Decizie de concediere pentru absenţe nemotivate de la serviciu. Menţinere
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj - Secţia I-a civilă, decizia nr. 231 din 27 ianuarie 2014
Prin acţiunea înregistrată sub numărul de mai sus, reclamantul T.S. în contradictoriu cu pârâta SC P.P. SRL, a solicitat anularea Deciziei de concediere disciplinară nr.44/01.11.2012 ca fiind nelegală, constatarea încetării raportului de muncă la data de 01.11.2012 în urma demisiei fără preaviz, prin notificarea expediată prin fax, precum şi obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale indexate, majorate şi reactualizate cu rata inflaţiei pentru munca prestată, reprezentând 328 de ore suplimentare (echivalentul a 41 zile), pe perioada 12.09.2012-23.10.2012, cu cheltuieli de judecată.
În motivare a arătat că a fost angajat pe postul de bucătar, semnând contractul individual de muncă nr.34/10.09.2012 şi i s-a pretins de către reprezentanta pârâtei să presteze activităţi peste orele de program, începând cu ora 7 şi până la orele 22-23, inclusiv sâmbăta şi duminica, activităţi care exced postului, fără să beneficieze de repausul săptămânal şi fără ca acestea să-i fie plătite. Această situaţie a durat până în data de 23.09.2012, când în urma unei discuţii cu reprezentanta pârâtei a refuzat să mai efectueze activităţi suplimentare, iar pârâta i-a pretins continuarea activităţilor suplimentare, având în vedere că locuieşte la pensiune, însă a refuzat şi a plecat de la societate.
La data de 29.10.2012 a primit o invitaţie să se prezinte la pensiune pentru clarificarea situaţiei contractuale, având în vedere că a lipsit nemotivat de la locul de muncă din data de 23.10.2012 şi că în caz de neprezentare se va emite decizia de concediere şi în urma contactării pârâtei, i s-a comunicat că poate să desfăşoare activitate 8 ore/zi, să beneficieze de repausul săptămânal şi să nu mai presteze activităţi suplimentare cu condiţia să facă naveta, însă acest lucru era imposibil, având în vedere distanţa de la care urma să se prezinte la locul de muncă, astfel că pârâta nu i-a mai permis continuarea activităţii.
Faţă de acest refuz al pârâtei, reclamantul i-a comunicat prin fax în data de
01.11.2012 demisia.
În data de 06.11.2012, recomandat, pârâta i-a comunicat decizia de concediere nr.44/01.11.2012 în care s-a menţionat, nereal, faptul că a părăsit locul de muncă fără nicio justificare şi fără să anunţe conducerea şi că nu s-a prezentat pentru efectuarea cercetării disciplinare.
Nota nr. 48/25.10.2012 emisă de pârâtă nu îndeplineşte condiţiile minime prevăzute de art.267 alin.2 C. muncii, privind convocarea salariatului la cercetarea prealabilă, fiind astfel lipsit de posibilitatea de a-şi susţine punctul de vedere conform prevederilor art.267 alin.4 C. muncii.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, cu cheltuieli de judecată şi a arătat că i-a pus la dispoziţie reclamantului o încăpere pe care putea să o folosească nestânjenit şi fără nicio obligaţie de ordin material.
Reclamantul, din data de 23.10.2012, fără să anunţe nimic, nu s-a mai prezentat la locul de muncă, lăsând descoperit postul de bucătar iar atribuţiile sale au fost preluate de personalul din pensiune, care nu are calificarea necesară.
În aceste condiţii, a fost convocat pentru efectuarea cercetării disciplinare, însă nu s-a prezentat la data şi ora stabilită, motiv pentru care s-a emis decizia nr.44/01.11.2012 în baza art.61 lit.a C. muncii.
Reclamantul nu a lucrat mai mult de 8 ore pe zi, fiind zile întregi când din lipsa turiştilor, personalul era doar prezent la lucru, fără să presteze vreo muncă.
De asemenea, i-au fost achitate toate drepturile salariale la zi, asigurându-i-se şi ce nu cuprindea contractul de muncă: masa zilnică şi cazare, fără plată.
