Revendicare imobiliară. Încheierea nr. 27/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Încheierea nr. 27/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-03-2013 în dosarul nr. 14866/3/2008*
ROMÂNIA
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI –SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU
CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ, CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
ÎNCHEIERE
Ședința publică de la 27.02.2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE – MARIA DALINA OANCEA
JUDECĂTOR – A. B. S.
GREFIER - I. P.
Pe rol soluționarea apelului declarat de apelanții-reclamanți N. A., N. D. și S. E.-E. împotriva sentinței civile nr.1634/14.09.2012, pronunțate de Tribunalul București-Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. A. T. și B. N. S. și intimații-chemați în garanție M. BUCUREȘTI prin PRIMAR GENERAL, S. R. prin M. FINANȚELOR PUBLICE și M. FINANȚELOR PUBLICE.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns apelanții-reclamanți N. A., N. D. și S. E.-E., prin avocat I. Ș., cu împuternicire avocațială nr._/2012, intimata-pârâtă B. N. S., personal și intimatul-chemat în garanție M. BUCUREȘTI prin PRIMAR GENERAL, prin consilier juridic I. M., cu delegație la dosar, lipsind intimatul chemat în garanție S. R. prin M. FINANȚELOR PUBLICE, M. FINANȚELOR PUBLICE și intimatul-pârât B. A. T..
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că la data de 20.02.2013 intimații-pârâți B. A. T. și B. N. S. au depus la dosar întâmpinare, în 5 exemplare.
Apărătorul apelanților-reclamanți solicită amânarea cauzei pentru a lua cunoștință de întâmpinare, care a fost comunicată pe 22.02.2013.
Reprezentantul intimatului-chemat în garanție M. BUCUREȘTI prin PRIMAR GENERAL învederează că nu se opune amânării cauzei.
Intimata-pârâtă B. N. S., personal, arată că nu se opune amânării cauzei, precizând că întâmpinarea fost depusă în termen.
Curtea deliberând cu privire la cererea de amânare formulată de apărătorul apelanților-reclamanți, pentru a lua cunoștință de întâmpinarea reține că aceasta a fost depusă la 20.02.2013 cu respectarea termenului prevăzut de art. 114 indice 1 alin.2 Cod de procedură civilă, astfel că, cererea de amânare este neîntemeiată și va fi respinsă, în condițiile în care codul de procedură civilă nu conține un text expres și un termen pentru a se comunica întâmpinarea de către instanță.
Curtea dispune strigarea cauzei la ordine.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns apelanții-reclamanți N. A., N. D. și S. E.-E., prin avocat I. Ș., cu împuternicire avocațială nr._/2012, intimații-pârâți B. A. T., prin avocat G. O., cu împuternicire avocațială nr._/2013 emisă în baza contractului de asistență juridică nr._/2013 și B. N. S., personal și asistată de avocat G. O., cu împuternicire avocațială nr._/2013 emisă în baza contractului de asistență juridică nr._/2013, lipsind intimații-chemați în garanție M. BUCUREȘTI prin PRIMAR GENERAL, S. R. prin M. FINANȚELOR PUBLICE și M. FINANȚELOR PUBLICE.
Apelanții-reclamanți N. A., N. D. și S. E.-E., prin avocat, învederează că înțelege să depună la dosar o hotărâre pronunțată de CEDO.
Apărătorul intimaților-pârâți învederează că nu mai are alte probe de solicitat.
Curtea reține că părțile nu mai au probe de administrat, iar cu privire la solicitarea apărătorului apelanților-reclamanți de depunere a unei hotărâri pronunțată de CEDO, urmează să fie primită la dosar cu titlu de practică judiciară.
Apărătorul apelanților-reclamanți solicită amânarea pronunțării pentru a depune concluzii scrise.
Apărătorul intimaților-pârâți învederează că înțelege să lase la aprecierea instanței soluționarea cererii de amânare a pronunțării formnulată de apărătorul apelanților-reclamanți.
Curtea, după deliberare, dispune admiterea cererii de amânare a pronunțării formulată de apărătorul apelanților-reclamanți, urmând a amâna pronunțarea o săptămână, pentru ca apelanții-reclamanți să aibă posibilitatea de a depune concluzii scrise.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea acordă cuvântul părților asupra cererii de apel.
Apelanții-reclamanți N. A., N. D. și S. E.-E., prin avocat, solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței atacate și pe fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.
În susținerea motivelor de apel, apărătorul apelanților-reclamanți învederează că instanța de fond după casare, deși a respins acțiunea ca neîntemeiată, a motivat această respingere ca prima instanță de fond care a respins acțiunea reclamanților ca inadmisibilă. Astfel, Tribunalul București Secția a IV a civilă, ca instanță de fond după casare a apreciat că după . Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare nu mai poate fi examinată exclusiv prin prisma dispozițiilor dreptului comun, ci în temeiul acestei legi speciale. Instanța de fond nu a avut în vedere hotărârile Curții de Apel București și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în prezenta cauză.
De asemenea, apărătorul apelanților-reclamanți învederează că atât autoarea reclamanților, cât și reclamanții au parcurs toate etapele prevăzute de lege la momentul respectiv și pentru ca în urma demersurilor legale nu au obținut nici imobilul în natură și nici despăgubiri pentru acesta a fost înaintată o acțiune în revendicare conform dreptului comun. Curtea Europeană a afirmat în nenumărate cauze, că lipsirea de dreptul de proprietate al proprietarilor inițiali, fără indemnizarea corespunzătoare, încalcă art. 1 din Protocolul 1 la Convenție.
Mai arată apărătorul apelanților-reclamanți că prin formularea cererii de chemare în garație de către pârâți, aceștia au acceptat și soluția acordării despăgubirilor pentru apartamentul lor și o soluție a instanței de fond în sensul admiterii ambelor cereri ar fi fost o soluție echitabilă pentru ambele părți.
Intimații-pârâți B. A. T. și B. N. S., prin avocat, solicită respingerea apelului ca neîntemeiat, menținerea sentinței ca legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată.
