Legea 10/2001. Decizia nr. 638/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 638/2013 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 19-09-2013 în dosarul nr. 638/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIE CIVILĂ Nr. 638/2013
Ședința publică de la 19 Septembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. M. C.
Judecător M. A. M.-vicepreședinte
Judecător M. F. C.
Grefier M. R.
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului declarat de reclamanții W. F. Ulriche, P. M. J., K. V. H. J. și Kosturich F. R. împotriva sentinței civile nr. 173/2013 pronunțată de Tribunalul S. în dosar nr._ .
Se constată că în termenul de pronunțare acordat în cauză s-au depus la dosar, prin registratura instanței, concluzii scrise din partea recurenților reclamanți prin avocat (fax).
Mersul dezbaterilor au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării din 12 septembrie 2013 care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față,
Constată că prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului S. sub nr._ contestatorii W. F. U., P. M. J., K. V. H. J. și K. F. R. au chemat în judecată pe intimatul P. M. S. solicitând obligarea intimatului la anularea dispoziției nr. 741/2012 emisă de acesta și emiterea unei noi dispoziții prin care să dispună măsuri reparatorii prin echivalent în varianta de compensare cu alte bunuri (terenuri), prevăzută de art. 10 din L. 10/2001, iar în situația în care din culpa pârâtului nu se va dispune aceasta, solicită în plus, obligarea pârâtului la plata de daune morale în cuantum de 40.000 euro.
În motivarea cererii, contestatorii au arătat că antecesorii lor au avut un imobil care a fost preluat de stat în mod abuziv și că în baza legii 10/2001 au formulat notificare în vederea restituirii în natură sau prin echivalent, iar prin dispoziția atacată primarul a respins cererea de restituire în natură și a propus Comisiei Centrale acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale. Ceea ce contestă ei este modul de stabilire a măsurilor reparatorii, intimatul excluzând cealaltă posibilitate și anume compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent. Contestatorii solicită compensarea cu teren de valoare echivalentă. Daunele morale le justifică prin aceea că deși au depus notificare în termen legal, primăria a efectuat formalitățile de emitere a ordinului prefectului prin care a fost trecut întreg terenul în litigiu cu titlu gratuit în proprietatea altor persoane, deși exista o parte din teren suficient pentru construcția unei case, care s-ar fi impus să le fie restituită în natură.
Prin sentința civilă nr. 173/2013 Tribunalul S. a respins contestația formulată, reținând în considerente următoarele:
Prin Dispoziția nr. 741/2012 emisă de P. M. S. s-a respins cererea contestatorilor de restituire în natură a imobilului teren în suprafață de 1115 mp situat în S. . și s-a formulat propunere de acordare de despăgubiri conform dispozițiilor legii speciale, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reținându-se că imobilul a fost în întregime înstrăinat de către Statul Român, motiv pentru care nu mai putea fi restituit în natură.
Prin Ordinele Prefectului nr. 444/2003 și 445/2003 s-a trecut în proprietatea unor persoane fizice întregul teren în litigiu, astfel că nu mai este posibilă restituirea în natură.
Potrivit art. 10 al. 10 din L. 10/2001 atunci când restituirea în natură nu este posibilă, „masurile reparatorii prin echivalent vor consta in compensare cu alte bunuri sau servicii oferite in echivalent de către entitatea investită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate in condițiile legii speciale privind regimul de stabilire si plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv”.
Potrivit art. 26 din L. 10/2001, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, se va dispune să acorde persoanei îndreptățite in compensare alte bunuri sau servicii ori se va propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire si plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptata de persoana îndreptățită.
În cauză intimatul a făcut dovada că nu dispune de terenuri libere care să poată fi acordate în compensare și că și-a îndeplinit obligația prev. de art. 1 al. 5 din L. 10/2001, respectiv a adus la cunoștință publică faptul că nu dispune de bunuri sau servicii ce ar putea fi oferite în compensare.
