Contestaţie în anulare. Neindicarea motivelor, nulitate
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, secţia I-a civilă, decizia nr. 740 din 4 aprilie 2014
Prin contestaţia în anulare înregistrată sub nr. de mai sus la data de 23 iulie 2013, contestatoarea S.C. R.I. S.R.L., în contradictoriu cu intimaţii S.C. B.P. S.A. Bucureşti, S.C. B.P. S.A. Sucursala Cluj şi Consiliul local al Municipiului Cluj-Napoca, a solicitat, în temeiul art. 318 alin. 1 C.pr.civ., anularea deciziei civile nr. 1148/R/12.03.2013, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia I Civilă, în dosarul nr. .../2008*, reluarea judecăţii de la cel mai vechi act de procedură efectuat, în vederea pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice, neviciate, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea contestaţiei, s-a arătat că prin decizia contestată s-a soluţionat recursul declarat de S.C. R.I. S.R.L., împotriva deciziei civile nr. 470/16.10.2012, pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. .../2008* şi în contradictoriu cu pârâţii Consiliul local al Municipiului Cluj - Napoca şi pe SC B.P. SA, având ca obiect partajul judiciar.
În fapt, arată contestatoarea, prin decizia civilă enunţată, reclamantei i s-a respins acţiunea ce a format obiectul dosarului nr. .../2008*, în mod neîntemeiat, nejustificat şi nelegal.
Hotărârea pronunţată este în contradicţie cu principiile şi dispoziţiile constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Aşa cum constată şi reţin cele două instanţe, Tribunalul Cluj, respectiv, Curtea de Apel Cluj, fila 2 din decizia civilă nr. 1148/R/2013 a Curţi de Apel Cluj, Secţia I Civilă, pronunţată în dosarul nr. .../2008* „calitatea contestatoarei de proprietar tabular asupra cotei de 49,56/100 parte din terenul situat în Cluj - Napoca, str. E. nr. 4, nr. top 10983/2, cu suprafaţa de 294 mp, intrată în posesia contestatoarei în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat sub nr. 5441 din 14.11.2000, autentificat de către Biroul Notarial Public L.M. (proba nr. 1), cum rezultă de altfel şi din extrasul de Carte Funciară nr. 113118 a Municipiului Cluj - Napoca, este incontestabilă."
În ce priveşte pârâta SC B.P. SA, consideră contestatoarea că instanţa în mod greşit reţine si afirmă faptul că pârâta este „proprietar" al cotei de 50,44/100 din terenul situat în Cluj-Napoca, str. E. nr. 4, nr. top 10983/2 cu suprafaţa de 294 mp.
Aşa cum rezultă din Contractul de concesiune încheiat în mai 1995, între Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, reprezentat la aceea dată de domnul primar Gheorghe Funar, şi B.P. SA, Sucursala Judeţeană Cluj, respectiv extras CF nr. 263016 a Municipiului Cluj - Napoca, aceasta din urmă are dreptul de folosinţă a imobilului, în urma concesiunii.
Doctrina juridică, împreună cu dispoziţiile legale încă de la aceea vreme (1995), stabileau faptul că „contractul de concesiune, este contractul prin care o parte - cedentul transmite altei părţi - concesionarul - spre administrare rentabilă, pe un termen determinat, în schimbul unei redevenţe, o activitate economică, un serviciu public, o subunitate productivă sau un teren proprietate de stat.
Contractul de concesiune se încheie între autoritatea cedentă şi particularul pe care l-a ales liber, cu respectarea legii.
Orice persoană fizică sau juridică română sau străină poate participa la o licitaţie de concesiune, poate obţine concesionarea unor activităţi economice, servicii publice, unităţi de producţie ale unor regii autonome si terenuri proprietate de stat în baza unui contract de concesiune.
Ca parte a acestui contract, concesionarul se obligă să administreze şi să exploateze obiectul concesiunii cu diligentă maximă pentru a conserva şi dezvolta valoarea acestuia pe toată durata contractului şi să despăgubească pe concedent pentru pagubele produse din culpa sa, în condiţiile stabilite în caietul de sarcini.
Totodată, el îşi asuma obligaţia ca la expirarea contractului de concesiune să restituie concedentului obiectul concesionat cu toate instalaţiile, dependinţele şi anexele lui gratuit şi libere de orice sarcini. Prin semnarea contractului, concesionarul confirmă că a luat act de toate condiţiile impuse de concedent prin caietul de sarcini.
