CSJ. Decizia nr. 2728/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 2728Dosar nr. 3165/2002
Şedinţa publică din 24 iunie2003
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Princererea înregistrată sub nr. 3730/1998, reclamanta M.(P.)G.E. a chemat în judecată pe pârâţii P.R. şi P.N., pentru a fi obligaţi să-i lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă apartamentul nr. 14, situat în Bucureşti, precum şi pentru constatarea nulităţii contractului prin care S.C. H.N. S.A., în calitate de mandatară a Primăriei Municipiului Bucureşti, a vândut pârâţilor acest apartament.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin sentinţa civilă nr. 4889 din 29 aprilie 1996 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, irevocabilă, s-a stabilit nulitatea operaţiunii de înscriere în lista anexă la Decretul nr. 92/1950 a spaţiilorcomerciale aflate la parterul imobilului, a apartamentelor de la etajele 1 şi 3 şi a mansardei, astfel că dreptul de proprietate asupra imobilului, pe care l-a avut autorul său, P.N., s-a aflat neîntrerupt şi legal valabil în patrimoniul acestuia şi i s-a transmis prin moştenire, statul neavând dreptul să le vândă pârâţilor acest apartament în condiţiile Legii nr. 112/1995.
Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a dispus, prin sentinţa civilă nr. 20712 din 11 decembrie 1998, anularea acţiunii ca netimbrată, întrucât reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia privind plata taxei judiciare de timbru stabilită de instanţă.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III – a civilă, prin Decizia civilă nr. 2739/A din 18 octombrie 1999, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei amintite, pe care a desfiinţat-o şi a reţinut cauza pentru judecare în primă instanţă.
Această din urmă instanţă, prin sentinţa civilă nr. 260 din 28 februarie 2000, a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru pronunţarea acestei soluţii, Tribunalul a reţinut că negarea de către reclamantă a capacităţii pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti de a încheia contractul cu pârâţii, precum şi invocarea cauzei ilicite a convenţiei de vânzare-cumpărare, nu sunt întemeiate, deoarece pârâta nu şi-a pierdut niciodată capacitatea de a încheia acte juridice, iar părţile nu au urmărit prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare un scop contrar dispoziţiilor legale, aşa cum ar trebui să se întâmple în cazul unui contract cu cauză ilicită.
Tribunalul a mai reţinut că pârâţii au fost de bună credinţă la încheierea contractului, deoarece ei nu au cunoscut existenţa, pe rolul instanţelor, a unui litigiu având ca obiect imobilul pe care doreau să-l cumpere, reclamanta neîncunoştiinţându-i despre acest fapt, iar hotărârea invocată de reclamantă nu le este opozabilă, pentru că nu au participat în acel proces.
În continuare, s-a arătat că şi în situaţia reţinerii preluării abuzive a imobilului de către stat, contractul ce reprezintă titlul pârâţilor nu poate fi desfiinţat, întrucât acestora li se aplică teoria subdobânditorului de bună credinţă, cu titlu oneros, al unui imobil, teorie care reprezintă o excepţie de la principiul potrivit căruia actul juridic subsecvent unui act nul este lovit de nulitate, fiind creată tocmai pentru ocrotirea bunei credinţe în raporturile juridice civile.
De asemenea, instanţa de fond a reţinut că există două titluri de proprietate valabile, cel al reclamantei, care este anterior anului 1950 şi cel al pârâţilor, apreciind că în privinţa comparării lor, singurul criteriu aplicabil îl constituie principiul potrivit căruia în cazuri similare preferabilă este cauza posesorului actual, dând astfel preferinţă titlului pârâţilor .
Împotriva acestei sentinţe, adeclarat apel reclamanta care a cerut schimbarea ei, în sensul admiterii acţiunii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 344 din 12 iunie 2000, a admis apelulşi a schimbat sentinţa în parte, în sensul admiterii acţiunii în revendicare faţă de pârâţii persoane fizice, reţinând că nu poate fi luat în considerare criteriul propus de tribunal, şi anume posesia imobilului, pentru acordarea preferabilităţii unuia dintre cele două titluri de proprietate puse în comparaţie, deoarece el devine aplicabil numai atunci când titlurile nu sunt transcrise, ceea ce nu e cazul titlurilor din litigiu care au fost transcrise, iar buna credinţă nu poate exonera pe pârâţi de obligaţia de a preda imobilul adevăratului proprietar. S-a decis astfel, să se dea preferinţă titlului reclamantei, deoarece pârâţii persoane fizice au dobândit bunul de la un vânzător care nu a avut titlu valabil asupra lui, actul de preluare fiind nul absolut, iar reclamanta posedă un titlu de proprietate asupra bunului mai bine caracterizat decât cel al pârâţilor, prin faptul că, deşi a pierdut posesia imobilului, nu a pierdut niciodată din punct de vedere juridic dreptul de proprietate.
Acţiunea faţă de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesuale pasive, reţinându-se că acţiunea nu se mai putea îndrepta împotriva lui, întrucât înstrăinase imobilul.
A fost menţinută soluţia instanţei privind respingerea acţiunii în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, cu motivarea că în cauză atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul au cunoscut la momentul naşterii raportului juridic civil că bunul nu aparţine vânzătorului, neputându-se prezuma reaua credinţă a cumpărătorilor, ci, dimpotrivă, buna lor credinţă.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin Decizia nr. 1470 din 9 martie 2001, a admis recursurile declarate de reclamantă şi de pârâţii persoane fizice împotriva susmenţionatei decizii, pe care a casat-o şi a trimis cauza pentru rejudecare la instanţa de apel, reţinând că această instanţă, mulţumindu-se să constate buna credinţă a cumpărătorilor, până la urmă a soluţionat procesul fără a stabili pe deplin împrejurările de fapt.