În ce privește cererea de obligare la daune morale, s-a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile art. 998, 999 cod civil pentru răspunderea civilă delictuală, invocată de contestatori, astfel încât această cerere a fost respinsă.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs contestatorii care au solicitat modificarea acesteia și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
În expunerea de motive contestatorii au arătat că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală, fiind dovedite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 cod civil, motiv pentru care este întemeiată cererea de obligare a pârâtului la plata daunelor morale. Astfel, s-a arătat că a fost dovedită existența faptei ilicite, care constă în înstrăinarea terenului prin Ordinele 444 și 445/2003, și încălcarea art. 21 alin. 5 din Legea 10/2001, a fost nerespectat termenul de 60 de zile prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, prejudiciul constă în înstrăinarea terenului în suprafață de 776 mp, toate acestea justificând admiterea cererii de acordare a unui alt teren în compensare și obligarea pârâtului la daune morale.
Recursul a fost întemeiat în drept pe art. 304 pct. 9 cod pr. civilă.
Intimatul P. Mun. S. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței ca fiind legală și temeinică.
CURTEA, analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma criticilor formulate, în temeiul art. 304/1 cod pr. civilă, constată următoarele:
La momentul notificării înregistrată sub nr._/10.02.2002 imobilul construcție era vândut în temeiul Legii 112/1995, iar odată cu imobilul construcție a fost înstrăinat și terenul de sub construcție, în suprafață de 173 mp, în favoarea numiților O. D. și A. și respectiv în suprafață de 101 mp în favoarea numiților B. M. P. și B. M. O..
Locuințele au fost vândute chiriașilor în temeiul Legii 112/1995, împrejurare față de care în speță au devenit incidente prevederile art. 33 din HG 20/1996, potrivit cărora în situațiile de vânzare către chiriași a apartamentelor și a anexelor gospodărești dreptul de proprietate se dobândește și asupra terenului aferent, cu respectarea art. 26 alin. ultim din Legea 112/1995.
Potrivit art. 26 alin. 3 din Legea 112/1995 suprafețele de teren preluate de stat sau de alte persoane juridice, aflate la data de 22 decembrie 1989 în posesia acestora și care depășesc suprafața aferentă construcțiilor, rămân în proprietatea statului.
Coroborând dispozițiile art. 33 din HG 20/1996 cu art. 26 alin. 3 din Legea 112/1995 rezultă că în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare nr. 665/1996 și 661/1996 au trecut în proprietatea chiriașilor imobilele construcții și terenurile aferente, iar terenului în suprafață de 776 mp a rămas în proprietatea statului, neputând fi înstrăinat chiriașilor în temeiul Legii 112/1995.
Rămânând în proprietatea Statului Român, acest teren a urmat regimul juridic stabilit prin Legea 18/1991, așa cum a fost modificată prin Legea 169/1997, adică a fost trecut din proprietatea statului în proprietatea actualilor proprietari ai locuințelor, proporțional cu cota deținută din construcție, fiind respectate întocmai prevederile art. 36 alin. 2 și 6 din Legea 18/1991.
Astfel, art. 36 alin. 2 din Legea 18/1991 prevede că „terenurile proprietate de stat, situate în intravilanul localităților, atribuite, potrivit legii, în folosință veșnică sau în folosință pe durata existenței construcției, în vederea construirii de locuințe sau cu ocazia cumpărării de la stat a unor asemenea locuințe, trec, la cererea proprietarilor actuali ai locuințelor, în proprietatea acestora, integral sau proporțional cu cota deținută din construcție”, iar alin. 6 al aceluiași articol prevede că „atribuirea terenurilor prevăzute la alin. 2-5 se face, prin ordinul prefectului, la propunerea primăriilor, făcută pe baza verificării situației juridice a terenurilor”. Acesta a fost cadrul legislativ care a permis emiterea Ordinelor Prefectului județului S. nr. 444 și 443/3 iunie 2003, acestea bucurând de deplină legalitate, fiind emise cu respectarea tuturor actelor normative în vigoare la acel moment.
