Acţiune în constatare. Decizia nr. 30/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 30/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-02-2013 în dosarul nr. 4817/2/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 30 A
Ședința publică de la 06.02.2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE:- M. A.
JUDECĂTOR:- D. Y.
GREFIER:- F. J.
----------------
Pe rol soluționarea cererii de apel – după casare – formulată de apelanta-reclamantă FUNDAȚIA C. cu sediul în București, .. 6, sector 3 împotriva Sentinței civile nr. 697/18.05.2010 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr. 291-293, sector 6 și S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI cu sediul în București, . Gerota, nr. 13, sector 2, având ca obiect,
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns apelanta-reclamantă Fundația C. prin apărător, avocat I. M., cu împuternicire avocațială nr._ – fila 13 dosar apel, lipsă fiind intimații-pârâți C. G. al Municipiului București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.-M.B.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, apărătorul apelantei-reclamante Fundația C. se opune față de cererea formulată de domnul expert T. Zoran la data de 03.01.2013 prin serviciul registratură, prin care solicită majorarea onorariului de expert.
Deliberând asupra cererii formulată de domnul expert T. Zoran la data de 03.01.2013 prin serviciul registratură, prin care solicită majorarea onorariului de expert, Curtea o respinge.
Apărătorul apelantei-reclamante Fundația C. declară că nu mai are cereri noi de formulat și nici probe de administrat, motiv pentru care Curtea, apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de apel.
Apelanta-reclamantă FUNDAȚIA C. prin apărător, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat și motivat în scris, hotărârea atacată fiind nelegală și netemeinică, urmând a fi obligat S. R. să achite contravaloarea terenului în litigiu, acesta fiind expropriat fără a se acorda vreun fel de despăgubiri.
Apreciază că în cauză nu le sunt aplicabile dispozițiile legilor speciale întrucât instituția pe care o reprezintă nu a fost proprietara terenului, având în vedere că numita Scheintvitt Fany (Ș.) a lăsat prin testament Federației Comunităților Evreiești din România, acest imobil.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 18.02.2010, pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a Civilă, reclamanta Fundația "C." a chemat în judecată pârâții C. G. al Municipiului București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca, pe calea acțiunii în revendicare imobiliară, să se constate dreptul reclamantei de proprietate asupra terenului în suprafață de 200 mp, situat în București, .. 22, sectorul 3, în subsidiar, dacă terenul nu poate fi restituit în natură, a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor aferente în cuantum de 1.146.992 lei.
Prin sentința civilă nr. 697 din 18.05.2010 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, a admis excepția inadmisibilității și, în consecință, a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta Fundația „C.” în contradictoriu cu pârâții C. G. al Municipiului București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a constatat că însăși reclamanta arată că nu a solicitat restituirea imobilului în temeiul Legilor nr. 18/191 și nr. 10/2001, cu motivarea că a sperat să beneficieze de prevederile legilor speciale ce vizau restituirea imobilelor către fostele comunități de cetățeni aparținând minorităților naționale. Reclamanta a susținut că la apariția O.U.G. nr. 83/1999 și nr. 94/2000 a constatat că nu erau îndeplinite cerințele art. 1 din aceste acte normative, astfel că revendicarea întemeiată pe dreptul comun ar fi fost singura cale de a redobândi proprietatea.
Tribunalul a constatat, în primul rând, că Legea nr. 10/2001 permitea reclamantei să urmeze procedura de restituire reglementată de această lege, în condițiile în care terenul intravilan a intrat în proprietatea statului în temeiul unui Decret de expropriere. Susținerea reclamantei, în sensul că a așteptat apariția legilor speciale de retrocedare și că nu a putut astfel să apeleze la dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu a putut fi reținută, având în vedere că Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare după adoptarea O.U.G. nr. 83/1999 și nr. 94/2000, astfel că reclamanta a avut posibilitatea să observe și să verifice dacă întrunea cerințele actelor normative speciale de retrocedare, în caz contrar, având la dispoziție termenul de notificare prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001 inițială, termen prelungit ulterior.
