Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 609/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 609/2012 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 29-11-2012 în dosarul nr. 609/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 609/2012
Ședința publică de la 29 Noiembrie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. F. C.
Judecător A. N. – președinte secție
Judecător C. G. N.-vicepreședinte
Grefier N. P.
Cu participarea din partea Parchetului de pe lângă C. de A. A. I.
Procuror A. P.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de către reclamantul B. P.-E., împotriva sentinței civile nr. 70/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar civil nr._, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței, procedura de citare legal îndeplinită cu părțile la acest termen de judecată, recursul de față este motivat, scutit de la plata taxei judiciare de timbru și s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C. proc. civ.
Se constată că s-a înregistrat la dosar, prin serviciul registratură al instanței, întâmpinare formulată de intimatul pârât S. R. prin M. Finanțelor P. reprezentat prin DGFP Hunedoara.
Nefiind alte cereri formulate și probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentanta Ministerului Public invocă excepția tardivității recursului, întrucât hotărârea pronunțată de instanța de fond recurentului a fost comunicată acestuia la data de 30.03.2012, iar recursul de față a fost promovat la data de 09.07.2012.
Pe fondul cauzei, dacă se trece peste această excepție, solicită respingerea recursului, menținerea hotărârii pronunțată de Tribunalul Hunedoara ca fiind temeinică și legală, în cauză nefiind incidente dispozițiile Legii nr. 221/2009, cu privire la deportarea etnicilor germani în URSS, înainte de 06.03.1945. În acest sens este și practica instanței de recurs și decizia nr. 15/2012 pronunțată de ICCJ, în recurs în interesul legii. În ceea ce privește solicitarea despăgubirilor cuvenite reclamantului, arată că în mod corect acestea au fost respinse de către prima instanță. Cu privire la incidența în cauză a dispozițiilor dreptului comun, invocată de recurent, menționează că dreptul material la acțiune al reclamantului în temeiul dreptului comun este prescris.
Instanța, în deliberare, față de actele dosarului lasă cauza în pronunțare.
C. DE A.
Asupra recursului civil de față,
P. acțiunea civilă formulată și precizată, înregistrată Tribunalul Hunedoara, la nr. 4327 din_, reclamantul Bodestean P.-E. a chemat în judecată pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate caracterul politic al măsurii deportării mamei sale, Bodestean (născută Weber) M. – decedată la data de 27.05.2005, la munca de reconstrucție a URSS, în perioada ianuarie 1945 – februarie 1946 și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 65.000 euro, despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceasta în perioada deportării.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, în ianuarie 1945, mama sa împreună cu alți etnici germani din zona Hunedoarei, a fost ridicată de la domiciliu, de către comisiile formate din organele fostei miliții și securității, împreună cu soldați ruși înarmați, a fost încărcată în vagoane de marfă și transportată în lagărele de muncă din Siberia, unde a fost supusă la muncă grea, în mină, în subteran, a îndurat mizerie, teroare, frigul, foamea, lipsa de îngrijire medicală, primind o alimentație extrem de slabă caloric, trăind la limita supraviețuirii, într-un regim concentraționist, perioada respectivă afectându-i grav sănătatea, astfel că suma de 5.000 euro/lună, este rezonabilă, menită să compenseze prejudiciul moral suferit.
În drept s-au invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009, precum și art. 5 pct. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul 1 la Convenție și jurisprudența în legătură cu acesta, invocând faptul că reclamantul avea o speranță legitimă la obținerea unei creanțe față de stat și art. 998-999 Cod civil.
Cererea este scutită de plata taxei de timbru în condițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. reprezentat de Direcția Generală a Finețelor P. a județului Hunedoara, a depus întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca nelegală și neîntemeiată.
A arătat că oricât ar fi de evident caracterul politic și inuman al măsurii deportării antecesoarei reclamantului, peste voințele lor, nu se poate repara prejudiciul moral suferit de aceștia, în temeiul Legii nr. 221/2009, întrucât actul normativ respectiv se adresează, prin excelență, persoanelor persecutate politic, exclusiv de S. R., după instaurarea regimului comunist, la 06.03.1945.
Sub aspectul cuantumului despăgubirilor pretinse, de 5000 euro/lună, pârâtul a solicitat respingerea acestora, ca nefondate, invocând practica relevantă în materia despăgubirilor, a Curții Europene pentru Drepturile Omului, iar față de împrejurarea că nu s-a dovedit că S. R. a determinat marginalizarea și suferințele antecesoarei reclamantului, pe perioada deportării, a susținut că lipsesc condițiile esențiale ale răspunderii civile.
P. sentința civilă nr. 70/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara-secția I civilă, a fost respinsă acțiunea civilă formulată și precizată de reclamantul Bodestean P.-E., împotriva pârâtului S. R. prin M. Finanțelor P., reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor P. a județului Hunedoara, pentru pretenții în temeiul Legii 221/2009.
Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut că antecesoarea reclamantului, Bodestean (născută Weber) M. – decedată la data de 27.05.2005. a fost deportată ca etnic german, în perioada ianuarie 1945 – februarie 1946, în URSS, la munca de reconstrucție.
P. efectul Decretului – Lege nr. 118/1990, modificat prin Legea nr. 38/1990, acestei categorii de persoane le-a fost recunoscută perioada respectivă ca vechime în muncă, beneficiind de indemnizație lunară, specială, prevăzută de acest act normativ, precum și de alte facilități, fiind asimilați persecutaților politici. Respectivul act normativ a fost adoptat de legiuitorul român, îndată după Revoluția din decembrie 1989, în scop reparator, declarat, prin însăși titulatura sa, respectiv în scopul acordării unor drepturi materiale și alte facilități, persoanelor persecutate din motive politice, de dictatura instaurată, cu începere de la 6 martie 1945.
Ca atare, caracterul politic al măsurii deportării etnicilor germani, în URSS, după instituirea regimului comunist în România, este stabilit, de regulă, de către autoritatea administrativă abilitată în acest sens, Comisia de aplicare a Decretului – Lege nr. 118/1990. În speță, această calitate i-a fost recunoscută antecesoarei reclamantului, fiindu-i acordată indemnizația prevăzută de respectivul act normativ.
Or, deportarea etnicilor germani – între care și antecesoarea reclamantului – în URSS, în perioada 1945-1946, s-a făcut pentru reconstrucția acestei țări, cu toată împotrivirea Guvernului R., pe temeiul pct. 2 din Convenția de Armistițiu, semnată la 12 septembrie 1944, la Moscova și a cărei clauze și condiții au fost impuse României în circumstanțele istorice determinate de refacerea alianțelor de război și la presiunea Comisie Aliate de Control, instituită în România pentru respectarea acestei convenții și nu pentru că vreuna din aceste persoane s-a manifestat ostil față de regimul comunist ori și-a exprimat dezacordul față de politica statului.
Or, obiectul acțiunii reclamantului vizează constatarea caracterului politic al măsurii deportării reclamantei, în URSS și obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin aceasta.
Potrivit art. 5 alin. 1 lit. a, din Legea nr. 221/2009, legiuitorul român a prevăzut dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945, de a solicita obligarea statului la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, urmând ca instanța să țină seama de măsurile reparatorii acordate deja, în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990. Reclamantul nu se încadrează în prevederile articolului de lege respectiv.
De altfel, prin Decizia nr. 1358/2010 publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010, C. Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate, invocată de pârâtul în cauză, a normei juridice conținute de articolul 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
Potrivit art. 147 alin. 1 din Constituția României, coroborat cu cele ale art. 31 alin. 3 a Legii nr. 47/1992, republicată, dispozițiile legale declarate neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, în Monitorul Oficial, dacă în acest interval de timp, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu a reglementat situația creată, în sensul că nu a pus de acord normele juridice declarate neconstituționale, cu prevederile Constituției.
Cum, în intervalul celor 45 de zile, legiuitorul român nu a reglementat situația creată, în sensul că nu a pus de acord prevederile art. 5 alin. 1 lit. a, cu prevederile Constituției, norma juridică respectivă a fost lipsită de orice eficacitate.
Pe cale de consecință, raportat la cele ce preced precum și la practica Curții de A. A. I. în materie, instanța a respins acțiunea reclamantului, astfel cum a fost formulată pe temeiul de drept invocat, art. 5 al Legii nr. 221/2009.
Sub aspectul art. 5 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, invocat de reclamant ca temei a acțiunii sale, s-a constatat că de la data ratificării Convenției și a protocoalelor adiționale, prin Legea nr. 30/1994, România recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa, drepturile și libertățile fundamentale, așa cum sunt definite în Titlul I a respectivei Convenții, obligându-se să le respecte.
Tocmai în vederea executării acestei obligații, în Constituția României – prin art. 20, a instituit preeminența aplicării tratatelor și pactelor care se referă la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, în caz de neconcordanță a prevederilor acestora cu legile sale interne.
Între aceste drepturi fundamentale, la art. 5 din Convenției, este prevăzut, ca atare și dreptul la libertate și siguranță, acesta fiind consacrat tot ca drept fundamental, inviolabil, prin art. 23 din Constituția României, în vigoare.
Dar, în condițiile în care România a ratificat Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, prin Legea nr. 30/1994 publicată în Monitorul Oficial nr. 135/1994, prevederile acesteia, ca și jurisprudența dezvoltată de C. de la Strasbourg, în legătură cu ele nu pot fi avute în vedere și nu pot fi aplicate pentru fapte și situații produse anterior acestui moment, al ratificării.
