HOTĂRÂRE JUDECĂTOREASCĂ. CERERE DE PUNERE SUB INTERDICŢIE JUDECĂTOREASCĂ. NEASCULTAREA PERSOANEI A CĂREI PUNERE SUB INTERDICŢIE SE CERE, DIN CAUZA OPOZIŢIEI SALE. CONSECINŢE JURIDICE
| Comentarii |
|
Este adevărat că prevederile art. 33 din Decretul nr. 32/1954 impun audierea persoanei a cărei punere sub interdicţie se cere, raţiunea fiind aceea ca instanţa să fie convinsă că nu se încearcă un abuz prin luarea măsurii.
In acelaşi timp însă, instanţele trebuia să aibă în vedere că instituţia punerii sub interdicţie urmăreşte ocrotirea persoanei care, din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale, nu are discernământul ca să-i permită să se îngrijească de propriile interese.
Pot exista situaţii în care o astfel de persoană să se sustragă în diferite moduri de la ascultarea ei în faţa instanţei şi din această cauză să nu poată fi audiată, dar starea sănătăţii sale să impună luarea măsurii de protecţie a punerii sub interdicţie. în astfel de situaţii, trebuie considerat că instanţa, constatând imposibilitatea de audiere a bolnavului, dar, aşa cum este în speţa de faţă, dispunând de dovezi convingătoare asupra stării sănătăţii psihice a acestuia şi
având în vedere că se impune punerea sub interdicţie, poate proceda la luarea măsurii. Altfel ar însemna ca, dintr-un formalism excesiv, să rămână fără eficienţă o instituţie juridică a cărei menire este să ocrotească persoana bolnavă.
(Secţia civilă, decizia nr. 2880 din 19 septembrie 2000).
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Bucureşti reclamantul V. Ş. G. a solicitat instanţei să dispună punerea sub interdicţie a fiicei sale V.A.C., născută la 9.09.1975 pe motiv că aceasta este bolnavă psihic.
în dovedirea acţiunii reclamantul a depus mai multe acte medicale tinzând să dovedească împrejurarea că fiica sa nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de propriile interese.
în conformitate cu prevederile art. 30 alin. 1 din Decretul nr. 32/1954, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a efectuat cercetările necesare şi a solicitat instanţei, în baza unui raport de expertiză medico-legală psihiatrică, să se pronunţe cu privire la cererea de punere sub interdicţie formulată în cauză.
Prin sentinţa civilă nr. 1602/27.10.1999 Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a respins cererea formulată de reclamantul V. G. reţinând că nu s-a putut proceda la audierea bolnavei aşa cum dispune art. 33 alin. 2 din Decretul nr. 32/1954, cu toate că au fost acordate mai multe termene în acest scop şi s-a dispus chiar aducerea cu mandat a bolnavei, fără ca această măsură să poată fi adusă la îndeplinire, că fără a se audia bolnava şi a se constata şi prin această audiere starea sa mintală nu se poate proceda la punerea ei sub interdicţie.
Hotărârea primei instanţe a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia lll-a civilă prin respingerea apelului declarat de reclamant, prin decizia civilă nr. 125/A/10.03.2000.
împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs . reclamantul V. Ş. G. arătând că la dosarul cauzei există suficiente dovezi din care rezultă că V.A.C. este bolnavă de schizofrenie şi că nu mai era necesară audierea bolnavei, faţă de împrejurarea că aceasta se sustrage de la obligaţia prezentării în faţa instanţei, iar organele de poliţie nu au adus la îndeplinire măsura dispusă de intanţă, privind aducerea bolnavei cu mandat şi că în lipsa unei
hotărâri de punere sub interdicţie nu poate să o interneze pe bolnavă în spital în vederea aplicării tratamentului necesar bolii de care suferă.
Recursul este întemeiat în sensul considerentelor ce urmează:
Aşa cum s-a arătat, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel şi-au motivat soluţia de respingere a acţiunii pe faptul că bolnava a cărei punere sub interdicţie s-a cerut, nu a putut fi audiată în instanţă în conformitate cu prevederile art. 33 alin. 2 din Decretul nr. 32/1954 întrucât refuză să se prezinte în faţa instanţei, iar aducerea ei cu mandat de aducere executat de organele de poliţie nu s-a putut realiza.
în judecarea unor cauze de această natură trebuie ca instanţa de judecată să aibă în vedere că punerea sub interdicţie este o instituţie menită să ocrotească persoana care, din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale, nu are discernământul necesar de a se îngrji de interesele sale.
Prevederea legală înscrisă în art. 142 C. fam. condiţionează punerea sub interdicţie de existenţa unei stări de tulburare mintală cu caracter general şi permanent.
Constatarea alienaţiei mintale ori a debilităţii mintale a persoanei trebuie să rezulte dintr-un act medical întocmit aşa cum prevăd dispoziţiile legale ce reglementează această instituţie.