Având în vedere că reclamanta nu a uzat de prevederile legii speciale de retrocedare, ținând cont și de considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, tribunalul a apreciat că formularea unei acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun apare ca inadmisibilă, în condițiile în care reclamanta nu a folosit procedura legii speciale. În aceste condiții, s-a apreciat că reclamanta nu se poate prevala de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1, pentru că, atâta vreme cât nu a apelat la legea specială, reclamanta nu poate susține că are o speranță legitimă pentru obținerea unui bun sau că are un bun în sensul Convenției.
Pentru aceste considerente a fost respinsă acțiunea ca inadmisibilă.
Împotriva acestei sentințe, reclamanta Fundația „C.” a formulat apel la data de 27.07.2010, înregistrat pe rolul Curții de Apel București – Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 08.11.2010, sub nr._ .
Prin decizia civilă nr. 58 din 13.04.2011, Curtea de Apel București – Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă Fundația „C.”, împotriva sentinței civile nr. 697 din 18.05.2010, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. G. al Municipiului București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Pentru a decide astfel, Curtea analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către apelantă conform dispozițiilor art. 294 Cod procedură civilă, a reținut că reclamanta a învestit instanța de fond cu o acțiune în revendicare formulată pe calea dreptului comun, respinsă ca inadmisibilă de către instanța de fond care a apreciat că reclamanta trebuia să recurgă la dispozițiile legilor speciale de reparații, Legea nr. 10/2001 reprezentând norma generală față de dispozițiile OUG nr. 83/2009 și OUG nr. 94/2000.
Reclamanta a susținut că dispozițiile legilor speciale nu îi sunt aplicabile.
Curtea a apreciat că este dreptul reclamantei de a supune dreptul litigios pretins judecății, inclusiv pe calea dreptului comun, în ipoteza în care consideră inaplicabilă norma specială.
Acțiunea în revendicare are ca finalitate redobândirea de către proprietar posesiei și folosinței bunului său, de care a fost deposedat.
În acest sens, prin decizia nr. 33/2008 Înalta Curte de Casație și Justiție, soluționând recursul în interesul legii, a arătat că potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea generală și legea specială se rezolvă în favoarea celei din urmă. În cazul în care se constată neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile Convenției au prioritate; această prioritate, analizată și pe calea dreptului comun, poate fi acordată în măsura în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice, s-a mai stabilit prin aceeași decizie în interesul legii.
Prin urmare, întrucât problema concursului între norma specială și cea generală nu a fost soluționată, prima instanță a aplicat eronat dispozițiile deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nefiind dovedită incidența situației în care norma specială o înlătură pe cea a dreptului comun. Negarea accesului la instanță pe calea dreptului comun poate fi acceptată în condițiile în care calea specială oferită este una efectivă. În cauză, însă, nu s-a făcut dovada existenței unei căi speciale care permite realizarea rezultatului ce ar putea fi atins urmând calea generală. Astfel nu se poate aprecia că legea 10/2001 se aplică în toate situațiile în care imobilul preluat abuziv nu figurează în listele anexă ale OUG nr. 83/2009 și OUG nr. 94/2000, în condițiile în care art. 8 din Legea nr. 10/2001 le exclude expres din domeniul de reglementare al acestei legi.
Prin urmare, instanța de fond trebuia să verifice temeinicia dreptului pretins pentru a nu încălca dreptul de acces la instanță având în vedere dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în condițiile în care analiza valabilității titlurilor de proprietate în funcție de izvorul acestora și a priorității unuia dintre ele sunt mecanisme ce țin de natura acțiunii în revendicare, nefiind aspecte ale admisibilității acesteia. În speță aplicarea sau nu a unei norme legale respectiv a art. 480 cod civil acțiunii pendinte reprezintă o problemă ce trebuie analizată în mod corect în funcție de raporturile juridice ale părților, ce izvorăsc din drepturile invocate de acestea și astfel aparține fondului dreptului.
Împotriva deciziei nr. 58 din 13 aprilie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale au declarat recurs pârâții C. G. al Municipiului București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. București, iar prin decizia civilă nr. 3450 din 17.05.2012, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă a admis recursurile declarate, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.
