legislative utilizate, dacă s-ar fi dorit să se stabilească o competenţă teritorială alternativă între instanţele de la punctele a şi b, atunci şi corelaţia susţinută de reclamant ar fi trebuit să fie marcată prin aceeaşi termeni ca: „sau” şi „ori”. De asemenea, nu rezultă din conţinutul textului niciun alt criteriu sau menţionare expresă sau clară, nelăsând loc vreunui dubiu, că abilitatea de a judeca a fost atribuită la două instanţe în mod alternativ.
Normele de procedură sunt de ordine publică şi de strictă interpretare, astfel că instanţelor nu le este permis să le aplice decât exact în litera lor.
Dintr-o altă perspectivă, s-a apreciat că prin edictarea acestor norme s-a urmărit să se asigure prioritate reşedinţei părţilor, faţă de cetăţenia lor, ca simplă stare de fapt, dar cu efecte juridice însemnate, ca loc unde părţile au trăit efectiv împreună sau separat, obişnuit sau într-un anumit interval de timp expres stipulat, răspunzând cerinţei unei bune administrări a justiţiei, la locul situării reşedinţei probele ori o parte dintre ele putându-se găsi şi efectua cu o mai mare uşurinţă.
Aşadar, criteriul cetăţeniei părţilor este subsecvent celui prevăzut la litera a, primind aplicare doar în cazurile în care nu sunt date elemente de determinare a instanţei competente după reşedinţa ambilor sau unuia dintre ei.
În speţă, este cert dovedit prin actele de la filele 10, 43, 44, 53 că ultimul domiciliu comun la părţilor a fost în Spania, unde locuieşte în prezent pârâta şi cei doi copii minori, împrejurare de altfel necontestată în cauză.
În aceste condiţii, competenţa soluţionării acţiunii de divorţ aparţine în temeiul art. 3 alin.1 lit. a teza a II-a din Regulamentul 2201/2003 instanţei spaniole, în faţa căreia pârâta a şi efectuat un astfel de demers. De altfel, aşa cum rezultă fără echivoc din decizia Judecătoriei de violenţă asupra femeii E. depusă în copie tradusă şi legalizată (f.125 dosar fond), instanţa spaniolă şi-a reţinut competenţa în soluţionarea pricinii.
Nici susţinerile apelantului referitoare la litispendenţa care ar exista între cauza de faţă şi cea aflată pe rolul instanţei spaniole nu îşi găsesc sprijin în prevederile regulamentului sus menţionat. În art. 19 s-a instituit excepţia de litispendenţă , însă soluţia declinării competenţei este prevăzută doar pentru cea de-a doua instanţă sesizată, în ipoteza în care prima instanţă căreia i s-a adresat una din părţi îşi reţine propria competenţă. Rezultă aşadar că prima instanţă sesizată, în cazul de faţă instanţa română, este obligată să-şi verifice competenţa, şi de vreme ce instanţele româneşti nu sunt abilitate să soluţioneze pricina, raportat la normele de procedură mai sus evocate, în mod corect şi în concordanţă cu dispoziţiile art. 157 din Legea 105/1992 ( text aplicabil pricinii de faţă raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată), sa respins cererea ca nefiind de competenţa instanţelor române. Intimata nu a solicitat cheltuieli de judecată.
împotriva acestei decizii reclamantulN.Z.L. a declarat recurs, în termen legal, solicitând instanţei admiterea acestuia şi modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului pe care l-a formulat împotriva sentinţei civile nr. 3809 din 03 mai 2013 a Judecătoriei Bistriţa şi trimiterea cauzei spre rejudecare Judecătoriei Bistriţa, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată în recurs si în fond.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că aprecierea instanţei de apel că soluţia instanţei de fond de admitere a necompetenţei generale a instanţelor române este una corectă în speţă, însă pe alte fundamente decât cea reţinută de prima instanţă este vădit nelegală. Astfel, instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia pe prevederile art. 3 din Regulamentul nr. 2201/2003 potrivit cărora competenţa instanţelor de a hotărî în problemele privind divorţul stabilită pe baza criteriilor de la art. 3 lit. a din Regulament nu este una alternativă competenţei instanţelor stabilite la art. 3 lit. b, competenţa teritorială determinată conform art.3 lit. b (în funcţie de cetăţenia părţilor) fiind una subsecventă, subsidiară competenţei determinate conform art. 3 lit. a (în funcţie de reşedinţa cel puţin a uneia dintre părţi), astfel că aparţine instanţelor spaniole competenţa de soluţionare a acţiunii de divorţ.
