Pretenţii. Decizia nr. 201/2014. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 201/2014 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 08-05-2014 în dosarul nr. 201/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIA CIVILĂ Nr. 201/2014
Ședința publică de la 08 Mai 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. M. C.
Judecător M. A. M.-vicepreședinte
Judecător A. N.
Grefier E. M. H.
Cu participarea Ministerului Public prin P. de pe lângă C. de A. A. I. – procuror V. L.
Pe rol se află judecarea recursurilor declarate de reclamantul M. D. și pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. împotriva sentinței civile nr. 282/2013 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar civil nr._, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanței legala îndeplinire a procedurii de citare, faptul că se solicită judecarea în lipsă, iar prin serviciul registratură s-a depus la dosar la data de 06.05.2014 întâmpinare formulată de recurentul S. R. prin MFP – AJFP Hunedoara, prin fax, într-un exemplar.
Reprezentantul Ministerului Public declară că nu are alte cereri.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța, având în vedere actele și lucrările dosarului, constată încheiată faza probatorie, cauza în stare de judecată și acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public.
Procuror V. L., având cuvântul, solicită admiterea recursului declarat de S. R., modificarea hotărârii cu privire la soluția dată capătului de cerere privind despăgubirile, apreciind că nu există dovada că bunurile confiscate au fost consecință a măsurii luate față de antecesorii reclamantului.
Cu privire la recursul reclamantului, solicită respingerea acestuia, practica fiind una constantă și în sensul susținerilor de mai sus privind cererea de despăgubiri.
Instanța, față de lucrările dosarului și cele expuse, lasă cauza în pronunțare.
C. DE A.
Asupra recursului civil de față,
P. acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara sub nr. nr._ /17.06.2010, reclamantul M. D. a chemat în judecată pe pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. solicitând pronunțarea unei sentințe prin care:
- să se constate caracterul politic al dislocării în baza Deciziei MAI nr. 239/1952 a antecesorilor săi – bunici paterni – Muxer C., decedat la data de 06.04.1971 și Muxer M., decedată la data de 31.03.1952, din localitatea de domiciliu, Uricani și stabilirea domiciliului obligatoriu - în perioada 20.04.1952 – 28.02.1954 - în localitatea Moldovița – Câmpulung Moldovenesc,
- să fie obligat pârâtul la plata sumei de 4.200.000 lei – echivalent a 1.000.000 euro - daune morale și a sumei de 34.000.000 lei – echivalent a 8.094.150 euro - despăgubiri materiale pentru bunurile și afacerile confiscate cu ocazia dislocării acestora.
S-au solicitat cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că are calitatea de descendent gradul II a defuncților Muxer C. și M., care la data de 20.04.1952 au fost dislocați de autoritățile statului comunist și transportați în localitatea Moldovița, unde au avut domiciliul obligatoriu o perioadă de 673 zile, după care le-au fost ridicate restricțiile domiciliare și au putut reveni la domiciliul din Uricani.
Au susținut că la momentul dislocării le-au fost confiscate bunurile mobile și imobile enumerate: cantități de bunuri alimentare, animale, păsări, cantități mari de cereale, cartofi plus un magazin alimentar cu marfă a căror valoare o estimează la 34.000.000 lei – echivalent a 8.094.150 euro.
La un termen ulterior, reclamantul și-a precizat acțiunea, invocând prevederile art. 504-506 Cod procedură penală, art. 998 Cod civil, art. 20-23 și art. 52-53 din Constituție, Decizia nr. 186/1999, precum și principiile consacrate ale CEDO și jurisprudența CEDO, respectiv art. 5 pct. 5 și art.6.
Pârâtul - S. R. prin M. Finanțelor P., reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor P. a județului Hunedoara a depus întâmpinare și note de ședință, solicitând respingerea acțiunii ca nefondată sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale și materiale pretinse.