Apărătorul intimaților-pârâți arată că este neîntemeiată critica apelanților-reclamanți că instanța de fond nu a respectat dispozițiile instanțelor superioare. Instanța de fond a reținut și interpretat în mod corect incidența prevederilor Deciziei nr.33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și a realizat o apreciere judicioasă a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
De asemenea, apărătorul intimaților-pârâți învederează că pârâții B. dețin un “bun” în sensul Convenției și au dreptul să pretindă respectarea dreptului lor de proprietate prin garantarea și recunoașterea acestuia la nivel legislative, dar și prin protejarea pe calea judiciară.Totodată invocă în prezentul litigiu cauza R. contra României.Mai arată că, exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună credință.
Apărătorul intimaților-pârâți învederează că reclamanții au beneficiat deja de despăgubiri pentru apartamentul din litigiu.
Având cuvântul în replică, apărătorul apelanților-reclamanți învederează că nu au fost acordate despăgubiri pentru imobilul din litigiu.
CURTEA,
Având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, în temeiul art. 260 Cod de procedură civilă,
DISPUNE
Amână pronunțarea cauzei la data de 06.03.2013.
Pronunțată în ședință publică, azi, 27.02.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. D. O. A. B. S.
GREFIER
I. P.
ROMÂNIA
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI –SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU
CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ, CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr. 47A
Ședința publică de la 06.03.2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE – MARIA DALINA OANCEA
JUDECĂTOR – A. B. S.
GREFIER - I. P.
Pe rol soluționarea apelului declarat de apelanții-reclamanți N. A., N. D. și S. E.-E. împotriva sentinței civile nr.1634/14.09.2012, pronunțate de Tribunalul București-Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. A. T. și B. N. S. și intimații-chemați în garanție M. BUCUREȘTI prin PRIMAR GENERAL, S. R. prin M. FINANȚELOR PUBLICE și M. FINANȚELOR PUBLICE.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 27.02.2013 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 06.03.2013, când, în aceeași compunere, a dat următoarea decizie:
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 31 mai 2007, sub nr._/299/2007, reclamanții N. A., S. E. E. și N. I. au chemat în judecată pe pârâtul B. A. T., solicitând obligarea acestuia să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul nr. 6 situat în imobilul din București .. 42, ..
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că întregul imobil a fost până la data preluării abuzive de către stat, proprietatea exclusivă a mătușii lor N. S., ai cărei moștenitori legali și testamentari sunt. Prin Decizia Primarului General al Municipiului București nr. 513/2002, le-a fost restituit în natură imobilul din București .. 42, sector 1, format din construcție cu subsol, parter și trei etaje, precum și terenul aferent construcției, în suprafață totală de 227,10 mp., cu excepția apartamentului nr. 1 – parter și a apartamentului nr. 6 – etaj 2, vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare – cumpărare nr. 2590/_/1997, numitului B. A. T..
Reclamanții mai arată că din Decizia nr. 513/2002, rezultă că întregul imobil a fost naționalizat de către stat în mod abuziv, în temeiul Decretului nr. 92/1950. Întrucât statul nu a avut un titlu valabil asupra imobilului, nu putea transmite pârâtului, dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu.
În consecință, reclamanții apreciază că respectivul contract de vânzare – cumpărare nr. 2590/_/1997 încheiat cu pârâtul B. A. T., nu constituie un titlu valabil, care să le poată fi opus.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 cod civil și art. 6 din Legea nr.213/1998.
La termenul din 23 octombrie 2007, reclamanții și-au precizat cererea în sensul că înțeleg să cheme în judecată și pe soția pârâtului B. A., respectiv pe B. N. S., care a semnat alături de acesta, contractul de vânzare – cumpărare nr. 2590/_/1997.
Pârâtul B. A. a depus întâmpinare la data de 21 iunie 2007 prin care a invocat excepția nulității cererii de chemare în judecată, pentru lipsa semnăturii reclamanților și excepția lipsei calității procesuale active. Pe fond, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, arătând că este cumpărător de bună – credință al apartamentului ce face obiectul litigiului, cumpărându-l în baza Legii nr. 112/1995, cu respectarea tuturor dispozițiilor legale aplicabile în materie, la data achiziției.
O dată cu depunerea întâmpinării, pârâtul a formulat cerere de chemare în garanție a Municipiului București, solicitând ca, în situația admiterii cererii de chemare în judecată, acesta să fie obligat la restituirea prețului achitat de pârât la încheierea contractului de vânzare – cumpărare nr. 2590/_/1997, la plata cheltuielilor ocazionate de vânzare și de prezentul litigiu și la plata daunelor-interese, reprezentând diferența dintre prețul achitat și valoarea de achiziție a unui apartament similar, la prețul de piață actual.
Pârâtul a invocat în drept, art. 60 și următoarele Cod de procedură civilă și art. 1337 și următoarele Cod civil și a solicitat administrarea probei cu înscrisuri și interogatoriu.
La termenul din 23 octombrie 2007, pârâtul a formulat cerere precizatoare a cererii de chemare în garanție a Municipiului București prin care a indicat valoarea pretențiilor formulate împotriva chematului în garanție respectiv suma de 672.360 lei/ron și a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București, față de valoarea imobilului în litigiu.
Pârâta B. N. S. a formulat la data de 20 noiembrie 2007, întâmpinare, prin care a invocat intervenirea uzucapiunii de 10 ani, arătând că sunt îndeplinite cumulativ condițiile impuse de art. 1895 Cod civil.
În drept, pârâta a invocat dispozițiile art. 1895 și următoarele Cod civil, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 112/1995 și HG nr. 29/1996.
Prin sentința civilă nr. 1579 din 05 februarie 2008, Judecătoria Sectorului 1 a admis excepția de necompetență materială; a declinat competența de soluționare a cauzei dintre reclamanții N. A., S. E. E. și N. D., în contradictoriu cu pârâții B. A. T. și B. N. S. și chematul în garanție M. București prin Primar General, în favoarea Tribunalului București – Secția Civilă.
Pe rolul Tribunalului București – Secția a IV a Civilă ,s-a format dosarul civil nr._ .
În ședința publică din data de 10 martie 2009, pârâții au invocat excepția inadmisibilității acțiunii, având în vedere motivarea deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În analiza acestei excepții, pe care a admis-o prin sentința civilă nr. 381 din 17 martie 2009, pronunțată de către Secția a IV a Civilă, tribunalul a avut în vedere următoarele:
Tribunalul a reținut ca prin Decizia Primarului General al Municipiului București nr. 513 din 09 septembrie 2002, le-a fost restituit reclamanților în natură, imobilul din București .. 42, sector 1, format din construcție cu subsol, parter și tei etaje, precum și terenul aferent construcției, în suprafață totală de 227,10 mp., cu excepția apartamentului nr. 1 – parter – restituit în proprietate în temeiul Hotărârii nr. 2062/1998 a Comisiei pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995, reclamantei N. D. și a apartamentului nr. 6 – etaj 2, vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare – cumpărare nr. 2590/_/1997, soților B. A. T. și B. N. S..
