HOTĂRÂRE JUDECĂTOREASCĂ STRĂINĂ RECUNOAŞTERE ŞI EXECUTARE ÎN ROMÂNIA. CONDIŢII. NEMOTIVAREA HOTĂRÂRII DE RECUNOAŞTERE ŞI ÎNCUVIINŢARE A EXECUTĂRII SILITE. EFECTE
| Comentarii |
|
In motivarea soluţiei date, instanţa de apel a făcut în considerentele hotărârii o simplă afirmaţie, sumară, în sensul că hotărârea străină este definitivă, pronunţată de o instanţă competentă în baza relaţiilor de reciprocitate dintre cele două ţări, iar invocarea unor aspecte legate de procedură şi de desfăşurarea fondului cauzei nu sunt întemeiate, deoarece nici unul din argumentele furnizate
de partea apelantă nu are susţinere probatorie şi nu se încadrează în dispoziţiile şi condiţiile impuse de dispoziţiile art. 168 din Legea nr. 105/1992.
Procedând astfel, instanţa nu a răspuns în totalitate motivelor invocate în apel încălcând obligaţia stabilită prin art. 261 alin. 4 C. pr. civ. potrivit căreia redactarea hotărârii trebuie să arate “motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei" şi aceasta pentru a permite astfel, printre altele, exercitarea controlului judiciar.
(Secţia civilă, decizia nr. 1974 din 6 iunie 2000).
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 5.01.1999, reclamanta Societatea Danco Anlagenbau Gmbh Bucureşti a chemat în judecată CENTROCOOP -Uniunea Naţională a Cooperativelor de Consum şi Credit, solicitând recunoaşterea sentinţei pronunţate de Tribunalul Landului Regensburg -Secţia a lll-a civilă, nr. 301816/1997, sentinţă rămasă definitivă, prin care pârâta a fost obligată la plata sumei de 433.924,92 DM şi 15,5% dobânda anuală, cu cheltuieli de judecată.
Ulterior, reclamanta şi-a completat cererea solicitând şi încuviinţarea executării sentinţei.
Prin sentinţa civilă nr. 377 din 8 aprilie 1999, Tribunalul Bucureşti a dispus recunoaşterea pe teritoriul României a sentinţei şi a respins cererea privind încuviinţarea executării acestei sentinţe.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 321 din 8 decembrie 1999, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta Centrocoop - Uniunea Naţională a Cooperativelor de Consum şi Credit, împotriva sentinţei civil nr. 377/ 1999. A admis apelul declarat de reclamantă şi a schimbat sentinţa, în sensul că a admis cererea de recunoaştere pe teritoriul României a efectelor sentinţei pronunţate de Tribunalul Landului Regensburg - Germania şi a dispus executarea acesteia.
împotriva acestei decizii, a declarat recurs Uniunea Naţională a Cooperativelor de Consum şi Credit - Centrocoop, întemeindu-l pe motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 9, 10 şi 11 C. pr. civ.
Se arată în dezvoltarea motivelor de recurs că prin hotărârea atacată nu s-au reţinut toate motivele invocate în susţinerea apelului, că prescrierea
dreptului la acţiune şi respingerea altora s-a făcut fără nici un fel de motivare. Astfel, deşi în motivarea apelului s-a susţinut că, pentru a putea fi recunoscută în România hotărârea străină, trebuie întrunite cumulativ cele trei condiţii prevăzute de art. 167 din Legea nr. 105/1992, că instanţa germană, potrivit prevederilor art. 149, 156 din aceeaşi lege, nu avea competenţa să soluţioneze cauza, că între statele de care aparţin părţile în litigiu nu există convenţie de reciprocitate, dreptul la acţiune fiind şi prescris, instanţa a înlăturat aceste apărări fără a-şi motiva soluţia.
Recursul este întemeiat pentru cele ce urmează.
în adevăr, prin apelul formulat, s-a susţinut că hotărârea primea instanţe a fost dată cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor Legii nr. 105/1992 respectiv:
- încălcarea prevederilor art. 167, 149 şi 156 din lege, întrucât Tribunalul Regensburg nu era competent a judeca procesul, pârâta având sediul în România, nu există reciprocitate între cele două state (Convenţia privind procedura civilă încheiată la Haga în 1954, la care România a aderat în 1991, invocată de petentă ca temei în acest sens, nu se referă la recunoaşterea hotărârilor străine);
- încălcarea prevederilor art. 89 prin aceea că procesul trebuia soluţionat ţinându-se seama de reglementările legale din România, întrucât negocierile şi raportul contractual au fost stabilite în România, iar vânzătorul a executat obligaţia de vânzare de asemeni în România. Dacă s-ar fi respectat astfel dispoziţiile art. 89 din lege s-ar fi putut constata că instanţa germană nu avea competenţa să judece litigiul şi că dreptul la acţiune era prescris;
- încălcarea prevederilor art. 168 pct. 2 din Legea nr. 105/1992, potrivit căreia recunoaşterea hotărârii străine poate fi refuzată când hotărârea încalcă ordinea publică de drept internaţional privat
român. Astfel, pârâta nu avea calitate procesuală pasivă şi dreptul de apărare i-a fost încălcat.