Prin sentinţa civilă nr. 14230 din 14.10.2013 a Tribunalului Cluj, a fost respinsă acţiunea formulată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Conform contractului individual de muncă nr. 34/2012 reclamantul a fost angajatul pârâtei începând cu data de 11.09.2012 pe o durată nedeterminată în meseria de bucătar cu un program de 8 ore de muncă pe zi, 40 ore pe săptămână la punctul de lucru situat în Comuna Mărgău, sat Scrind Frăsinet, jud. Cluj, unde funcţionează o pensiune.
În data de 09.10.2012 reclamantul a formulat o cerere prin care a solicitat pârâtei să îi acorde 2 zile libere fără plată în zilele de 10 şi 11 octombrie pentru rezolvarea unor probleme de ordin personal.
Începând cu data de 23.10.2012 reclamantul nu s-a mai prezentat la locul de
muncă.
În această situaţie, o angajată a punctului de lucru a sesizat conducerea societăţii despre lipsa nemotivată a reclamantului de la locul de muncă, prin adresa nr.47/24.10.2012.
Prin adresa nr. 48/25.10.2012 pârâta l-a convocat pe reclamant pentru data de
31.10.2012 orele 12,00 la punctul de lucru unde a fost angajat în vederea efectuării cercetării disciplinare prealabile, având în vedere absenţa nemotivată de la serviciu începând cu data de 23.10.2012.
La data şi ora fixată, reclamantul a fost aşteptat la punctul de lucru din Scrind Frăsinet de către administratorul pârâtei, însă reclamantul nu s-a prezentat la această convocare.
Ca urmare a acestei neprezentări, pârâta a întocmit Referatul nr. 49/31.10.2012 prin care s-a expus situaţia de fapt şi s-a făcut propunerea de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă.
La data de 01.11.2012 pârâta emis Decizia nr. 44 prin care a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă în baza art.61 lit. a C. muncii, decizie care i-a fost comunicată reclamantului prin Înştiinţarea nr. 51/02.11.2012.
Potrivit prevederilor art. 251 C. muncii, sub sancţiunea nulităţii absolute nicio măsură cu excepţia avertismentului nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile. În vederea desfăşurări cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii. Neprezentarea salariatului la convocarea făcută, fără motiv obiectiv dă dreptul angajatorului să dispună sancţionarea fără efectuarea cercetării disciplinare prealabile.
După cum rezultă situaţia de fapt expusă anterior, după ce a lipsit nemotivat începând cu data de 23.10.2012, reclamantul a fost convocat în scris prin adresa nr. 48/25.10.2012 care întruneşte condiţiile prevăzute de lege în speţă, i s-a comunicat acestuia efectuarea cercetării disciplinarea prealabile pentru absenţe nemotivate pentru data de 31.10.2012, orele 12,00 la punctul de lucru situat în localitatea Scrind Frăsinet.
Această convocare făcută de către pârâtă îndeplineşte condiţiile prevăzute de Codul muncii iar lipsa nejustificată a reclamantului de la această convocare, dă dreptul pârâtei să emită decizia de concediere fără efectuarea cercetării disciplinare prealabile.
În cursul procesului, reclamantul a afirmat că la data de 01.11.2012 a comunicat pârâtei prin fax o notificare prin care i-a adus la cunoştinţă că îşi dă demisia şi a arătat şi motivele care l-au determinat să îşi dea această demisie.
Conform prevederilor art.81 Codul muncii, prin demisie se înţelege actul unilateral de voinţă a salariatului care printr-o notificare scrisă comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă după împlinirea unui termen de preaviz. Angajatorul este obligat să înregistreze demisia salariatului. Refuzul angajatorului de a înregistra demisia dă dreptul salariatului de a face dovada prin orice mijloace de probă.
La dosarul cauzei nu există o notificare scrisă făcută de către reclamant, comunicată pârâtei în vederea încetării contractului individual de muncă prin demisie şi nu este dovedit nici eventualul refuz al pârâtei de a înregistra un asemenea act unilateral de voinţă.