Totodată concesionarul se obligă să plătească redevenţa stabilită şi să pună Ia dispoziţia organelor de control toate evidenţele şi informaţiile solicitate."
Exercitarea dreptului de concesiune este reglementată şi de a art. 872 NCC, care, în alin. 1 prevede că „concesionarul poate efectua orice acte materiale sau juridice necesare pentru a asigura exploatarea bunului. Cu toate acestea, sub sancţiunea nulităţii absolute, concesionarul nu poate înstrăina şi nici greva bunul dat în concesiune sau, după caz, bunurile destinate ori rezultate din realizarea concesiunii şi care trebuie, potrivit legii sau actului constitutiv, să, fie predate concedentului la încetarea, din orice motive, a concesiunii”.
Alin. 2 al art. 872 NCC prevede că „fructele, precum şi, în limitele prevăzute de lege şi în actul de constituire, productele bunului concesionat revin concesionarului”, în timp ce potrivit alin. 3 al art. 872 NCC, „în toate cazurile, exercitarea dreptului de concesiune este supusă controlului din partea concedentului, în condiţiile legii şi ale contractului de concesiune”.
Contestatoarea a invocat în susţinerea contestaţiei sale şi principiul „nemo plus juris ad alium transfere potest, quam ipse habet” (= Nimeni nu poate sa transfere mai multe drepturi decât are sau ceva ce nu are), arătând că nimeni nu poate fi proprietarul unui bun ce nu a avut, nu l-a deţinut legal (Consiliul Local al Municipiului Cluj -Napoca) sau a posedat cu titlu de folosinţă, în urma concesiuni (SC B.P. SA).
În consecinţă, nu se poate nicidecum afirma şi reţine faptul că SC B.P. SA este „proprietar", cum s-a reţinut şi s-a afirmat în mod greşit de către instanţă.
Prin contractul de concesiune încheiat între Consiliul Local al Municipiului Cluj - Napoca şi SC B.P. SA, acestuia din urmă i s-a concesionat suprafaţa de 57,50/294 parte, şi nu 105,36 mp, cât ocupă acesta în prezent în mod abuziv, ilegal, expropriind-o pe contestatoare în mod neîntemeiat, fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire şi cu implicaţii şi prejudicii inimaginabile şi insurmontabile în ce priveşte desfăşurarea activităţii firmei reclamante şi a obiectivelor acesteia până în prezent şi în viitor.
În motivarea contestaţiei au fost invocate şi reproduse alin. 2, 3, 4, 5, 6 ale art. 44 din Constituţia României, prevederile art. 1 din Protocolul Adiţional 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ale art. 1 alin. 5 şi ale art. 16 alin. 1 din
Constituţia României, subliniindu-se faptul că, aşa cum reţine şi reafirmă Curtea de Apel Cluj în cauza supusă judecăţii, invocând art. 728 Cod civil, „coproprietarii nu pot fi obligaţi să rămână în indiviziune, încetarea acestei modalităţi a dreptului de proprietate fiind obligatorie la cererea oricărui coproprietar" dar cu toate acestea acest fapt şi drept este îngrădit şi interzis pentru contestatoare (art. 16 alin (1) din Constituţia României).
Aşa cum reţin şi afirmă instanţele de judecată, nu numai că se poate reţine culpa şi reaua-credinţa a Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca, dar şi dezinformarea de către această instituţie a instanţei de judecată.
Prin actul de concesiune nu se transmite, nu are loc şi transferul dreptului de proprietate, iar adevăratul proprietar a rămas si este Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, si nu concesionarul SC B.P. SA, care, aşa cum prevăd dispoziţiile legale, „concesionarul nu poate înstrăina şi nici greva bunul dat în concesiune sau, după caz, bunurile destinate ori rezultate din realizarea concesiunii şi care trebuie, potrivit legii sau actului constitutiv, să fie predate concedentului la încetarea, din orice motive, a concesiunii."
Contestatoarea consideră ca nefondată şi neîntemeiată invocarea de către instanţă a lipsei calităţi procesuale a Consiliului Local al Municipiului Cluj - Napoca, atât timp cât acesta a fost şi este în continuare cel care a deţinut şi administrat terenul în numele Statului Român; cel care a încheiat contractul de concesiune cu SC B.P. SA; retrocedarea terenurilor şi imobilelor preluate în mod abuziv a fost făcut de Statul Român, iar Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca reprezintă Statul Român; Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca era cel îndrituit a se ocupa de inventarierea şi restituirea imobilelor preluate în mod abuziv de statul Român.