Reclamantul consideră atât soluţia pronunţată, cât şi motivarea ei în drept ca fiind vădit nelegală, apreciind că nu există nici un argument juridic pentru interpretarea dată de instanţă prevederilor art. 3 din Regulamentul nr. 2201/2003. Competenţa teritorială a instanţelor este determinată fie în favoarea instanţelor judecătoreşti din statul membru pe teritoriul căruia se află reşedinţa cel puţin a unuia dintre soţi, în anumite condiţii, fie în favoarea instanţelor din statul membru a cărui cetăţenie o au ambii soţi. Criteriul alternativ este deci fie instanţa stabilită în raport cu reşedinţa soţului/soţilor cu anumite condiţionări, fie instanţa stabilită în raport cu criteriul cetăţeniei, la alegerea reclamantului. Competenţa determinată după criteriul cetăţeniei nu este una subsidiară competenţei determinate în funcţie de reşedinţă, ci se situează pe acelaşi palier de opţiune al reclamantului. Lipsa sintagmei "sau" între prevederile art. 3 lit. a şi b din textul Regulamentului UE 2201/2003 nu este de natură a genera o altă concluzie, din formularea generală a textului art. 3 din Regulament rezultând competenţa alternativă între instanţele din state membre diferite, atrase fie de criteriul reşedinţei, fie de criteriul cetăţeniei soţilor. Utilizarea sintagmei "sau" în cadrul enumerării de la art. 3 lit. a nu atrage o competenţă alternativă între instanţe, ci sintagma exprimă că îndeplinirea oricăreia dintre criteriile enumerate va atrage competenţa instanţei prin raportare la reşedinţă.
Legiuitorul european nu prevede ca şi criteriu subsidiar criteriul cetăţeniei de stabilire a competenţei instanţelor dintr-un stat membru în materia divorţului, aşa cum reţine instanţa de fond, astfel că nici judecătorul nu poate da o asemenea interpretare, cu atât mai mult cu cât, acolo unde doreşte, legiuitorul european operează şi cu criterii subsidiare (de pildă, în materia legii aplicabile divorţului, conform Regulamentului CE 1295/2010).
Sunt străine de natura pricinii referirile instanţei la prevederile art. 2600 Cod civil, aceste prevederi vizând legea aplicabilă divorţului, iar nu stabilirea instanţei competente.
Sunt eronate şi referirile la decizia Judecătoriei de violenţă E., măsurile luate prin acea decizie fiind măsuri provizorii, efectivitatea acestor măsuri vizând doar teritoriul spaniol, precum şi referirile la dispoziţiile art. 157 din Legea 105/1992, dispoziţiile acestui text, chiar prin raportare la data introducerii cererii de chemare în judecată (decembrie 2012) fiind în mod evident abrogate din 1 octombrie 2011.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art.304 pct.9 C.pr.civ.
Pârâta intimată N.S., deşi legal citată, nu s-a prezentat personal sau prin reprezentant în faţa instanţei şi nu a depus întâmpinare prin care să îşi exprime poziţia procesuală.
Analizând decizia criticată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea reţine următoarele:
Astfel, în şedinţa publică din 04.04.2014, Curtea, din oficiu, în temeiul art. 316 C.pr.civ. raportat la art. 137 alin. 1 C.pr.civ. coroborat cu art. 282 alin. 1 C.pr.civ. şi art. 299 alin. 1 C.pr.civ., a invocat excepţia inadmisibilităţii acelor critici din recurs, prin care se critică direct sentinţa fondului, cu privire la faptul că legiuitorul european nu prevede ca şi criteriu subsidiar criteriul cetăţeniei de stabilire a competenţei instanţelor dintr-un stat membru în materia divorţului, aşa cum reţine instanţa de fond, astfel că nici judecătorul nu poate da o asemenea interpretare, cu atât mai mult cu cât, acolo unde doreşte, legiuitorul european operează şi cu criterii subsidiare (de pildă, în materia legii aplicabile divorţului, conform Regulamentului CE 1295/2010).
