Competenţă. Cerere de încuviinţare a executării silite. Competenţa judecătoriei
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, sentinţa nr. 10/F din 22 ianuarie 2015
Prin sentinţa civilă nr. 7758/2014 pronunţată de Judecătoria Bistriţa la data de 15 octombrie 2014 în dosarul nr. ... s-a admis excepţia necompetenţei materiale de soluţionare a cererii de încuviinţare a executării silite, invocată de instanţă din oficiu şi în consecinţă s-a dispus declinarea în favoarea Tribunalului Bistriţa-Năsăud a competenţei de soluţionare a cererii de încuviinţare a executării silite formulată de Biroul executorului judecătoresc S.V..
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond, în baza probatoriului administrat, a reţinut faptul că potrivit deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 348/2014 pronunţată la data de 17 iunie 2014, dispoziţiile articolului 650 alineatul (1) din codul de procedură civilă au fost declarate neconstituţionale, decizie ce a intrat în vigoare pe data de 16 iulie 2014, când a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 529, fiind obligatorie de la acea dată. Mai exact, această decizie se referă la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 650 alin. (1) şi art. 713 alin. (1) din Codul de procedură civilă, act normativ care se aplică de la 15 februarie 2013.
Art. 650 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care a fost declarat neconstituţional, prevedea că “instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel“, dispoziţie legală ce reprezenta o excepţie de la regula generală. Art. 650 alin. 2 din Codul de procedură civilă prevede că „instanţa de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe sau organe”.
Astfel, având în vedere decizia amintită, prin care a fost declarat neconstituţional aliniatul 1 al art. 650 din Codul de procedură civilă, de la data de 16.07.2014, aplicabile în cazul cererilor de încuviinţare a executării silite, şi luând în considerare că pe durata de 45 de zile de la publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept, precum şi faptul că, în prezent, legea nu mai prevede în mod expres care este instanţa de executare, devin aplicabile dispoziţiile de drept comun în materie de competenţă, respectiv prevederile art. 95 Cod de procedură civilă, ce instituie regula că tribunalele „judecă în primă instanţa toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe”. Faptul că art. 665 alin. 2 Cod de procedură civilă prevede că cererea de încuviinţare a executării silite se înregistrează la judecătorie, nu poate duce la concluzia că această instanţă este competentă să judece cererea în lipsa unei prevederi exprese în acest sens. De altfel, nu toate cererile care se înregistrează la judecătorie trebuie să fie
judecate de această instanţă (de exemplu cererea de apel sau de recurs se înregistrează la judecătorie şi este trimisă instanţei competente spre soluţionare).
Ori, conform art. 126 alin. 2 din Constituţia României „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”, nefiind permis judecătorului să stabilească competenţa prin analogie, prin raportate la situaţii asemănătore şi la uzanţe.
Este adevărat că în considerentele deciziei Curţii Constituţionale au fost criticate criteriile de stabilire a competenţei teritoriale, însă prin dispozitiv s-a reţinut neconstituţionalitatea întregului alin. 1 a art. 650 Cod de procedură civilă - drept urmare în prezent nu este în vigoare un text legal care să definească instanţa de executare şi care să stabilească reguli speciale de competenţă în materia executării silite, singurele criterii de stabilire a competenţei rămânând cele de drept comun.
În drept s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 129 alin. 2 pct. 2 Cod de procedură civilă, art. 126 alin. 2 din Constituţia României, decizia Curţii Constituţionale nr. 348/2014.
Prin sentinţa civilă nr. 2110/F din 10 decembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud în dosarul nr. ... s-a admis excepţia necompetenţei materiale de soluţionare a cauzei.
S-a declinat competenţa de soluţionare a cererii de încuviinţare a executării silite formulată de Biroul executorului judecătoresc S.V. în favoarea Judecătoriei Bistriţa.
S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a înaintat dosarul secţiei I civile a Curţii de Apel Cluj în vederea soluţionării conflictului.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că într-adevăr prin decizia nr. 348/2014 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 650 alin. 1 C.proc.civ., potrivit cărora „instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel”, au fost declarate ca fiind neconstituţionale.
Însă, pentru stabilirea instanţei competente să soluţioneze cererea de încuviinţare a executării silite, trebuie avute în vedere prevederile art. 665 alin. 2 C.proc.civ., care reglementează procedura încuviinţării executării silite, potrivit cărora „cererea de încuviinţare a executării silite se soluţionează de instanţă în termen de maximum 7 zile de la înregistrarea acesteia la judecătorie (...)”, context în care se constată că, în mod expres, competenţa materială de soluţionare a cererilor de încuviinţare a executării silite este conferită judecătoriilor.
Prin urmare, chiar şi în condiţiile în care s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 650 alin. 1 C. proc. civ. care defineau instanţa de executare, cererea de încuviinţare a executării silite se impune a fi soluţionată de judecătorie, conform art. 94 alin. 4 C.proc.civ., cauza fiind dată în mod expres prin lege în competenţa judecătoriei, nefiind incidente dispoziţiile art. 95 alin. 1 C.proc.civ., care instituie competenţa de drept comun a tribunalelor.