Faţă de această situaţia, instanţa a apreciat că raporturile de muncă au încetat în mod legal în temeiul art.61 lit.a C. muncii, aşa cum este prevăzut în decizia de concediere nr.44/01.11.2012 şi nu ca urmare a demisiei aşa cum nefondat susţine reclamantul.
Reclamantul a desfăşurat activitate efectivă la pensiunea din localitatea Scrind Frăsinet în perioada 12.09-23.10.2012 adică 41 de zile.
După cum rezultă din contractul individual de muncă, programul de lucru al acestuia a fost de 8 ore pe zi, 40 ore pe săptămână. În zilele 10 şi11 octombrie 2012 a avut 2 zile libere fără plată iar după data de 23.10.2012 nu a mai prestat muncă.
Din declaraţiilor martorilor audiaţi în cauză rezultă că pentru alte activităţi decât cea de bucătar, pârâta a avut angajat alt personal care a prestat muncă sub aspectul aranjatul meselor şi curăţenia în curtea pensiunii şi în perioada arătată numărul clienţilor cazaţi la respectiva pensiune a fost foarte redus, persoanele care au fost pe acolo au fost cunoştinţe ale proprietarilor.
Pentru munca prestată efectiv în meseria de bucătar, conform contractului individual de muncă semnat între părţi, reclamantul şi-a primit drepturile salariale.
Conform prevederilor art.16 alin.1 Codul muncii, contractul individual de muncă se încheie în baza consimţământului părţilor, în formă scrisă, în limba română. Obligaţia de încheiere a contractului individual de muncă în formă scrisă revine angajatorului. Forma scrisă este obligatorie pentru încheierea valabilă a contractului
În cazul de faţă, contractul individual de muncă a fost încheiat în baza consimţământului părţilor, în formă scrisă, în limba română şi cuprinde ca urmare a acestui consimţământ, printre altele, durata normală a timpului de lucru, respectiv 8 ore pe zi, 40 ore pe săptămână.
Având în vedere că legea prevede că acesta se încheie obligatoriu în formă scrisă, reclamantul nu poate dovedi prin martori altceva decât este cuprins în conţinutul acestuia.
Conform prevederilor art.120 Codul muncii, munca prestată în afara duratei normale a timpului de lucru, adică în afara numărului de 8 ore pe zi, 40 ore pe săptămână, se consideră muncă suplimentară. Munca suplimentară nu poate fi efectuată fără acordul salariatului, cu excepţia cazului de forţă majoră sau pentru lucrări urgente destinate prevenirii, producerii unor accidente ori înlăturării consecinţelor unui accident.
În lumina acestor prevederi legale, acordul salariatului pentru efectuarea muncii suplimentare trebuie dat la încheierea contractului individual de muncă sau pe parcursul executării acestui contract printr-un act adiţional şi să fie cuprins în conţinutul acestui act.
În speţă, nu este vorba despre existenţa unui acord al salariatului reclamant cu privire la efectuarea de muncă suplimentară şi prin urmare, cererile lui privind plata aşa-ziselor ore suplimentare au fost nefondate, fiind respinsă.
Deoarece pârâta nu a căzut în pretenţiile reclamantului, aşa cum prevede art.274 C.pr.civ. din anul 1865, aceasta nu a putut fi obligată la plata cheltuielilor de judecat solicitate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, solicitând desfiinţarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În motivare arată că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare, hotărâtor în dezlegarea pricinii, astfel că a soluţionat procesul fără a cerceta fondul cauzei: este vorba despre depunerea un C.D. cu înregistrarea unei convorbiri dintre recurent şi martora C.E., administratoarea pârâtei, cu care s-a certat fiindcă era exploatat de către pârâtă. Martora a recunoscut prestarea de ore suplimentare, care au fost considerate de către martoră ca fiind o compensare a faptului ca acesta dormea în pensiune.
Instanţa i-a pus în vedere să depună transcrierea C.D.-ului şi l-a decăzut din proba datorită faptului că nu s-a conformat şi nu a ţinut cont nici de concluziile scrise formulate de acesta.
