Drepturi salariale restante neacordate din cauza delapidării lor de către un alt angajat.
| Comentarii |
|
Inexistenţa opţiunii între acţiunea întemeiată pe răspunderea delictuală şi cea întemeiată pe răspunderea contractuală.
Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului
Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia nr. 720/A din 20 aprilie 2015
Prin sentinţa civilă nr. 5897 din 27.10.2014 pronunţată în dosarul nr. .../2014 al Tribunalului Cluj, a fost admisă acţiunea formulată de către reclamantul S.M. în contradictoriu cu pârâtul INSTITUTUL ... CLUJ şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5297 lei, reprezentând drepturi salariale restante.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele: Reclamantul a fost salariat al pârâtului, ocupând funcţia de informatician. Prin adresa nr. 8265/XII/1519, angajatorul a adus la cunoştinţa reclamantului faptul că a fost prejudiciat de către fosta angajată a Institutului ... B.A., după cum rezultă din concluziile raportului de expertiză contabilă judiciară, cu suma indicată în cererea de chemare în judecată.
Astfel, în calitate de salariat al pârâtului, numita B.A., a cauzat un prejudiciu angajatorului, sustrăgând diferite sume de bani, inclusiv prin neacordarea unor drepturi băneşti celorlalţi salariaţi.
Pentru această faptă numita B.A. a fost condamnată prin sentinţa penală nr. 1043/04.10.2012, fiind obligată să plătească angajatorului, în calitate de parte civilă, suma de 95387 lei cu dobânda legală. Prin decizia penală nr. 1784/R/2012 a Curţii de Apel Cluj, în dosar nr. .../211/2012, instanţa a constatat la data de 12.12.2012, printre altele, în dispozitiv recuperarea parţială a prejudiciului în limita sumei de 2950 lei din totalul de 95387 lei.
Apărările formulate de pârâtă prin întâmpinare nu au putut fi reţinute, instanţa a avut în vedere în prezenta cauză că obligaţia angajatorului de plată a salariului pentru munca prestată este prevăzută la art. 159 C. Muncii. Reclamantul a fost prejudiciat prin neplata salariului de către angajator printr-o faptă a unei persoane care a acţionat în calitate de salariat al pârâtului, aşa încât acţiunea astfel formulată este întemeiată.
Indiferent de persoana care a creat efectiv prejudiciul reclamantului, angajatorul este direct răspunzător în conformitate cu prevederile contractului individual de muncă. Mai mult, Codul Muncii reglementează în beneficiul angajatorului, posibilitatea recuperării prejudiciului de la salariatul vinovat de producerea pagubei, în condiţiile art. 254 şi următoarele C. Muncii. În speţă, fiind antrenată şi răspunderea penală, angajatorul şi-a valorificat dreptul, constituindu-se parte civilă în procesul penal.
În ce priveşte cuantumul solicitat de reclamant, instanţa a reţinut că în cadrul cercetării penale a fost efectuată o expertiză contabilă, care a determinat suma cu care acesta a fost prejudiciat, aceasta fiind de 5297 lei, pârâtul recunoscând la rândul său cuantumul, prin adresa nr. 8265/XII/1519.
Prin urmare, sunt îndeplinite în cauză condiţiile prevăzute de art. 253 din Codul muncii pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a angajatorului, fiind dovedită fapta ilicită săvârşite de către angajator, în sensul că, în cadrul atribuţiilor de diriguire a activităţii angajaţilor şi de organizare a activităţii instituţiei, acesta trebuia să supravegheze în mod permanent modul în care salariaţii săi cu atribuţii în gestionarea patrimoniului său şi în domeniul plăţii salariilor îşi îndeplinesc sarcinile care le-au fost trasate potrivit fişei postului, prejudiciul suferit de către reclamant prin recunoaşterea drepturilor salariale restante, precum şi raportul de cauzalitate între acestea, astfel încât culpa acestuia este prezumată în cauză.
Pentru toate aceste motive, instanţa a admis acţiunea formulată de reclamantul S.M. şi a obligat pârâtul să plătească acestuia suma de 5297 lei reprezentând drepturi salariale restante.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul, solicitând schimbarea în tot, a.dmiterea excepţiei inadmisibilităţii şi respingerea acţiunii ca nefondată.
