Decizie de concediere. Contract individual de muncă încheiat pe durată nedeterminată.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia civilă nr. 166/A din 3 februarie 2015
prin acţiunea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 15.07.2013, reclamantul M.B. a chemat-o în judecată pe pârâta R.A. A.I. CLUJ-NAPOCA şi i-a solicitat instanţei să constate nulitatea clauzei prevăzute la art. L lit. a din contractul de muncă nr. 520/2013; să stabilească nulitatea absolută a actului de desfacere a contractului de muncă nr. 520/14.05.2013 întrucât acesta este nelegal, cu consecinţa menţinerii valabilităţii contractului menţionat; să dispună reîncadrarea în muncă a reclamantului; să dispună obligarea angajatorului la plata drepturilor salariale începând cu data de 14.06.2013 şi până la data reîncadrării în muncă.
Prin sentinţa civilă nr. 3276/14.04.2014 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosar nr. .../117/2013, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul M.B., în contradictoriu cu pârâta R.A. A.I. CLUJ-NAPOCA.
Soluţia menţionată a avut la bază următoarele considerente:
Între reclamant, în calitate de angajat, şi pârâtă în calitate de angajator s-a încheiat contractul individual de muncă nr. 520/14.05.2013 pe o perioadă nedeterminată în cadrul căruia s-a stipulat la punctul L. lit. a o perioadă de probă de 90 de zile.
În data de 13.06.2013 i s-a comunicat reclamantului notificarea de încetare a contractului individual de muncă menţionat anterior, începând cu data de 14.06.2013.
Instanţa a apreciat necesar să arate că în speţă este irelevant să se determine dacă reclamantul a săvârşit sau nu abateri disciplinare. Aceasta deoarece, soluţia prezentei cauze depinde de constatarea existenţei unei perioade de probă în contractul încheiat între părţi. Existenţa perioadei de probă duce la posibilitatea angajatorului de a pune capăt contractului dintre părţi, independent de existenţa vreunei abateri disciplinare. Chiar în ipoteza constatării inexistenţei unei perioade de probă valabil exprimate în contract, ar fi fost inutil să se determine existenţa abaterilor disciplinare săvârşite de către reclamant, întrucât în acest caz ar fi fost evident că notificarea nr. 516/13.06.2013 nu conţine toate elementele prevăzute de art. 252 din Codul muncii şi nu poate să fie valabilă ca şi decizie de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii menţionată în întâmpinare, instanţa apreciază că aceasta este neîntemeiată şi o va respinge ca atare întrucât în speţă nu există nicio condiţie de admisibilitatea a acţiunii care să nu fie îndeplinită, iar argumentele invocate reprezintă apărări pe fondul acţiunii formulate de reclamant.
Pe fondul cauzei instanţa a reţinut următoarele:
Capătul de cerere privind constatarea nulităţii clauzei cuprinzând perioada de probă este neîntemeiat. Reclamantul nu a precizat concret dar din motivarea acţiunii sale rezultă că solicită constatarea acestei nulităţi pentru lipsa consimţământului său cu privire la această clauză.