Tribunalul nu poate împărtăşi opinia judecătoriei, conform căreia dispoziţiile art. 665 C.proc.civ. nu pot fi aplicate pentru determinarea instanţei competente, deoarece competenţa se stabileşte numai prin lege, pe de o parte, iar pe de altă parte, nu toate cererile care se înregistrează la judecătorie trebuie să fie judecate de această instanţă (de exemplu cererea de apel sau de recurs se înregistrează la judecătorie şi este trimisă instanţei competente spre soluţionare).
Este de observat în acest sens că urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 650 C.proc.civ. s-a creat o lipsă de corelaţie între normele de drept comun în materia competenţei şi prevederile art. 665 alin. 1 şi 2 C.proc.civ. ce reglementează procedura de soluţionare a cererii de încuviinţare a executării silite.
Însă, aceasta nu înseamnă că prin declararea neconstituţionalităţii normei instanţa care încuviinţează cererea de executare silită ar fi tribunalul, ca instanţă cu plenitudine de jurisdicţie ori de câte ori prin lege nu se prevede altfel.
În opinia tribunalului, dispoziţiile art. 655 C.proc.civ. trebuie aplicate şi considerate ca incidente în materia competenţei judecătoriei.
Conform alin. 1 a acestei norme executorul judecătoresc are la dispoziţie un termen maxim de 3 zile de la înregistrarea cererii de executare pentru a solicita instanţei de executare încuviinţarea executării silite.
Primind o asemenea cerere instanţa de executare are la dispoziţie un termen de maxim 7 zile de la înregistrarea la judecătorie pentru a o soluţiona.
Este adevărat că alin. 2 al normei face trimitere doar la înregistrarea cererii la judecătorie.
Însă, în ipoteza în care nici art. 665 C.proc.civ. şi nici o altă reglementare generală sau specială nu prevede înaintarea dosarului instanţei considerată de executare (aşa cum se instituie în cazul căii de atac înregistrate la judecătorie) trebuie considerat că instanţa la care se înregistrează cererea de încuviinţare a executării silite are competenţa judecării acesteia. Cum înregistrarea se face la judecătorie rezultând, în lipsa unei dispoziţii de trimitere a cauzei instanţei de executare, că aceasta este fără îndoială judecătoria, instanţă care primeşte cererea de încuviinţare a executării silite.
Faptul că judecătoria este competentă material să soluţioneze cererea de încuviinţare a executării silite rezultând şi din considerentele deciziei nr. 348/2014 a Curţii Constituţionale, neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 650 din Codul de procedură civilă fiind examinată doar sub aspectul competenţei teritoriale a judecătoriei şi nu sub aspectul competenţei materiale a acestei instanţei, în paragraful 20 al deciziei arătându-se expres de către curte că revine legiuitorului sarcina ca pe viitor să reglementeze expres instanţa de executare competentă...., precum judecătoria în circumscripţia căreia se află imobilul, domiciliul sau sediul debitorului sau locul unde urmează să se facă executarea.
În domeniul executării silite legiuitorul a instituit principiul unicităţii instanţei de executare, stabilind competenţa materială a judecătoriei, excepţiile fiind strict şi limitativ prevăzute.
Prin urmare, în baza considerentelor relevate, ţinând seama de prevederile art. 665 alin. 2 C.proc.civ., ce reglementează expres competenţa materială a judecătoriei în înregistrarea cererii de încuviinţare a executării silite fără a reglementa o altă instanţă care să soluţioneze cererea, ceea ce duce la concluzia că judecata se realizează de instanţa care primeşte cererea, astfel că nu se poate pune problema stabilirii instanţei competente în lipsa vreunui text de lege, respectiv a aplicării art. 95 pct. 1 C.proc.civ., ce reglementează plenitudinea de competenţă a tribunalului, tribunalul în baza dispoziţiilor art. 132 C.proc.civ. a admis excepţia de necompetenţă materială invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de încuviinţare a executării silite în favoarea Judecătoriei Bistriţa.
Întrucât judecătoria şi-a declinat competenţa în baza art. 133 pct. 2 C.proc.civ. tribunalul a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi în temeiul art. 134 şi art. 135 din acelaşi cod a înaintat dosarul secţiei I civile a Curţii de Apel Cluj în vederea soluţionării conflictului.
Cu privire la acest conflict negativ de competenţă, Curtea are în vedere următoarele:
Prin prezentul demers judiciar Biroul executorului judecătoresc S.V. a solicitat încuviinţarea executării silite.
Judecătoria Bistriţa investită cu soluţionarea acestei cereri, a procedat la verificarea competenţei sale materiale, ocazie cu care a statuat în mod greşit că nu este competentă material să soluţioneze această cerere.
Este real că dispoziţiile art. 650 alin. 1 C.proc.civ. potrivit cărora: „instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel”, au fost declarate ca fiind neconstituţionale prin Decizia nr. 348/2014 a Curţii Constituţionale. Însă această decizie este obligatorie atât prin dispozitiv, cât şi prin considerente, urmând a fi interpretată şi aplicată în acest sens.