Potrivit art. 21. alin (1) din Legea nr. 10/2001, "Imobilele - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială Ia care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare."
Alin. (4) „în cazul imobilelor deţinute de unităţile administrativ-teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptăţită se face prin dispoziţia motivată a primarilor, respectiv a primarului general ai municipiului Bucureşti, ori, după caz, a preşedintelui consiliului judeţean."
Din dispoziţiile de mai sus rezultă cel puţin următoarele aspecte: Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca nu numai că cunoştea situaţia juridică a imobilului sau avea obligaţia legală să cunoască situaţia juridică a imobilului şi a nu întreprinde nici un fapt care să prejudicieze interesele şi drepturile adevăratului proprietar dar, în momentul restituirii terenului în cauză, „prin dispoziţia motivată a primarilor," Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca avea obligaţia de a rezilia contractul de concesiune încheiat cu SC B.P. SA, iar fructele si veniturile percepute să fie contabilizate si predate proprietarului/ proprietarilor deposedaţi, fapt ce nu s-a întâmplat în realitate; culpa premeditată, de rea credinţă în implicarea actului de justiţie şi în invocarea lipsei calităţii procesuale, car, după cum s-a afirmat mai sus, avea obligaţia nu numai de a informa nu numai petentul, dar şi onorata instanţă încă din prima fază, odată cu chemarea în instanţă şi primirea citaţiei.
Mai mult, pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca este cel care avea obligaţia de a emite „dispoziţia motivată a primarilor" de retrocedare a imobilului, fapt ce a si făcut de altfel încă înainte de declanşarea procesului ce a format obiectul prezentului dosar (înregistrată la Judecătoria Cluj Napoca la 17.01.2008), si aici se face referire la „dispoziţia motivată a primarului", emisă la data de 12.09.2007 si purtând nr. 7915.
Astfel că orice susţinere că „reclamantului S.C. R.I. S.R.L îi aparţine culpa pentru introducerea acţiunii în sistarea indiviziunii, îi revenea obligaţia de a identifica în mod corect persoana care era coproprietar asupra imobilului înainte de a formula acţiunea" (fila 6) sunt neîntemeiate şi nefundamentate.
Culpa Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca este manifestată de-a lungul procesului, acesta depunând acte şi documente din care reieşea faptul că acesta este în continuare coproprietar cu privire la teren, cum reţine, de altfel, şi instanţa precedentă (fila 7).
Conduita procesuală a pârâtului, cum remarcă şi instanţa, nu a fost una pasivă, ci una activă, constând în acte şi fapte de natură a crea falsa reprezentare a realităţii, de natură a conduce la sistarea stării de indiviziune cu un neproprietar.
Arătarea calităţii că nu ar fi proprietar, aşa cum reţine şi instanţa, şi arătată
doar la data de 12 ianuarie 2010, prin notele de şedinţă depuse la dosarul cauzei, după doi ani de zile de la data înregistrării cererii de sistare de indiviziune şi aproape trei ani de zile de la data la care pârâtul intimat a pierdut calitatea de coproprietar, prin emiterea dispoziţiei de restituire (fila 8), aşadar, nicidecum nu poate fi considerat faptul că Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca nu ar fi în culpă şi nu ar trebui ca instanţa să oblige pârâtul a răspunde pentru faptele sale şi repararea printr-o dreaptă despăgubire pentru toate prejudiciile aduse societăţii contestatoare, cât şi instanţei.
Iată de ce nu se poate invoca culpa reclamantului în introducerea în cauză a Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca şi exclusiv culpa acestuia.
Aşa cum evocă şi instanţa (fila 9), drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună - credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege.
Partea care foloseşte aceste drepturi în mod abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite" (art. 723 C. Civ.)
Aşa cum rezultă din dosarul cauzei şi din aspectele redate mai sus, se poate uşor constata culpa exclusivă a Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca în folosirea în mod abuziv a drepturilor sale, dar şi inducerea în eroare nu numai a tuturor părţilor aflate în conflict, dar şi a instanţei de judecată, drept pentru care acesta, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, ar fi trebuit să răspundă pentru pagubele pricinuite, dar şi să fie obligat la acoperirea tuturor prejudiciilor ce i s-au creat contestatoarei de către acesta, cu obligarea acestuia la daune morale şi materiale - art. 723 C. Civ. coroborat cu 6 CEDO.