În aceasta dispoziție, s-a stabilit că pentru apartamentul nr. 6 vândut în baza Legii nr. 112/1995, se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent la data apariției Normelor metodologice ale Legii nr.10/2001.
În analiza acestei excepții, tribunalul a avut în vedere decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, devenită obligatorie în baza art. 329 alin. 3 Cod de procedură civilă, după publicarea în Monitorul Oficial nr. 108 din 23 februarie 2009.
Chiar înainte de a se pronunța această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție considera că după . Legii nr. 10/2001, revendicarea în condițiile dreptului comun este inadmisibilă, atât timp cât o lege specială reglementează modul de restituire în natură și acordarea de despăgubiri.
Conform art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”, astfel încât apare clar că legea stabilește admisibilitatea unei acțiuni în revendicare a unui bun preluat de stat fără titlu valabil, deci a unei acțiuni în revendicare unui asemenea bun formulată în contradictoriu cu statul, de inexistența unei legi speciale de reparație.
Or, Legea nr. 10/2001 a constituit tocmai o asemenea lege specială de reparație, care a venit să reglementeze raporturile privind restituirea în natură sau prin echivalent, a bunurilor preluate de stat fără titlu valabil.
Tribunalul a reținut că scopul Legii nr. 10/2001, a fost acela de a institui măsuri reparatorii în interesul proprietarilor ale căror imobile au fost preluate în mod abuziv, nu numai prin restituirea în natură a acestora, ci și prin stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Legea nr. 10/2001 instituie o procedură administrativă prealabilă, cât și termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Apare clar că legea stabilește admisibilitatea unei acțiuni în revendicare a unui bun preluat de stat fără titlu valabil, deci a unei acțiuni în revendicare a unui asemenea bun formulată în contradictoriu cu statul, de inexistența unei legi speciale de reparație.
Deși procedura are caracter administrativ, principiul liberului acces la justiție consacrat de art. 21 din Constituția României și art.6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului și art. 1 din primul Protocol Adițional al Convenției, este respectat, orice persoană interesată putând ataca în justiție dispoziția emisa în baza Legii nr. 10/2001 pe calea contestației – art. 26 și se poate adresa instanțelor de judecată cu o acțiune privind obligația de a face în situația în care notificarea nu este soluționată în termenul prevăzut de lege sau cu soluționarea pe fond a notificării, conform Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii.
În consecință, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care s-au emis în baza Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.
Prin stabilirea de către o lege specială, în speță Legea nr. 10/2001, a unor termene pentru depunerea cererilor de restituire sau a unor instituții competente pentru a răspunde, în condițiile în care deciziile sau dispozițiile pot fi atacate în instanță, nu s-a încălcat dreptul de proprietate sau accesul liber la justiție.
În mod constant, atât Curtea Constituțională cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului au statuat că prin simpla stabilire a unor proceduri și a unor termene, nu s-a încălcat liberul acces la justiție al persoanei interesate.
Caracterul special al Legii nr. 10/2001, lege ce are prioritate față de dreptul comun, rezultă și din dispozițiile art. 47 din această lege, care statuează asupra situației în care au fost introduse acțiuni în revendicare până la . acestei legi, devenind clar astfel că, de la ., aceasta reglementează în mod exclusiv raporturile dintre persoanele care se pretind proprietare ale unui imobil ce face obiectul acestei legi și a fost preluat abuziv de către stat și acesta din urmă.
Chiar daca acțiunea în revendicare este imprescriptibilă, nefiind supusă unui termen de prescripție, nu duce la concluzia că ea devine admisibilă, atunci când o lege specială a stabilit modul și procedura de restituire.
Tribunalul a reținut în motivarea soluției date excepției, decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a reținut că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv art. 480 Cod civil.
De asemenea, s-a mai arătat că persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedete regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului – cauza Brumărescu contra României. S-a observat că reclamanții au ales procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, formulând notificare, în baza acestei legi. Prin dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001, li s-a acordat reclamanților despăgubiri, pentru apartamentul revendicat în prezentul dosar, întrucât acesta a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995. S-a observat că reclamanții nu au făcut dovada contestării Dispoziției nr. 513/2002, fiind mulțumiți cu acordarea despăgubirilor pentru apartamentul nr. 6. Or, trecând termenul de formulare a contestației prevăzut în art. 26 din Legea nr. 10/2001, mențiunile din Dispoziția nr. 513/2002 s-au consolidat, au intrat într-un fel sub autoritatea lucrului judecat.
Tribunalul a apreciat că reclamanții nu pot urma două căi pentru a obține pretenții în legătura cu imobilul, pentru ca, după ce obțin despăgubiri, să introducă acțiune în revendicare.
Tribunalul a reținut că în speță, intervin dispozițiile prevăzute de art. 20 din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.
Tribunalul a reținut că în speță, este incidentă situația în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat pentru că titlul subdobânditorului nu a fost anulat, sens în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că urmează să se plătească persoanei îndreptățite, despăgubiri bănești actuale și egale cu valoarea de piață imobiliară a bunului.
Prin decizia civilă nr. 545A/2.11.2009 Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare, reținând următoarele:
Ca premisă, se constată că instanța de fond a fost sesizată cu o acțiune în revendicare de drept comun, introdusă în 2007, de persoane ce se pretind îndreptățite, împotriva unor chiriași-cumpărători ai unui apartament din imobilul invocat a fi proprietatea autorului reclamanților apelanți.
Această acțiune este admisibilă, pentru următoarele considerente:
Printr-o hotărâre din 13 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 141 din 06 martie 2009, în cauza Faimblat vs. Romania, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis ca respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în constatarea caracterului ilegal al naționalizării, introduse după . Legii nr. 10/2001, încalcă articolul 6 din Convenție care garantează dreptul la un proces echitabil.