Ulterior, a invocat inadmisibilitatea acțiunii față de Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prin care s-a declarat neconstituțional art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
P. sentința civilă nr. 282/2013 Tribunalul Hunedoara a admis în parte acțiunea reclamantului, a constatat caracterul politic al strămutării antecesorilor săi Muxer C. și Muxer M. de la domiciliul lor din Uricani, în localitatea Moldovița, în perioada 20.04.1952 - 28.02.1954, în baza Deciziei MAI 239/1952 și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 151.843 lei cu titlu de despăgubiri materiale și suma de 500 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut următoarele:
Antecesorii reclamantului, defuncții Muxer C. și Muxer M. au suferit măsura administrativă a dislocării din localitatea Uricani în localitatea Moldovița – Câmpulung Moldovenesc, în perioada 20.04.1952 – 28.02.1954, în baza Deciziei MAI 239/1952.
P. art. 3 alin. 1 lit. e din Legea nr. 221/2009, măsurile administrative dispuse de organele fostei miliții sau securități, întemeiate pe Decizia MAI nr. 239/1952, sunt considerate de drept, ca având caracter politic, motiv pentru care primul capăt de cerere a fost admis așa cum a fost formulat.
În ceea ce privește daunele morale, acest petit a fost respins ca urmare a Deciziei CCR 1358/2010 prin care art. 5 alin. 1 lit. a din Legea 221/2009 a fost declarat neconstituțional.
Sub aspectul art. 5 pct. 5 și 6 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, invocat de reclamant ca temei a acțiunii sale, tribunalul a constatat că de la data ratificării Convenției și a protocoalelor adiționale, prin Lege nr. 30/1994, România recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa drepturile și libertățile fundamentale, așa cum sunt definite în Titlul I a respectivei Convenții, obligându-se să le respecte.
Tocmai în vederea executării acestei obligații, în Constituția României – prin art. 20 - s-a instituit preeminența aplicării tratatelor și pactelor care se referă la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, în caz de neconcordanță a prevederilor acestora cu legile sale interne.
Între aceste drepturi fundamentale, la art. 5 din Convenției, este prevăzut ca atare și dreptul la libertate și siguranță, acesta fiind consacrat tot ca drept fundamental, inviolabil, prin art. 23 din Constituția României, în vigoare, iar la art. 4 și 14, prohibiția muncii forțate și prohibiția discriminării.
Dar, în condițiile în care România a ratificat Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, prin Legea nr. 30/1994 – publicată în Monitorul Oficial nr. 135/1994 – prevederile acesteia – ca și jurisprudența dezvoltată de C. de la Strasbourg nu pot fi avute în vedere și nu pot fi aplicate pentru fapte și situații produse anterior acestui moment, al ratificării.
De altfel, aplicabilitatea acestor temeiuri de drept, ca și în genere a Convenției și a jurisprudenței Curții de la Strasbourg, în legătură cu aplicabilitatea acestora în cazuri similare au fost examinate în spețe similare de către C. de A. A. I. și, mai amplu de către instanța noastră supremă, în soluționarea recursului în interesul legii, conform Deciziei nr. 12/2011.
În ce privește temeiul art. 504-506 Cod procedură civilă, invocat de reclamant prin precizarea acțiunii, s-a constatat că acestea reglementează instituția răspunderii statului pentru erori judiciare în procese penale sau în cazul urmăririi penale, fiind circumscrisă la două ipoteze: situația persoanei care a suferit o condamnare penală, iar în urma rejudecării cauzei sale, a fost achitată și situația persoanei care, în cursul procesului penal a fost privată de libertate sau i-a fost restrânsă libertatea în mod nelegal.
Pentru ambele ipoteze, răspunderea statului este antrenată pentru organele sale coercitive, care au aplicat greșit legea sau au aplicat-o cu rea credință ori prin neglijență și are caracter patrimonial, fiind supusă termenului de 18 luni, iar calitatea procesuală activă aparține victimei erorii judiciare sau, după decesul acesteia, persoanelor care se aflau în întreținerea sa. S-a reținut că reclamantul nu se află în situația de victimă a unei erorii judiciare.