în motivarea soluţiei date, instanţa de apel a făcut în considerentele hotărârii o simplă afirmaţie, sumară, în sensul că hotărârea străină este definitivă, pronunţată de o instanţă competentă în baza relaţiilor de reciprocitate dintre cele două ţări, “iar invocarea unor aspecte legate de procedură şi de desfăşurarea fondului cauzei nu sunt întemeiate, deoarece nici unul din argumentele furnizate de partea apelantă nu are susţinere probatorie şi nu se încadrează în dispoziţiile şi condiţiile impuse de dispoziţiile art. 168 din Legea nr. 105/1992”.
Procedând astfel, instanţa nu a răspuns în totalitate motivelor invocate în apel încălcând
obligaţia stabilită prin art. 261 alin. 4 C. pr. civ. potrivit căreia redactarea hotărârii trebuie să arate “motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei" şi aceasta pentru a permite astfel, printre altele, exercitarea controlului judiciar. Or, din acest punct de vedere, din considerentele menţionate în hotărârea atacată nu se pot cunoaşte temeiurile de fapt şi de drept pe care se sprijină hotărârea pentru a se putea decide dacă ea este sau nu temeinică şi legală.
Aşa fiind, cum în aceste condiţii hotărârea este supusă casării, urmează a se admite recursul, a se casa hotărârea şi a se trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
NOTĂ
Prin decizia nr. 1974 din 6 iunie 2000, Curtea Supremă de Justiţie - Secţia civilă a admis recursul formulat de Uniunea Naţională a Cooperativelor de Consum şi Credit -CENTROCOOP - Bucureşti, împotriva deciziei nr. 321 din 8 decembrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de apel. Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea Supremă de Justiţie a reţinut că instanţa (de apel) nu a răspuns în totalitate motivelor de apel încălcând obligaţia stabilită prin art. 261 alin. 4 C. pr. civ., după care redactarea hotărârii trebuie să arate “motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei”.
Hotărârea Curţii Supreme de Justiţie ridică atât probleme de drept internaţional privat cât şi de drept procesual civil. Deşi aspectele relative la condiţiile în care pot fi recunoscute efectele hotărârii judecătoreşti pronunţate de o instanţă străină şi încuviinţarea executării acesteia pe teritoriul României prezintă un real interes, vom analiza problemele de drept procesual civil incidente în cauză, respectiv cele privitoare la forma şi cuprinsul hotărârii judecătoreşti, precum şi sancţiunea ce poate interveni în situaţia nerespectării condiţiilor legale prevăzute pentru acestea.
Pentru început, este de reţinut că în privinţa rolului arătării în considerente a motivelor care au format convingerea instanţei şi pentru care au fost înlăturate cererile părţii care a pierdut procesul, instanţa supremă a avut o jurisprudenţă care a exprimat că îndatorirea judecătorilor de a motiva hotărârea constituie o garanţie împotriva arbitrariului şi în acelaşi timp şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea instanţei superioare să exercite controlul judiciar declanşat prin căile de atac2). Lipsa, insuficienţa sau inexactitatea motivării reprezintă un viciu de formă a hotărârii care atrage casarea acesteia.
în speţa analizată se disting două probleme: prima este relativă la faptul că instanţa de recurs a reţinut că hotărârea recurată nu este suficient motivată, iar a doua se referă la soluţia pronunţată în acest caz, respectiv casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.
Pentru analiza primei probleme observate se impune o cercetare a motivelor de apel invocate de apelanta Uniunea Naţională a Cooperativelor de Consum şi Credit -CENTROCOOP - Bucureşti, deoarece instanţa de apel se poate pronunţa numai în limitele criteriilor formulate prin cererea de apel, afară de regulile de ordine publică, fiind ţinută de regula „tantum devolutum quantum appelantum. Sintetizate, motivele de apel formulate faţă de soluţia de admitere a cererii de recunoaştere a efectelor hotărârii judecătoreşti străine erau următoarele:
a) instanţa germană nu avea competenţă să soluţioneze pricina în raport de dispoziţiile art. 89 din Legea nr. 105/1992.;
b) între statele de care aparţin părţile în litigiu nu există convenţie de reciprocitate;
c) dreptul la acţiune era prescris.
Nici unul dintre argumentele invocate în motivarea apelului de către Uniunea Naţională a Cooperativelor de Consum şi de Credit - CENTROCOOP - Bucureşti nu se referă la condiţiile pe care hotărârea judecătorească străină trebuie să le îndeplinească pentru a i se recunoaşte efectele şi pentru a fi încuviinţată executarea acesteia pe teritoriul României. Astfel, necompetenţa instanţei străine deduse din aplicarea legii române de drept internaţional privat nu reprezintă o piedică în calea recunoaşterii efectelor acestei hotărâri şi încuviinţării executării ei în România, prevederile art. 168 din Legea nr. 105/1992 fiind neechivoce în această privinţă. Inexistenţa unei convenţii de reciprocitate între statele părţilor în litigiu nu presupune neîndeplinirea condiţiei prevăzute în art. 107 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 105/1992. în ce priveşte ultima critică formulată de apelantă, prescrierea dreptului material la acţiune, nu prezintă importanţă din punct de vedere al recunoaşterii efectelor hotărârii judecătoreşti străine şi al încuviinţării executării acesteia pe teritoriul României. Art. 174 lit. b) din Legea nr. 105/1992 prevede drept condiţie a încuviinţării executării hotărârii străine pe teritoriul României ca dreptul de executare al hotărârii străine să nu fie prescris.