Dispozițiile art. 21 alin. 5 din Legea 10/2001 invocate de recurenți și care sancționează cu nulitatea absolută „înstrăinarea, concesionarea….., grevarea sub orice formă a bunurilor imobile notificate potrivit prevederilor acestei legi”, nu vizează terenul în litigiu, căruia legiuitorul i-a recunoscut un alt regim juridic, iar pe de altă parte, această sancțiune a devenit incidentă doar la data intrării în vigoare a Legii 247/2005 care a modificat Legea 10/2001, fiind introdusă ca aliniat distinct al articolului 21 din Legea 10/2001, care nu avea o astfel de prevedere la momentul emiterii Ordinelor 443 și 444 în favoarea familiilor O. și B..
Fiind stabilită legalitatea înstrăinării imobilului teren în favoarea foștilor chiriași, proprietari ai apartamentelor dobândite în baza Legii 112/1995, în speță sunt incidente prevederile art. 7 alin. 1 indice 1 și alin. 5 din Legea 10/2001, în forma pe care aceasta o avea la data emiterii Dispoziției atacate, pentru că interesează aplicarea corectă a legii la momentul emiterii dispoziției 741/2012. Or, art. 7 alin. 5 din Legea 10/2001 prevede expres că nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii 112/1995, cu modificările ulterioare. De asemenea, art. 18 lit. c din aceeași lege prevede că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii 112/1995.
Prin urmare, fapta ilicită constând în înstrăinarea ilegală a terenului în litigiu, invocată de recurenți, ca și element al răspunderii civile delictuale, nu există, înstrăinarea construcțiilor și a terenului având loc cu respectarea Legii 112/1995 și Legii 18/1991, orice înstrăinare bucurându-se de valabilitate și legalitate, atâta timp cât nicio altă instanță nu a constatat nelegalitatea acestor operațiuni.
În ceea ce privește modalitatea de restituire prin echivalent, prin Dispoziția 741/2012 P. Mun. S. a propus acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor, în conformitate cu art. 16 alin. 2 din Titlul VII din Legea 247/2005.
Prin contestația de față se solicită ca modalitate de restituire prin echivalent, varianta restituirii prin compensare cu alte bunuri de aceeași natură, prevăzută de art. 10 din Legea 10/2001.
Potrivit art. 1 alin. 2 și 5 din Legea nr. 10/2001 în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Primarii sau, după caz, conducătorii entităților învestite cu soluționarea notificărilor au obligația să afișeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare.
Rezultă așadar că entitatea investită cu soluționarea notificării este cea care face propunere de compensare cu un alt imobil/bun/serviciu care este înscris în tabelul aflat la dispoziția publicului prin afișare.
Intimatul primarul Mun. S., prin înscrisurile depuse la filele 34- 31 dosarul de fond, a făcut dovada că nu deține bunuri disponibile ce pot fi acordate în compensare persoanelor îndreptățite, fiind întocmite procese verbale de afișare din lunile iunie, iulie, august și septembrie 2012.
Este adevărat că practica instanței supreme a statuat că persoana îndreptățită la măsuri reparatorii poate ea însăși să identifice un teren liber și care se află la dispoziția entității competente, situație în care practic se contestă neincluderea unor imobile în lista bunurilor ce pot fi oferite în compensare, respectiv se apreciază caracterul abuziv/nelegal al excluderii unor imobile de pe menționata listă.
Revine așadar instanței obligația de a verifica dacă anumite terenuri solicitate de către contestatori și identificate printr-un raport de expertiză sunt terenuri libere ce pot fi oferite în compensare de către intimat.
În speță însă, contestatorii nu au supus instanței o astfel de analiză, adică nu au indicat anumite terenuri aparținând intimatului, care ar putea fi atribuite în natură, ci au arătat că sunt îndreptățiți la oferirea unui teren în compensare, însă față de poziția intimatului care a arătat că nu deține astfel de terenuri, instanța nu este în măsură să identifice ea însăși terenuri care să poată fi atribuite în compensare, deci nu poate considera că poziția intimatului ar constitui un refuz abuziv și nelegal, cum susțin recurenții. În aceeași ordine de idei, instanța nu poate considera ca fiind o faptă ilicită refuzul comunicării listei terenurilor disponibile, din moment ce nu există o astfel de listă, așa cum rezultă din adresa de răspuns către Tribunalul S., de la fila 40, unde P. Mun. S. susține că nu există astfel de bunuri.