Sub aspectul dispozițiilor art. 998 Cod civil, invocate de asemenea, de reclamant în completarea temeiului de drept inițial, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, cel puțin sub aspectul calității procesuale pasive a pârâtului, ca autor al faptei prejudiciante, iar pe de altă parte, acest temei de drept obligă instanța să examineze prescripția dreptului material la acțiune al reclamantului și să impună timbrajul corespunzător valorii obiectului cererii, în condițiile Decretului nr. 167/1958 și respectiv a Legii nr. 146/1997.
În ce privesc garanțiile Constituționale prevăzute art. 21-23 și 52-53 din Constituția României, în vigoare, s-a constatat că acestea ca și celelalte norme cu valoare de principiu se adresează cetățenilor Republicii România, neputând fi extinse situațiilor consumate în alte epoci și în alte regimuri și nici pentru abuzurile săvârșite de autoritățile statului comunist sau monarhist român, indiferent dacă acțiunile acestora au fost determinate de conjunctura social-politică sau le-au fost impuse brutal.
Sub aspectul despăgubirilor materiale pretinse, s-a constatat că prin art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, este reglementat dreptul persoanelor condamnate sau care au suferit măsuri administrative cu caracter politic ori a descendenților acestora de a solicita asemenea despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau prin efectul măsurii administrative cu caracter politic, sub condiția expresă de a nu se fi obținut reparațiuni în condițiile Legii nr. 10/2001 ori a Legii nr. 247/2005.
P. Decizia nr. 6/2013, în soluționarea recursului în interesul legii promovat de Procurorul General al României, instanța noastră supremă a statuat că despăgubirile materiale ce se pot acorda în baza art. 5 alin. 1 lit. 3 din Legea nr. 221/2009, pot viza doar despăgubiri pentru bunurile imobile ce nu s-au restituit în natură sau prin echivalent în baza legilor reparatorii adoptate după căderea regimului comunist, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 267/2005.
Așadar, raportat la cele arătate, s-a concluzionat că reclamantul în cauză, este îndreptățit la despăgubiri pentru imobilul situat în Uricani, . anul 1930 și demolat în anul 1954, ca urmare a degradărilor și distrugerilor aduse în perioada 20.04.1952 – 28.02.1954, în care proprietarii săi - Muxer C. și Muxer M. - considerați chiaburi, au fost dislocați cu domiciliul obligatoriu în localitatea Moldovița, precum și ca urmare a faptului că imobilul nu a mai putut fi recondiționat.
Valoarea acestui imobil pe zidărie de piatră și cărămidă, planșee din lemn, șarpante din lemn ecarisat, tâmplărie din lemn de rășinoase, învelitoare de țiglă, având ca utilități alimentarea cu energie electrică, încălzirea prin agent termic, lemn, compus din mai multe încăperi plus dependințe a fost estimat de expertul judiciar T. N., la suma de 151.843 lei, astfel că tribunalul a obligat pârâtul la plata acestei sume către reclamant, în condițiile prevăzute de art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009.
În considerarea Deciziei nr. 6/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, tribunalul a apreciat ca neconcludentă expertiza judiciară efectuată în cauză, sub aspectul estimării valorice dependințelor (anexe, garaj, trăsuri, cocini, moară pe apă, cămară, șopron) și a celorlalte imobile, în condițiile în care acestea fie nu mai există fizic, fie au fost restituite în baza legilor fondului funciar – terenul agricol și pădurea - sau în baza Legii nr. 10/2001 – în echivalent, prin despăgubiri, conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005, după cum rezultă din Decizia nr. 1292/2006 și Decizia nr. 1293/2006 –astfel că a fost respinsă în rest cererea reclamantului pentru despăgubirile materiale pretinse.