Pe scurt, reclamanții din acea cauză au introdus, după . Legii 10, o acțiune prin care solicitau să se constate caracterul ilegal al naționalizării imobilului în baza Decretului nr. 92/1950. Acțiunea lor a fost însă respinsă ca inadmisibilă în 8 aprilie 2002, pe motivul – identic de altfel, cu cel din prezenta speță, că ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de legea specială.
Curtea europeană a constatat ca respingerea acțiunii în constatare nu ar fi ridicat nici o problema dacă, în circumstanțele concrete ale cauzei, procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001 ar fi fost o cale efectivă. Verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de Legea nr. 10/2001, ea a constatat că, după ce se parcurge procedura administrativa - și, dacă este cazul, chiar contencioasă – prevăzută de Legea 10, se adoptă o decizie administrativă a cărei executare se realizează în procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, adică prin Fondul Proprietatea. Or, așa cum Curtea a constatat deja de mai multe ori în jurisprudența sa, Fondul Proprietatea nu este funcțional. În consecință, accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsura să conducă într-un interval rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
În concluzie, ingerința în dreptul de acces la o instanță, al reclamanților din acea cauză, nu fusese proporțională cu scopul legitim urmărit, reclamanții neprimind nici o despăgubire și neavând nici o garanție că vor obține una în viitorul imediat.
Curtea apreciază că simplul fapt că în cauza respectivă, era vorba de o acțiune în constatare și nu de una în revendicare propriu-zisă, nu schimbă cu nimic datele problemei, soluția Curții europene fiind deplin aplicabilă și în cazul acțiunilor în revendicare, pentru identitate de rațiune.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat efectivitatea mecanismului procedurii Legii 10, aplecându-se în special asupra efectivității mecanismului de acordare a despăgubirilor (Fondul Proprietatea) și, așa cum rezultă din hotărâre, inefectivitatea Fondului Proprietatea este motivul esențial pe care se bazează această nouă condamnare.
Or, așa cum Curtea a constatat deja de mai multe ori în jurisprudența sa, accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un interval rezonabil, la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă: «Curtea își reiterează constatarea anterioară conform căreia fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod care să poată fi considerat echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri » (a se vedea, printre altele, cauza R. I. împotriva României, nr. 2608/02, 12 octombrie 2006; Cauza Katz Împotriva României – Hotărâre din 20.01.2009).
De altfel, sub un alt aspect, chiar și în cadrul Deciziei nr. 33/2008, pronunțate în interesul legii, de instanța supremă, această admisibilitate a unei acțiuni în revendicare de drept comun este recunoscută astfel: „Problema care se pune este dacă prioritatea convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
În prezenta cauză, însă, Curtea nu face abstracție de efectele juridice ale Legii 10, ci dimpotrivă, le-a analizat potrivit considerentelor anterioare și le-a considerat ineficace, potrivit și jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, astfel încât nu se poate opune principiul „specialia generalibus derogant” în sensul deciziei în interesul legii, sau cel „electa una via non datur recursus ad alteram”, principiu invocat de altfel, și de intimați. Dovada absolută a ineficacității procedurii legii speciale și prin urmare, a ineficacității căii procesuale alese inițial, este reprezentată de aspectul neprimirii nici până în prezent, la circa șapte ani de la data emiterii în baza Legii nr.10/2001, a dispoziției administrative, de despăgubiri în baza acesteia, indiferent de aspectul contestării sale judiciare. D. fiind caracterul său esențial ineficace, astfel cum a fost recunoscut de contenciosul european în mod repetat, procedura Legii nr. 10/2001 nu poate fi echivalată cu o cale efectivă, în sensul ultimului principiu evocat, indiferent că ea s-a finalizat prin emiterea unei dispoziții administrative (cum este cazul în speță), eventual necontestate sau că a rămas încă în stadiul soluționării administrative. Principiul „electa una via non datur recursus ad alteram” vizează în mod fundamental, căi procesuale viabile, efective și nu unele ineficace.
Apărarea intimaților în sensul că reclamanții aveau posibilitatea să se îndrepte cu o contestație întemeiată pe prevederile Legii 10/2001, în situația dezacordului față de dispoziția administrativă, nu este fondată, atât timp cât atât instanța de contencios european, ca și instanța supremă română au recunoscut admisibilitatea unei astfel de acțiuni în revendicare de drept comun, finalitatea ambelor acțiuni, indiferent de temeiul lor juridic concret, fiind aceeași, efectivitatea lor fiind, însă, potrivit considerentelor evocate, diferită.
Prin decizia civilă nr. 3024/31.03.2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat recursul formulat împotriva deciziei menționate.
În vederea rejudecării, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a civilă sub nr._ .
Prin sentința civilă nr. 1634/14.09.2012 tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea principală formulată de reclamanții N. A., N. D. și S. E.-E., în contradictoriu cu pârâții B. A.-T., B. N.-S. și ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție formulată de pârâții B. A.-T., B. N.-S. în contradictoriu cu chemații în garanție M. BUCUREȘTI, PRIN PRIMARUL GENERAL, S. R., PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, și M. FINANȚELOR PUBLICE.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut următoarele considerente: în 2002 în favoarea reclamantelor a fost emisă dispoziția de restituire în natură pentru întreg imobilul aparținând autorilor lor, mai puțin apartamentul aflat în proprietatea pârâților, pentru care li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, iar la rândul lor, aceștia din urmă au dobândit apartamentul în 1998 în temeiul Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare cumpărare nefiind anulat de nicio instanță.
Pornind de la premisa că, în speță, există două titluri de proprietate valabile, al reclamantelor - pentru că statul a preluat în mod abuziv imobilul și al pârâților - în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea legii, neexistând o hotărâre judecătorească de anulare sau constatare a nulității acestuia, procedând la compararea celor două titluri de proprietate, Tribunalul apreciază că pârâții sunt cei care trebuie să păstreze bunul în natură.
Astfel, apartamentul în litigiu intră în categoria imobilelor pentru care s-a adoptat o lege specială, ce reglementează condițiile în care aceste imobile se pot restitui în natură foștilor proprietari, care au calitatea de persoane îndreptățite în sensul acestei legi.
Legea specială în materie se referă la imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada de referință a legii, precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres reglementate de art. 18 lit. c și art. 29.
Reclamantele au înțeles să urmeze procedura Legii nr. 10/2001, finalizată, în ceea ce privește apartamentul în cauză, cu recunoașterea unui drept de creanță, impedimentul la restituirea în natură fiind chiar înstrăinarea anterioară, de către stat, a imobilului către foștii chiriași, cu respectarea Legii nr. 112/1995.