Or, din considerentele deciziei se arată că : „Reţinând criticile formulate în cauză, potrivit cărora dispoziţiile legale criticate stabilesc un criteriu subiectiv atunci când se decide cu privire la competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti să soluţioneze contestaţiile la executare în materie civilă, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 650 alin (1) din Codul de procedură civilă.”
Ca atare, este evident că norma respectivă a fost supusă controlului de constituţionalitate doar prin prisma competenţei teritoriale, nu şi a celei materiale, Curtea Constituţională exercitându-şi controlul în aceste limite.
Pe de altă parte, se impun a fi avute în vedere prevederile art. 665 alin. 2 C.proc.civ., care reglementează procedura încuviinţării executării silite, potrivit cărora „cererea de încuviinţare a executării silite se soluţionează de instanţă în termen de maximum 7 zile de la înregistrarea acesteia la judecătorie (...)”, text ce aduce un argument în plus conferirii competenţa materială de soluţionare a cererilor de încuviinţare a executării silite judecătoriilor.
Drept urmare, chiar şi în condiţiile în care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 650 alin. 1 C.proc.civ. care defineau instanţa de executare, Curtea reţine că cererea de încuviinţare a executării silite se impune a fi soluţionată conform art. 94 alin. 4 C.proc.civ. de către judecătorie, prezenta cauză fiind dată în mod expres prin lege în competenţa judecătoriei, astfel încât nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 95 alin. 1 C.proc.civ. care instituie competenţa de drept comun a tribunalelor.
Faţă de cele ce preced, văzând totodată şi prevederile art. 135 alin. 1 şi 4 C.proc.civ., se va stabili competenţa de soluţionare a cererii de încuviinţare a executării silite în favoarea Judecătoriei Bistriţa.
Conflict negativ de competenţă. Anularea certificatului de încadrare în grad de handicap a minorului, emis de Comisia Judeţeană pentru Protecţia Copilului. Competenţa
Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, sentinţa nr. 11/F din 22 ianuarie 2015
Prin sentinţa civilă nr. 778 din 9 septembrie 2014, pronunţată de Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal al Tribunalului Bistriţa-Năsăud, s-a admis excepţia de necompetenţă materială invocată din oficiu şi s-a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulată de reclamanta S.R.A., în contradictoriu cu pârâta Comisia pentru Protecţia Copilului Bistriţa-Năsăud, în favoarea Tribunalului Bistriţa-Năsăud, Secţia a I-a civilă.
În susţinerea soluţiei de admitere a excepţiei de necompetenţă materială, instanţa de contencios administrativ a reţinut următoarele:
Obiectul prezentei acţiuni este anularea certificatului nr.R2/140 din 5.03.2014 privind neîncadrarea în grad de handicap a minorei T.B., născută la data de 3.06.2010, emis de Comisia pentru Protecţia Copilului Bistriţa-Năsăud, în temeiul Legii nr.272/2004, HG nr. 1437/2004 şi în conformitate cu Hotărârea nr. R2/140 din 5.03.2014 a aceleaşi comisii - file 32-33 dosar.
Potrivit disp. art. 2 alin.1 lit. a din H.G. nr.1473/2004 privind organizarea şi metodologia de funcţionare a Comisiei pentru protecţia copilului, una dintre atribuţiile principale ale comisiei este aceea de a stabili încadrarea copiilor cu dizabilităţi într-un grad de handicap şi după caz, orientarea şcolară a acestora, în exercitarea atribuţiilor ce îi revin, comisia emiţând hotărâri executorii(art.3 alin. 1, 2 şi art.10 din H.G. 1437/2004).
La art.10 alin. 3 se prevede că hotărârile comisiei pot fi atacate la tribunalul de la domiciliul copilului, cauzele supuse judecării fiind soluţionate potrivit regulilor speciale de procedură prevăzute de Legea nr. 272/2004.
Pe de altă parte, Legea nr.272/2004, republicată prevede la art.133 alin.1: „cauzele prevăzute de prezenta lege privind stabilirea măsurilor de protecţie specială sunt de competenţa tribunalului de la domiciliul copilului”, art. 134 şi urm. stabilind dispoziţii speciale de procedură (termene, citare, participare procuror, etc.).
Se impune a se sublinia că Legea nr.272/2004 nu face trimitere la instanţa de contencios administrativ, ca şi în cazul disp. art.90 ind. 2 alin. 4 din Legea nr. 448/2006 republicată, privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap (deciziile emise de Comisia superioară, pot fi atacate la secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, potrivit legii contenciosului administrativ nr. 554/2004), astfel că cererea de anulare a hotărârii comisiei pentru protecţia copilului, privind încadrarea în grad de handicap este de competenţa materială în primă instanţă a tribunalului - secţia civilă, tocmai datorită cadrului juridic diferit privind încadrarea în grad de handicap a minorilor de cel al adulţilor.
În acest context, se impune a se releva că, potrivit dispoziţiilor cuprinse în Capitolul VI din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, încadrarea în grad şi tip de handicap a copiilor cu handicap se face de comisia pentru protecţia copilului (art. 85 alin. 2), iar încadrarea în grad şi tip de handicap a adulţilor cu handicap se face de comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap, denumită în continuare comisie de evaluare (art. 85 alin. 3).