În temeiul art. art. 274 Cod procedură civilă a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 500 lei, reprezentând onorariu avocat, reținându-se că prin încheierea din data de 16 octombrie 2013, cheltuielile reprezentând onorariul expertului judiciar în construcții în sumă de 1000 lei, au fost suportate din fondurile Ministerului de Justiție, în condițiile OUG nr. 51/2008.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs atât reclamantul care a solicitat modificarea ei și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, cât și pârâtul care a solicitat modificarea acesteia și respingerea acțiunii reclamantului ca nefondată.
În expunerea de motive, recurentul reclamant a solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale în sumă de 1.164.712 lei, arătând că această sumă reprezintă contravaloarea bunurilor preluate abuziv și nerestituite. În fața instanței de fond au fost administrate probe cu privire la existența prăvăliei mixte, a terenului în suprafață de 8,3 ha, a unei mașini de cusut și a altor bunuri care nu sunt bunuri mobile, respectiv: cazan de fiert țuică, gater, stupina, magazia, grajdul, bunuri care au fost evaluate de expert al suma de 1.164.712 lei, pe care instanța de fond în mod greșit nu a acordat-o.
În expunerea de motive recurentul a arătat că nu se impunea constatarea caracterului politic al măsurii administrative la care au fost supuși antecesorii reclamantelor, deoarece măsura are caracter politic recunoscut de lege, fiind luată în baza deciziei MAI nr. 239/1952, astfel că nu era necesară intervenția instanței pentru a mai constata încă o dată acest caracter.
Sentința a fost criticată și în ceea ce privește acordarea despăgubirilor materiale, arătându-se că bunurile pentru care se solicită despăgubiri sunt bunuri mobile, iar în considerarea Deciziei 6/2013 pronunțată de ÎCCJ pentru aceste bunuri nu pot fi acordate despăgubiri în baza Legii 221/2009. De asemenea, recurentul a solicitat respingerea cererii reclamantului de obligare la plata cheltuielilor de judecată întrucât în sarcina sa nu se poate reține nicio culpă procesuală.
Recursurile au fost întemeiate în drept pe art. 299 și art. 304 pct. 9 și 304/1 Cod pr. civilă.
Intimatul pârât S. R. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamant ca nefondat.
C., analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma criticilor formulate precum și prin raportare la art. 304 indice 1 cod pr. civilă, constată următoarele:
Asupra caracterului politic al măsurii administrative la care au fost supuși antecesorii reclamantului, care constituie motiv al recursului declarat de pârât, se constată:
Potrivit art. 3 alin. 1 lit. e din Legea 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic, orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, dacă a fost întemeiată pe mai multe decizii enumerate expres de legiuitor, printre care și decizia 239/1952 a Ministerului Afacerilor Interne. Ca atare, legiuitorul a considerat că nu se mai impune dovedirea caracterului politic al unei astfel de măsuri.
Norma juridică cuprinsă în art. 3 alin. 1 lit. e din Legea nr. 221/2009 are caracter obiectiv, este independentă de subiectele raportului juridic concret, prevăzând în mod abstract că orice măsură care are unul din obiectele prevăzute expres în acest text de lege și întemeiată pe decizia 239/1952 a MAI, are caracter politic.
În cadrul raporturilor juridice concrete, subiectul care se consideră beneficiarul acestei norme juridice trebuie să facă dovada că măsura luată împotriva sa se încadrează în prevederile art. 3 din Legea nr. 221/2009, situație în care legea prezumă caracterul politic și nu mai este necesar să-l dovedească.
Ca urmare, plecând de la norma abstractă, obiectivă cuprinsă în art. 3 din lege, instanța de fond a constatat în mod corect că situația concretă a antecesorilor reclamantului se încadrează în această prevedere și ca urmare, măsura administrativă suferită de aceștia are caracter politic.
În mod corect a fost admis capătul de cerere privind constatarea acestui caracter, întrucât legea nu acționează de sine stătător, ci este necesară intervenția instanței de judecată pentru a verifica îndeplinirea condițiilor legale. Verificarea îndeplinirii condițiilor legale pentru obținerea anumitor drepturi este specifică activității de judecată, astfel că și în situația în care condamnarea sau măsura administrativă este stabilită ca având ope legis caracter politic, instanța trebuie să constate textul de lege aplicabil, fără a pretinde reclamantului să mai facă dovada caracterului politic al acestor condamnări, atâta timp cât acest caracter este prevăzut de lege.
