Conflict negativ de competenţă. Taxă radio. Stabilirea competenţei soluţionării recursului de tribunalul specializat
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj - Secţia I-a civilă, sentinţa nr. 4 din 10 ianuarie 2014
Prin sentinţa civilă nr. 3970/26.02.2013, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta SOCIETATEA ROMÂNĂ DE RADIODIFUZIUNE, împotriva pârâtei SC SI. SRL.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 720 lei, reprezentând taxă radiodifuziune pentru perioada ianuarie 2010 - decembrie 2011 si suma de 98,21 lei, reprezentând penalităţi de întârziere.
S-a respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei sale, următoarele:
„Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la 03.01.2013, sub nr. ..., reclamanta Societatea Română de Radiodifuziune a chemat în judecată pe pârâta SC S.I. SRL solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 818,21 lei, reprezentând taxă pentru serviciul public de radiodifuziune pentru perioada ianuarie 2010-decebrie 2011 în cuantum de 720 lei, penalităţi aferente în cuantum de 98,21 lei, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea in fapt a cererii, reclamanta a arătat că, prin H.G. nr. 977/2003, a fost instituită obligaţia persoanelor juridice cu sediul în România de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii, legea prezumând calitatea de beneficiar al serviciilor respective pentru toate persoanele juridice. Instituirea unei astfel de prezumţii şi stabilirea de plano a calităţii de beneficiar, fără a fi condiţionată de posesia receptoarelor, s-a realizat prin modificarea art. 40 din Legea nr. 41/1994, privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Română de Radiodifuziune şi a Societăţii Române de televiziune, republicată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 112 Cod procedură civilă, H.G. nr. 977/2003 şi Legea nr. 41/1994.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:
Reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, a solicitat obligarea pârâtei la plata unei sume de bani. Obligaţia de a plăti o sumă de bani ca şi natură juridică este o obligaţie de a da şi poate avea două izvoare: contractul sau legea.
Prin urmare, instanţa consideră că, în vederea justei soluţionări a cauzei, trebuie să cerceteze izvorul raportului juridic în temeiul căruia reclamanta solicită obligarea pârâtei la plata unei sume de bani. În ceea ce priveşte soluţionarea justă a acestei probleme, instanţa apreciază că în primul rând trebuie să dea eficienţă principiului disponibilităţii şi, astfel, trebuie să procedeze la o verificare a temeiurilor în drept pe care reclamanta şi-a justificat cererea şi numai dacă constată că acesta nu a menţionat în cuprinsul cererii de chemare a în judecată temeiurile de drept ale solicitării sale să realizeze o analiză proprie a izvorului raportului obligaţional.
Prin urmare, având în vedere cele arătate mai sus şi cercetând conţinutul cererii de chemare în judecată, instanţa constată că reclamanta în cuprinsul solicitării sale a menţionat în mod expres temeiurile de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile, respectiv prevederile HG NR. 977/2003.
Din această cauză, instanţei nu-i rămâne decât să aprecieze dacă, în speţa de faţă, temeiurile de drept invocate de reclamantă sunt sau nu pertinente pentru soluţionarea cauzei.
În conformitate cu art. 40 din Legea nr. 41/1994, veniturile proprii ale Societăţii Române de Radiodifuziune provin, printre altele din taxe pentru serviciul public de radiodifuziune şi penalităţi de întârziere pentru neachitarea la termen a taxelor datorate. Conform aliniatului 3 al aceluiaşi articol, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Prin urmare, legiuitorul instituie prezumţia legală că toate persoanele juridice au calitatea de beneficiari ai serviciilor publice de radio şi TV, instituindu-se conform art. 53 din Constituţia României contribuţii financiare speciale. În acest sens, Curtea Constituţionala sesizata cu exceptai de neconstituţionalitate a prevederilor art. 40 din Legea nr. 41/1994 a reţinut prin deciziile nr. 159/2004, nr. 297/2004 şi nr. 331/2006, că art. 31, 134 şi art. 135 alin. (1) din Constituţia României nu sunt încălcate, deoarece serviciile publice, definite ca activităţi desfăşurate sau autorizate de administraţia publică, prin care se realizează nevoi sociale de interes public, au regim specific de drept public, derogatoriu de la dreptul comun. S-a mai arătat că, "în funcţie de contextul economico-social şi de strategia de dezvoltare a anumitor ramuri de activitate, statul poate interveni prin măsuri care să răspundă nevoilor de stimulare a anumitor activităţi, fără ca opţiunea legiuitorului, care stabileşte destinatarii acestor măsuri, să aibă caracter discriminatoriu".