Legea nr.448/2006 se preocupă în mod special de procedura de încadrare în grad de handicap a adulţilor prevăzând, între altele, regimul comisiei de evaluare şi atribuţiile acesteia, regimul certificatului de încadrare în grad şi tip de handicap, regimul comisiei superioare, atribuţiile acesteia, procedura prealabilă de contestare pe cale administrativă a certificatului de încadrare în grad şi tip de handicap a adulţilor cu handicap emis de comisia de evaluare, regimul deciziilor emise de comisia superioară, acestea din urmă putând fi atacate, conform art. 902 alin. 4 din Legea nr. 448/2006, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
În schimb, regimul juridic al comisiei pentru protecţia copilului este stabilit de Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
Astfel, conform art.115 din Legea nr.272/2004, în subordinea consiliului judeţean şi, respectiv, a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, funcţionează comisia pentru protecţia copilului, ca organ de specialitate al acestora, fără personalitate juridică, având următoarele atribuţii principale: a) stabilirea încadrării în grad de handicap şi orientarea şcolară a copilului; b) pronunţarea, în condiţiile prezentei legi, cu privire la propunerile referitoare la stabilirea unei măsuri de protecţie specială a copilului; c) soluţionarea cererilor privind eliberarea atestatului de asistent maternal; d) alte atribuţii prevăzute de lege.
Textul legal precizat menţionează în alineatul al doilea că organizarea şi metodologia de funcţionare a comisiei pentru protecţia copilului se reglementează prin hotărâre a Guvernului, context în care s-a adoptat HG nr.1437/2004 privind organizarea şi metodologia de funcţionare a comisiei pentru protecţia copilului.
Or, este evident că, voinţa legiuitorului este aceea de a supune toate cauzele litigioase privind hotărârile adoptate de comisie unei proceduri unice prevăzute de Legea nr. 272/2004, fiind de competenţa tribunalului de la domiciliul copilului - art.133 alin.1, hotărârile comisiei nefiind limitate doar la stabilirea măsurilor de protecţie specială, precum plasamentul, plasamentul în regim de urgenţă şi supravegherea specializată( art.59 din Legea nr. 272/2004).
Legea mai sus menţionată nu face, sub aspectul stabilirii competenţei, nicio diferenţiere cu privire la specializarea instanţei, aşa cum o face Legea nr. 448/2006 în materie încadrării în
grad şi tip de handicap a adulţilor, iar o analogie de tratament cu situaţia adultului nu este permisă.
Daca legiuitorul ar fi urmărit să stabilească o competenţă specială în materia contenciosului administrativ pentru un atare litigiu ar fi trebuit să o prevadă printr-o norma specială, aşa cum a fost stabilită în materia procedurii de încadrare în grad de handicap a adulţilor.
Este real ca hotărârea comisiei pentru protecţia copilului are natura juridică a unui act administrativ unilateral cu caracter individual, dar competenţa de soluţionare a litigiului legat de contestarea legalităţii unui atare act poate fi deferită şi altei instanţe decât cea de contencios administrativ, conform art.5 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, fiind indiscutabil că Legea nr. 272/2004 instituie o procedură judiciară specială şi unitară de contestare a legalităţii hotărârilor comisiei de protecţia copilului, derogatorie de la dreptul comun şi implicit derogatorie de la dispoziţiile procedurale consacrate de Legea contenciosului administrativ nr.554/2004 (a se vedea în acest sens Cap. X din Legea nr. 272/2004, reguli de procedură care nu sunt compatibile cu contenciosul administrativ).
Pentru argumentele expuse, instanţa a constatat că nu este competentă material în soluţionarea prezentei cauze, ci Secţia a I - a civilă a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, completele specializate în litigii minori, astfel că, ţinând cont de dispoziţiile art.36 alin.3 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu modificările şi completările ulterioare, prevederile art.132 şi art.136 alin.1 din Noul Cod de procedură civilă care arată expres că dispoziţiile secţiunii privitoare la excepţia de necompetenţă se aplică prin asemănare şi în cazul secţiilor specializate ale aceleaşi instanţe judecătoreşti, tribunalul va admite excepţia de necompetenţă materială a Secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ fiscal a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, cu consecinţa declinării competenţei de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanta S.R.A. în contradictoriu cu pârâta Comisia pentru Protecţia Copilului Bistriţa-Năsăud, în favoarea Tribunalului Bistriţa-Năsăud, Secţia a I-a civilă.
Prin sentinţa civilă nr. 135 din 18 decembrie 2014 pronunţată de tribunalul Bistriţa-Năsăud în dosarul nr. ...* s-a admis excepţia necompetenţei materiale a secţiei I civilă a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, invocată din oficiu, şi în consecinţă s-a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta S.R.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Judeţean Bistriţa-Năsăud, Comisia pentru protecţia copilului Bistriţa-Năsăud în favoarea secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bistriţa-Năsăud.
S-a constat ivit conflictul negativ de competenţă şi în temeiul art. 134 din Codul de procedură civilă s-a dispus înaintarea dosarului la Curtea de Apel Cluj în vederea soluţionării conflictului.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a reţinut că prevederile art. 133 alin.1 din Capitolul X, Reguli speciale de procedură al Legii nr. 272/2004, republicată, instituie a regulă de competenţă specială în favoarea completului anume constituit al tribunalului de la domiciliul minorului pentru soluţionarea cauzelor prevăzute de această lege privind stabilirea măsurilor de protecţie specială.
