ICCJ. Decizia nr. 3519/2003. Civil. Despăgubiri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 3519
Dosar nr. 2668/2003
Şedinţa publică din 12 mai 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 16 ianuarie 2002, ulterior precizată, reclamantul Constantin Dumitru a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, pentru a se dispune obligarea pârâtului la plata a 10.000 dolari SUA reprezentând daune materiale şi 25.000 dolari SUA daune morale, la cursul BNR de la data executării.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că prin sentinţa penală nr. 951 din 25 octombrie 1995 a Judecătoriei Sectorului Agricol Ilfov s-a dispus achitarea sa pentru săvârşirea faptei prevăzute de art. 198 alin. (1) C. pen.
Prin Decizia penală nr. 518/1996 Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost desfiinţată sentinţa penală nr. 951/1999, reclamantul fiind condamnat în baza art. 198 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP) la 4 ani închisoare, cu obligarea la plata a 5.000.000 lei daune morale, precum şi la cheltuieli de judecată şi cheltuieli judiciare. Recursul declarat de reclamant împotriva acestei decizii a fost respins.
Prin sentinţa penală nr. 909 din 18 mai 2000 Judecătoria Buftea a admis cererea de revizuire a deciziei penale nr. 518/1996 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, şi a dispus anularea acesteia, iar în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art.10 lit. a) C. proc. pen. reclamantul a fost achitat, martorul S.C.D. fiind condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă în cauza soluţionată prin decizie penală supusă revizuirii.
Reclamantul a mai arătat că a fost privat de libertate timp de 5 luni, de la 29 iulie 1994 la 17 august 1994, respectiv de la 13 august 1998-17 decembrie 1998.
Acţiunea a fost respinsă ca tardiv formulată (Decizia civilă nr. 313 din 10 aprilie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ).
Instanţa a reţinut că acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită în termen de 1 an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală.
În cauză, sentinţa penală nr. 909 a Judecătoriei Buftea prin care reclamantul a fost achitat, a fost pronunţată la 18 mai 2000, rămânând definitivă prin neapelare la 1 august 2000, iar acţiunea în repararea pagubei a fost introdusă la 16 ianuarie 2002, peste termenul de 1 an prevăzut de art. 505 alin. (2) C. proc. pen.
Soluţia a fost menţinută la judecarea în apel a cauzei, prin Decizia civilă 48 din 10 februarie 2003 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, respingând ca nefondat apelul reclamantului.
Împotriva acestei decizii reclamantul a formulat prezentul recurs în temeiul art. 304 pct. 10 C. proc. civ., susţinând că instanţa nu s-a pronunţat asupra unor dovezi hotărâtoare privind cererea sa de repunere în termenul de formulare a acţiunii. De asemenea Decizia a fost criticată şi pentru încălcarea art. 129 pct. 5 C. proc. civ., instanţa de apel, cât şi cea de fond, având în virtutea rolului activ pe care trebuie să-l exercite, obligaţia ca, din oficiu, să analizeze temeinicia motivelor care l-au determinat pe reclamant să introducă acţiunea peste termenul prevăzut de lege.
Recursul este fondat pentru următoarele considerente.
Într-adevăr, potrivit art. 505 alin. (2) C. proc. pen. în reglementarea în vigoare la data introducerii acţiunii de faţă, termenul în care poate fi pornită acţiunea pentru repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept este de 1 an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare.
Cu privire la natura acestui termen instanţele inferioare l-au calificat ca fiind un termen de prescripţie. În acelaşi sens Curtea Constituţională, având a se pronunţa asupra unor excepţii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 505 alin. (2) C. proc. pen., a reţinut că dreptul de a porni acţiunea în repararea pagubei este prescriptibil extinctiv în termen de 1 an, dispoziţiile în cauză fiind conforme atât cu Constituţia, cât şi cu tratatele internaţionale la care România este parte.
Consecinţa acestei naturi juridice este că termenul în cauză se supune regimului instituit de Decretul nr. 167/1958, care, în art.19, prevede că „instanţa judecătorească…poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, să dispună chiar din oficiu judecarea…acţiunii (s.n.). Cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie".Termenul de o lună priveşte atât cererea de repunere în termen formulată de reclamant, cât şi acordarea din oficiu a repunerii în termen.
Cu privire la cauzele care l-au împiedicat să formuleze acţiunea de faţă, la termenul din 10 februarie 2003 reclamantul a depus acte privind gradul de invaliditate al numitului C.V., precum şi sentinţa civilă 117/2002 prin care Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis cererea reclamantului şi a dispus punerea sub interdicţie a lui C.V. Din considerentele acestei hotărâri reiese că reclamantul a sesizat instanţa la 22 februarie 2001, soluţia fiind pronunţată la 4 februarie 2002.
Referitor la depăşirea termenului de introducere a cererii, în încheierea de dezbateri s-au consemnat susţinerile apelantului potrivit cu care „a fost foarte prins şi ocupat cu punerea sub interdicţie a fiului său", precum şi concluziile reprezentantului Ministerului Public referitoare la cererea de repunere în termen apreciată de acesta ca fiind nejustificată, fără însă ca în considerentele deciziei recurate şi dispozitivul acesteia să se facă vorbire de cererea astfel formulată.
Rezultă din cele de mai sus că instanţa de apel a pronunţat Decizia cu nesocotirea unor înscrisuri hotărâtoare în ceea ce priveşte aprecierea temeiniciei motivelor care l-au împiedicat pe reclamant să-şi valorifice dreptul la acţiune în termenul prevăzut de lege, respectiv a repunerii în acest termen, cu consecinţa menţinerii soluţiei de respingere a acţiunii ca prescrisă.
Distinct de aceasta instanţa a soluţionat cauza cu încălcarea art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 potrivit cu care repunerea în termen poate fi acordată din oficiu de către instanţă dacă se constată ca temeinic justificate cauzele care au dus la depăşirea termenului de prescripţie, precum şi cu încălcarea art. 129 alin. (5) C. proc. civ. (care reglementează rolul activ al instanţei) în sensul că nu a întreprins demersuri în vederea stabilirii temeiniciei acestor cauze, a existenţei / inexistenţei unei conduite culpabile din partea reclamantului în ceea ce priveşte pierderea termenului de exercitare a acţiunii.
Faţă de cele ce preced recursul se va admite, Decizia atacată va fi casată şi cauza trimisă aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul C.D. împotriva deciziei nr. 48 din 10 februarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 mai 2004.
| ← CSJ. Decizia nr. 4161/2003. Civil. DREPT DE PROPRIETATE BREVET.... | ICCJ. Decizia nr. 328/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