Prin urmare, din cele arătate mai sus instanţa consideră că, pe de o parte, temeiurile de drept indicate de reclamantă în conţinutul cererii sale sunt pertinente în ceea ce priveşte judecarea cauzei, iar, pe de altă parte, din aceste texte de lege rezultă că izvorul raportului juridic existent între reclamantă şi pârâtă este un text de lege. Izvorul raportului juridic obligaţional având ca obiect plata unei sume de bani fiind un text de lege, instanţa reţine că spre deosebire de un izvor contractual unde reclamantul, pe lângă temeiul în drept a cererii sale, trebuie să facă dovada executării propriilor obligaţii (excepţie făcând contractele unilaterale unde e suficientă doar dovada temeiului juridic), iar apoi să afirme neexecutarea obligaţiilor de către pârâta debitoare, în acest caz în vederea admiterii unei cereri cu asemenea obiect,
reclamantei nu-i revine decât sarcina dovedirii existenţei temeiului de drept pe care îşi întemeiază cererea, urmată apoi de individualizarea (determinarea) concretă a sumei datorate prin depunerea la dosarul cauzei a înscrisurilor din care rezultă în mod exact cuantumul sumei datorate.
În ceea ce priveşte prima condiţie, respectiv aceea a indicării temeiului în drept pe care reclamanta îşi întemeiază cererea, instanţa constată că, din considerentele de mai sus, rezultă că aceasta a fost îndeplinită în totalitate de către reclamantă.
În ceea ce priveşte dovedirea lichidităţii creanţei, instanţa constată că această obligaţie este îndeplinită ope legis de reclamantă, deoarece dispoziţiile pct. 4 din anexa H.G. nr. 977/2003 stabilesc un cuantum fix al taxei, respectiv de 30 lei lunar.
În continuare, instanţa apreciază că, după ce a dovedit existenţa unui temei legal al cererii sale şi a dovedit lichiditatea creanţei sale, reclamantei nu-i rămâne decât sarcina afirmării neexecutării obligaţiei de către pârâta-debitoare, acestuia din urmă revenindu-i obligaţia potrivit art. 1169 cod civil să dovedească netemeinicia celor susţinute de reclamanta, depunând la dosarul cauzei chitanţe de plată prin care să arate că obligaţia a fost stinsă în totalitate sau cel puţin parţial.
Având în vedere că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a afirmat neexecutarea obligaţiei de a plăti o sumă de bani din partea pârâtei, instanţa consideră că în vederea respingerii cererii, pârâta trebuia să depună la dosarul cauzei chitanţe de plată din care să rezulte contrariul celor arătate de reclamant. Or, pârâta nu a depus nici un înscris la dosar şi nici un a formulat cereri în apărare.
Prin urmare, instanţa va admite cererea şi va obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 720 lei, reprezentând taxă radiodifuziune pentru perioada ianuarie 2010 - decembrie 2011.
În ceea ce priveşte plata penalităţilor, solicitată de reclamantă prin cerere, instanţa reţine următoarele.
În conformitate cu prevederile art. 1073 Cod civil coroborate cu prevederile art. 1082 Cod civil, creditorul are dreptul la îndeplinirea exactă a prestaţiei datorate acestuia de către debitor, în caz contrar având dreptul la dezdăunări, care sunt datorate de acesta din urmă cu excepţia situaţiei în care dovedeşte intervenţia unei cauze străine exoneratoare de plată.
