Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 794/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 794/2013 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 21-11-2013 în dosarul nr. 794/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIA CIVILĂ Nr. 794/2013
Ședința publică de la 21 Noiembrie 2013
Completul compus din:
Președinte M. F. C.
Judecător C. M. C.
Judecător D. M.
Grefier C. C.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a fost reprezentat prin
Procuror V. L.
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului declarat de către reclamantul L. V. C. împotriva sentinței civile nr.151/2013 pronunțată de T. H. în dosar nr._ , având ca obiect despăgubiri -Legea nr.221/2009.
Procedura este îndeplinită fără citarea părților.
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării din 15 noiembrie 2013, care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului de față ;
P. acțiunea înregistrată la T. H. sub dosar nr._, reclamantul L. V. C. a chemat în judecată pe pârâtul S. R. - reprezentat prin M. Finanțelor P., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul politic al condamnării sale la pedeapsa închisorii corecționale pentru delictul de insubordonare, aplicată prin sentința nr.7/13.01.1958 pronunțată în dosarul nr. 745/1957 a Tribunalului M. C. și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 300.000 lei reprezentând prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării politice. S-au cerut și cheltuieli de judecată.
În drept acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art.1 alin.3, art.4 din Legea nr.221/2009, art.998-999 Codul Civil de la 1864, art.7 și art.13 din CEDO.
În fapt, reclamantul a arătat că a fost incorporat în armata română la UM_ M., iar in toamna anului 1967 când era in ultimul an de armată, comandantul unitarii a dat ordin soldaților sa se deplaseze in zona localității N. V. la culesul porumbului. Detașamentul ce urma sa se deplaseze la munca in agricultura era format in mare parte din soldați aflați in ultimul an de armata, care urma sa fie lăsați la vatra in câteva zile, iar ordinul inițial pentru deplasarea la munca a fost dat pentru o perioada de câteva zile, la expirarea cărora trebuiau lăsați la vatra.
Au fost cantonați . de cele mai elementare condiții de igiena, fără toaletă sau apă pentru spălat, și au muncit vreme de 10 zile la culesul porumbului de dimineața pana seara, insa ordinul de deplasare la munca a fost prelungit de 3 ori succesiv de comandantul unitarii, de fiecare data cu 10 zile, iar ofițerii ii dezinformau prin aceea ca ii asigurau periodic ca vor fi lăsați sa plece acasă, context in care s-a creat o stare tensionata in rândul soldaților din ultimul an, astfel ca la un moment aceștia au refuzat sa mai plece la muncile agricole.
In aceasta situație, reclamantul a arătat ca a fost considerat ca fiind unul dintre instigatori, a fost încătușat, bătut si trimis in arestul penitenciarului Constanta, fiind acuzat inițial de crima de rebeliune, dar ca urmare a schimbării încadrării juridice a faptei in cursul procesului penal, a fost condamnat la pedeapsa de 10 ani de închisoare pentru delictul de insubordonare.
A menționat reclamantul ca ulterior i-a fost redusa pedeapsa la 3 ani de închisoare, din care a executat 1 an si 10 luni in Penitenciarul Constanta, iar apoi la coloniile de munca Poarta Albă și Saligni, fiind grațiat pentru restul de pedeapsă.
La locurile de deținere a fost in repetate rânduri supus la tratamente inumane si degradante, in sensul ca pentru refuzul de a-si denunța colegii de celulă era bătut crunt, iar pentru faptul că a ridicat de jos o foaie de ziar rupta a fost udat pana la piele pe timp de iarna si apoi dus la carcera fără a i se permite să își dea hainele jos, deși noaptea temperaturile coborau la -15 grade C, tratamente ce au cauzat afecțiuni ale sistemului osos, muscular si ale ligamentelor de care suferă si in prezent.
După liberarea din penitenciar s-a încadrat in munca insa nu a putut avansa in funcție din pricina trecutului sau așa zis infracțional si a fost in permanenta supravegheat de securitate.
Cu privire la caracterul politic, reclamantul a arătat ca se încadrează in ceea ce privește scopul urmărit la prev. art.2 alin.1 lit. a și c din OUG nr. 214/1999 modificata, întrucât prin faptele sale a urmărit respectarea libertății si limitarea abuzului de putere din partea ofițerilor fiind condamnat pentru ca a protestat cu privire la faptul ca a fost obligat sa presteze munci agricole ca si militar, când in realitate perioada de stagiu militar fusese depășita
În fine, s-a arătat ca prin Hotărârea nr. 2001/1992 i-a fost recunoscut statutul de deținut politic cu consecința recunoașterii perioadei de detenție ca vechime in munca si acordarea unei indemnizații.
În probațiune s-a cerut și s-a administrat proba cu înscrisuri, depunându-se: certificat medical nr.2906/18.06.2012 (fila 3), Hotărârea nr.2001/1992 emisa de Comisia pt. aplicarea Decretului 118/1990 (f. 4), fisa matricola penala (file 5-6), sentința penala nr. 7/13.01.1958 in extras (fi.7-9), sentința penală nr. 254/1970 privind reabilitarea reclamantului (f. 10-12), legitimație (fila 24), adresa Ministerului Justiției nr.3949/13.02.2007 (fila 25).