Or, raportat la situația concretă din prezenta cauză, Tribunalul în vedere cele reținute în Decizia în interesul legii nr. 33/2008 în sensul că „revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atâta timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului; dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală”.
De asemenea, în decizia în interesul legii nr. 27/2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, „chiar dacă, în situația în care există o decizie sau dispoziție administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părțile se pot prevala de existența unui "bun", în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a "valorii patrimoniale" astfel stabilite. Or, mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile”.
Prin urmare, în materia imobilelor preluate în mod abuziv, art. 1 Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu garantează exclusiv dreptul la restituirea în natură, ci impune statului obligația de a respecta dreptul de proprietate al fostului proprietar, fie prin restituirea bunului în materialitatea sa, fie prin măsuri reparatorii în echivalent, în funcție de situația concretă.
Cu alte cuvinte, nefuncționalitatea procedurii de acordare a despăgubirilor nu trebuie să aibă drept consecință privarea noului proprietar (fost chiriaș) de bun, pentru că, astfel, s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, și securității raporturilor juridice.
Mai mult, s-ar ajunge în situația ca, deși Legea nr. 10/2001 interzice în mod expres restituirea în natură a imobilelor cumpărate cu respectarea Legii nr. 112/1995 de foștii chiriași, această dispoziție să fie eludată prin formularea acțiunii în revendicare.
Tribunalul constată, prin urmare, că această cale internă specială utilizată deja de reclamante a fost una efectivă și concretă (în sensul că acestea aveau posibilitatea de a contesta în fața instanței refuzul de restituire în natură a apartamentului) ceea ce înseamnă că nu se mai poate trece, în mod practic, la compararea titlurilor de proprietate ale părților, pe calea dreptului comun, făcând totală abstracție de efectele juridice create prin aplicarea legii speciale, Legea nr. 10/2001.
Împotriva sentinței de mai sus au declarat apel reclamanții N. A., S. E. E. și N. D., solicitînd schimbarea în tot a hotărârii atacate și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, pentru următoarele motive:
Prin Sentința Civila nr. 1634/14.09.2012, TRIBUNALUL BUCUREȘTI - Secția a - IV-a Civilă, a soluționat dosarul nr._ în sensul că a respins ca neîntemeiată Cererea principală formulată de reclamanții N. A., S. E. E. si N. D. și a respins ca rămasă fără obiect Cererea de chemare în garanție formulată de pârâții B. A. T. și B. N. S. în contradictoriu cu chemații în garanție M. BUCUREȘTI, PRIN PRIMARUL GENERAL și cu Ministerul Finanțelor Publice.
TRIBUNALUL BUCUREȘTI - Secția a IV-a Civila ca instanță de fond după casare a respins din nou acțiunea în revendicare a reclamanților, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, cu aceeași motivare pe care Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, a avut-o în prima fază procesuală, când a soluționat prima dată fondul cauzei și a respins ca inadmisibilă acțiunea, Sentința care a fost ulterior desființată prin Decizia Civila nr. 545A/02.11.2009 a Curții de Apel București, și prin care cauza a fost trimisă instanței de fond spre rejudecare.
Decizia Curții de Apel București a fost menținută prin Decizia nr. 3024/31.03.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și care a respins recursurile declarate de pârâți.
Instanța de fond după casare, deși a respins acțiunea ca neîntemeiată, a motivat aceasta respingere ca prima instanța de fond care a respins acțiunea reclamanților ca inadmisibilă.
Astfel, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă - ca instanță de fond după casare - a apreciat că după . Legii 10/2001, acțiunea în revendicare nu mai poate fi examinată exclusiv prin prisma dispozițiilor dreptului comun, ci în temeiul acestei legi speciale.
De asemenea, instanța de fond după casare, a apreciat că în speță există 2 titluri de proprietate valabile: "unul al reclamanților pentru că S. a preluat în mod abuziv imobilul din ..42 (din care face parte si apartamentul în litigiu) și unul al pârâților, în condițiile în care Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat de aceștia în calitatea lor de chiriași, în temeiul Legii nr. 112/1995, și fără ca acest contract să fie anulat de vreo instanță" și că procedând la compararea titlurilor de proprietate Tribunalul a considerat că pârâții sunt cei care trebuie să păstreze bunul în natură.
Tribunalul București pentru a motiva respingerea acțiunii reclamanților ca neîntemeiată a prezentat dispozițiile internaționale de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și din art. 1 din Primul Protocol adițional la care se refera CEDO, într-un alt mod decât cel firesc și prezentat și de instanțele superioare de control judiciar în prezenta cauza, în sensul că "aceste dispoziții internaționale nu garantează exclusiv dreptul la restituirea în natură, ci impune statului doar obligația de a respecta dreptul de proprietate al fostului proprietar, fie prin restituirea bunului în materialitatea să, fie prin măsuri reparatorii în echivalent, în funcție de situația concretă".
Tot în același mod au fost avute în vedere de către Tribunal și Deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, nr. 33/2008 în interesul Legii, precum și Decizia nr. 27/2011 - în sensul ca "revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conserva atâta timp cât există și posibilitatea de a readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului".
Considera hotărârea Tribunalului București ca netemeinică și nelegală pentru următoarele considerente:
În mod greșit instanța de fond după casare a reținut ca reclamanții au înțeles să urmeze în privința imobilului din .. 42 din care face parte și apartamentul nr. 6 - în litigiu - abia în anul 2001 procedura Legii 10/2001, "finalizată, în ceea ce privește apartamentul în cauză cu recunoașterea unui drept de creanță, impedimentul la restituirea în natură fiind chiar înstrăinarea anterioară, de către stat, a imobilului către foștii chiriași cu respectarea Legii nr. 112/1995 ".
Din înscrisurile aflate la dosar rezultă fără putință de tăgadă că atât imobilul din .. 42, cât și imobilul - vila - din Calea Dorobanților nr. 237 au fost revendicate încă din 1994 chiar de autoarea reclamanților N. S..
După numeroase amânări din partea organelor administrative, pentru imobilul din Calea Dorobanților nr. 237, autoarea reclamanților a formulat acțiune în revendicare la Judecătoria Sector 1, acțiune care a fost admisa prin hotărâre judecătoreasca rămasa definitiva si irevocabila, și care apoi a fost anulată în anul 1996, printr-o Decizie a Curții Supreme, dată în urma unui recurs în anulare.