În drept, contestatoarea îşi întemeiază contestaţia în anulare pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., art. 44 Constituţia României, art. 555, 563, art. 723 C. civ., art. 872 Noul Cod Civil, art. 21 din Legea nr. 10/2001, art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, 6 CEDO.
Prin întâmpinarea _formulată în cauză, intimata S.C. B.P. S.A. Bucureşti a solicitat respingerea contestaţiei in anulare ca inadmisibilă, pe motiv că dispoziţiile art. 317 şi art. 318 C.pr.civ. au câmp limitat de aplicaţie, astfel că ele trebuie să fie interpretate, în toate cazurile, în mod restrictiv, pentru a nu deschide în ultima instanţă, calea unui veritabil recurs (f. 25-26).
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, reprezentat_prin _primar, a solicitat respingerea contestaţiei in anulare, în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca nefondata, cu motivarea că nu sunt îndeplinite niciuna din condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 317 şi art. 318 C.pr.civ.
Astfel, nu sunt incidente in speţa prevederile alin. 1 si 2 din art. 317 Cod pr. Civila, acestea referindu-se la lipsa procedurii de citare a părţii pentru ziua când s-a judecat pricina, la încălcarea dispoziţiilor de ordine publica privitoare la competenta (alin. 1) sau la respingerea recursului fara ca acesta sa fi fost judecat in fond.
De asemenea, nu sunt îndeplinite nici condiţiile prevăzute de art. 318 C.pr.civ. invocat de către recurenta ca temei de drept al contestaţiei in anulare întrucât soluţia pronunţata de către instanţa prin decizia mai sus menţionata nu este rezultatul unei erori materiale sau a unei omisiuni a instanţei de recurs de a cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Practic, in cuprinsul contestaţiei in anulare se reiau motive de fond care puteau fi si au fost invocate atât in calea de atac a apelului, cat si a recursului, de care reclamanta a uzat si care au fost deja analizate de către instanţele de judecata.
Totodată, motivele de care se prevalează recurenta-reclamanta in susţinerea cererii sunt doar motive de netemeinicie, neîncadrându-se, astfel cum s-a arătat, in vreunul din articolele ce reglementează condiţiile de admisibilitate a contestaţiei in anulare.
Pe fondul cauzei, decizia contestata in prezentul dosar este temeinica si legala, urmând a fi menţinută ca atare.
Termenul de exercitare a contestaţiei în anulare.
Potrivit art. 319 alin. 2 teza I C.pr.civ., contestaţia se poate face oricând înainte de începutul executării silite, iar în timpul ei, până la împlinirea termenului stabilit la art. 401 alin. 1 lit. b sau c C.pr.civ.
Art. 319 alin. 2 teza a II-a C.pr.civ., prevede că, împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestaţia poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.
În speţă, contestaţia în anulare a fost înregistrată la Registratura instanţei la data de 23 iulie 2013, având ca obiect o decizie irevocabilă a Curţii de Apel Cluj, nesusceptibilă de a fi pusă în executare pe cale silită.
Drept urmare, termenul legal de promovare a acestei contestaţii în anulare este cel prevăzut de art. 319 alin. 2 teza a II-a C.pr.civ.
Astfel, decizia atacată prin prezenta contestaţie în anulare, cu nr. 1148/R/12.03.2013 a Curţii de Apel Cluj, este o hotărâre irevocabilă care nu este susceptibilă de a fi adusă la îndeplinire pe cale de executare silită, ceea ce înseamnă că împotriva acestei decizii se putea promova contestaţie în anulare în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre.
În dosarul Judecătoriei Cluj-Napoca nr. .../2008*, administratorul contestatoarei, T.N., a înregistrat la Registratura instanţei, la data de 02 iulie 2013, o cerere prin care a solicitat să i se elibereze o copie a deciziei civile nr. 1148/R/2013 a Curţii de Apel Cluj, cerere care a fost timbrată cu 5 lei taxa judiciară de timbru şi 0,15 lei timbru judiciar.
Pe această cerere nu există nicio menţiune olografă a administratorului contestatoarei, prin care acesta să confirme faptul că i s-a comunicat un exemplar de pe decizia nr. 1148/R/2013, deşi, potrivit uzanţelor instanţei, de regulă, copia de pe hotărârea judecătorească solicitată se eliberează în chiar ziua formulări cererii de către solicitant, acesta făcând pe cerere menţiunea olografă datată „am primit o copie, azi, data de (...)”.