Conform art. 316 C.pr.civ., dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol, iar art. 298 C.pr.civ. prevede că, dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul titlu.
Art.137 alin.1 C.pr.civ. statuează că, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
Astfel, art. 282 alin.1 C.pr.civ. prevede că, hotărârile date în primă instanţă de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanţă de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel.
Potrivit art. 299 alin.1 şi alin.2 C.pr.civ., hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională sunt supuse recursului. Dispoziţiile art. 282 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător. Recursul se soluţionează de instanţa imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea în apel.
Din interpretarea acestor texte legale rezultă că obiect al recursului pot fi doar hotărârile date fără drept de apel reglementate de art.2821 C.pr.civ., cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională.
În speţă sentinţa primei instanţe a fost supusă căii de atac a apelului astfel încât toate motivele de recurs prin care se critică direct hotărârea instanţei de fond, fără referire la decizia instanţei de apel, intră sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii întrucât aceasta nu poate forma obiectul recursului, excepţie care, în temeiul textelor legale mai sus menţionate urmează a fi admisă.
În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate reglementat de art.304 pct.9 C.pr.civ., Curtea constată că reclamantul a introdus acţiunea de divorţ în faţa instanţelor române, la data de 12.12.2012 ori din înscrisul depus atât de reclamant cât şi de pârâtă la dosarul de fond, adresa Judecătoriei privind Violenţa asupra Femeii nr. 1 E. către Politia Autonomica din localitatea E. (f.17), în mod corect s-a apreciat că părţile au avut ultima reşedinţă comună în Spania, localitatea E. (Tarragona), ..., contrar celor afirmate de reclamant prin cererea de chemare în judecată, cu privire la localizarea ultimului domiciliu comun în Municipiul Bistriţa.
În speţă, s-a dovedit prin înscrisurile anexate la filele 10-17, 18, 44-46, 50, 5567, 81-86, 125-127, 134 din dosarul de fond că la data sesizării primei instanţe reclamantul locuieşte în România, iar pârâta locuieşte în Spania, împreună cu copii rezultaţi din căsătoria soţilor, împrejurare care nu a fost contestată de niciuna dintre părţi.
În prezenta cauză nu s-a dovedit existenţa unei convenţii între părţi cu privire la alegerea competenţei instanţei pentru soluţionarea acţiunii având ca obiect desfacerea căsătoriei şi cererile accesorii acesteia.
La rândul ei, pârâta a sesizat Judecătoria de violenţă asupra femeii nr.1 din E. care, prin Decizia din 22.03.2013 a declarat competenţa tribunalelor spaniole pentru declararea divorţului reţinându-se incidenţa art.3 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, în virtutea forului de la ultima reşedinţă a soţilor.
Motivul de recurs referitor la faptul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 3 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 care, în opinia recurentului, conţine o enumerare a instanţelor competente să hotărască în problemele privind divorţul, enumerare care este alternativă şi lăsată la aprecierea persoanei care sesizează instanţa de judecată este apreciat de Curte ca fiind nefondat.
Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 prevede în articolul 1 că prezentul regulament se aplică, oricare ar fi natura instanţei, materiilor civile privind:
(a) divorţul, separarea de drept şi anularea căsătoriei;
(b) atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parţială a răspunderii părinteşti.
În articolul 3 se dispun următoarele:
„(1) Sunt competente să hotărască în problemele privind divorţul, separarea de drept şi anularea căsătoriei instanţele judecătoreşti din statul membru:
a) pe teritoriul căruia se află:
- reşedinţa obişnuită a soţilor sau
- ultima reşedinţă obişnuită a soţilor, în condiţiile în care unul dintre ei încă locuieşte acolo sau
- reşedinţa obişnuită a pârâtului sau
- în caz de cerere comună, reşedinţa obişnuită a unuia dintre soţi sau
- reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin un an imediat înaintea introducerii cererii sau
- reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin şase luni imediat înaintea introducerii cererii şi în cazul în care acesta este fie resortisant al statului membru respectiv fie, în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, are „domiciliul” în acel loc;
b) de cetăţenie a celor doi soţi sau, în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, statul „domiciliului” comun.”