Acelaşi act normativ în art. 54 defineşte protecţia specială a copilului ca fiind ansamblul măsurilor, prestaţiilor şi serviciilor destinate îngrijirii şi dezvoltării copilului lipsit temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi, sau a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora, iar în art.59 se stabilesc măsurile de protecţie specială ca fiind plasamentul, plasamentul în regim de urgenţă şi supravegherea specializată.
Fiind vorba de un domeniu special, derogator de la regimul de drept comun, normele instituite, inclusiv cea privind competenţa, sunt de strictă interpretare şi aplicare.
Prin urmare, cererea prin care reclamanta, reprezentant legal al minorului S.E.R., a solicitat anularea certificatului de handicap nr. R2/140 din 05.03.2014 prin care copilul a fost
încadrat în grad de handicap mediu, nu vizează vreo măsură de protecţie specială a acestui copil, care nu este lipsit de ocrotire părintească.
Legea nr.272/2004 cuprinde o reglementare largă a protecţiei şi promovării drepturilor copilului în general, sens în care face trimitere la mai multe tipuri de acţiuni judecătoreşti, cum ar fi de exemplu cele prevăzute la art.17 alin.4, art.19 alin.2, art. 21 alin.1, art. 36 alin.8. Niciuna din aceste cereri nu sunt de competenţa instanţei prevăzute de art. 133 alin.1, ci a celei de drept comun. Prin urmare, nu se poate susţine întemeiat că norma de competenţă se referă la toate acţiunile şi cererile cuprinse în Legea 272/2004, republicată.
Pe de altă parte, şi trimiterea la procedura specială din Legea 272/2004, cuprinsă în art. 10 alin.3 din HG nr. 1437/2004 are în vedere măsurile de protecţie specială, raportat la amplasarea acestei norme în continuarea celei de la art. 9 care vizează soluţiile pronunţate de Comisia pentru Protecţia Copilului în cazurile privitoare la copiii care necesită o măsură de protecţie specială. Art. 12 şi următoarele din HG nr. 1437/2004 au în vedere şi alte proceduri privind copilul ce se derulează în faţa comisiei, însă pentru acestea nu mai face trimitere la regulile speciale de procedură de la Capitolul X al legii. Mai mult decât atât, în art. 16 se instituie o procedură proprie în privinţa copiilor cu dizabilităţi care necesită încadrarea într-un grad de handicap, specificându-se, printre altele, contrar regulilor de la măsurile de protecţiei specială, că în acest caz audierea copilului are loc numai la solicitarea expresă a Comisiei, fiind evident că regulile speciale de procedură, inclusiv obligaţia ascultării copilului ce a împlinit 10 ani prevăzută de art. 9 alin.3 din aceeaşi hotărâre, se aplică doar în ceea ce priveşte măsurile speciale de protecţie.
Din interpretarea logică şi sistematică a textelor mai sus evocate, a rezultat că în mod cert, hotărârile comisiei pentru protecţia copilului, autoritate publică, altele decât cele privind măsurile de protecţie specială a copilului, pot fi atacate în condiţiile dreptului comun, reprezentat în materie de Legea 554/ 2004 republicată.
Aşa fiind, competenţa de soluţionare a pricinii de faţă aparţine completului de contencios administrativ din cadrul secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal al Tribunalului Bistriţa-Năsăud, sens în care s-a admis excepţia invocată din oficiu, cu aplicarea art. 129 alin. 2 pct. 2, 130 alin. 2, art. 133 pct. 2, art. 134 şi art. 135 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
Analizând conflictul negativ de competenţă ivit, Curtea reţine următoarele:
În analiza prezentului conflict de competenţă, Curtea va porni de la regula unanim admisă potrivit căruia competenţa materială de soluţionare a acţiunilor în justiţie este stabilită de legiuitor prin norme exprese, de la care nu se poate deroga. Cu alte cuvinte, atât regulile generale, cât şi excepţiile de la acestea sunt cele stabilite de legiuitor, nefiind admis a se adăuga, pe cale de interpretare, la acestea.
Ca atare, trebuie stabilit întâi care este regula aplicabilă în speţă şi dacă, prin norme speciale, s-a stabilit în mod expres şi neechivoc vreo excepţie de la aceasta.
Competenţa instanţei de judecată este dată de obiectul cererii de chemare în judecată, în speţă de natura actului juridic dedus judecăţii. Aşa fiind, curtea reţine că instanţele au fost sesizate cu o cerere având ca obiect contestarea certificatului de handicap nr. r/140 din 05.03.2014 referitor la copilul S.T.B., emis de pârâta COMISIA PENTRU PROTECŢIA COPILULUI BISTRIŢA-NĂSĂUD. Natura juridică a acestui act este aceea a unui act administrativ unilateral cu caracter individual, calificare de altfel agreată de ambele instanţe.