Întrucât pe cererea formulată de administratorul contestatoarei nu există nicio menţiune olografă, în sensul că ar fi primit o copie de pe decizia nr. 1148/R/2013 a Curţii de Apel Cluj, Curtea, la termenul de judecată din data de 04.04.2014, a pus în discuţie administratorului contestatoarei această chestiune, respectiv, dacă i-a fost eliberată o copie de pe decizia solicitată în chiar ziua formulării cererii, adică în data de 02 iulie 2013.
Administratorul contestatoarei a învederat Curţii împrejurarea că nu i s-a comunicat o copie de pe decizia solicitată în ziua formulării cererii, ci la vreo două săptămâni după această dată, însă nu poate preciza exact data.
În raport de aceste circumstanţe, Curtea constată că prezenta contestaţie în anulare, înregistrată la data de 23 iulie 2013, a fost promovată în termenul legal prevăzut de art. 319 alin. 2 teza II C.pr.civ.
Contestaţia în anulare este nulă.
Obiectul prezentei contestaţii în anulare îl constituie decizia civilă nr. 1148/R/12.03.2013 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în dosar nr. .../2008*, decizie prin care a fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. R.I. S.R.L. Cluj-Napoca, împotriva deciziei civile nr. 470/16.10.2012 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosar nr. .../2008*, care a fost menţinută în întregime.
Contestatoarea a invocat în susţinerea contestaţiei sale dispoziţiile art. 318 alin. 1 C.pr.civ., text legal care prevede că „hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”, fără însă să precizeze în mod expres ce greşeală materială a săvârşit instanţa de recurs, şi fără să indice care anume motiv de recurs de modificare sau de casare a fost omis a fi cercetat, din greşeală, de către instanţa de recurs.
Este ştiut faptul că, potrivit reglementării Codului de procedură civilă, contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, care poate fi promovată împotriva hotărârilor irevocabile, dar numai pentru motivele strict şi limitativ prevăzute de art. 317 pct. 1 şi 2 C. proc. civ. - şi numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau a recursului -, respectiv, pentru motivele prevăzute în art. 318 C. proc. civ.
Art. 317 C. proc. civ. reglementează contestaţia în anulare de drept comun, în timp ce art. 318 C.pr.civ. constituie sediul legal al contestaţiei în anulare specială.
Contestaţia în anulare de drept comun poate fi promovată cu succes numai pentru cele două motive strict menţionate de art. 317 pct. 1 şi 2C. proc. civ., respectiv, admisibilitatea contestaţiei în anulare de drept comun este condiţionată, pe de o parte, de prezenţa unuia din cele două cazuri în care o atare contestaţie poate fi promovată - când procedura de citare a părţii pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii; când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă -, iar pe de altă parte, de împrejurarea că aceste motive să nu fi putut fi invocate pe cale apelului sau recursului, această din urmă condiţie constituind practic o aplicaţie a principiului că nu se poate folosi o cale extraordinară de atac, atunci când s-ar fi putut folosi calea de atac ordinară.
În speţă, însă, având în vedere temeiul de drept expres invocat de contestatoare în susţinerea contestaţiei sale, respectiv, art. 318 alin. 1 C.pr.civ., ne găsim în prezenţa unei contestaţii în anulare speciale, fundamentată din punct de vedere juridic pe prevederile art. 318 alin. 1 C. proc. civ.
Două ipoteze sunt, aşadar, conţinute în textul art. 318 C. proc. civ., respectiv cea prevăzută de teza I - dezlegarea dată recursului să fie rezultatul unei greşeli materiale -, şi cea reglementată de teza II - omisiunea instanţei de recurs de a se pronunţa ori de a analiza vreunul din motivele de recurs invocate.
Pentru admisibilitatea contestaţiei în anulare specială, întemeiată pe prevederile art. 318 teza I C. proc. civ., este necesar să fie întrunită o singură cerinţă, şi anume, dezlegarea dată recursului să fie într-adevăr rezultatul unei greşeli materiale propriu zise, vizând erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, de pildă, anularea recursului ca netimbrat, cu toate că la dosar se găsea chitanţa de plată a taxei de timbru, ori cu toate că respectivul recurs era scutit de plata taxei de timbru; respingerea unui recurs ca tardiv, în raport cu data înregistrării la instanţă, deşi din plicul ataşat la dosar rezulta că recursul fusese depus recomandat la oficiul poştal înăuntrul termenului de recurs, etc.