În consecință, primul motiv de recurs referitor la constatarea caracterului politic al măsurii administrative la care au fost supuși antecesorii reclamantului este nefondat, critica formulată urmând a fi respinsă.
În ceea ce privește însă acordarea despăgubirilor materiale, acest aspect formează motiv de recurs atât al reclamantului, cât și al pârâtului, astfel încât recursurile vor fi analizate unitar.
Suma acordată de instanța de fond reprezintă valoarea construcției aparținând antecesorilor reclamantului, edificată în anul 1930 și demolată în anul 1954, calculată de expertul T. N. la suma 151.843 lei.
Art. 5 alin. 1 lit. b din legea 221/2009 recunoaște dreptul de a obține despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea judecătorească de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile legilor speciale de reparație.
La dosar nu există nici un act din care să rezulte aceasta premisă esențială, și anume faptul că acest imobil a fost confiscat ca efect al măsurii administrative la care au fost supuși antecesorii reclamantului.
P. urmare, este fondat motivul de recurs formulat de pârât, respectiv nu există dovezi cu privire la confiscarea imobilului, astfel că nu pot fi acordate despăgubiri reprezentând valoarea acestui imobil, nefiind incidente disp. art. 5 alin. 1 lit. b din Legea 221/2009.
Această concluzie este valabilă și în ceea ce privește celelalte bunuri, solicitarea recurentului reclamant de a-i fi acordată suma de 1.164.712 lei, reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate, fiind lipsită de temei legal și de suport probator.
Recurentul face trimitere la înscrisurile de la filele 4-6 dosar fond, însă din aceste înscrisuri nu rezultă că aceste bunuri au fost confiscate de autoritățile comuniste ale vremii. Astfel, la fila 4 există o cerere de înmatriculare la Registrul Comerțului depusă de M. C. din care rezultă că începând cu data de 2 iulie 1934 antecesorul reclamantului a început o activitate de comerț cu o prăvălie mixtă, iar la fila 6 există un chestionar – declarație, însă aceste înscrisuri nu fac dovada celor solicitate de Legea 221/2009.
De asemenea, înscrisurile de la filele 71-73 eliberate de Serviciul Județean Hunedoara al Arhivelor Naționale atestă bunuri mobile și imobile deținute de M. C., o parte din acestea fiind naționalizate. Faptul că aceste bunuri au fost naționalizate este o dovadă că pentru restituirea lor antecesorul reclamantului a avut la dispoziție ale legi speciale de reparație, iar nu Legea 221/2009 care reglementează strict domeniul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.
În ceea ce privește bunurile evaluate de expertul T. la suma de 1.164.712 lei, o parte din acestea constituie bunuri mobile a căror contravaloare nu poate fi acordată în temeiul Legii 221/2009 (f. 159, dosar fond).
P. Decizia 6/2013 Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, cu putere de lege că pot fi acordate despăgubiri materiale în temeiul art. 5 alin. 1 lit. b din Legea 221/2009 numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea 10/2001 și Legea 247/2005.
Or, în domeniul de reglementare al legii 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea 247/2005 nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natura lor), precum și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).
Recurentul reclamant face o greșită interpretare a Deciziei 6/2013 a ÎCCJ și a Legii 10/2001, considerând că gaterul, cazanul de fiert țuică, stupina trecute în extrasul eliberat de Serviciul Județean Hunedoara al Arhivelor Naționale ar intra sub incidența Legii 10/2001 și ar putea fi considerate imobile prin destinație, în sensul art. 6 alin. 1 și 2 din Legea 10/2001.