Instanţa de fond a interpretat greşit actul dedus judecăţii, considerând că înştiinţarea nr. 48/25.10.2012 prin care pârâta îl cheamă pentru clarificarea situaţiei contractuale invocând dispoziţiile art. 61 lit.) cod muncii, ar îndeplini condiţiile prevăzute de lege privind convocarea la cercetarea disciplinara.
Cererea recurentului a fost înregistrata la data de 10.12.2012, în dosarul nr. .../117/2012, iar la data de 13.10.2012 a fost înregistrată aceeaşi acţiune, la care a ataşat acte doveditoare, în dosarul nr. ./117/2012.
La termenul din 17.06.2012, instanţa a dispus conexarea dosarelor.
În hotărâre, instanţa de fond s-a pronunţat doar asupra actelor şi probelor administrate în primul dosar, omiţând din eroare să se pronunţe şi asupra înscrisurilor depuse în cel de-al doilea dosar. Astfel, a reţinut, contrar probelor existente la dosar,
că la dosarul cauzei nu exista o notificare scrisă făcută de către reclamant privind demisia şi nu este dovedit nici eventualul refuz al pârâtei, de a înregistra un asemenea act unilateral de voinţă.
În realitate, recurentul a depus la dosar notificarea privind demisia, comunicată prin fax la data de 01.11.2012, confirmarea primirii faxului fiind ataşata la dosar.
Situaţia de fapt reţinută de instanţa este neconformă cu realitatea şi în consecinţă, s-a făcut o aplicare greşită a legii.
Nu i s-a adus la cunoştinţa faptul că este invitat la cercetarea disciplinară, conform art. 231 Codul muncii, iar pe de altă parte, subliniază perioada scurtă de 2 zile - care cuprinde şi perioada de deplasare, pe care pârâta i-a pus-o la dispoziţie ca să se prezinte la punctul de lucru, fiindu-i imposibil material a se deplasa din Turda la punctul de lucru, la data la care a fost chemat, contactând telefonic pârâta spunându-i că nu se poate prezenta la data stabilita.
Pârâta a refuzat să amâne întâlnirea la o alta dată.
În ceea ce priveşte declaraţia martorului A.M., solicită înlăturarea ei întrucât martorul a declarat aspecte nereale. Fiind angajatul pârâtei nu putea refuza să sară în ajutorul acesteia.
Martora C.E., după cum rezultă din transcrierea înregistrării C.D.-ului depus la dosar, nu a fost sinceră în declaraţia sa, urmând ca instanţa, după constatarea acestui fapt, să înlăture şi aceasta declaraţie.
Prin întâmpinare, intimata solicită respingerea recursul formulat cu menţinerea în întregime a sentinţei atacate, fiind legală şi temeinică.
În motivare arată, în esenţă, că nu există vreo garanţie ca respectiva convorbire telefonică ar fi fost purtată cu martora în discuţie. Tribunalul Cluj în mod corect l-a decăzut pe recurent din proba.
Cât priveşte „notificarea cu cererea de demisie” a recurentului, arată că intimata a depus la dosar înscrisuri care dovedesc faptul că nu deţine numărul de fax la care a fost expediată respectiva notificare. Numărul respectiv aparţine unei persoane fizice, intimata utilizând un alt număr de fax. Acest aspect rezulta şi din certificatul constatator, aflat la dosarul cauzei. Nu numai ca instanţa de fond a analizat aceste aspecte dar au fost administrate probe în acest sens. Observaţia referitoare la conexarea dosarelor este lipsită de orice relevanţă deoarece notificarea fost depusă în cursul cercetării judecătoreşti.
În legătura cu adresa nr.48/25.10.2012 arată că aceasta întruneşte toate condiţiile prevăzute de art.251 din Codul muncii: se arată în mod expres obiectul, respectiv clarificarea situaţiei contractuale a angajatului, având în vedere lipsa sa de la locul de muncă din 23.102012; data - 31.10.2012; ora 12.00. În ce priveşte aşa-zisa cerere de amânare, arată că aceste afirmaţii sunt nesusţinute de probe.