Înalta Curte a reținut în motivarea soluției pronunțate că, prin Decizia nr. 33/2008 dată asupra recursului în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a stabilit faptul că în acțiunea în revendicare a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, concursul dintre legea generală și legea specială se rezolvă în favoarea legii speciale.
De asemenea, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Prin urmare, pentru a stabili cărui titlu urmează să-i dea preferabilitate, și, în același timp, cu observarea principiului securității raporturilor juridice, instanțele învestite cu o acțiune în revendicare de drept comun, având ca obiect imobilele menționate, trebuie să analizeze, pentru a ajunge la determinarea titlului preferabil, în ce măsură, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. În alte cuvinte, pornind de la faptul că persoana interesată nu are un drept de opțiune între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun, instanțele trebuie să stabilească dacă există sau nu conflictul legislativ arătat, caz în care, dând prioritate Convenției europene, să analizeze titlurile de proprietate ale părților în raport de criteriile acesteia.
De vreme ce, în esență, acesta este fondul raportului juridic dedus judecății prin acțiunea în revendicare, și care trebuie cercetat de instanțe, atunci când prima instanță respinge acțiunea în revendicare ca inadmisibilă, instanța de control judiciar trebuie să stabilească în ce măsură această soluție este sau nu urmarea verificării aspectelor menționate.
În speță, prima instanță, cu o justificare într-adevăr destul de superficială, însă suficientă pentru ca hotărârea să poată fi considerată motivată din perspectiva art. 261 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă, a arătat de ce titlul reclamantei nu este preferabil, respectiv pentru că nu a urmat procedura legii speciale interne, Legea nr. 10/2001.
De asemenea, prima instanță a arătat că și-a întemeiat soluția pe considerentele Deciziei nr. 33/2008, fiind suficientă referirea la decizia asupra recursului în interesul legii câtă vreme aceasta este obligatorie pentru instanțe. Așadar, pentru ca o hotărâre judecătorească să fie considerată că a fost dată cu aplicarea și respectarea unei decizii de recurs în interesul legii nu trebuie să reia în considerentele sale motivarea deciziei instanței supreme.
În aceste condiții, numai pentru că în loc să se pronunțe asupra caracterului eventual nefondat al acțiunii în revendicare ci, urmând criteriile de analiză impuse prin Decizia nr. 33/2008, prima instanță a respins acțiunea ca inadmisibilă, desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare este absolut formală și de natură să ducă la prelungirea duratei procesului.
Pronunțând o hotărâre de desființare a sentinței, instanța de apel a vătămat interesele procesuale ale pârâților, prin prelungirea insecurității raportului juridic asupra imobilului în litigiu, astfel încât criticile formulate întrunesc cerințele art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă.
Rejudecând cauza în apel, Curtea a încuviințat completarea probelor cu înscrisuri, în sensul că au fost emise adrese către Primăria Municipiului București Comisia de Fond Funciar a Municipiului București, pentru a se comunica dacă s-au formulat cereri în temeiul Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 18/1991 cu privire la terenul din București, .. 22, sector 3 și să fie comunicată situația juridică a acestuia.
De asemenea, Curtea a încuviințat efectuarea unui raport de expertiză pentru identificarea terenului stabilirea vecinătăților și pentru a se constata dacă este ocupat de construcții sau utilități și pentru a se stabili valoarea de circulație a terenului.
Din adresa emisă de către Primăria Municipiului București – Direcția Patrimoniu Serviciu Domeniul Public și Privat rezultă că, în evidențele cadastrale ale orașului București din anul 1986 figurează înscris imobilul cu adresa poștală .. 22, sector 3, cu suprafața de 190 mp teren, din care 60 mp figurează ca proprietate particulară, categoria de folosință curți și construcții, cu posesor de parcelă la data întocmirii evidențelor Federația Comunităților Evreiești. Imobilul de la această adresă a făcut obiectul Decretului nr. 130 din 29.05.1989 privind proprietatea unor imobile, demolarea unor construcții, scoaterea din funcțiune a unor fonduri fixe precum și realizarea și desființarea unor artere de circulație situate în Municipiul București, în a cărui anexă la poziția 103 este înscrisă Comunitatea Evreiască din București cu suprafața expropriată de 190 mp teren și construcții în suprafață desfășurată de 152 mp.