Conform articolul 17 Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 instanţa
judecătorească dintr-un stat membru sesizată cu o cauză pentru care nu este competentă în temeiul prezentului regulament şi pentru care, în temeiul prezentului regulament, este competentă o instanţă dintr-un alt stat membru, se declară, din oficiu, necompetentă.
Contrar susţinerilor reclamantului recurent, din interpretarea logico juridică a textelor legale mai sus arătate rezultă, fără echivoc, că o competenţă teritorială alternativă este indiscutabil reglementată numai între instanţele enumerate la litera a) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, fapt demonstrat de utilizarea cuvântului „sau”, fiind exclusă o astfel de competenţă între cele indicate la litera a) şi litera b) sau caracterul aleatoriu al competenţei, lăsat la opţiunea reclamantului aşa cum eronat se argumentează.
Din punctul de vedere al tehnicii legislative utilizate, dacă s-ar fi dorit să se stabilească o competenţă teritorială alternativă între instanţele de la literele a) şi b), atunci şi afirmaţia susţinută de reclamantul recurent ar fi trebuit să fie menţionată prin aceleaşi cuvinte, respectiv: „sau” şi „ori” sau eventual un alt cuvânt echivalent.
De asemenea, nu rezultă din conţinutul textului niciun alt criteriu sau menţionare expresă sau clară, nelăsând loc vreunui dubiu, că abilitatea de a judeca a fost atribuită la două instanţe în mod alternativ.
Normele de procedură sunt norme juridice de ordine publică şi de strictă interpretare, astfel că instanţele de judecată sunt obligate să le interpreteze şi să le aplice exact în litera lor.
Contrar susţinerilor reclamantului recurent în mod legal s-a apreciat că prin edictarea acestor norme de competenţă legiuitorul european a urmărit să asigure prioritate reşedinţei obişnuite a părţilor, faţă de cetăţenia lor, ca simplă împrejurare de fapt, dar cu efecte juridice importante, având în vedere locul unde părţile au trăit efectiv împreună sau separat, obişnuit sau într-un anumit interval de timp expres stipulat, răspunzând principiului unei bune administrări a justiţiei, la locul situării reşedinţei, probele ori o parte dintre ele putându-se găsi, efectua şi administra cu o mai mare uşurinţă şi celeritate.
Prin urmare, criteriul cetăţeniei părţilor prevăzut la litera b) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 este fără nicio îndoială subsidiar, subsecvent, celui prevăzut la litera a), fiind aplicabil doar în cazurile în care nu sunt elemente de determinare a instanţei competente după reşedinţa ambilor soţi sau a unuia dintre ei.
Critica reclamantului recurent privitoare la greşita menţionare a prevederilor art. 2600 Cod civil, referirile la decizia Judecătoriei de violenţă E., precum şi referirile la dispoziţiile art. 157 din Legea 105/1992, sunt apreciate de Curte ca fiind neîntemeiate întrucât tribunalul a făcut referire la aceste dispoziţii legale doar pentru a sublinia alinierea legislaţiei române cu legislaţia comunitară în domeniul divorţului.
De asemenea, statuările Judecătoriei de violenţă E. care, prin decizia mai sus arătată, s-a declarat competentă să judece cererea de divorţ înaintată de pârâtă în baza art.3 lit. a din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, în virtutea forului de la ultima reşedinţă a soţilor, nu pot fi ignorate de instanţa română.
Pentru aceste considerente de drept, Curtea constată că în speţă nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art.304 pct.9 C.pr.civ. astfel încât în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul N.Z.L. împotriva deciziei civile nr. 129/A din 24.10.2013 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, pronunţată în dosarul nr. .../2012, pe care o menţine ca fiind legală.
| ← Competenţă materială. Acţiune în despăgubiri societate de... | Competenţă teritorială. Divorţ. Instanţa celui din urmă... → |
|---|