Pentru imobilul din T. A. nr. 42, în urma apariției Legii 112/1995 și având în vedere că autoarea locuia la acea dată împreună cu reclamanta N. D. în apartamentul nr. 1 din acest imobil, în calitate de chiriași (titulara de contract de închiriere fiind nepoata sa N. D.) s-a înaintat o nouă Notificare la Primăria Capitalei, finalizată printr-o Decizie de restituire în natură doar a apartamentului nr. 1.
Întrucât vila din Calea Dorobanților a fost preluata pentru a 2 oara de stat printr-o Decizie a Curții Supreme din 1996 și s-a restituit în natură doar apartamentul nr. 1 din imobilul din T. A. nr. 42, în care locuia efectiv, în urma demersurilor autoarei, Primăria Capitalei a stabilit despăgubiri pentru ambele imobile, în cuantum de circa 20.000 de USD, sumă care a fost contestată atât de aceasta, cât și de urmașii acesteia, reclamanți din prezenta cauza.
Contestația nu a fost soluționată nici până în prezent.
Este de menționat că tot în urma demersurilor administrative ale moștenitorilor autoarei N. S. (decedata în anul 1998), în anul 2002, Primăria Capitalei prin Decizie a restituit în natură întregul imobil din .. 42, mai puțin apartamentul nr.6, în litigiu, care fusese vândut chiriașilor - pârâții din prezenta cauză - în baza Legii 112/1995.
Toate acțiunile, pe linie administrative, întreprinse de reclamanți pentru recalcularea corecta a despăgubirilor pentru cele 2 imobile arătate mai sus au eșuat si ele nu au fost acordate, aceștia fiind obligați, având in vedere practica instanțelor interne și internațional, să recurgă la acțiuni in justiție întemeiate pe dreptul comun.
După această prezentare a situației de fapt și cum rezultă din actele dosarului, este de neînțeles motivarea instanței de fond după casare, care a pierdut din vedere că în același timp când se derulau procedurile administrative de restituire în natură a imobilului din .. 42 inițiate de proprietarul inițial și de reclamanta N. D. (care locuiau în apartamentul nr. 1 din acest imobil), statul vindea în
anul 1998 unul din apartamentele imobilului chiriașilor, pârâții din prezenta cauză și restituia în natură, în același an 1998, apartamentul nr. l, deși acest imobil din .. 42 constituia o singura unitate locativă la început și apoi în regimul comunist s-au format forțat mai multe unități locative.
Nu se poate vorbi de buna credință a pârâților care cunoșteau aceste demersuri și știau că proprietarul inițial și apoi moștenitorii acestuia (cu care locuiau în același imobil) se luptau pentru obținerea întregului imobil. În acest sens s-au administrat și probe: martori și interogatoriu.
Este de neînțeles motivarea instanței de fond care deși recunoaște că în anul 2002 a fost emisă în favoarea reclamanților o dispoziție de restituire în natură pentru întreg imobilul din .. 42, întrucât statul a preluat în mod abuziv imobilul, și având în vedere înscrisurile de la dosar, apreciază că pârâții sunt cei care trebuie să păstreze bunul în natură pentru că au un Contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Ori dacă instanța recunoaște că imobilul din .. 42 (din care face parte și apartamentul nr. 6 din litigiu) a fost preluat de stat în mod abuziv, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu pârâții, acesta nu avea calitatea de proprietar al imobilului și pare să constituie un titlu mai prețios decât cel deținut de reclamanți.
Instanța de fond după casare ignorând probele administrate a reținut eronat ca reclamanții au înțeles să urmeze doar procedura Legii 10/2001 și că au fost de acord ca pentru apartamentul în litigiu să li se acorde despăgubiri.
Aceste despăgubiri au fost stabilite de stat in anul 1998 pentru ambele imobile naționalizate și priveau vila din Calea Dorobanților și întreg imobilul din .. 42 si ele au fost contestate atât de autoarea N. S. și apoi si de moștenitorii acesteia, reclamanții din dosar.
De asemenea instanța de fond nu a avut in vedere hotărârile Curții de Apel București și ale Înaltei Curți de Casație si Justiție date în prezenta cauza care au apreciat "că până la data acțiunii în revendicare prezente, reclamanții au utilizat procedurile legale care le permiteau, în funcție de momentul la care le-au demarat, retrocedarea imobilului în litigiu" și că "acțiunea reclamanților întemeiată pe disp. art. 480 Cod Civil și art. 6 din Legea nr. 213/1998 este admisibilă, chiar dacă este introdusă după . Legii nr. 10/2001, întrucât această lege speciala nu este o cale efectivă, iar accesul oferit de Legea nr.10/2001 este unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să conducă, într-un interval rezonabil, la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă".
Din motivarea acestor hotărâri menționate mai sus, rezultă că acestea au avut în vedere și practica Curții Europene a Drepturilor Omului care, în nenumărate rânduri a decis "că respingerea unei acțiuni în constatarea caracterului ilegal al naționalizării, introdusă după . Legii nr. 10/2001, încalcă art. 6 din Convenția care garantează dreptul la un proces echitabil " precum și art. l din Protocolul nr. 1 la Convenție care prevede că "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".
Curtea Europeana a afirmat deja in numeroase cauze ca lipsirea de dreptul de proprietate al reclamanților cu privire la bunurile vândute de către Stat către terții care le ocupau în calitate de locatari, combinata cu absente prelungite de indemnizare la nivelul valorii bunurilor, este incompatibila cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul 1 la Convenție.
Din înscrisurile dosarului rezultă clar că reclamanții au început demersurile pentru retrocedarea imobilului în litigiu cu mult înainte de Legea 10/2001 și că statul deși stabilise despăgubiri pentru acesta și vila din Calea Dorobanților (despăgubiri care nu au fost acordate niciodată), a hotărât în 1998 să le restituie apartamentul nr. 1 și în 2002 întreg imobilul din .. 42, mai puțin apartamentul nr.6 al pârâților care a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995 deși în același timp exista o cerere de retrocedare a lui.