Raportat la excepţia inadmisibilităţii, arată că potrivit art. 266 din Codul Muncii, „Jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod”.
Or, prejudiciul invocat de reclamant a fost cauzat printr-o faptă penală a unei terţe persoane. Cei prejudiciaţi nu au deschisă opţiunea între răspunderea civilă contractuală şi răspunderea civilă delictuală, putându-şi fundamenta pretenţiile exclusiv pe temeiul răspunderii civile delictuale, nefiind aplicabile normele Codului muncii privind răspunderea materială.
Răspunderea juridică a angajatorului nu s-a născut în baza contractului individual de muncă, ci în baza unui delict, fapta cauzatoare de prejudiciu fiind infracţiunea de delapidare, săvârşită de un angajat împotriva altui angajat al aceluiaşi angajator.
Citând dispoziţiile art. 253 din Codului muncii, apelantul subliniază greşita interpretare făcută de prima instanţă, din care ar reieşi că angajatorul ar avea obligaţia să supravegheze în mod permanent modalitatea de lucru a angajaţilor şi să-i împiedice să săvârşească fapte ilicite, sau chiar penale. Or, această motivare este exorbitantă, luând în considerare principiul consensualităţii şi al bunei-credinţe, pe care, conform art. 8 din Codul Muncii, se bazează relaţiile de muncă şi dreptul salariatului la demnitate în muncă, instituit de art. 39 alin. 1 lit. e) din Codul muncii, căruia îi corespunde obligaţia corelativă a angajatorului de a se abţine de la orice act/ gest care i-ar putea aduce atingere.
Institutul şi-a îndeplinit obligaţiile de supraveghere a angajaţilor, până la limita la care să nu aducă atingere bunei desfăşurări profesionale, să nu creeze o destabilizare sau perturbare a modalităţii de lucru, şi să nu îşi pună angajaţii într-o situaţie stânjenitoare profesională.
Codul muncii face trimitere expresă la prevederile Codului civil care se vor aplica pentru răspunderea contractuală, fără a reglementa în mod expres reguli speciale după care va fi soluţionată acţiunea în despăgubiri care se întemeiază pe o culpă delictuală, precum este aceea care există în săvârşirea unei fapte penale.
În orice situaţie în care paguba produsă angajatorului este urmarea unei infracţiuni, este pe deplin justificată intervenţia răspunderii civile delictuale, nefiind aplicabile dispoziţiile Codului Muncii privind răspunderea patrimonială.
Condiţiile răspunderii patrimoniale a Institutului de Medicină Legală nu sunt îndeplinite. Având în vedere că trebuie îndeplinite aceleaşi condiţii ca şi în cazul răspunderii civile delictuale, impunându-se, în plus, existenţa unui contract între părţi, precizează că potrivit art. 1373 cod civil „Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate”, iar '”Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate”.
Astfel, pentru angajarea răspunderii comitentului este necesar ca prepusul, în săvârşirea faptei prejudiciabile, să fi acţionat în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor ce i-au fost încredinţate. Din examinarea înţelesului acestei condiţii reiese foarte clar situaţia în care comitentul va răspunde, în primul rând şi întotdeauna, când prepusul a săvârşit fapta ilicită şi prejudiciabilă acţionând în interesul comitentului sau la ordinul său în interesul altuia, în limitele stricte ale atribuţiilor care alcătuiesc
conţinutul funcţiei sale, cu respectarea instrucţiunilor şi dispoziţiilor pe care i le-a dat comitentul.
Un aspect relevant în prezenta cauză este faptul că prejudiciul invocat de reclamant este cauzat prin fapta personală a numitei B.A., iar apelantul nu se face vinovat de diminuarea drepturilor salariale ale intimatului, cu atât mai mult cu cât chiar acesta a fost păgubit prin conduita infracţională a fostei sale angajate.
Angajatorul nu se află în culpă pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare pentru care a fost condamnată pârâta B.A. şi nici nu avea cum să prevadă conduita acesteia, mai cu seamă că de la încheierea contractului individual de muncă, aceasta nu avea antecedente penale şi nu a mai săvârşit nici o abatere care să creeze suspiciuni, pentru a se face cercetări suplimentare.