Prin semnătura sa necontestată existentă pe contractul este însă probat consimţământul reclamantului la toate clauzele contractului. Reclamantul nu poate să invoce în apărarea sa faptul că nu a cunoscut sau că nu a citit contractul pe care l-a semnat, întrucât acest lucru ar însemna să se prevaleze de o conduită culpabilă, constând într-o lipsă de diligenţă la semnarea contractului. În plus, admiterea în general a unei astfel de apărări, ar conduce la imposibilitatea dovedirii prin înscris a oricărui contract. Lipsa menţiunilor exprese referitoare la perioada de probă din timpul negocierilor nu înseamnă lipsa acordului reclamantului la această clauză, acord dovedit după cum am arătat prin semnătura sa. Aceasta cu atât mai mult cu cât clauza referitoare la perioada de probă este una uzuală în contractele individuale de muncă, codul muncii arătând expres că durata acesteia este obligatoriu că să fie menţionată în contract. Instanţa observă în context că reglementarea şi durata perioadei de probă din contractul încheiat între părţi este conformă cerinţelor impuse de Codul muncii, respectiv art. 31 alin. 1 din acest cod. De asemenea, este neîntemeiat argumentul reclamantului conform căruia perioada de probă nu ar fi fost trecută în contract în momentul semnării. Reclamantul ar fi putut să facă dovada acestui fapt depunând la dosar exemplarul său din contract în care să nu fie trecută o astfel de perioadă. Instanţa a observat însă că şi în copia contractului ataşată cererii de chemare în judecată este trecută perioada de probă de 90 de zile. Reclamantul nu a invocat alte argumente de nulitate a clauzei prevăzute la punctul L lit. a, iar motivul referitor la lipsa consimţământului este neîntemeiat, după cum s-a arătat anterior, instanţa urmând să respingă acest capăt de cerere ca neîntemeiat.
Din faptul că reclamantul se afla în perioada de probă la momentul notificării încetării contractului său rezultă şi concluzia valabilităţii acestei notificări. După cum prevede expres art. 31 alin. 3 din Codul muncii în această perioadă contractul individual de muncă poate să
înceteze printr-o simplă notificare provenind de la oricare dintre părţi nefiind necesară motivarea acesteia. Instanţa costată prin urmare că notificarea de încetare a contractului individual de muncă a fost valabil emisă raportat la prevederile textului legal anterior citat, urmând să respingă şi capătul de cerere referitor la constatarea nulităţii acestui act de încetare a contractului individual de muncă.
O consecinţă directă a respingerii primelor două capete de cerere este respingerea petitelor privind reîncadrarea în muncă a reclamantului şi obligarea angajatorului la plata drepturilor salariale începând cu data de 14.06.2013 şi până la data reîncadrării în muncă. Aceasta deoarece aceste petite erau subsecvente celor anterioare şi depindeau de admiterea acestora.
Având în vedere că acţiunea reclamantului a fost respinsă şi că acesta va pierde procesul, instanţa a obligat pe acesta la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant, constând în onorariu avocaţial, dovedit prin factura şi chitanţa depuse la dosarul cauzei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul M.B., solicitând admiterea apelului, în principal, schimbarea în tot a sentinţei atacate, cu consecinţa admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată, iar în subsidiar, anularea hotărârii atacate si trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond in vederea administrării tuturor probelor necesare în vederea unei juste soluţionării a cauzei, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În susţinere, reclamantul arată că între el şi pârâtă a fost încheiat contractul de muncă înregistrat sub nr. 520/14.05.2013, respectiv că anterior încheierii acestui contract a purtat discuţii cu reprezentanţii pârâtei, discuţii prin care au convenit încheierea contractului pe durată nedeterminată, fără a fi pusă în discuţie vreo perioadă de probă. A fost chemat pentru semnarea contractului în data de 14.05.2013.
Învederează reclamantul că la momentul la care a semnat contractul, acesta nu avea completate clauzele manuale de la litera L, referitoare la perioada de probă.
De asemenea, subliniază că, contractul nu a fost semnat concomitent de ambele părţi, reclamantul semnând toate exemplarele la data de 14.05.2013, iar reprezentanţii pârâtei, doar ulterior. Nu poate preciza dacă reprezentanţii pârâtei au semnat la data de 14.05.2013 sau
15.05.2013, însă precizează că a luat exemplarul din contract la data de 16.05.2014, moment în care acesta era semnat de reprezentanţii pârâtei.
Menţionează că a solicitat să îi fie încuviinţată proba cu martori pentru a dovedi împrejurările anterior arătate (că semnarea contractului s-a făcut la momente diferite), dar prima instanţă i-a respins în mod nelegal cererea.