Prin urmare, textul art. 318 teza I C. proc. civ., vizează greşeli de fapt, erori materiale, involuntare, iar nu greşeli de judecată, respectiv, de apreciere a probelor, de interpretare sau aplicare a unor dispoziţii legale, sau de rezolvare a unui incident procedural.
În consecinţă, prin intermediul unei contestaţii în anulare speciale, nu pot fi invocate greşeli de judecată.
A da părţilor posibilitatea de a se plânge aceleiaşi instanţe care a dat hotărârea de modul în care a apreciat probele şi a stabilit raporturile dintre părţi, respectiv, de modul în care a aplicat ori a interpretat legea la respectiva stare de fapt, ar însemna să se deschidă dreptul părţilor de a provoca rejudecarea căii de atac, ceea ce ar echivala cu transformarea contestaţiei în anulare într-o cale ordinară de atac.
Numai o greşeală materială esenţială, propriu-zisă, care a determinat o soluţie eronată, în sensul celor mai sus exemplificate, poate fi invocată pe calea contestaţiei în anulare, această greşeală materială apreciindu-se în raport cu situaţia existentă la dosar la data pronunţării hotărârii ce se atacă.
În niciun caz însă, pe calea unei astfel de contestaţii în anulare nu pot fi invocate greşeli de judecată, după cum, nu pot fi invocate greşeli materiale din cele ce se încadrează în textul art. 281 C. proc. civ.
Aceste greşeli materiale, care ar fundamenta admisibilitatea unei contestaţii în anulare speciale, trebuie să constea în greşeli pe care instanţa de recurs le-ar comite prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care determină soluţia pronunţată, respectiv în greşeli materiale cu caracter procedural, care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate.
Contestaţia în anulare specială reglementată de art. 318 teza I C. proc. civ., urmăreşte neregularităţi evidente privind actele de procedură, iar nu neregularităţi referitoare la problemele de fond, împrejurare raportat la care, în niciun caz, prin intermediul unei contestaţii în anulare speciale nu pot fi invocate niciun fel de greşeli de judecată, de apreciere a probelor, de schimbare a stării de fapt, de interpretare a unor dispoziţii legale, ori de aplicare a uneia ori alteia dintre prevederile legale în vigoare.
În ceea ce priveşte teza II din art. 318 C.pr.civ., aceasta are în vedere ipoteza în care instanţa de recurs, respingând recursul, sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Pentru ca o contestaţie în anulare să poată fi admisă în temeiul art. 318 alin. 1 teza a II-a C.pr.civ., trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
Instanţa de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de casare.
Această omisiune să se fi produs din greşeală; cu alte cuvinte, în cazul în care instanţa de recurs a analizat, într-adevăr, doar un motiv de casare, pe care l-a găsit nefondat şi a arătat, motivându-şi soluţia, de ce nu pot fi analizate şi celelalte motive de recurs, această neanalizare a tuturor motivelor invocate de recurent nu se mai datorează unei omisiuni săvârşite din greşeală de instanţa de recurs, ci are un caracter deliberat, iar motivele pentru care instanţa de recurs a procedat în acest mod nu vor mai putea fi cenzurate pe calea contestaţiei în anulare, deoarece această cale de atac nu poate fi utilizată ca un recurs la recurs (a se vedea în acest sens, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia IV-a Civilă, Decizia nr. 3177/2000).
Această ipoteză în care se poate uza de calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, reglementată de art. 318 alin. 1 teza a II-a C.pr.civ., are, aşadar, în vedere omisiunea instanţei de recurs de a examina unul din motivele de modificare şi/sau de casare prevăzute de art. 304 C.pr.civ., iar nu omisiunea acestei instanţe de a analiza argumentele de fapt, ori argumentele de drept, invocate de parte; aceste argumente trebuie să fi subsumate motivului de modificare/casare pe care se sprijină, oricât de larg ar fi fost dezbătute de recurent în dezvoltarea motivelor de recurs.