În rejudecare, instanţa de apel a constatat că apelul este întemeiat, reţinând că hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea actului de preluare,de către stat,a imobilului de la autorul reclamantei,a produs efectul reconfirmării dreptului de proprietate alacestuia, iar calitatea de moştenitor a reclamantei după tatăl său P.N. este dovedită cu certificatul de moştenitor nr. 552 din 7 martie 1972 .
S-a reţinut şi că nu poate fi primităapărarea pârâţilor în sensul că acţiunea nu poate fi exercitată împotriva C.G.M.B., întrucât imobilul nu se mai află în patrimoniul său, deoarece acest pârât a fost parte în contractul a cărui nulitate se cere a fi constatată.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi P.R. şiP.N.
Prin recursul formulat, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a invocat faptul că greşit a fost obligat să lase imobilul în deplină proprietate şi posesie reclamantei, deoarece nu mai are posesia lui, imobilul fiind vândut pârâţilor persoane fizice, faptul că are calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare şinu are pe capătul de cerere vizând revendicarea.
Recursul pârâţilor P.R. şi P.N. critică soluţia instanţei de apel pentru faptul că este lipsită de temei legal privitor la dreptul de proprietate al reclamantei, în sensul că s-a reţinut reconfirmarea dreptului de proprietate ce a aparţinut tatălui reclamantei, ea moştenindu-l, ca unică moştenitoare, iar prin cel de al doilea motiv de recurs se arată că greşit s-a statuat asupra bunei-credinţe a pârâţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 4939 din 17 iulie 1997.
Recursurile sunt nefondatepentru motivele ce se vor arăta în continuare.
În ceea ce priveşte critica recurentului Consiliul General al Municipiului Bucureşti în sensul că nu are calitate procesuală pasivă în capătul de cerere privind revendicarea, aceasta nu poate fi primită.
Deşi este adevărat că acţiunea în revendicare reprezintă acţiunea proprietarului ce nu are posesia bunului său şi care este îndreptată împotriva posesorului neproprietar, trebuie remarcat că proprietarul a pierdut posesia bunului ca urmare a prevederilor Decretului nr. 92/1950, respectiv urmarea unui act de autoritate al statului.
Astfel, raportul juridic procesual se leagă obligatoriu şi cu instituţiile care reprezintă statul şi în contradictoriu cu care instanţele stabilesc valabilitatea titlului, în sensuldacă bunul respectiv a intrat sau nu în posesia statului cu respectarea Constituţiei şi legilor în vigoare la data respectivă şi a tratatelor internaţionale la care România era parte.
Este irelevant dacă bunul preluat în proprietatea statului a fost sau nu înstrăinat unor subdobânditori, întrucât, în litigiile privind dreptul de proprietate asupra acestuia, statul este reprezentat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, în raport cu prevederile art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998.
Aşa fiind, Consiliul General al Municipiului Bucureşti are calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere privind revendicarea.
Criticile formulate de pârâţii P.R. şi N. sunt, de asemenea, nefondate.
Referitor la primul motiv de recurs, trebuie remarcat faptul că problema dreptului de proprietate al reclamantei şi a preluării abuzive a imobilului au fost tranşate definitiv şi irevocabil prin sentinţa nr. 4889 din 29 aprilie 1996 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, care a statuat că statul nu a avut niciodată un titlu legal valabil asupra imobilului în discuţie.
Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, pârâţii cumpărători nu pot invoca, în beneficiul lor, pentru a menţine contractul şi a păstra bunul revendicat, eroarea lor asupra calităţii de proprietar a statului, în care s-au aflat la momentul încheierii contractului, apărare prezentatăprin susţinerea că sunt cumpărători de bună-credinţă, deoarece această eroare nu a fost comună şi invincibilă, aşa cum se cere atunci când se pune problema aplicării principiului validităţii actelor juridice încheiate cu titularul aparent al dreptului.
Din probele administrate, respectiv depoziţiile martorilor rezultă că, înainte de a cumpăra, pârâţii au aflat de interesul manifestat de reclamantăîn redobândirea imobilului. Reclamanta a depus la Primăria sectorului 1 Bucureşti cerere de restituire a imobilului la data de 20 iulie 1996, iar contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat la 17 iunie 1997, după ce Judecătoria sectorului 1 Bucureşti pronunţase hotărârea nr. 4889 din 29 aprilie 1996, care a rămas definitivă şi irevocabilă la 13 mai 1997, hotărâre prin care se stabilise că imobilul a fost preluat de stat fără titlu legal valabil, proprietarul acestuia, N.P., tatăl reclamantei, fiind exceptat de la naţionalizare.
Rezultă din aceste împrejurări că eroarea pârâţilor asupra calităţii de proprietar a statului nu a îndeplinit condiţia invincibilităţii, ei cumpărând imobilul în condiţiile în care erau avizaţi de caracterul nesigur al titlului statului asupra imobilului.
Faţă de cele de mai sus, recursurile vor fi respinse ca nefondate.
PENTRUACESTEMOTIVE
ÎNNUMELELEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondaterecursurile declarate de Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi de pârâţii P.R. şi P.N. împotriva deciziei nr. 127 din 22 martie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2732/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 2726/2002. Civil → |
|---|