În ceea ce privește susținerea recurenților că intimatul P. Mun. S. a refuzat să comunice contestatorilor această listă, cu încălcarea prevederilor Legii 544/2001, acesta nu este un aspect care să poată fi analizat în cadrul acestei proceduri, devreme ce contestatorii au avut posibilitatea de a uza de căile de atac puse la dispoziție de acea legea specială. Pe de altă parte, dacă nu există terenuri disponibile care să poată fi atribuite prin compensare, solicitarea de a comunica o astfel de listă, fie în temeiul Legii 544/2001, fie în temeiul Legii 10/2001, înseamnă a obliga instituția primarului să facă dovada unei negații, ceea ce este contrar logicii juridice.
În legătură cu prima dispoziție emisă de primarul Mun. S. și nesemnată de acesta, depusă de contestatori la filele 55-59, dosar fond, este de observat că în forma inițială a dispoziției s-a avut în vedere înstrăinarea imobilelor construcții și a terenurilor aferente în baza Legii 112/1995, însă s-a omis faptul că în anul 2003 au fost emise cele două Ordine ale Prefectului jud. S. nr. 444 și 445/2003, în favoarea familiilor O. și B..
Instanța de recurs nu poate considera acest aspect decât o nefericită lipsă de comunicare între diverse instituții ale statului, și nicidecum o faptă ilicită sau rău intenționată, devreme ce Ordinele Prefectului erau emise deja de la nivelul anului 2003, emiterea lor s-a făcut cu respectarea art. 26 alin. 3 din Legea 112/1995 și art. 36 alin. 2 și 5 din Legea 18/1991, iar pe de altă parte, Ordinele Prefectului erau întabulate în cartea funciară încă din anul 2004, și nicio acțiune în anularea lor nu a fost promovată și nici notată în cartea funciară.
În consecință, dintre toate aspectele învederate de recurenți care ar putea constitui fapte ilicite, se constată că nu s-a dovedit existența niciunei fapte care să aibă un asemenea caracter și prin urmare, să poată fi stabilită o răspundere civilă delictuală în sarcina Primarului Mun. S., pentru care acesta să fie obligat la daune morale.
Ceea ce se poate reține într-adevăr este perioada nejustificat de lungă pentru soluționarea notificării, termenul de 10 ani nefiind un termen rezonabil, dar instanța de recurs nu poate aprecia că acest lucru ar fi imputabil entității investite cu soluționarea notificării, dat fiind numărul extrem de mare al acestor notificări, modificările legislative continue și lipsa resurselor materiale și umane necesare pentru soluționarea acestor solicitări în termen util.
Nu se poate reține că Statul, prin organele sale, în speță P. municipiului S., nu și-a îndeplinit obligația asumată prin Legea nr. 10/2001 de restituire a bunurilor preluate înainte de 1989 de la antecesorii reclamanților, deoarece procedura administrativă prevăzută de lege a fost demarată și finalizată.
Curtea constată că în mod corect prima instanță a reținut că nu se poate antrena răspunderea civilă delictuală a pârâtului pentru nesoluționarea în termen rezonabil a notificării, nefiind îndeplinită condițiile prevăzute de art. 998-999 din vechiul Cod civil.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 raportat la art. 304/1 Cod pr. civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de
(continuarea deciziei civile nr. 638/2013 pronunțată în dosar nr._ )
reclamanți împotriva sentinței civile nr. 173/31.01.2013 pronunțată de Tribunalul S. – Secția I Civilă în dosar nr._ .
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanții W. F. ULRICHE, P. M. J., K. V. H. J. și K. F. R. împotriva sentinței civile nr. 173/31.01.2013 pronunțată de Tribunalul S. – Secția I Civilă în dosar nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 19 septembrie 2013.
Președinte, C. M. C. | Judecător, M. A. M. | Judecător, M. F. C. |
Grefier, M. R. |
Red./Tehn CMC
2 ex./18.10.2013
Jud. fond – D. T. L.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 678/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA | Grăniţuire. Decizia nr. 713/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA → |
|---|