Faţă de această prezentare a argumentelor invocate de apelantă în susţinerea apelului formulat în cauză, observând că motivele de apel erau străine de natura pricinii, se ridică problema dacă era suficientă motivarea Curţii de Apel Bucureşti, care a reţinut că hotărârea străină este definitivă, pronunţată de o instanţă competentă în baza relaţiilor de reciprocitate dintre cele două ţări, iar invocarea unor aspecte legate de procedură şi de desfăşurarea fondului cauzei nu sunt întemeiate, deoarece nici unul din argumentele furnizate de partea apelantă nu au susţinere probatorie şi nu se încadrează în dispoziţiile art. 168 din Legea nr. 105/1992.
Trebuie recunoscut că, dacă lipsa motivului este evidentă şi sancţiunea procedurală uşor de aplicat, în cazul de faţă, fiind vorba de o insuficientă motivare, este mult mai
greu de apreciat din punct de vedere al respectării cerinţelor legale privind redactarea hotărârii judecătoreşti. Sunt cazuri în care, deşi limitate ca întindere, considerentele răspund cerinţei legale. Astfel, jurisprudenţa a considerat drept motivare implicită, pe deplin permisă, adaptarea motivelor de fapt şi de drept ale hotărârii primei instanţe, de către instanţa de apel, când părţile nu au adus dovezi sau argumente noi. De asemenea, s-a reţinut că obligaţia de a motiva a judecătorului se rezumă la răspunsul pe care este obligat să-l dea fiecărui capăt de cerere sau mijloc de apărare, iar nu şi în privinţa fiecărui argument invocat de părţi în susţinerea capetelor de cerere sau mijloacelor de apărare.
Cu toate acestea, reţinem că, potrivit unor opinii constant exprimate în doctrină, şi pe care le considerăm întemeiate, simple afirmaţii în considerentele hotărârii de genul inutil, neconcludent, şicanator sau referirile la texte de procedură sau de drept substanţial în termeni cu totul generali echivalează cu o nemotivare. Din acest punct de vedere considerăm că şi decizia instanţei de apel suferă pentru insuficienţa motivării, chiar dacă soluţia este corectă din punct de vedere legal. Sub acest aspect decizia Curţii Supreme de Justiţie cu greu ar putea fi discutată.
Ceea ce poate fi supus unei analize este dacă Curtea Supremă de Justiţie putea sau nu să judece pricina în fond, conform art. 314 C. pr. civ. şi art. 35 din Legea nr. 56/1993. în această privinţă, în doctrină s-a statuat că în cazul casării pentru viciul de formă pe care îl presupune nemotivarea, nu implică nici o apreciere în fond a Curţii. Este de observat însă că aceste aprecieri nu-şi au aplicare decât atunci când este vorba de motive de fapt, deoarece motivele de drept eronate sau nearătate pot fi suplinite de instanţa de recurs. Apreciem că, deşi motivarea hotărârii instanţei de apel era insuficientă, în cauză nu erau motive pentru trimiterea pricinii spre rejudecare, deoarece aspecte de fapt care să fi fost invocate în apel şi să fie concludente faţă de natura cauzei nu au fost reţinute. Situaţia de fapt, constituită exclusiv din împrejurările ce constituiau condiţiile prevăzute de art. 167 din Legea nr. 105/1992 era lămurită. Competenţa instanţei străine, reciprocitatea şi invocata prescriere a dreptului la acţiune sunt fie aspecte de drept, fie aspecte de fapt care însă pot fi dovedite numai pe bază de înscrisuri, iar existenţa lor putea reieşi din probele deja aflate la dosar.
în sfârşit, este de observat că trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel este şi o soluţie deosebit de neeconomicoasă mai ales într-o cauză ce are ca obiect o cerere de exequator, a cărei soluţionare se impune a fi urgentă. De altfel, modificarea adusă Codului de procedură civilă prin O.U.G. nr. 138/2000 prevede că, în cazul nemotivării hotărârii sau insuficientei motivări, soluţia instanţei de recurs nu mai este casarea, ci modificarea hotărârii astfel încât să nu mai fie necesară trimiterea cauzei spre rejudecare pentru acest motiv (art. 304 pct. 7 şi art. 312 alin. 3 C. pr. civ.).
| ← ÎNSCRIS SUB SEMNĂTURĂ PRIVATĂ. CONTRACT DE ÎMPRUMUT. LIPSA... | HOTĂRÂRE JUDECĂTOREASCĂ. CERERE DE PUNERE SUB INTERDICŢIE... → |
|---|