Cu alte cuvinte, instanţa de recurs nu este obligată să răspundă la argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unui motiv de modificare/casare, ci este îndreptăţită să grupeze aceste argumente, de fapt şi/sau de drept, pentru a răspunde la motivul de casare, în dezvoltarea căruia au fost invocate aceste argumente, printr-un considerent comun. Practic, se sancţionează omisiunea cercetării unui motiv de recurs, iar nu a unor argumente invocate de recurent în dezvoltarea motivelor de recurs (a se vedea în acest sens, Curtea de Apel Craiova,, Secţia Civilă, Decizia nr. 66/2000; Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr. 84/1970, în C.D. 1970, pag. 258; Tribunalul Suprem, Secţia Civilă, Decizia nr. 1271/1987, în R.R.D. nr. 6/1988, pag. 56).
În plus, motivele de modificare/casare pentru neexaminarea cărora se justifică introducerea unei contestaţii în anulare, sunt numai cele invocate de parte, în termenul prevăzut de lege pentru motivarea recursului, iar nu şi motivele formulate tardiv sau acelea pe care instanţa ar fi putut să le ridice din oficiu ( a se vedea în acest sens, Tribunalul Suprem, Secţia Civilă, Decizia nr. 1397/1978, în I.G. Mihuţă, Repertoriul III , pag. 314, nr. 188; Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a Civilă, Decizia nr. 1955/2000).
În sfârşit, omisiunea cercetării unuia din motivele de modificare/casare poate fi invocată pe calea contestaţiei în anulare speciale, în condiţiile art. 318 alin. 1 teza II
C.pr.civ., doar în ipoteza admiterii recursului numai în parte, nu şi atunci când recursul a fost admis în totalitate (C.S.J., Secţia Comercială, Decizia nr. 1799/1999, în
B.J. - Bază de date).
Nu se poate face contestaţie în anulare, aşadar, pentru omisiunea examinării unui motiv de recurs, dacă recursul a fost admis integral (Tribunalul Suprem, Complet de 7 Judecători, Decizia nr. 16/1980, în R.R.D. nr. 10/1980, pag. 64).
Este adevărat că instanţa de recurs nu este obligată să răspundă la fiecare argument al părţilor, dar nici nu este suficient să se limiteze la a expune, cu valoare de principiu, care sunt considerentele pentru care motivele de recurs au fost respinse.
Nu poate fi reţinută incidenţa art. 318 alin. 1 teza II C.pr.civ. în ipoteza în care, într-adevăr, instanţa de recurs a analizat un singur motiv de casare, dar care, odată discutat şi rezolvat, a făcut inutilă cercetarea celorlalte motive, întrucât acestea din urmă erau, prin natura lor, subsumate motivului de modificare/casare care a fost analizat şi pe care doar îl sprijineau.
Concluzionând, pentru admisibilitatea contestaţiei în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 318 alin. 1 teza II C.pr.civ. este necesar ca instanţa de recurs, respingând recursul, sau admiţându-l numai în parte, să fi omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare, motive independente unul de celălalt, şi care, dat fiind caracterul lor independent, impuneau o analiză distinctă şi separată, a fiecărui motiv de recurs de către instanţa de recurs.
În speţă, contestatoarea nu a indicat ce anume greşeală materială ar fi fost săvârşită de instanţa de recurs şi nu a arătat care anume motiv de recurs de casare ori de modificare a omis a fi analizat de către instanţa de recurs, toate aşa-zisele motive expuse în motivarea contestaţie în anulare reprezentând practic motive de recurs ce se circumscriu fondului cauzei şi care se subsumează unui „recurs la recurs”.
Este ştiut faptul că, potrivit actualei reglementări a Codului de procedură civilă, contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, comună şi nesuspensivă de executare, care se poate exercita numai împotriva hotărârilor irevocabile, în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege, fiind reglementată de dispoziţiile expres prevăzute de art. 317 - art. 321 C.pr.civ cuprinse în Titlul V intitulat „Căile extraordinare de atac”, capitolul I1.
Fiind o cale extraordinară de retractare a hotărârilor judecătoreşti, contestaţia în anulare este de competenţa instanţei a cărei hotărâre se atacă, indiferent de motivul care se invocă, astfel încât Curtea de Apel Cluj este competentă să soluţioneze prezenta contestaţie care, potrivit art. 320 alin. 1 C.pr.civ., se judecă de urgenţă şi cu precădere.
Spre deosebire de apel şi recurs, a căror motivare este legată de cunoaşterea conţinutului hotărârii atacate prin aceste căi de atac, contestaţia în anulare, în principiu, poate fi exercitată chiar mai înainte de redactarea hotărârii a cărei anulare se solicită.