Arată că aceeaşi soluţie a fost adoptată de prima instanţă şi în ceea ce priveşte solicitarea de prezentare a înregistrării video cu privire la momentul semnării contractului, probă care, în opinia reclamantului, ar fi confirmat, pe de o parte, că acesta a fost singur în Biroul Resurse Umane şi a plecat de acolo fără să deţină un exemplar din contract, iar pe de altă parte, faptul că clauzele înscrise manual puteau fi inserate ulterior.
Face trimiteri la prevederile art. 17 al. 1, al. 2 lit. 2, al. 4 şi art. 31 al. 1 din Codul Muncii, dispoziţii pe care le interpretează în sensul în care stabilirea perioadei de probă este o opţiune a angajatorului care urmăreşte sa verifice aptitudinile angajatului, dar care implică atât obligaţia acestuia de a informa salariatul, cât şi existenţa acordului celui din urmă.
Consideră că atâta timp cât pârâta nu i-a adus la cunoştinţă faptul că va fi angajat pentru o perioadă de probă şi că nu a consimţit la încheierea contractului în acest mod ( nu şi-a dat consimţământul în sensul angajării cu perioadă de probă), era necesară administrarea probelor solicitate.
În fine, reclamantul apreciază că decizia pârâtei de desfacere a contractului de muncă este nelegală, întrucât, pe de o parte, contractul de muncă încheiat între părţi a vizat o perioadă nedeterminată, nefiind convenită cu pârâta vreo perioadă de probă, iar pe de altă parte aceasta
este lovită de nulitate, legislaţia în vigoare prevăzând limitativ modalităţile şi cazurile în care un contract individual de muncă încetează sau poate fi desfăcut.
În drept, invocă art. 466, 480 şi următoarele din noul Cod de procedură civilă.
Prin întâmpinarea formulată intimatul pârât A.I. CLUJ RA (f.11) s-a opus admiterii apelului reclamantului, cu cheltuieli de judecată.
În esenţă, pârâta susţine că solicitarea reclamantului de constatare a nulităţii clauzei contractuale cu privire la perioada de probă este nefondată, întrucât reclamantul a cunoscut că raportul de muncă dintre părţi era supus unei perioade de probă de 90 zile, cu ocazia angajării, acesta semnând atât Contractul individual de muncă(în care era inserată inclusiv menţiunea privitoare la perioada de probă), cât şi Declaraţia din data de 15 mai 2013, prin care a menţionat că a fost informat şi este de acord cu prevederile Contractului, potrivit dispoziţiilor art. 17 din Codul muncii şi ale Contractului colectiv de muncă (răspuns interogatoriu întrebările 3 şi 4).
Consideră că nu corespunde realităţii afirmaţia reclamantului conform căreia la data semnării contractului individual de muncă nu era inserată în cuprinsul acestuia clauza referitoare la existenţa unei perioade de probă de 90 de zile calendaristice, câtă vreme reclamantul a semnat contractul individual de muncă, a recunoscut în faţa instanţa de fond semnarea lui şi şi-a însuşit astfel clauzele contractuale fără a avea vreo obiecţie.
Referitor la respingerea de către instanţa de fond a probelor propuse de reclamant, apreciază ca fiind corectă această soluţie, faţă de recunoaşterea de către reclamant a semnării contractului individual de muncă.
Nu s-a formulat răspuns la întâmpinare.
În probaţiune s-au depus înscrisuri, au fost audiaţi martori şi s-a administrat interogatoriul.
Apelul este nefondat.
Reclamantul susţine nulitatea absolută a clauzei de la art. L lit. a din contractul individual de muncă nr. 520/14.05.2013 referitoare la perioada de probă de 90 zile(f. 4 fond), din două perspective - lipsa consimţământului cu privire la perioada de probă şi încălcarea obligaţiei de informare asupra unor elemente esenţiale ale contractului individual de muncă, obligaţie reglementată de art. 17 din Codul Muncii.