Declaraţiile martorilor C.E. şi A.M. se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză: balanţele contabile şi fisele de cazare cuprinzând datele turiştilor cazaţi în perioada în care recurentul şi-a desfăşurat activitatea, din care rezultă că activitatea a fost una extrem de redusă. Martorul propus de către recurent şi care l-ar fi vizitat la pensiune pentru a-i da bani împrumut nu a putut arata nici măcar unde este situată pensiunea respectiv drumul pe care l-a parcurs pentru a ajunge acolo iar recurentul, la întrebarea instanţei, a precizat că nu a luat nici o sumă de bani împrumut de la A.L.. Recurentul a încercat să acrediteze idee ca pensiunea C. din Scrind Frasinet s-ar afla în apropierea cascadei Valul Miresei din Răchitele, adică cu aproximativ 13 km mai departe.
Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs formulate şi a apărărilor invocate, Curtea reţine următoarele:
Recursul este nefondat şi urmează a fi respins ca atare.
Primul motiv de recurs vizează refuzul instanţei de a lua în considerare proba cu transcrierea convorbirii telefonice a reclamantului cu administratoarea pârâtei. Chiar recurentul însă indică motivul pentru care s-a omis a se lua în considerare această dovadă, anume, faptul că se dispusese decăderea din această probă a reclamantului, la termenul din 07.10.2013 pentru omisiunea de a se depune transcrierea acestei convorbiri, impusă de instanţă.
Ca atare, doar invocându-şi propria culpă poate reclamantul recurent să impute tribunalului neluarea în considerare a unei probe din administrarea căreia a fost decăzut pentru o omisiune a sa de a îndeplini o sarcină dispusă de instanţă pentru administrarea probei. Or, nimeni nu îşi poate invoca propria culpă pentru a obţine o situaţie juridică favorabilă (nemopropriam turpitudinem allegans).
De altfel, conţinutul convorbirii telefonice, astfel cum a fost copiat pe CD şi apoi transcris prin notele ataşate la concluziile scrise depuse în primă instanţă nu cuprinde o recunoaştere clară din partea administratoarei pârâtei a vreuneia din pretenţiile reclamantului, dimpotrivă, recunoaşte această persoană faptul că o dată sau solicitat serviciile reclamantului mai devreme, pentru a pregăti micul dejun unor clienţi germani, în condiţiile în care aceeaşi persoană atestă că de obicei nu erau clienţi, astfel încât nici măcar programul de 8 ore nu era de obicei lucrat în întregime, operând o compensare în acest sens.
De asemenea, se desprinde din această convorbire nemulţumirea reclamantului raportat la faptul să i se cerea să presteze anumite activităţi ce nu figurau pe fişa postului, în contrapartidă la faptul că stătea la pensiune. În condiţiile în care convorbirea era înregistrată de reclamant, în mod evident, fără a fi avizată conlocutoarea acestuia despre faptul înregistrării, aceasta conţine o serie de afirmaţii pe care reclamantul le-a făcut în susţinerea poziţiei sale şi care nu au fost combătute, dar nici recunoscute clar de administratoare, pentru a putea constitui un început de dovadă în favoarea reclamantului.
Ca atare, Curtea constată că nu poate fi considerată probată acţiunea chiar în ipoteza în care se primeşte ca probă la dosar înregistrarea convorbirii de care se prevalează reclamantul.
Al doilea motiv de recurs vizează greşite asimilare de către prima instanţă a înştiinţării nr.48/25.10.2012 cu o convocare la cercetare disciplinară în sensul art. 251 alin. 2 Codul muncii. Curtea constată motivul nefondat, în contextul în care această înştiinţare (fila 35 dosar fond) cuprinde toate elementele impuse de acest text de lege: obiectul, data, ora şi locul întrevederii. Arată recurentul că precizarea obiectului întrevederii nu vizează explicit cercetarea disciplinară, astfel încât practic nu a putut să îşi dea seama că este convocat pentru acest scop. Se constată însă că prin indicarea obiectului „pentru clarificarea situaţiei contractuale, având în vedere că lipsiţi nemotivat de la locul de muncă din data de 23.10.2012. În caz de neprezentare, vom emite decizia de desfacere a contractului individual de muncă conform art. 61 li. a Codul muncii” se dau toate elementele care indică spre cercetarea disciplinară: este indicată o abatere disciplinară, anume, absenţele nemotivate; scopul întrevederii, acela de a clarifica situaţia contractului, vis-a-vis de aceste absenţe şi cu o clară conotaţie disciplinară, prin indicarea sancţiunii iminente - aceea a concedierii disciplinare. Prin urmare, chiar în lipsa folosirii sintagmei „cercetare disciplinară”, scopul invitaţiei era clar pentru aceasta, reieşind cu suficientă previzibilitate din modul de formulare a invitaţiei pentru a corespunde exigenţelor legii.