Astfel, angajatorul şi-a îndeplinit obligaţia de diligentă şi de prudenţă, de care era ţinut, activitatea angajatei B.A. ieşind din sfera de supraveghere a angajatorului, fiind desfăşurată în interes propriu şi cu depăşirea atribuţiilor. Cel mult, poate fi asimilată cazului fortuit, neîncadrându-se în limitele normale de prevedere ale angajatorul.
Răspunderea comitentului nu funcţionează dacă prepusul, profitând sau abuzând de funcţie, a depăşit limitele competenţei pe care i le conferea funcţia ori a lucrat pentru propriul său interes, fără legătură cu interesele comitentului sau a acţionat chiar împotriva intereselor comitentului.
Totodată, în ce priveşte exonerarea de răspundere a comitentului dacă se prezumă că victima prejudiciului a cunoscut faptul că prepusul acţionează în nume propriu, relevă că acest fapt este de la sine înţeles; astfel, încadrarea legală a faptei penale săvârşită de prepus prevede „însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează”. Or ar fi absurd să afirme că victima prejudiciului să fi avut convingerea că angajatul a săvârşit fapta în interesul sau la ordinul institutului, atâta timp cât angajatorul a avut şi are interesul să-şi execute întocmai obligaţiile asumate faţă de angajaţi.
Ca atare, apreciază că intimatul trebuia să se îndrepte doar împotriva persoanei care se face vinovată de săvârşirea faptelor prin care a fost prejudiciat, nefiind îndeplinite nici condiţiile răspunderii delictuale, nici cele ale răspunderii patrimoniale în sarcina institutului.
Prin întâmpinare, intimatul S.M., s-a solicitat respingerea apelului.
În motivare arată că în adresa depusa la Tribunalul Cluj în 28.08.2014, a arătat ca fosta salariata a Institutului... Cluj B.A.C. a fost obligată prin sentinţa penala 1043/04.10.2012 (obligaţie menţinută şi la recurs) la plata către Institutul ... a întregului prejudiciu reflectat în Raportul de Expertiza Judiciara al dosarului nr..../211/2012.
În urma unei solicitări făcute de intimat către Institutul. Cluj, conducerea, prin adresa 1069/XII/307 din 06.02.2013, recunoaşte explicit obligaţia de a-i restitui suma solicitată, pe măsura recuperării de la fosta salariată.
Conform art. 253 alin. 3 din Codul Muncii, angajatorul care a plătit despăgubirea îşi va recupera suma aferenta de la salariatul vinovat de producerea pagubei, în condiţiile art. 254 C. muncii.
În conformitate cu raportul de expertiza judiciara amintit, în care figurează şi intimatul, mai mulţi salariaţi au introdus acţiuni în instanţa şi au câştigat procesele, iar unii au fost despăgubiţi deja cu sumele menţionate în expertiză.
La data delapidării, intimatul era angajat al Institutului... Cluj cu toate drepturile prevăzute de Codul Muncii; în acest context, deşi nu mai este salariat al Institutului. Cluj, ci pensionar, refuzul de a da curs solicitării sale apare ca o discriminare dat fiind că alte persoane au fost deja despăgubite; în conformitate cu art. 40 al. 1 lit. c şi d din C. muncii angajatorul avea obligaţia de a supraveghea permanent activitatea personalului cu atribuţii în gestionarea patrimoniului şi a salariilor, conform fişei postului.
Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de apel şi a apărărilor formulate, Curtea reţine următoarele:
Apelul este nefondat şi urmează a fi respins ca atare.
Ambele motive de apel, atât cel vizând inadmisibilitatea acţiunii, cât şi cel vizând neîntrunirea tuturor condiţiilor legale pentru antrenarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său, pornesc de la premisa că prin fapta acestei foste angajate care a delapidat sumele reprezentând salariile angajaţilor, s-a creat prejudiciul solicitat de reclamant în cauză.