P. întâmpinare (fila 17-18), pârâtul S. R. a solicitat in principal respingerea acțiunii ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca nefondată, raportat la faptul ca situația invocata de reclamant nu se încadrează in cele prevăzute de Legea nr. 221/2009.
Astfel, s-a arătat ca fapta pentru care reclamantul a fost condamnat nu reprezintă i condamnare cu caracter politic ori măsura administrativa asimilata acesteia, in sensul art.1 alin.1 si art.3 din Lege, nefiind aplicabile nici disp. art.4 privind celelalte masuri administrative cu caracter politic, întrucât temeiul in baza căruia a fost condamnat reclamantul nu se regăsește in enumerarea actelor normative din aceste text de lege.
In fine, s-a arătat ca din analiza documentelor depuse la dosar si din starea de fapt evocata in cuprinsul acțiunii introductive, in raport cu disp.art.2 alin.1 din OUG nr.214/1999, nu rezulta faptul ca măsura arestării si condamnarea ulterioară pentru insubordonare ar fi fost luate ca urmare a faptului ca prin acțiunile întreprinse, reclamantul a urmărit vreunul din scopurile indicate de OUG nr. 214/1999.
În privința capătului de cerere având ca obiect acordarea daunelor morale, s-au invocat dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr.1358/21.10.2010 prin care s-a constatat neconstituționalitatea disp. art. 5 alin.1 litera a teza I.
P. sentința civilă nr.151/2013, T. H. a respins acțiunea civilă formulată de reclamant.
În considerentele sentinței s-a reținut că faptele reclamate de L. V. C. nu constituie condamnare cu caracter politic sau măsuri administrative cu caracter politic în sensul art.3 alin.1 și art.4 alin.2 din Legea nr.221/2009 astfel că acesta nu justifică nici dreptul de a solicita și prin despăgubiri morale pentru executarea părții din pedeapsa aplicată pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare la care a fost condamnat.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul, solicitând în principal casarea sentinței recurate în sensul admiterii acțiunii, cu cheltuieli de judecată.
În expunerea motivelor de recurs arată că prin încheierea de ședință din 05.12.2012 instanța a admis excepția prescripției invocată din oficiu în considerarea prevederilor art.18 din DL nr.167/1958 și ale art.5 din Legea 221/2009.
Susține că potrivit art.2512 NCC instanța nu poate aplica prescripția din oficiu, chiar dacă invocarea ei ar fi în interesul statului, iar aceste prevederi de procedură sunt de imediată aplicare iar prevederile art.6 alin.4 din Legea nr.71/2011 nu sunt aplicabile în speță deoarece se referă la regulile de drept material aplicabile prescripției extinctive.
Consideră nelegală soluția primei instanțe și în ceea ce privește întemeierea soluției de admitere a excepției pe prevederile art.5 din Legea 221/2009 care însă nu sunt aplicabile speței fiind abrogate și în condițiile în care petitul în despăgubiri a fost întemeiat în drept pe prevederile art.998, 999 C.civ., art.1864 și art.7 și 13 CEDO: Raportat la prevederile legale ce reprezintă temeiul de drept al capătului de cerere în despăgubiri morale dreptul material la acțiune este imprescriptibil. Consideră că în speță sunt incidente prevederile art.312 alin.3 teza a 2-a C.pr.civ.
Pe fondul cauzei, după expunerea stării de fapt descrise și în acțiunea introductivă, reclamantul susține că a fost condamnat prin sentința nr.7/13.01.1958 a Tribunalului M. C. și prin decizia nr.437/1958 a Tribunalului M. a Regiunii a II-a Militară București pentru că a protestat pentru respectarea libertății sale și pentru limitarea abuzului de putere din partea ofițerilor, această condamnare având un caracter politic. Precizează că prin Hotărârea nr.2001/1992, Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretului-Lege nr.118/1990 a constatat că reclamantul a fost deținut politic, i s-a recunoscut perioada petrecută în detenție ca vechime în muncă și i-a fost acordată o indemnizație de 370 lei însă instanța de fond nu a ținut cont de cele stabilite prin această hotărâre.
Sub aspectul prejudiciului moral suferit relevă că acesta a fost unul major atât pe perioada detenției cât și ulterior, până la sfârșitul regimului comunist în decembrie 1989.
În drept invocă dispozițiile art.3041 și 312 C.pr.civ.
P. întâmpinarea formulată în cauză pârâtul S. român a solicitat respingerea recursului arătând că fapta pentru care reclamantul a fost condamnat nu are nici un fel de legătură cu desfășurarea de activități ostile regimului comunist.
Verificând sentința atacată prin prisma motivelor invocate și în raport cu normele legale incidente, Curtea reține următoarele:
Potrivit art.201 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind codul civil prescripțiile începute și neîndeplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.