În ce privesc dispozițiile art. 998-999 Cod civil, invocate în completarea temeiurilor de drept, în susținerea cererii respective, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, având în vedere împrejurarea că antecesoarea reclamantului a suferit deportarea și obligarea la munca de reconstrucție a URSS, în condițiile pct. 12 a Convenției de Armistiții, semnată la 12 septembrie 1944, la Moscova, în împrejurările istorice fără precedent, determinate de refacerea alianțelor de război, clauzele acestei convenții fiind impuse României ca stat perdant, astfel că între condițiile cumulative impuse de această instituție, cel puțin calitatea pârâtului ca autor al faptei prejudiciante și condiția culpei acestuia, nu sunt îndeplinite.
Pe de altă parte, acest temei de drept ar fi obligat instanța să examineze prescripția dreptului material la acțiune al reclamantei și să impună timbrajul corespunzător valorii obiectului cererii, în condițiile Decretului nr. 167/1958 și, respectiv a Legii nr. 146/1997.
În fine, sub aspectul art. 1 din Protocolul 1 al CEDO, este de constatat că reclamantul nu poate invoca, în cauză, speranța legitimă de a obține o creanță față de stat, egală cu valoarea despăgubirilor pretinse, ca urmare a declarării neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, unicul temei de drept care le justifica, la momentul înregistrării acțiunii. Este de menționat că în condițiile în care acest temei juridic a fost declarat neconstituțional nu se poate considera că există o contrarietate între prevederile convenției și normele de drept intern ale României, astfel încât instanței să-i fie îngăduit să aplice normele Convenției și, respectiv, jurisprudența acesteia, conform prevederilor art. 20 din Constituție.
De altfel, aceste argumente juridice invocate de reclamant, axate pe articole din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și hotărâri ale Curții de la Strasbourg, au fost luate în examinare de către instanța noastră supremă, conform Decizie nr. 12/2011, cu ocazia soluționării recursului în interesul legii.
În consecință a fost respinsă acțiunea reclamantului.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul solicitând desființarea acesteia și modificarea sa în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată și precizată. În privința primului capăt de cerere, privind constatarea caracterului politic al măsurii deportării, consideră că trebuia admis în temeiul Decretului lege 118/1990 și a OUG 214/1999, precum și a punctului de vedere exprimat de Asociația Foștilor Deținuți Politici.
Al doilea capăt de cerere vizând acordarea de daune morale, recurentul apreciază că trebuia admis în temeiul art. 998-999 cod civil, care prevede dreptul la o reparație integrală a prejudiciului produs prin încălcarea unor drepturi și libertăți fundamentale ale omului. Aceste drepturi și libertăți au fost încălcate prin măsura deportării impusă prin forța de constrângere a statului etnicilor germani, în timpul drumului suportând cele mai grele umilințe.
P. întâmpinarea depusă, intimatul a invocat prescripția acțiunii întemeiate pe art. 998-999 cod civil pentru că termenul de drept comun este de 3 ani, potrivit Decretului 167/1958, și acesta se calculează de la data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel răspunzător de producerea ei. Deci, momentul de la care începe să curgă termenul de 3 ani este anul 1989, când a fost răsturnat regimul comunist, iar antecesoarea reclamantului a dobândit libertatea de a acționa în judecată pentru orice prejudiciu i s-ar fi produs.
Consideră că acțiunea reclamantului este inadmisibilă pentru că situația invocată nu se circumscrie prevederilor Legii 221/2009, nici din punct de vedere al perioadei de referință a legii, având în vedere că actul normativ se aplică situațiilor survenite după 6 martie 1945, iar antecesoarea reclamantului a fost deportată începând cu data de 15.01.1945, deci anterior datei stabilite de lege.
(continuarea deciziei civile nr. 609/29.11.2012 pronunțată de C. de A. A. I. – Secția I Civilă în dosar civil nr._ )
Anterior analizei legalității și temeiniciei sentinței atacate, prin prisma motivelor de recurs, C. va analiza cu prioritatea excepția invocată:
Astfel, se constată că reclamantul a primit comunicarea sentinței civile nr. 70/2012 de la Tribunalul Hunedoara la data de 30.03.2012 și a declarat recurs la data de 9.07.2012 (data înregistrării la poștă a plicului conținând cererea de recurs).
Potrivit art. 301 cod procedură civilă, termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, iar reclamantul a depășit cu mult termenul de declarare a apelului. În aceste condiții, cum termenul de recurs este unul imperativ, C. va respinge recursul, ca tardiv formulat, fără a mai analiza criticile formulate de reclamant.
Pentru aceste motive:
În numele legii
DECIDE
Respinge recursul declarat de către reclamantul B. P. E. împotriva sentinței civile nr. 70/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar civil nr._, ca tardiv.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 29.11.2012
Președinte, M. F. C. | Judecător, A. N. | Judecător, C. G. N. |
Grefier, N. P. |
Redc. A.N.
Tehn. A.N.
2 ex/13.12.2012
Jud. fond – M. I.
| ← Grăniţuire. Decizia nr. 602/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA | Pretenţii. Decizia nr. 629/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA → |
|---|