Curtea constată însă că, aşa cum ambele părţi au fost de acord în şedinţă publică, delapidarea s-a făcut din sume aparţinând societăţii apelante, deci anterior ca aceşti bani, corespunzători obligaţiei societăţii de plată a salariilor către angajaţii săi, să fie efectiv viraţi în contul acestor angajaţi. Practic, delapidarea s-a făcut cu ocazia efectuării operaţiilor contabile menite să realizeze transferul bancar al sumelor din contul societăţii în cel al angajaţilor, fără însă ca acest transfer să se fi finalizat.
Ca atare, delapidate au fost practic fondurile societăţii, iar nu salariul reclamantului.
Aşa fiind, reclamantul nu a fost el însuşi victima infracţiunii de delapidare, pentru a avea deschisă opţiunea între acţiunea întemeiată pe răspunderea delictuală şi cea întemeiată pe răspunderea contractuală. Practic, societatea nu a comis nici un delict împotriva acestuia, iar delictul comis de numita B.A.C. nu l-a vizat pe acesta, nefiind nici o legătură directă între infracţiunea comisă şi reclamantul intimat.
În mod evident, şi răspunderea comitentului pentru fapta prepusului se antrenează atunci când prepusul îi cauzează unui terţ un prejudiciu, iar nu când prepusul îi cauzează comitentului său un prejudiciu, aşa cum este cazul în speţa de faţă.
Delapidând din fondurile societăţii, practic, angajata nu a adus nici o atingere patrimoniului reclamantului. Ca atare, orice discuţie despre întrunirea condiţiilor legale pentru antrenarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului sunt lipsire de legătură cu cauza, nefiind cazul unui prejudiciu astfel creat.
Cu alte cuvinte, din perspectiva reclamantului intimat, este indiferent momentul când şi fondurile din care fosta angajată a delapidat, atâta timp cât acestea nu au fost ale sale.
Din punctul său de vedere, relevant este doar a se verifica dacă salariile i-au fost achitate integral de către angajator, ceea ce chiar angajatorul a recunoscut că nu a făcut, cu explicaţia că din aceste sume, o parte au fost delapidate de fosta sa angajată.
Cazul fortuit pe care îl invocă apelantul aduce în discuţie problema riscului contractului, actuală atunci când o parte este pusă în imposibilitate de a-şi îndeplini obligaţiile contractuale, or, în discuţie fiind bunuri de gen, adică bani, se aplică regula genera nonpereunt (bunurile de gen nu pier). Ca atare, nu se poate afirma că apelantul ar fi fost pus în imposibilitate de a plăti integral salariul reclamantului intimat datorită săvârşirii infracţiunii de delapidare căreia i-a fost victimă, întrucât nu avea decât să plătească cu alte sume decât cele iniţial destinate acestui scop şi care au fost delapidate.
Apare deci ca nepertinentă susţinerea apelantului cum că şi-a îndeplinit cu suficientă măsură obligaţia de diligenţă şi prudenţă, ca şi argumentele întemeiate pe dreptul angajatului la demnitate în muncă, fiind nerelevante pentru salariat aceste aspecte, tocmai pentru că nu din patrimoniul acestuia s-a delapidat suma.
Curtea subliniază, ca un argument subsidiar, şi faptul că angajatorul, prin adresa nr. 1069/XH/307/06.02.2013 a recunoscut faptul că datorează suma solicitată prin acţiune intimatului reclamant, învederând doar că nu poate face plata de îndată, ci după ce suma va fi fost recuperată de la persoana vinovată (fila 24 dosar tribunal).
Văzând dispoziţiile art. 480 Noul Cod de Procedură Civilă, va fi respins apelul, constatându-se, în acord cu prevederile art. 481 Noul Cod de Procedură Civilă, că în apel nu i se poate înrăutăţi situaţia apelantului, după cum nici nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe (art. 478 alin. 1 Noul Cod de Procedură Civilă), astfel încât nu poate fi obligat apelantul la mai mult decât s-a dispus de către tribunal, aşa cum solicită reclamantul intimat prin întâmpinare.
| ← Reţineri din salariu prin emiterea unor chitanţe ce atestă... | Decizie de concediere ce nu cuprinde descrierea faptei ce se... → |
|---|