Pornind de la aceasta, Curtea reţine că regula generală este cea cuprinsă în art. 1 coroborat cu art. 2 lit.c, f, g din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată a contenciosului administrativ, ce conferă atribuţia de soluţionare a cauzelor de contencios administrativ secţiilor specializate ale instanţelor.
Urmează a se verifica în continuare în ce măsură Legea 272/2004 cuprinde norme derogatorii în materia competenţei , aşa cum susţine secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bistriţa-Năsăud.
Potrivit art.133 alin. (1) din Legea 272/2004, « cauzele prevăzute de prezenta lege privind stabilirea măsurilor de protecţie specială sunt de competenţa tribunalului de la domiciliul copilului. »
Se reţine aşadar că legiuitorul a înţeles să stabilească competenţa materială specială doar în situaţia cauzelor ce au ca obiect stabilirea măsurilor de protecţia specială a copilului, acestea din urmă fiind în mod limitativ de textul art. 59 ca fiind: a) plasamentul; b) plasamentul în regim de urgenţă; c) supravegherea specializată.
Or, în condiţiile în care Legea 272/2004 cuprinde şi alte dispoziţii, inclusiv cele privind încadrarea copilului în grad de handicap, nu se poate interpreta textul citat în sensul că acesta ar privi toate acţiunile în justiţie întemeiate pe prevederile acestei legi. O astfel de interpretare ar contraveni limitării exprese a competenţei instituite de legiuitor, după cum rezultă neechivoc din textul art. 133, precitat.
Pe de altă parte, nici art. 10 alin.3 din HG 1473/2004 potrivit cărora hotărârile Comisiei pot fi atacate la tribunalul de la domiciliul copilului, cauzele supuse judecării fiind soluţionate potrivit regulilor speciale de procedură prevăzute de Legea nr. 272/2004 nu sunt de natură să conducă la o concluzie contrară, trimiterea fiind făcută la normele speciale de procedură cuprinse în această lege. Trimiterea este de astfel firească, în condiţiile în care, într-adevăr, normele de procedură specifice apărării interesului minorilor prevalează în faţa normelor generale de procedură.
În consecinţă, cum art. 133 alin.1 din legea nr. 272/2004 rep. şi modif stabileşte o competenţă exclusivă doar în cazul stabilirii măsurilor de protecţie specială, definite de art. 59 şi printre care nu se regăseşte şi încadrarea în grad de handicap, rămâne de conchis că regula generală aplicabilă în materia contestării actelor administrative unilaterale cu caracter individual privind încadrarea în grad de handicap a minorilor este reglementată de prevederile art. 138 din Legea nr. 272/2004 care stabileşte că dispoziţiile acestei legi se completează cu cele ale Codului de procedură civilă şi ale Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, devenind astfel incidente prevederile art.2 din acest act normativ ce instituie regula generală.
Raportat la considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 135 şi 136 C.pr.civilă, va stabili competenţa de soluţionare a contestaţiei formulată de reclamanta S.R.A. în contradictoriu cu CONSILIUL JUDEŢEAN BISTRIŢA NĂSĂUD, COMISIA PENTRU PROTECŢIA COPILULUI BISTRIŢA-NĂSĂUD în favoarea secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bistriţa-Năsăud.
Notă: 1. În acelaşi sens, a se vedea sentinţa civiţă nr. 124/F din 4 decembrie 2015 şi sentinţa civilă nr. 125/F din 4 decembrie 2015.
2. În sens contrar, că soluţionarea cererii aparţine secţiei civile a tribunalului, a se vedea sentinţa civilă nr. 108/F 28 octombrie 2014.
Conflict negativ de competenţă. Litigiu între două societăţi, având ca obiect pretenţii izvorâte dintr-un contract de antrepriză. Competenţa Tribunalului Specializat Cluj
Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, sentinţa nr. 13/F din 28 ianuarie 2015
Prin Sentinţa civila nr. 2677 din 20 octombrie 2014 Tribunalul Specializat Cluj a declinat competenta de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.
Prin sentinţa civilă nr. 21 din 15 ianuarie 2015 pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. ... s-a admite excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Cluj-Secţia Civilă, s-a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj,
constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, s-a sesizat Curtea de Apel Cluj pentru soluţionarea acestuia şi a fost suspendată cauza până la judecarea conflictului de competenţă.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că prin acţiunea introductivă promovată de reclamant s-a solicitat instanţei în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL să fie obligată pârâta la plata sumei de 687.560,92 lei cu titlu de preţ restant, la plata dobânzii legale calculată de la data scadenţei şi până la data plăţii efective, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Reclamanta a arătat că prin contractul de antrepriză lucrări nr. 28/30.04.2011 încheiat între antreprenorul general SC J.C. SRL şi beneficiarul SC A. SRL s-a contractat construirea unei ferme agrozootehnice. O parte din lucrările de construcţii în valoare de 531.033 lei + TVA au fost predate de către antreprenorul general în sub-antrepriză către societatea reclamantă.
În speţă sunt în discuţie raporturi juridice între persoane care au calitatea de profesionişti, astfel cum este definită această calitate prin art. 3 alin. 2 şi 3 Cod civil, conform căruia „Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere. Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ”.
Potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 în cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori si de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii.