În legătură cu acestea, se reţine faptul că invocarea termenului prea scurt, de doar 2 zile, pentru prezentare la convocarea disciplinară, nu are nici o relevanţă
juridică, în condiţiile în care de fapt, ziua pentru care a fost convocat era una de lucru,
31.10.2012, astfel încât practic, contractul individual de muncă nefiind încetat la acea dată, obligaţia reclamantului era de a fi prezent la pensiune chiar în considerarea obligaţiilor contractuale ale acestuia. În acelaşi registru trebuie analizată şi susţinerea acestuia că nu i s-a acordat o amânare a cercetării disciplinare (susţinere neprobată), cererea fiind în mod evident nefondată. Codul muncii nu reglementează obligaţia angajatorului de a reprograma cercetarea disciplinară, fiind deci de înţeles că o atare cerere trebuie să fie una fundamentată pentru a se putea invoca respingerea ei ca motiv de nelegalitate a procedurii disciplinare.
Al treilea motiv de recurs vizează omisiunea instanţei de fond de a se pronunţa asupra înscrisurilor depuse în cel de-al doilea dosar, anume, notificarea scrisă făcută de către reclamant privind demisia, motiv pentru care tribunalul în mod eronat a reţinut că nu ar fi dovedită formularea în scris a demisiei şi nici refuzul pârâtei de a înregistra acest act.
Deşi este verificată această critică, Curtea notează că acest fapt nu poate sta la baza unei casări cu trimitere, cum solicită recurentul în partea introductivă a cererii, întrucât nu se poate asimila această eroare cu o lipsă totală a cercetării fondului, în sensul art. 312 alin. 5 teza I C.proc.civ. Tribunalul a cercetat fondul pe larg, cum se vede din considerentele sentinţei, iar o eventuală omisiune a unei probe poate eventual să stea la baza unei modificări a sentinţei, în măsura în care aceasta răstoarnă raţionamentul juridic care a fundamentat sentinţa. De altfel, recursul este întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C.proc.civ., care sunt motive de modificare, iar nu de casare.
Privind deci această critică din perspectiva temeiniciei sentinţei, Curtea subliniază că această notificare privind demisia, deşi este probat că a fost înaintată angajatorului, nu putea sta la baza încetării raporturilor juridice din iniţiativa angajatului.
Astfel, se constată că notificarea a fost trimisă pe numărul de fax al patroanei pensiunii, fapt afirmat în şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2014, în recurs, şi necontestat, astfel încât ar fi un formalism excesiv a se considera că o astfel de comunicare nu a ajuns la cunoştinţa angajatorului.
Totuşi, demisia nu poate sta la baza încetării raporturilor de muncă faţă de dispoziţiile legale incidente, anume, art. 81 Codul muncii, ce reglementează demisia, şi unde se prevede, la alin. 4, 5 şi 7 că termenul de preaviz este cel convenit de părţi în contractul individual de muncă (în speţă, cel de 20 de zile lucrătoare, fila 21 dosar fond), că pe durata preavizului contractul individual de muncă continuă să îşi producă efectele şi că contractul individual de muncă încetează la data expirării termenului de preaviz sau la data renunţării totale ori parţiale de către angajator la termenul respectiv.
Ca atare, regula este cea a demisiei cu preaviz, astfel încât contractul individual de muncă nu încetează de îndată ce angajatul notifică intenţia sa angajatorului, ci abia după expirarea acestui termen agreat de părţi la încheierea contractului individual de muncă.