În ceea ce priveşte consimţământul, Curtea observă că reclamantul a arătat în mod constant că, deşi a semnat contractul individual de muncă la data de 14.05.2013, acesta nu era completat la toate rubricile, completarea rubricii de la art. L lit. a „perioada de probă” fiind făcută ulterior. Întrucât a semnat un contract individual de muncă ce nu cuprindea nicio menţiune referitoare la perioada de probă, reclamantul opinează că nu se poate reţine că şi-a dat consimţământul cu privire la această clauză, ceea ce atrage nulitatea absolută a clauzei menţionate.
În cauză, nu se poate reţine că a lipsit consimţământul reclamantului asupra clauzei privitoare la perioada de probă, probaţiunea confirmând că acesta a cunoscut şi a fost de acord cu toate clauzele contractuale, inclusiv cu cea privitoare la perioada de probă.
Astfel, Curtea notează că reclamantul a semnat contractul individual de muncă la data de 14.05.2013, în biroul serviciului de resurse umane din cadrul instituţiei pârâte, după ce anterior acesta a luat cunoştinţă de toate elementele contractului, semnătura acestuia echivalând cu existenţa consimţământului asupra tuturor elementelor acestuia.
Este cert că reclamantului i s-a înmânat un exemplar al contractului ce cuprindea inclusiv clauza privitoare la perioada de probă, neputându-se reţine teza inserării/completării ulterioare a acestei clauze, întrucât, pe de o parte, aşa cum a reţinut prima instanţă, validarea unei asemenea ipoteze ar conduce la imposibilitatea dovedirii unui contract printr-un înscris, ceea ce contraveni legii care stabileşte această cerinţă ad validitatem (art. 16 al. 1 teza finală), iar pe de altă parte se constată că exemplarul contractului depus la dosar de către reclamant, ataşat cererii de chemare în judecată, (contract însuşit prin semnătură de către acesta - f. 4
fond), cuprinde inclusiv menţiunea privitoare la perioada de probă de 90 zile, ceea ce conduce la concluzia că acesta a cunoscut existenţa clauzei în litigiu.
De altfel, inserarea clauzei privitoare la perioada de probă în contractele încheiate de către instituţia pârâtă s-a dovedit a fi una uzuală (90 zile pentru funcţiile de execuţie, 120 zile pentru funcţiile de conducere), atât anterior intervenirii raporturilor de muncă cu reclamantul, cât şi ulterior, aspect ce rezultă atât din depoziţiile martorelor audiate în cauză, cât şi din copiile contractelor individuale de muncă depuse în probaţiune de către instituţia pârâtă(f. 40 -31.05.2013; f. 44 - 28.02.2013; f. 48 - 29.12.2011).
Susţinerea completării ulterioare a contractului cu privire la perioada de probă este infirmată şi de către martorii audiaţi în cauză la propunerea reclamantului.
Astfel, martora G.E.(f.53 apel), şefa serviciului de resurse umane, cât şi colega acesteia - martora A.P.D.(f. 55 apel), cea din urmă prezentă în birou la momentul prezentării reclamantului în vederea semnării contractului - 14.05.2013, confirmă că reclamantul a citit conţinutul contractului şi a fişei postului (ce i-a fost înmânată cu acelaşi prilej), respectiv că reclamantul nu a avut nicio obiecţie asupra perioadei de probă, ci doar cu privire la cuantumul drepturilor salariale ce urmau să îi fie acordate.
Din depoziţia martorei A.P.D. reiese expres că, cu acelaşi prilej, martora G.E. i-a adus la cunoştinţă reclamantului inclusiv posibilitatea denunţării contractului de către oricare din părţi în perioada de probă, aspect faţă de care reclamantul nu a avut nicio obiecţiune.
Nu există dubii asupra momentului semnării contractului de către ambele părţi, fiind evident că aceasta nu s-a făcut concomitent, însă această împrejurare nu afectează valabilitatea lui, câtă vreme legiuitorul nu exclude această posibilitate. Însăşi instituţia pârâtă a recunoscut la interogatoriu(f. întrebarea nr. 5 - f. 74 fond), că semnarea contractului cu reclamantul nu sa realizat concomitent.