Din aceeași adresă rezultă că . imobilului care a purtat adresa .. 22, sector 3, este afectată de aleea acces ..
Din raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză, rezultă că terenul din București, care a fost situat pe .. 22, sector 3, a fost identificat pe locul unde astăzi sunt amplasate blocuri de locuințe, trotuare, alei pietonale și spațiu verde aferent blocurilor, având în imediata apropiere Biserica Dobroteasa.
Din același raport de expertiză rezultă că terenul care a fost situat la această adresă este afectat de sistematizare și se învecinează cu .-dul O. G., . .>
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea constată că prin cererea de chemare în judecată apelanta-reclamantă a solicitat în contradictoriu cu pârâții C. G. al Municipiului București, S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice să se constate dreptul său de proprietate asupra terenului în suprafață de 200 mp situat în București .. 22, sector 3 și în situația în care terenul nu poate fi restituit în natură să fie obligat S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor aferente în cuantum de 1.146.992 lei.
Cererea de chemare în judecată a fost formulată în temeiul dreptului comun, respectiv în temeiul dispozițiilor art. 480 și art. 481 Cod civil și s-a precizat de către apelanta-reclamantă că nu s-a solicitat restituirea imobilului în temeiul Legilor nr. 18/1991 sau nr. 10/2001.
De asemenea, apelanta-reclamantă a arătat că nu îi sunt aplicabile prevederile OUG nr. 83/1999 și nr. 94/2000 constatând că nu îndeplinea cerințele art. 1 din aceste acte normative, astfel că revendicarea întemeiată pe dreptul comun ar fi singura cale de a redobândi proprietatea.
Din actele și lucrările dosarului rezultă că imobilul a fost preluat de către stat prin expropriere în temeiul Decretului nr. 130/29.05.1989 emis pentru demolarea unor construcții, cât și pentru edificarea unor artere de circulație situate în Municipiul București.
De asemenea, Curtea constată că terenul în litigiu este afectat de elemente de sistematizare, fiind edificate pe acest teren blocuri de locuințe, alei pietonale și amenajate locuri de parcare.
Din analiza situației juridice a imobilului, rezultă că apelanta-reclamantă nu deține nici un titlu de proprietate asupra imobilului, acesta fiind trecut în proprietatea statului prin expropriere pentru utilitate publică. Restituirea imobilului în natură nu se poate realiza, fiind afectat de elemente de sistematizare, iar faptul că nu a solicitat acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu justifică existența unei speranțe legitime a apelantei-reclamante, la momentul formulării acțiunii în revendicare.
De asemenea, Curtea constată că din considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, formularea unei acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun este inadmisibilă, în situația în care reclamanta nu a folosit procedura legii speciale. În condițiile arătate, apelanta-reclamantă nu se poate prevala de dispozițiile art. 1 din Protocolului nr. 1 al Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și nu poate susține că are o speranță legitimă pentru obținerea unui bun sau că ar deține un bun în sensul Convenției.
Deoarece apelanta-reclamantă nu a folosit dispozițiile legii speciale pentru obținerea măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru imobilul preluat prin expropriere de către stat, acțiunea formulată este inadmisibilă, astfel cum în mod corect a stabilit prima instanță.
Pentru considerentele arătate, Curtea, în temeiul prevederilor art. 296 Cod procedură civilă, va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelanta-reclamantă Fundația C. cu sediul în București, .. 6, sector 3 împotriva sentinței civile nr. 697/18.05.2010 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. G. al Municipiului București, cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr. 291-293, sector 6 și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București cu sediul în București, . Gerota, nr. 13, sector 2.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 06.02.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
M. A. D. Y.
GREFIER,
F. J.
Red. MA
Tehnored. PS 5 ex.
12.03.2013
| ← Anulare act. Sentința nr. 81/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 1616/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