Sub acest aspect este de arătat că dispoziţiile referitoare la procedura interdicţiei, în prima sa fază, aşa cum este reglementată prin prevederile art. 30 şi 31 din Decretul nr. 32/1954, sunt de strictă interpretare.
Potrivit acestor prevederi legale, procurorul care efectuează cercetările “ia părerea unei comisii de medici specialişti”, iar dacă cel a cărui punere sub interdicţie este cerută se găseşte internat într-o instituţie sanitară şi părerea medicului sub supravegherea căruia se află.
Prin urmare, în cauzele de acest gen, este obligatoriu să se solicite părerea unei Comisii de medici specialişti de la clinica de psihiatrie, care urmează a se pronunţa cu privire la faptul dacă persoana, a cărei punere sub interdicţie se cere,
suferă de alienaţie mintală sau debilitate mintală şi dacă, din cauza bolii, nu are capacitatea de a se îngriji de interesele sale sau de a-şi administra bunurile.
în ce priveşte cea de a doua fază procedurală privitoare la punerea sub interdicţie, este de reţinut că, în conformitate cu prevederile art. 33 alin. 2 din Decretul nr. 32/1954 instanţa are obligaţia de a asculta pe cel a cărui punere sub interdicţie este cerută, pentru a constata starea sa mintală.
în speţă se constată că s-au respectat prevederile imperative ale art. 30 din Decretul nr. 32/1954 în sensul că persoana a cărei punere sub interdicţie s-a solicitat a fost examinată de o comisie de medici specialişti formată din medicul legist şi doi medici psihiatri din cadrul Institutului de Medicină Legală “Mina Minovici” Bucureşti, iar rezultatul examinării a fost consemnat într-un raport de expertiză medico-legală psihiatrică ce concluzionează că numita V.A.C. suferă de schizofrenie cronică reziduală cu afectarea severă a nucleului personalităţii, îi lipseşte capacitatea psihică de a înţelege consecinţele ce decurg din faptele sale, impunându-se punerea ei sub interdicţie.
în această situaţie este de reţinut că este adevărat că prevederile art. 33 din Decretul nr. 32/ 1954 impun audierea persoanei a cărei punere sub interdicţie se cere, raţiunea fiind şi aceea ca instanţa să fie convinsă că nu se încearcă un abuz prin luarea măsurii.
în acelaşi timp însă, instanţele trebuia să aibă în vedere că instituţia punerii sub interdicţie urmăreşte ocrotirea persoanei care, din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale, nu are discernământul ca să-i permită să se îngrijească de propriile interese.
Pot exista situaţii în care o astfel de persoană să se sustragă în diferite moduri de la ascultarea ei în faţa instanţei şi din această cauză să nu poată fi audiată, dar starea sănătăţii sale să impună luarea măsurii de protecţie a punerii sub interdicţie.
în astfel de situaţii, trebuie considerat că instanţa, constatând imposibilitatea de audiere a bolnavului, dar, aşa cum este în speţa de faţă, dispunând de dovezi convingătoare asupra stării sănătăţii psihice a acestuia şi având în vedere că se impune punerea sub interdicţie, poate proceda la luarea măsurii. Altfel ar însemna ca, dintr-un formalism excesiv, să rămână fără eficienţă o instituţie juridică a cărei menire este să ocrotească persoana bolnavă.
în cauza de faţă s-au administrat probe cu acte medicale şi s-a efectuat examinarea medicală a bolnavei, confirmându-se că aceasta suferă de boli psihice grave care impun, în interesul bolnavei, luarea măsurii punerii sub interdicţie. Instanţa de judecată a ajuns la aceeaşi concluzie, dar a considerat că măsura nu poate fi luată datorită faptului că, deşi a dispus măsurile necesare, nu a putut proceda la ascultarea bolnavei, care nu a putut fi adusă în faţa instanţei în acest scop, soluţia fiind confirmată de instanţa de apel.
Având în vedere considerentele de mai sus se impunea ca instanţa de apel să examineze apelul sub aspectele menţionate şi nu să-l respingă ca nemotivat, deşi din examinarea acestuia rezultă că apelantul V. G. şi-a motivat apelul în raport cu obiectul cauzei, arătând că la dosarul de fond sunt actele doveditoare care atestă starea gravă a sănătăţii fiicei sale.
Aşa fiind urmează a se admite recursul, a se casa decizia pronunţată în apel şi a se trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru judecarea apelului.
| ← HOTĂRÂRE JUDECĂTOREASCĂ STRĂINĂ RECUNOAŞTERE ŞI... | HOTĂRÂRE JUDECĂTOREASCĂ. CERERE DE PUNERE SUB INTERDICŢIE.... → |
|---|