Prin urmare, din analiza celor două texte legale rezultă în mod clar faptul că reclamanta suferind o neexecutare din partea debitorului a obligaţiei acestuia din urmă beneficia de dreptul la dezdăunări cu excepţia situaţiei în care pârâta justifica prin dovezi depuse la dosar intervenţia unei cauze străine exoneratoare de obligaţie.
Cercetând sub acest ultim aspect actele depuse la dosar, instanţa constată că pârâta nu a invocat intervenţia în cauză a unui astfel de eveniment, astfel încât va considera că prezumţia de culpă stabilită de prevederile art. 1082 Cod civil rămâne în fiinţă.
Prin urmare, instanţa consideră că solicitarea reclamantei de obligare a debitoarei la plata unor penalităţi de întârziere este întemeiată. Legat de cuantumul acesteia, aşa cum acesta fost solicitat de reclamantă, instanţa constată următoarele:
Daunele-interese pe care instanţa le poate acorda unui reclamant în vederea acoperirii prejudiciului cauzat de neexecutarea prestaţiei debitorului sunt de 2 feluri: daune-interese moratorii Si daune interese compensatorii.
Dacă în conformitate cu regula generală stabilită de prevederile art. 1084 Cod civil,. în cazul obligaţiilor de a face sau de a da instanţa sesizată cu cererea de acordare a unor daune-interese poate admite Si stabili în sarcina debitoarei în funcţie de solicitarea reclamantului daune-interese moratorii sau daune-interese
compensatorii, în situaţia existenţei în sarcina debitoarei a obligaţiei de a plăti o sumă de bani, instanţa de judecată nu poate acorda în conformitate cu prevederile art. 1087 Cod civil decât daune-interese moratorii, al căror cuantum va fi egal cu valorea dobânzii legale, dacă părţile prin contract sau legea printr-o dispoziţie specială nu a stabilit altfel.
Prin urmare, izvorul obligaţiei debitoarei fiind prevederile H.G. nr. 977/2003, instanţa consideră că, în ceea ce priveşte justa soluţionare a cauzei sub aspectul solicitării cuantumului penalităţilor de întârziere, trebuie să procedeze la verificarea faptului dacă actele normative mai sus amintite cuprind sau nu o dispoziţie specială derogatorie de la regula generală stabilită prin prevederile art. 1087 Cod civil.
Cercetând cauza sub acest aspect, instanţa constată următoarele:
În conformitate cu art. 6 alin. 1 din H.G. nr. 977/2003 pentru neplata la termen a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune, plătitorii plătesc penalităţi pentru fiecare zi de întârziere, iar cuantumul acestora se determină în conformitate cu metodologia de calcul a Societăţii Comerciale de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" - S.A. pentru întârzierea la plată a facturii de energie electrică.
Aşadar, modul de calcul al penalităţilor pentru perioada ianuarie 2010-decembrie 2011 presupune aplicarea unui procent de 0,04% pe zi de întârziere.
Prin urmare, din cele arătate mai sus instanţa, instanţa constată că, în speţă de faţă, existând o reglementare derogatorie de la prevederile art. 1087 Cod civil în ceea ce priveşte modul de calcul al penalităţilor de întârziere ce se pot acorda reclamantei la cerere, ceea ce va avea ca efect aplicarea acestora conform regulii specialia generalibus derogant.
În consecinţă, pentru motivele de mai sus, instanţa va admite cererea reclamantei şi, în consecinţă, va obliga pârâta la plata sumei de 98,21 lei, reprezentând penalităţi de întârziere aferente debitului principal.
În conformitate cu prevederile art. 274 Cod procedura civila, instanţa poate obliga la cerere partea care a căzut în pretenţii să-i plătească celeilalte părţi cheltuielile de judecată ocazionate de desfăşurarea procesului. Cheltuielile de judecată sunt reprezentate de acele sume de bani pe care părţile trebuie să le efectueze pentru desfăşurarea regulată a procesului civil şi sunt compuse în principiu din: taxa de timbru şi timbru judiciar, onorariu avocat, cheltuieli cu deplasarea martorilor, cheltuieli privind efectuarea expertizei şi onorariul de expert, etc.