Privitor la aceste aspecte, atât Curtea de Apel București - ca instanță de apel -, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție - ca instanță de recurs, s-au pronunțat clar în sensul că acțiunile în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, formulate după . Legii 10/2001, "trebuiesc analizate cu atenție, de la caz la caz, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecăruia .... deoarece se constată uneori că Legea 10/2001 contravine Constituției, și această lege specială nu este o cale efectivă, iar accesul oferit de Legea 10/2001 este unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un interval rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă. instituirea unei proceduri speciale administrative prin legea 10/2001 sau prin alte legi, nu pot îngrădi accesul liber la justiție, respectiv formularea acțiunilor în revendicare de drept comun".
Ba mai mult, instanțele de control judiciar au apreciat, "ca din toate actele depuse la dosarul cauzei de reclamanți rezultă că aceștia au urmat calea legală, dar conform legilor de la acea dată.
Aceleași instanțe de control judiciar au constatat că "cererea de acordare de despăgubiri pentru imobilele din T. A. nr.42 si Calea Dorobanților nr. 237, nu a fost soluționata favorabil nici pana la data promovării acțiunii de fata, Notificarea formulata de reclamanți primind răspuns doar cu privire la imobilul din T. A. nr. 42 (imobil restituit in natura, mai puțin apartamentul nr. 6 - în litigiu), fără a se mai pronunța asupra despăgubirilor sau restituirii in natura pentru imobilul din Calea Dorobanților nr. 237, Sector 1 si cu privire la apartamentul nr. 6 în litigiu".
Considera Sentința Civila a instanței de fond, după casare, netemeinică și nelegală pentru că nu a avut în vedere atât dispozițiile instanțelor superioare, cât și actele anexate de reclamanți la dosarul cauzei.
Consideră că soluția instanței de fond contravine și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Curtea Europeana a afirmat deja in numeroase cauze ca lipsirea de dreptul de proprietate al proprietarilor inițiali, fără indemnizarea corespunzătoare, încalcă art. 1 din Protocolul 1 la Convenție.
Mai mult, la data faptelor nu exista in dreptul intern o cale de atac eficace susceptibila sa ofere reclamanților o indemnizare pentru aceasta lipsire de proprietatea lor.
În plus, nici în prezent Guvernul nu a demonstrat că sistemul de indemnizare creat de către Guvern în luna iulie 2005 prin Legea nr. 247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi să primească, conform unei proceduri și unui calendar previzibil, o indemnizație în raport cu valoarea de piața a bunurilor de care au fost lipsiți.
Jurisprudența comunitară a mai arătat că, această constatare a nelegalității, care de altfel nu a fost negata de o instanța superioara, are drept efect recunoașterea, indirect si cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunului. In plus, CEDO constata ca acest drept nu era revocabil si nu a fost contestat nici infirmat pana astăzi.
Cu alte cuvinte, soluția respingerii acțiunii in revendicare pentru ca nu au fost respectate procedurile stabilite prin legea speciala - Legea 10/2001 - contravine practicii instanțelor de control judiciar, jurisprudenței CEDO, dar și prevederilor dreptului intern
Reclamanții, având in vedere aceasta practica a CEDO și, totodată, si aduce atingeri dreptului reclamanților de acces la un tribunal imparțial si in calea art.6 din Convenția care garantează dreptul la un proces echitabil, precum și art. l din Protocolul la Convenție cu privire la respectarea bunurilor dobândite legal.probele administrate în etapele parcurse, atât de autoarea lor N. S., cât și de moștenitorii acesteia, consideră că acțiunea în revendicare întemeiată pe disp. Codului civil este întemeiată și că deci instanța de fond după casare, nu a analizat cu toată atenția înscrisurile dosarului, sfidând atât hotărârile instanțelor superioare, de control judiciar, cât și jurisprudența CEDO.
Numai așa se explică motivarea Hotărârii instanței de fond după casare, prin care respinge acțiunea in revendicare pentru faptul ca reclamanții " nu au acționat conform Legii 10/2001".
Așa cum s-a arătat explicit, atât autoarea reclamanților cât și moștenitorii au parcurs toate etapele prevăzute de lege la momentul respectiv și pentru că în urma demersurilor legale nu au obținut nici imobilul în natură și nici despăgubirile pentru acesta au înaintat o acțiune în revendicare conform dreptului comun.
Curtea Europeană a afirmat deja în numeroasele cauze, că lipsirea de dreptul de proprietate al proprietarilor inițiali cu privire la bunurile vândute de către stat către terții care le ocupau in calitate de locatari, combinata cu absente prelungite de indemnizare la nivelul valorii bunurilor este incompatibila cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul 1.
Tribunalul București nu face referire la titlul inițial al reclamanților, din 1937 și la faptul ca aceștia au redobândit pe cale administrativa imobilul in litigiu preluat abuziv de Stat, prin doua decizii ale Primăriei Capitalei, pentru apartamentul nr. l și alta din 2002 pentru restul imobilului din .. 42, mai puțin apartamentul nr. 6 vândut de stat în baza Legii 112/1995, pârâților.
Instanța de fond a interpretat greșit si Decizia nr.33/2008 pronunțata in interesul legii de Instanța Suprema, considerând ca conform acestei decizii "aplicarea altor dispoziții legale decât ale legii speciale, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor aparate de Convenție, aparținând altor persoane".
Privitor la acest aspect, Decizia nr. 33/2008, menționează ca "problema care se pune este daca prioritatea Convenției poate fi data si in cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuala intervenție legislativa, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale".
Instanțele care au admis acțiunile în revendicare întemeiate pe drept comun au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferința titlului mai vechi, și făcând totala abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Deci, se poate aprecia ca existenta Legii 10/2001, nu exclude, in toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare întemeiată pe drept comun, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul sau de un bun în sensul art. l din Primul Protocol și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Cu alte cuvinte, atunci când este neconcordanță între legea internă și Convenție trebuie să se verifice cauza pe fond, ceea ce instanța de fond după casare nu a făcut-o și a preluat motivarea primei instanțe de fond care a respins acțiunea ca inadmisibila.
De altfel prin formularea cererii de chemare in garanție de către pârâți, aceștia au acceptat și soluția acordării despăgubirilor pentru apartamentul lor și o soluție a instanței de fond în sensul de admitere a ambelor cereri ar fi fost o soluție echitabilă pentru ambele părți.