Potrivit art. 37 din acelaşi act normativ, în domeniile prevăzute de art. 36 alin. (3) se pot înfiinţa tribunale specializate. Tribunalele specializate sunt instanţe fără personalitate juridică, care pot funcţiona la nivelul judeţelor si al municipiului Bucureşti şi au, de regulă, sediul în municipiul reşedinţă de judeţ. Tribunalele specializate preiau cauzele de competenţa tribunalului în domeniile în care se înfiinţează.
Prin înfiinţarea Tribunalului Comercial Cluj, acesta a preluat potrivit dispoziţiilor art. 37 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 cauzele de competenţa tribunalului în domeniul în care s-a înfiinţat, respectiv cauzele de natură comercială, în prezent şi litigiile dintre sau cu profesionişti.
S-a reţinut în acest sens faptul că, deşi criteriul de delimitare a cauzelor prin raportare la dreptul material şi-a pierdut funcţionalitatea, niciuna dintre normele noului cod civil ori ale Legii nr. 71/2011 de punere în aplicare a acestuia, nu interzice separarea litigiilor în care cel puţin una dintre părţi are calitatea de profesionist în materia „activităţilor de producţie, comerţ sau prestări de servicii” (expresie care, conform art. 8 din Legea nr. 71/2011, înlocuieşte expresiile „acte de comerţ”, respectiv „fapte de comerţ”) de celelalte litigii care implică profesionişti în alte materii şi conferirea competenţei de soluţionare a primei categorii tribunalelor specializate, astfel cum a procedat, implicit, Consiliul Superior al Magistraturii prin Hotărârea nr. 654/31 august 2011.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 au un caracter enunţiativ şi nu limitativ prevăzând posibilitatea înfiinţării în cadrul secţiilor civile, a unor complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum: cereri în materie de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad hoc; cereri în materia societăţilor comerciale şi a altor societăţi, cu sau fără personalitate împiedicarea ori denaturarea concurenţei; cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare.
Conform art. 228 din Legea nr. 71/2011, normă specială faţă de art. 227 din acelaşi act normativ, până la data intrării în vigoare a Codului civil, tribunalele comerciale Argeş, Cluj şi Mureş se reorganizează ca tribunale specializate sau, după caz, ca secţii civile în cadrul tribunalelor Argeş, Cluj şi Mureş, în condiţiile art. 226.
Stabilirea întregii sfere de competenţă a tribunalelor specializate revine, conform art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, Consiliului Superior al Magistraturii, dispoziţiile art. 227 din Legea nr. 71/2011 vizând doar o parte dintre cauzele de competenţa tribunalelor specializate, respectiv cele pentru care legile speciale prin raportare la noul Cod civil prevăd expres că anumite cauze sunt de competenţa tribunalelor comerciale ori, după caz, de competenţa secţiilor comerciale ale tribunalelor sau curţilor de apel.
Tribunalele comerciale Argeş, Cluj şi Mureş au fost reorganizate ca tribunale specializate, prin Hotărârea CSM nr. 654/31.08.2011. Pentru a pronunţa această hotărâre, Consiliul Superior al Magistraturii a avut în vedere volumul de activitate înregistrat la nivelul celor trei tribunale comerciale prin comparaţie cu volumul de activitate în materie comercială de la alte tribunale situate în localităţi în care îşi au sedii curţi de apel, similar cu situaţia în care se află cele trei tribunale specializate şi care au o schemă relativ apropiată cu cea rezultată din comasarea schemei tribunalului specializat cu cea a tribunalului de drept comun.
Deşi Consiliul Superior al Magistraturii nu s-a pronunţat expres asupra competenţei materiale a tribunalelor specializate, a avut în vedere, în mod neechivoc, volumul de activitate al acestor instanţe, volum care include toate cauzele a căror natură „comercială” era determinată prin aplicarea dispoziţiilor art. 3, art. 4, art. 7, art. 9 şi art. 56 din Codicele de comerţ din 1887. În consecinţă, nu se poate reţine intenţia legiuitorului de a transfera competenţa de soluţionare a acestor cauze în favoarea secţiilor civile ale tribunalelor de drept comun, reorganizarea păstrând în favoarea tribunalelor specializate competenţa materială în limitele competenţei fostelor tribunale comerciale.
Având în vedere motivele expuse mai sus, tribunalul a apreciat că prezenta cauză este de competenţa Tribunalului Specializat, vizând o creanţă a unui profesionist aşa cum este definit în art. 3 alin. 2 din Noul Cod civil, cauzele de natură comercială calificate ca atare în temeiul vechiului Cod comercial căzând în competenţa acestei instanţe.
Astfel fiind, în baza dispoziţiilor art. 129 al. 2 pct. 2 art. 132 din Noul Cod de procedură civilă, art. 135 Cod pr.civ. instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale, a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj, şi constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a sesizat Curtea de Apel Cluj pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă, suspendând soluţionarea cauzei până la judecarea conflictului de competenţă.