Efectuarea tuturor cheltuielilor amintite mai sus trebuie dovedită prin înscrisuri depuse în acest sens la dosarul cauzei de partea care a solicitat prin cerere de chemare în judecată sau cerere reconvenţională ori întâmpinare obligarea la plată a părţii ce a căzut în pretenţii.
Cercetând din acest punct de vedere actele depuse la dosar de către reclamantă, instanţa constată că nu există la dosar înscrisuri din care să rezulte efectuarea unor cheltuieli de către reclamantă în vederea desfăşurării în bune condiţii a procesului de faţă, motiv pentru care va respinge cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată”.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, recurenta SC S.I. SRL, solicitând instanţei casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, arătând în motivarea recursului că nu a fost legal citată.
Pe fondul cauzei, recurenta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că în sarcina acesteia nu există o obligaţie de a plăti unele servicii de care nu a beneficiat.
La data de 23 august 2013, intimata SOCIETATEA ROMANĂ DE RADIODIFUZIUNE a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei civile nr. 3970/2013 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, ca fiind legală şi temeinică.
Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Specializat Cluj sub nr. ....
Tribunalul Specializat Cluj, prin decizia civilă nr. 485/R/23.09.2013, a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Specializat Cluj, ridicată din oficiu şi, în consecinţă:
A fost declinată competenţa de soluţionare a prezentei cauze, privind pe recurenta SC S.I. SRL şi pe intimata SOCIETATEA ROMÂNĂ DE RADIODIFUZIUNE, având ca obiect recursul formulat împotriva sentinţei civile nr. 3970/26 februarie 2013, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, în favoarea TRIBUNALULUI CLUJ.
Motivând decizia pronunţată, Tribunalul Specializat Cluj, a reţinut în considerentele acesteia, următoarele:
„Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, competenţa materială de recurs a celor trei tribunale comerciale, era reglementată de dispoziţiile art. 2 pct. 3, raportate la cele ale art. 2, pct. 1, lit. a şi art. 1 C.proc.civ., care diferenţiau între procese şi cereri în materie civilă şi procese şi cereri în materie comercială, toate coroborate cu dispoziţiile art. 37 alin. 3 din Legea nr. 304/2004, care prevedeau că tribunalele specializate preiau cauzele de competenţa tribunalului în domeniile în care se înfiinţează, dispoziţiile art. 36 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 prevăzând expres faptul că se pot înfiinţa secţii sau complete specializate pentru cauze comerciale.
Desigur, din punctul de vedere al dreptului material, criteriile de delimitare între cauzele civile şi comerciale se regăseau în dispoziţiile art. 3 C.com., care se refereau la actele de comerţ obiective, art. 4 C.com., care se refereau la actele de comerţ subiective şi art. 7, art. 9 şi art. 56 C.com., care defineau comercianţii şi condiţiile de incidenţă a jurisdicţiei comerciale.
Codicele de comerţ din 1887, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din 10 mai 1887 a fost abrogat, cu excepţia unor articole care nu prezintă relevanţă în prezenta speţă, prin dispoziţiile art. 230 lit. c din Legea nr. 71/2011.
Acelaşi act normativ, Legea nr. 71/2011, prin art. 223 prevede expres faptul că doar procesele şi cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluţionează de către instanţele legal învestite, în conformitate cu dispoziţiile legale, materiale şi procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite.
Dat fiind faptul că cererea dedusă judecăţii a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca la data de 3 ianuarie 2013, după data intrării în vigoare a noului Cod civil, dispoziţiile art. 223 din Legea nr. 71/2011 nu sunt aplicabile.