Termenul de prescripție aplicabil raportului juridic dedus judecății în speță este în conformitate cu dispozițiile art.3 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripție extinctivă de 3 ani. Aceste termen a început să curgă la 15.06.2009 deci anterior intrării în vigoare a Codului civil astfel că față de dispozițiile art.201 din Legea 71/2011 speței nu îi sunt incidente dispozițiile noului cod civil referitoare la faptul că instanța nu poate invoca din oficiu excepția prescripției dreptului la acțiune. Se constată, astfel că, instanța de fond a procedat în mod legal atunci când a ridicat din oficiu excepția prescripției dreptului material la acțiune, motivul de recurs formulat sub acest aspect fiind nefondat.
Acțiunea reclamantului are un obiect patrimonial astfel că dreptul la acțiune este supus prescripției în conformitate cu dispozițiile art.1 din decretul nr.167/1958, actul normativ neconținând nicio derogare de la această regulă raportat la temeiul legal invocat. În consecință, Curtea nu poate primi argumentul reclamantului în sensul că acțiunea ar fi imprescriptibilă pentru că are ca temei juridic și dispozițiile art.998, 999, art.1864 și art.7 și 13 CEDO.
P. urmare, față de cele expuse, se reține ca fiind legală soluția primei instanțe de admitere a excepției prescripției acțiunii formulate de reclamant pentru obținerea de despăgubiri morale și materiale, în baza art.5 din Legea nr.221/2009. Fiind corect admisă excepția prescripției apare ca inutilă analizarea motivelor de recurs vizând fondul solicitării de despăgubiri pentru condamnarea suferită de reclamant.
Curtea constată ca fiind corectă și soluția de respingere a cererii de constatare a caracterului politic a condamnării suferite de reclamant.
P. sentința nr.7/1958 a Tribunalului M. C. reclamantul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare prev.de art.503 pct.3 din Codul Justiției Militare reținându-se că nu și-a îndeplinit îndatoririle militare respectiv a refuzat să execute un ordin de serviciu al comandantului unității referitor la prestarea de munci agricole de către militari.
Așadar, infracțiunea pentru care a fost condamnat face parte din categoria infracțiunilor săvârșite de militari, așa cum a reținut și prima instanță, neavând caracter politic.
Nu se poate reține că infracțiunea pentru care a fost condamnat reclamantul a avut scopul prevăzut la art.2 pct.a și d din OUG nr.214/1999, pe de o parte neputându-se reține abuzul ofițerilor superiori în condițiile în care prelungirea perioadei de munci agricole s-a făcut în baza unor ordine superioare nr._/23.10.2957 și_/5.11.1957 și nu ca urmare a unor dispoziții abuzive ale ofițerilor superiori.
Deasemenea, nu poate fi constatată încălcarea unui drept fundamental (libertatea), în sensul prevăzut de art.2 lit.d din OUG nr.214/1999 în contextul în care refuzul de a executa ordinul de serviciu viza nu regimul comunist al vremii ci exprima nemulțumirea pentru depășirea termenului de lăsare la vatră.
Dealtfel, prin sentința penală nr.254/1970 pronunțată de Judecătoria D. în dosarul nr.6303/1969, deci în timpul regimului comunist, s-a dispus reabilitarea reclamantului de sub condamnarea aplicată pentru infracțiunea de insubordonare, cu consecința încetării decăderilor, interdicțiilor și incapacităților care au decurs din această condamnare, împrejurare care nu susține afirmațiile reclamantului vizând regimul opresiv căruia a fost supus și după executarea pedepsei până la căderea regimului comunist.
Capătul de cerere vizând constatarea caracterului politic al condamnării suferite de reclamant este fundamentat de dispozițiile Legii nr.221/2009, astfel că temeinicia acestuia trebuie analizată prin prisma dispozițiilor legale conținute de acest act normativ, nefiind relevante sub acest aspect actele emise în baza altui act normativ, respectiv hotărârea nr.2001/1992 emisă de Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretului-Lege nr.118/1990 și nici punctul de vedere trimis de Asociația Foștilor Deținuți Politici, aceste înscrisuri neputând proba caracterul politic al condamnării suferite de reclamant în lipsa îndeplinirii cerințelor art.1 din Legea nr.221/2009.
Pentru considerentele expuse, constatând că sunt nefondate criticile formulate de reclamantul recurent, Curtea, în baza art.312 C.pr.civ. va respinge ca nefondat recursul acestuia.
Nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în cauză.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
(continuarea deciziei civile nr.794/2013 pronunțată în dosar nr._ )
Respinge recursul declarat de către reclamantul L. V. C. împotriva sentinței civile nr.151/2013 pronunțată de T. H. – Secția I Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 21 Noiembrie 2013.
Președinte, M. F. C. | Judecător, C. M. C. | Judecător, D. M. |
Grefier, C. C. |
red.D.M.
C.C.2ex/9.01.2014
jud.fond I. I. E.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 763/2013. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Sentința nr. 867/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA → |
|---|