Întrucât dispoziţiile legale în materie nu cuprind norme derogatorii de la cele de drept comun, urmează ca, în ceea ce priveşte cuprinsul cererii de contestaţie în anulare, să fie pe deplin aplicabile dispoziţiile de drept comun ale art. 82 şi art. 112
C.pr.civ., arătându-se însă, numele şi domiciliul contestatorului, precum şi numele şi domiciliul intimatului, hotărârea care se atacă şi totodată, temeiurile contestaţiei, motivele acesteia în fapt şi în drept.
Cu alte cuvinte, din coroborarea art. 82 şi a art. 112 C.pr.civ. - prevederile acestuia din urmă, referitoare la cuprinsul cererii de chemare în judecată, aplicându-se mutatis mutandis, prin analogie şi contestaţiei în anulare -, partea va trebui să îşi motiveze contestaţia în termenul legal de exercitare a acesteia, arătând toate împrejurările de fapt şi dispoziţiile legale pe care se sprijină în cererea sa şi care justifică cercetarea şi admiterea căii extraordinare de atac.
„Motivele” reprezintă de fapt „cauza” contestaţiei în anulare, adică temeiul ei
juridic.
Cauza contestaţiei în anulare este nelegalitatea hotărârii, constând în vreuna dintre deficienţele arătate expres şi limitativ de art. 317 şi de art. 318 C.pr.civ.
Art. 133 alin. 1 C.pr.civ. prevede că „cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura, va fi declarată nulă”.
Deşi, în principiu, elementele cererii de chemare în judecată reglementate de art. 82 şi art. 112 C.pr.civ., sunt prevăzute în interesul pârâtului, în cauză al intimatului, totuşi elementul esenţial referitor la obiectul cererii depăşeşte interesul privat al intimatului, pentru că nu este permis ca instanţa de judecată să fie sesizată cu cereri pe care, în lipsa elementelor esenţiale, să nu le poată rezolva, dar pe care trebuie să le păstreze pe rol, astfel încât, nulitatea cererii neregulat făcute poate fi invocată şi din oficiu.
De altfel, termenii utilizaţi de art. 133 alin. 1 C.pr.civ. - „ ... va fi declarată nulă” - justifică aprecierea caracterului imperativ al acestei norme.
Prin urmare, făcând aplicarea art. 133 alin.1 C.pr.civ., Curtea constată că în înţelesul acestui text legal, cel ce formulează cererea de contestaţie în anulare trebuie să indice şi motivul sau motivele concrete ale acesteia în termenul legal de exercitare a acesteia, nu numai prin simpla indicare a unui temei legal pe care s-ar întemeia contestaţia în anulare, dar şi prin dezvoltarea concretă a motivelor pe care se fundamentează respectiva contestaţie în anulare.
În speţă, obiectul generic al cererii îl reprezintă contestaţia în anulare împotriva deciziei din recurs mai sus arătate, însă, Curtea constată că obiectul doar atunci se poate socoti ca fiind indicat în conformitate cu prevederile legale menţionate anterior, în condiţiile în care poate fi determinat cu suficientă claritate şi precizie.
Indicarea în mod generic a dispoziţiilor art. 318 alin. 1 C.pr.civ., fără a indica expres şi concret motivele contestaţiei în anulare - fără precizarea în concret, în mod expres, a greşeli materiale pretins săvârşită de instanţa de recurs, şi fără indicarea exactă a motivul de recurs de modificare ori de casare pe care instanţa de recurs a omis să îl cerceteze -, nu este de natură a duce la concluzia că exigenţele art. 133 alin. 1 C.pr.civ. au fost pe deplin respectate, astfel încât, în privinţa unei asemenea cereri de contestaţie în anulare, ar fi incidentă excepţia nulităţii întemeiată pe dispoziţiile art. 133 alin. 1 C.pr.civ.
Aşa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse, Curtea constată că cererea de contestaţie în anulare formulată la data de 23 iulie 2013 este afectată de sancţiunea nulităţii întemeiată pe dispoziţiile art. 133 alin. 1, rap. la art. 82 şi art. 112
C.pr.civ.
Drept urmare, Curtea va constata nulă prezenta contestaţie în anulare.
Intimaţii nu au solicitat cheltuieli de judecată.
| ← Minor. Plasament în regim de urgenţă. Condiţii. Admitere | Probe. Martor în gradul V de rudenie cu o parte din proces.... → |
|---|