În consecinţă, se impune verificarea aplicabilităţii dispoziţiilor art. 227 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora dacă legea specială prevede că anumite cauze sunt de competenţa tribunalelor comerciale ori, după caz, de competenţa secţiilor comerciale ale tribunalelor sau curţilor de apel, după intrarea în vigoare a Codului civil, competenţa de judecată revine tribunalelor specializate sau, după caz, secţiilor civile ale tribunalelor, reorganizate potrivit art. 228, respectiv secţiilor civile reorganizate conform art. 225.
În acest context se impune analiza noţiunii de „lege specială” la care se referă art. 227 din Legea nr. 71/2011, precum şi stabilirea modului de aplicare în timp a dispoziţiilor acestei norme.
Dat fiind faptul că Legea nr. 71/2011 a fost adoptată pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, tribunalul apreciază că singura interpretare posibilă a noţiunii de „lege specială” trimite la toate celelalte acte normative care se găsesc, faţă de noul Cod civil, în relaţia normă specială - normă generală. Aplicarea în timp a acestor dispoziţii are, desigur, în vedere momentul intrării în vigoare a noului Cod civil, legile speciale fiind actele normative arătate în cuprinsul prezentului aliniat care au rămas neabrogate în urma intrării în vigoare a Legii nr. 71/2011.
În consecinţă, Tribunalul Specializat Cluj ar fi competent să soluţioneze prezentul recurs doar în măsura în care hotărârea atacată ar fi o hotărâre pronunţată în primă instanţă în materia profesioniştilor.
Obiectul prezentului litigiu constă în pretenţii care vizează creanţe fără legătură cu activitatea vreunui profesionist. Or, creanţa dedusă judecăţii, constând într-o taxă nu este de natură să atragă competenţa de soluţionare a instanţei specializate întrucât nu vizează activitatea profesioniştilor, fiind lipsit de relevanţă faptul că una dintre părţi este un profesionist.
Având în vedere considerentele reţinute, în temeiul art.1591 alin.2 coroborat cu art.2 pct.3 C. pr. civ., tribunalul specializat va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursului, în favoarea Tribunalului Cluj”.
Pe rolul Tribunalului Cluj - Secţia Civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. 45/211/2013.
Prin decizia civilă nr. 1165/03.12.2013, pronunţată de Tribunalul Cluj Secţia Civilă, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Cluj.
A fost declinată competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâta SC „SI.” SRL, împotriva sentinţei civile nr. 3970/2013, a Judecătoriei Cluj-Napoca, în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.
S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, dispunându-se trimiterea dosarului Curţii de Apel Cluj, pentru soluţionarea acestuia.
Motivând decizia pronunţată, Tribunalul Cluj - Secţia Civilă a reţinut în considerentele acesteia, următoarele:
„În şedinţa publică din data de 03.12.2013, Tribunalul, din oficiu, în baza art.
158 alin. 1 şi art. 159 pct. 3 C.pr.civ., a invocat excepţia necompetenţei materiale, apreciind că a fost învestită cu un litigiu între profesionişti.
Excepţia este întemeiată, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Potrivit art. 8 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, noţiunea de „profesionist” prevăzută la art. 3 din Codul civil include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului civil”.
Având în vedere calitatea părţilor din prezenta cauză, Tribunalul apreciază că Tribunalul Specializat Cluj este competent în soluţionarea cauzei. Din perspectiva dispoziţiilor legale citate este irelevantă calificarea activităţii desfăşurate de Societatea Română de Radiodifuziune în lumina reglementării legale anterioare.
Faţă de considerentele expuse şi în temeiul dispoziţiilor art. 158 alin. 1 şi art.
159 pct. 3 C.pr.civ., urmează să fie admisă excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Cluj şi se va declina competenţa de soluţionare a recursului declarat de
reclamanta Societatea Română de Radiodifuziune împotriva Sentinţei civile nr. 4062/23.02.2013, pronunţată în dosarul nr. 26033/211/2012, al Judecătoriei Cluj-Napoca, în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.