Dispozițiile art. 6 alin. 1 și 2 din Legea 10/2001 sunt foarte clare în sensul că intră sub incidența acestei legi numai utilajele și instalațiile preluate împreună cu imobilul, ceea ce înseamnă că aceste bunuri, mobile prin natura lor, deveneau imobile prin încorporare în construcțiile preluate.
În continuare, art. 6 alin. 2 prevede că măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul, dacă nu au fost înlocuite, casate sau distrus. P. urmare, Legea 10/2001 impunea, ca și condiție de restituire, ca bunurile respective să existe fizic în patrimoniul unității deținătoare la data intrării în vigoare a legii, respectiv să nu existe proces-verbal de constatare a casării încheiat până la data de 14.02.2001.
Or, niciunul din bunurile care ar putea îndeplini condițiile prev. de art. 6 alin. 2 din Legea 10/2001 nu mai există fizic, așa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză. Expertul T. reține că la fața locului totul este demolat, existând doar urme ale fundațiilor casei, însă nu mai există urme ale celorlalte construcții și nici ale instalației de gater, ale cazanului de fiert țuică, ale morii de apă sau ale depozitului de lemn (f. 154-156).
Fiind bunuri mobile, ele nu pot face obiect nici al Legii 10/2001 și nici al Legii 221/2009, printr-o corectă interpretare a Deciziei ÎCCJ 6/2013.
În ceea ce privește terenul, acesta a făcut obiectul Legii 18/1991 așa cum rezultă din adresele de la filele 127-128, 143-144 dosar fond, eliberate de Primăria Uricani și nu mai pot forma obiect și al acestei legi, decât dacă era vorba de un teren confiscat ca efect al măsurii administrative a strămutării, or tocmai această dovadă nu există, ceea ce exclude aplicarea Legii 221/2009.
Toate argumentele arătate mai sus sunt de natură a justifica temeinicia și pertinența motivului de recurs numerotat cu 2, invocat de recurentul pârât S. R., motiv pentru care, în temeiul art. 304 indice 1 raportat la art. 312 alin. 3 cod pr. civilă, C. va admite recursul declarat de pârât împotriva sentinței 282/2013 a Tribunalului Hunedoara pe care o va modifica în parte în sensul că va respinge cererea de acordare a despăgubirilor materiale formulată de reclamantul M. D. în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P..
În temeiul art. 312 alin. 1 cod pr. civilă, se va respinge recursul declarat de reclamant împotriva aceleiași sentințe, cererea acestuia de acordare a despăgubirilor materiale neputând fi admisă.
(continuare decizia 201/8.05.2014 pronunțată în dosar_ )
Se vor menține dispozițiile sentinței referitoare la constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate față de antecesorii reclamantelor (motivul de recurs formulat de pârât cu privire la acest aspect a fost respins) precum și dispoziția de respingere a cererii de acordare a daunelor morale, aceste aspecte nefăcând obiect al criticilor în fața instanței de recurs.
Se va menține dispoziția de obligare a pârâtului S. R. la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, întrucât pârâtul este parte căzută în pretenții și trebuie să suporte cheltuielile de judecată în temeiul art. 274 cod pr. civilă, motivul de recurs prin care se critică această dispoziție fiind nefondat.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. prin Direcția Generală Regională a Finanțelor P. Timișoara prin Administrația Județeană a Finanțelor P. Hunedoara împotriva sentinței civile 282/2013 pronunțată de Tribunalul Hunedoara și în consecință:
Modifică hotărârea atacată în sensul că respinge capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri materiale.
Menține în rest sentința atacată.
Respinge recursul declarat de reclamantul M. D. împotriva aceleiași sentințe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 8.05.2014.
Președinte, C. M. C. | Judecător, M. A. M. | Judecător, A. N. |
Grefier, E. M. H. |
Redc./tehnoredc. CMC
2 ex/06.06.2014
Jud. fond: M. I.
| ← Rezoluţiune contract. Decizia nr. 238/2014. Curtea de Apel ALBA... | Acţiune în constatare. Decizia nr. 659/2012. Curtea de Apel... → |
|---|