De altfel, martorele menţionate anterior au arătat că la nivelul instituţiei pârâte semnarea contractelor individuale de muncă pentru noii salariaţi se realiza în prealabil de către directorul general al instituţiei sau de înlocuitorul legal al acestuia, iar ulterior acestea erau înmânate viitorilor salariaţi în vederea semnării, în mod similar procedându-se şi în cazul reclamantului.
De asemenea, au arătat că salariatului i se înmâna doar un exemplar al contractului, cel de-al doilea rămânea la serviciul de resurse umane în vederea înregistrării în registrul de evidenţă al salariaţilor, iar ulterior în REVISAL. În ceea ce-l priveşte pe reclamant, contractul încheiat cu acesta a fost înregistrat în REVISAL în aceeaşi zi în care acesta a fost semnat, respectiv 14.05.2013(f. 61 apel; ora înregistrării 14,34, data - 14.05.2013).
Nu în ultimul rând, Curtea aminteşte ca având relevanţă în privinţa existenţei consimţământului reclamantului în sensul arătat anterior şi scriptul intitulat „declaraţie”, semnat de către reclamant în prima zi de lucru - 15.05.2013(f. 51 fond, întrebarea nr. 9, f. 39 apel) şi care atestă că acesta a fost informat şi „este de acord” cu privire la elementele contractului individual de muncă, potrivit dispoziţiilor art. 17 din Codul Muncii.
Or, câtă vreme s-a dovedit că reclamantul cunoştea existenţa în contractul individual de muncă a clauzei privitoare la perioada de probă de 90 zile, clauză cu privire la care şi-a dat acordul atât la momentul semnării contractului - 14.05.2013, cât şi în ziua următoare -
15.05.2013, la momentul semnării declaraţiei, teza lipsei consimţământului acestuia va fi înlăturată de către Curte.
În fine, în ceea ce priveşte nulitatea clauzei referitoare la perioada de probă, reclamantul invocă încălcarea obligaţiei de informare, reglementată de art. 17 din Codul Muncii.
Curtea găseşte această critică nefondată, în contextul semnării declaraţiei din
15.05.2013, evocată anterior, iar pe de altă parte aminteşte că şi în măsura în care s-ar creiona o încălcare a obligaţiei de informare, sancţiunea care intervine nu este nulitatea, salariatul fiind îndreptăţit să solicite doar despăgubiri corespunzătoare prejudiciului pe care l-a suferit ca
urmare a încălcării de către angajator a obligaţiei de informare, conform prevederilor art. 19 din Codul Muncii.
Reţinând că reclamantul a cunoscut şi a fost de acord inclusiv cu perioada de probă inserată în cuprinsul contractului individual de muncă şi având în vedere prevederile art. 31 al. 3 din Codul Muncii care stabilesc că „Pe durata sau la sfârşitul perioadei de probă, contractul individual de muncă poate înceta exclusiv printr-o notificare scrisă, fără preaviz, la iniţiativa oricăreia din părţi, fără a fi necesară motivarea acesteia”, Curtea consideră că notificarea de încetare a contractului individual de muncă al reclamantului, emisă de instituţia pârâtă(f. 3 fond) şi contestată în cauză este legal emisă.
Pentru considerentele expuse, găsind legală şi temeinică sentinţa atacată, în baza art. 480 Cod de procedură civilă va respinge ca nefondat apelul reclamantului.
Ca parte căzută în pretenţii ca urmare a pierderii procesului, în temeiul art. 453 Cod de procedură civilă reclamantul apelant va fi obligat să plătească pârâtei 3100 lei, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocaţial, conform dovezii depuse la dosar(f. 32,33).
Notă. În acelaşi sens, Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia civilă nr. 220/A din 10 februarie 2015
| ← Sancţiune disciplinară. Aplicare. Legalitate | Contestarea deciziei de dare în debit cu privire la sumele... → |
|---|