În temeiul art. 20, 21 C.pr.civ. se va constata ivit conflictul negativ de competenţă şi se va dispune trimiterea dosarului la Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, pentru soluţionarea conflictului”.
Pe rolul Curţii de Apel Cluj cauza a fost înregistrată sub nr. ....
Examinând prezentul conflict negativ de competentă, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. 5 Cod Proc. Civ, Curtea urmează să stabilească în favoarea Tribunalului Specializat Cluj competenta de soluţionare a prezentei cauze, motivat pe următoarele considerente :
Este adevărat că cererea introductivă de instanţă a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca după data intrării în vigoare a NCC, respectiv la data de
03.01.2013, dar nu este mai puţin adevărat că acest aspect nu impietează asupra calităţii părţilor, aceea de „profesionişti”, după cum, nu impietează nici asupra naturii juridice a litigiului, aceea de „litigiu între profesionişti”, considerente în raport de care, instanţa competenţă să se pronunţa asupra recursului pendinte este, în mod evident, instanţa specializată în litigii cu profesionişti, adică instanţa care fusese competentă să judece şi litigiile între comercianţi, astfel cum fuseseră acestea definite de art. 3, art. 4 şi art. 56 din vechiul Cod Comercial.
La fel de adevărat este şi faptul că în cauză nu-şi găsesc aplicare prevederile art. 223 din Legea nr. 71/2011, însă, aşa cum corect a reţinut Tribunalul Cluj - Secţia Civilă, în cauză sunt pe deplin incidente prevederile art. 8 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, text legal care prevede că „ noţiunea de profesionist prevăzută la art. 3 din Codul Civil include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului Civil”.
Prin art. 219 din Legea nr. 71/2011 a fost abrogat art. 2 alin. 1 lit. a C. proc. civ., însă dispoziţiile art. 2 pct. 2 şi 3 C. proc. civ. au rămas în vigoare, astfel încât, Curtea constată că, calea de atac împotriva unei hotărâri pronunţată în primă instanţă, într-un litigiu între profesionişti, de Judecătoria Cluj-Napoca (Judecătoria fiind competentă în primă instanţă să judece prezentul litigiu în baza art. 1 pct. 1 C. proc. civ., coroborat cu art. 2 pct. 1 lit. b C. proc. civ.), este de competenţa Tribunalului Specializat Cluj, pentru considerentele ce urmează a fi expuse :
În conformitate cu prevederile art. 36 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 republicată, „tribunalele sunt instanţe cu personalitate juridică, organizate la nivelul fiecărui judeţ si al municipiului Bucureşti, si au, de regula, sediul in municipiul reşedinţa de judeţ”, alin. 2 şi 3 ale aceluiaşi articol arătând ce se cuprinde în circumscripţia fiecărui tribunal, respectiv, ce secţii sau complete specializate pot funcţiona în cadrul fiecărui tribunal, astfel :
„(2) In circumscriptia fiecărui tribunal sunt cuprinse toate judecătoriile din judeţ sau, după caz, din municipiul Bucureşti.
(3) În cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, societăţi comerciale, registrul comerţului, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale”.
Art. 37 Legea nr. 304/2004 republicată, prevede următoarele :
„(1) In domeniile prevăzute de art. 36 alin. (3) se pot înfiinţa tribunale specializate.
(2) Tribunalele specializate sunt instanţe fără personalitate juridică, care pot funcţiona la nivelul judeţelor si al municipiului Bucureşti si au, de regula, sediul in municipiul reşedinţa de judeţ.
(3) Tribunalele specializate preiau cauzele de competenta tribunalului in domeniile in care se înfiinţează”.