Analizând conflictul negativ de competenţă ivit, Curtea reţine următoarele:
În aplicarea prevederilor art. 228 din Legea nr. 71/2011, Consiliul Superior al Magistraturii a adoptat Hotărârea nr. 654 din 31 august 2011, prin care, între altele, a dispus reorganizarea ca tribunale specializate a tribunalelor comerciale Argeş, Cluj şi Mureş, începând cu data de 01 octombrie 2011, având în vedere „volumul de activitate înregistrat la nivelul celor trei tribunale comerciale prin comparaţie cu volumul de activitate în materie comercială de la alte tribunale situate în localităţi în care îşi au sedii curţi de apel, similar cu situaţia în care se află cele trei tribunale specializate şi care au o schemă relativ apropiată cu cea rezultată din comasarea schemei tribunalului specializat cu cea a tribunalului de drept comun”.
Aceste considerente ce au întemeiat hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii vizează, în mod direct, încărcătura jurisdicţională a celor trei foste tribunale comerciale, criteriul cantitativ, rezultat din observarea numărului de dosare înregistrate pe rolul lor, fiind acela care, în mod decisiv, a impus reorganizarea lor ca tribunale specializate, iar nu ca simple secţii civile în cadrul Tribunalelor Argeş, Cluj şi Mureş.
Or, încărcătura avută în vedere era cea rezultată din competenţa atribuită celor trei tribunale potrivit dispoziţiilor legale anterioare Legii nr. 71/2011 şi Noului Cod civil, ceea ce trimite la concluzia că nu s-a avut în intenţie ca sub guvernământul Noului C.civ. atribuţiile jurisdicţionale ale acestora să cunoască o diminuare.
Trebuie remarcat, sub acest aspect, că schemele de personal ale fostelor tribunale comerciale au fost menţinute, ceea ce, de asemenea, întăreşte concluzia evocată mai sus.
Pentru determinarea întregii competenţe materiale a tribunalelor specializate trebuie avute în vedere inclusiv normele de competenţă de drept comun, cuprinse în Codul de procedură civilă, cu observarea însă a particularităţilor activităţii jurisdicţionale a tribunalelor specializate, particularităţi rezultate din specificul competenţei lor materiale anterioare intrării în vigoare a Noului Cod civil. Este îndeajuns de evident că transformarea fostelor tribunale comerciale în tribunale specializate implică o continuitate cu privire la tipurile de cauze care intră în competenţa lor, aceasta fiind raţiunea care justifică, în sensul Hotărârii nr. 654/2011 a Consiliului Superior al Magistraturii, sus-evocată, atât menţinerea lor ca instanţe de sine stătătoare, cât şi a schemelor de personal ce le-au fost alocate.
În cauza de faţă, raportul juridic stabilit între reclamantă şi pârâtă era calificat, anterior actualului Cod civil, ca fiind unul de natură comercială, el atrăgând competenţa Tribunalului Specializat Cluj.
În urma intrării în vigoare a Codului civil, deşi nu se mai poate vorbi de litigii comerciale, tribunalele comerciale transformate în tribunale specializate au rămas să judece cauze, care anterior codului au fost în competenţa lor.
Deşi nu mai există ligii comerciale, litigiile dintre profesionişti rămân în continuare în competenţa tribunalului specializat, ţinându-se seama de valorificare experienţei profesionale a judecătorilor specializaţi în soluţionarea litigiilor prevăzute în Cartea VI -Cap. XIV Cod proc.civ.
Desfiinţarea ramurii de drept comercial şi a denumirii de „comercianţi“ nu înseamnă dispariţia raporturilor sociale reglementate de norme speciale, norme speciale ce impun specializarea iar continuitatea sub o altă denumire presupune, chiar în lipsa unor norme expresis verbis, continuitatea şi în privinţa specializării.
Apariţia noţiunii de „profesionişti“ şi includerea în aceasta şi a altor categorii decât foştii „comercianţi“ poate semnifica doar intenţia legiuitorului de a crea o categorie mai omogenă de raporturi sociale reglementate prin aceleaşi norme, pe baza unor criterii care justifică, pe perioada aplicării normei legale, unificarea acestor categorii.
Prin urmare, fiind reglementate de aceleaşi norme, evident se impune judecarea de către aceleaşi instanţe specializate, pe principiul continuităţii, aşa cum s-a arătat mai sus, chiar dacă această categorie a foştilor comercianţi a fost extinsă şi diversificată, prin adăugarea şi a altor categorii de persoane şi activităţi sub denumirea „profesioniştilor“, anume a acelora care exploatează o întreprindere, iar exploatarea unei întreprinderi constă în exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ, potrivit art. 3 Cod civil.
Astfel fiind, Curţii îi rămâne să constate, în considerarea tuturor celor arătate mai sus, ca şi a argumentelor reţinute corect de Tribunalul Cluj, că Tribunalului Specializat Cluj îi aparţine şi în prezent competenţa de soluţionare a unui litigiu precum cel de faţă, acesta declinându-şi în mod eronat competenţa în favoarea Tribunalului Cluj.
Această dezlegare este, de altfel, conformă cu jurisprudenţa Curţii de Apel Cluj, ulterioară intrării în vigoare a Noului Cod Civil şi a legii de punere în aplicare a acestuia.
| ← Competenţă. Suspendarea executării silite. Competenţa... | Conflict negativ de competenţă. Cerere de asigurare a... → |
|---|