Doar prin excepţie, reglementată de art. 81 alin. 8 Codul muncii, salariatul poate demisiona fără preaviz dacă angajatorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin contractul individual de muncă.
În cauză, reclamantul nu a reuşit să dovedească faptul că angajatorul nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile contractuale, astfel încât nu se poate considera că i-ar fi încetat contractul individual de muncă prin demisie fără preaviz, la data comunicării demisiei.
Nu s-a reuşit dovedirea prestării de ore suplimentare care să nu fi fost compensate cu timp liber în următoarele 60 de zile calendaristice, conform art. 122 Codul muncii, ci, aşa cum s-a arătat mai sus, s-a dovedit că într-o singură împrejurare, reclamantul a fost solicitat o perioadă mai lungă de timp decât durata zilnică a muncii, însă s-a bucurat de timp liber în alte zile.
Cât priveşte pretenţia acestuia că ar fi lucrat în zilele de repaus săptămânal, aceasta trebuie analizată prin prisma probaţiunii administrate. Declaraţia martorului A.L. susţine pretenţiile reclamantului, însă aceasta nu se bazează pe observaţiile martorului, ci pe relatările făcute martorului chiar de către reclamant, astfel încât nu are o forţă de convingere superioară celorlalte probe. Apoi, din convorbirea înregistrată de reclamant, reiese că pentru situaţiile în care presta activitate în timpul zilelor de repaus săptămânal, se bucura de acordarea acestuia în alte zile, martora C. arătând în această convorbire că erau rare situaţiile de solicitare în afara programului de lucru: „dar nu zilnic, pentru că tu vezi bine, e foarte relativ. Ce faci tu astăzi, ce faci mâine, ce faci în zilele din cursul săptămânii? tu vezi, că îi cu hei rup-ul.”
În plus, raporturile contractuale dintre părţi trebuie privite în ansamblul lor, în condiţiile în care chiar reclamantul arată că distanţa dintre localitatea sa de domiciliu şi cea unde trebuia să lucreze nu îi permitea să facă naveta, astfel încât se bucura de cazare şi masă gratuite din partea angajatorului, beneficii care nu erau trecute în contractul individual de muncă. Prin urmare, raporturile dintre părţi aveau şi o extensie necontractuală, o înţelegere implicită că pentru aceste facilităţi oferite salariatului, acesta să accepte un program flexibil, adaptat specificului muncii. De altfel, incompatibilitatea dintre un program rigid şi situaţia de fapt este subliniată de aceeaşi martoră, care îi arată că în situaţia în care stă la pensiune, este de aşteptat să servească clienţii şi în afara programului de 8 ore de la 10 la 10, implicând o anume lejeritate şi din partea angajatului, iar nu doar o încărcare a angajatorului cu obligaţii în plus faţă de cele contractuale.
Cât priveşte depoziţiile martorilor propuşi de pârâtă, angajaţi ai acesteia, recurentul solicită înlăturarea acestora ca fiind părtinitoare. Or, teza probatorie în cauză a constituit-o dovedirea prestării de activitate suplimentară şi în zilele de repaus săptămânal, astfel încât, angajatorul afirmând că nu s-au prestat astfel de activităţi fără a fi compensate cu timp liber, respectiv fără a se respecta dreptul la repaus săptămânal conform dispoziţiilor legale, revenea reclamantului să dovedească faptul pozitiv al prestării unei atari activităţi. Or, chiar făcând abstracţie de aceste depoziţii de martori, se constată că reclamantul nu a dovedit acest fapt pozitiv, astfel încât sentinţa este temeinică şi legală.
În baza art. 274 C.proc.civ., urmează a se dispune obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată aferente judecăţii în recurs, în favoarea intimatei, reprezentând onorariu avocaţial parţial. Curtea a redus acest onorariu având în vedere valoarea scăzută a pricinii, în temeiul art. 274 alin. 3 C.proc.civ.
Văzând dispoziţiile art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 8 şi 9 şi art. 304 ind. 1 C.proc.civ.
| ← Răspundere patrimonială. Facilităţi la transportul CFR după... | Decizie de concediere. Neaplicarea ordinii de prioritate prev.... → |
|---|