9
Este adevărat că prin art. 219 din Legea nr. 71/2011, actualizată, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, intrată în vigoare la data de 24 iulie 2010, s-a prevăzut că, „Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial nr. 45 din 24 februarie 1948, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: 1. La articolul 2 punctul 1, litera a) se abrogă”, dar nu este mai puţin adevărat că abrogarea criteriului valoric de determinare a competenţei materiale a instanţei specializate în judecarea litigiilor comerciale, criteriu care opera între judecătorie şi Tribunalul Comercial Cluj, nu între Tribunalul Comercial Cluj şi Tribunalul Cluj - Secţia Civilă, - art. 2 pct. 1 lit. a C. proc. civ. - , nu atrage automat şi necondiţionat o transpunere a competenţei Tribunalului Specializat Cluj, la Tribunalul Cluj - Secţia civilă, şi aceasta pentru că, într-o atare situaţie, absolut ipotetică, nu şi-ar mai găsi justificare şi raţionare existenţa şi funcţionarea instanţei specializate.
Că este aşa, se poate deduce fără îndoială din textul art. 226 din aceeaşi lege, text legal care prevede următoarele:
„(1) Prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanţei, în raport cu numărul cauzelor, se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum:
a) cererile în materie de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad hoc;
b) cererile în materia societăţilor comerciale şi a altor societăţi, cu sau fără personalitate juridică, precum şi în materia registrului comerţului;
c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea
concurenţei;
d) cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare.
(2) La înfiinţarea completelor specializate potrivit alin. (1) se va ţine seama de următoarele criterii:
a) asigurarea unui volum de activitate echilibrat între judecătorii secţiei;
b) specializarea judecătorilor şi necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora;
c) respectarea principiului repartizării aleatorii.
(3) Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii prevăzută la alin. (1) îşi va produce efectele de la data intrării în vigoare a Codului civil”.
În acelaşi timp, potrivit art. 227 din aceeaşi lege, „dacă legea specială prevede că anumite cauze sunt de competenţa tribunalelor comerciale ori, după caz, de competenţa secţiilor comerciale ale tribunalelor sau curţilor de apel, după intrarea în vigoare a Codului civil, competenţa de judecată revine tribunalelor specializate sau, după caz, secţiilor civile ale tribunalelor, reorganizate potrivit art. 228, respectiv secţiilor civile reorganizate conform art. 225”.
În conformitate cu prevederile art. 228 alin. 1 din aceeaşi lege, „până la data intrării în vigoare a Codului civil, tribunalele comerciale Argeş, Cluj şi Mureş se reorganizează ca tribunale specializate sau, după caz, ca secţii civile în cadrul tribunalelor Argeş, Cluj şi Mureş, în condiţiile art. 226”, alin. 2 al aceluiaşi articol
prevăzând că „la stabilirea cauzelor de competenţa tribunalelor specializate sau, după caz, a secţiilor civile reorganizate potrivit alin. (1) se va ţine seama de numărul şi natura cauzelor, de specializarea judecătorilor, de necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora, precum şi de volumul de activitate al instanţei”.
Rezultă, aşadar, din întreaga economie a textelor legale mai sus citate, că intenţia legiuitorului, exprimată în mod expres şi neîndoielnic prin Legea nr. 71/2011, a fost aceea ca tribunalele specializate - cum este şi Tribunalul Specializat Cluj - să-şi menţină aceeaşi arie de competenţă materială ca şi fostul Tribunal Comercial Cluj, practic, Tribunalul Specializat Cluj păstrând aceeaşi competenţă materială pe care a avut-o şi fostul Tribunal Comercial Cluj.
Drept urmare, Curtea constată că prezenta cerere de recurs este de competenţa materială în primă instanţă a Tribunalului Specializat Cluj.
Aşa fiind, în temeiul tuturor considerentelor mai sus expuse şi a prevederilor art. 22 alin. 5 C. proc. civ., Curtea urmează să stabilească în favoarea Tribunalului Specializat Cluj competenţa materială de soluţionare a cererii de recurs formulată de pârâta S.C. „S.I. S.R.L., vizând şi pe intimata SOCIETATEA ROMÂNĂ DE RADIODIFUZIUNE, având ca obiect pretenţii.
| ← Conflict negativ de competenţă. Rezoluţiune antecontract de... | Pensie de serviciu. Decizie de dare în debit. Lipsa modului de... → |
|---|