Față de cele de mai sus solicită admiterea apelului, schimbare în tot a hotărârii atacate și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și restituirea în natură a apartamentului nr. 6 din imobilul din .. 42, Sector 1, București.
Analizînd sentința apelată, în limitele cererii de apel, față de dispozițiile art. 295 alin. 1 C., Curtea reține următoarele:
O primă critică vizează eronata stabilire de către prima instanță a situației de fapt, prin aceea că în conținutul sentinței se reține că reclamanții au înțeles să urmeze doar procedura Legii 10/2001 și că au fost de acord ca pentru apartamentul în litigiu să li se acorde despăgubiri.
Curtea reține că aceasta critică este nefondată, tribunalul constatînd că procedura prevăzută de legea 10/2001, pe care reclamanții au înțeles să o urmeze, s-a finalizat cu dispoziția de restituire a imobilului, mai puțin a apartamentului vîndut în anul 1998 pîrîților, pentru care li s - a recunoscut dreptul la despăgubiri.
Demersurile reclamantelor din anul 1994 efectuate în vederea restituirii în natură a imobilului, anterior intrării în vigoare a legii 10/2001, ce nu sunt menționate în cuprinsul hotărîrii atacate, care în opinia apelanților sunt relevante pentru demonstrarea relei credințe a pîrîților, nu au consecințe în prezentul litigiu, ce are ca obiect revendicarea întemeiată pe art. 480 C civ, în care s-a procedat la compararea titlurilor părților. Argumentul privind reaua credință a cumpărătorilor, care aveau cunoștință de aceste demersuri, nu poate fi reținut, întrucît titlul acestora nu a fost atacat în temeiul art . 45 din Legea nr. 10/2001 fiindu-i, deci, recunoscută implicit validitatea chiar de persoana îndreptățită la măsuri reparatorii.
Aprecierea tribunalului în sensul că prin compararea titlurilor de proprietate pîrîții sunt cei care trebuie să păstreze bunul în natură, criticată de apelanți, care consideră că o asemenea concluzie este greșită în condițiile în care imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv și la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu pârâții nu avea calitatea de proprietar al imobilului, este rezultatul aplicării principiului securității raporturilor juridice în acord cu interpretarea obligatorie ce rezidă din Decizia nr. 33/ 2008 pronunțată de ICCJ pe calea recursului în interesul legii cît și cu jurisprudența CEDO.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în jurisprudența sa că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință. A ignora consecința insecurității raporturilor juridice echivalează cu încălcarea dreptului la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care trebuie observat în situația în care ambele părți din acțiunea în revendicare se prevalează de un titlu (Cauza Brumărescu contra României).
Totodată, se reține că tribunalul a ținut seama, în aprecierea noțiunii de „bun”, de jurisprudența actuală a Curții de la Strasbourg, în care, odată cu cauza A., s-a schimbat raționamentul construit pe tiparul cauzei P. contra României, continuând cu cauzele S. și P. .
Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute de stat unor terți care le ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza S., cauza P.) . S-a apreciat că reclamanții au chiar un "bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior ori doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza P., cauza P. ).
În cauza A. și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778/22 noiembrie 2010), se arată, însă, că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.
Diferența esențială de abordare în cauza A., față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecințe asupra evaluării cerinței - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.
Urmare a hotărârii Curții din cauza A., circumstanțele de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, inițiată de către reclamanți. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului "Proprietatea", ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire.
Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza A. a procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului R. a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei A., masuri cu caracter legislativ și administrativ.
Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș. Această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță, că reclamanții nu au un drept la restituire care să-i îndreptățească la redobândirea posesiei.
În argumentarea soluției, tribunalul a reținut și considerentele deciziei în interesul legii nr. 27/2011 publicată în MONITORUL OFICIAL NR. 120 din 17 februarie 2012, referitoare la noțiunea de „ bun actual” sau „speranța legitima”, în definirea căreia jurisprudența CEDO este foarte nuanțată.
Prin prisma argumentele mai sus prezentate, Curtea va înlătura și criticile apelanților referitoare la greșita interpretare a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 și nerespectarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, ce apar ca nefondate.
Potrivit deciziei menționate „ existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.”
Astfel, tribunalul a procedat la analiza pe fond a cererii în revendicare, indicînd motivele pentru care a constatat că titlul pîrîților este preferabil, nefiind fondate criticile referitoare la reluarea argumentelor din sentința casată în care s-a reținut inadmisibilitatea acțiunii cu acest obiect față de reglementarea specială din legea 10/2001.
Referitor la ignorarea hotărârilor Curții de Apel București și ale Înaltei Curți de Casație si Justiție date în prezenta cauză, ce se constituie într -o critică a sentinței ce face obiectul apelului, Curtea reține că hotărîrile menționate, prin care s-a dispus, respectiv menținut, dispoziția de rejudecare a cauzei, nu conțin argumente care să conducă la soluția de admitere a cererii în revendicare, ci doar cu privire la admisibilitatea acesteia, în condițiile respingerii ca inadmisibilă a acțiunii, în primul ciclu procesual.
Argumentul imposibilității ignorării efectelor legii speciale completează motivarea sentinței, neputîndu-se concluziona că acțiunea în revendicare fost constatată inadmisibilă, așa cum afirmă apelanții, din considerentele prezentate anterior rezultînd că tribunalul a analizat temeinicia cererii, titlului pîrîților fiind preferabil.
Față de considerentele expuse, avînd în vedere și disp. art. 296 C., apelul va fi respins ca nefondat.
În temeiul art . 274 alin. 1 C., apelanții vor fi obligați la plata cheltuielilor de judecată către intimații-pârâți B. N. S. și B. A. T., în sumă de 700 lei, reprezentînd onorariul avocatului, conform chitanței de la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Respinge apelul N. A., N. D. și S. E.-E. toți cu domiciliul ales la C. av. Ș. I. în sector 5, București, ., . împotriva sentinței civile nr.1634/14.09.2012, pronunțate de Tribunalul București-Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. A. T. și B. N. S. ambii cu domiciliul în sector 1, București, .. 42, . și intimații-chemați în garanție M. BUCUREȘTI prin PRIMAR GENERAL cu sediul în sector 6, București, Splaiul Independentei, nr. 291-293, S. R. prin M. FINANȚELOR PUBLICE și M. FINANȚELOR PUBLICE ambele cu sediul în sector 5, București, ., ca nefondat.
Obligă apelanții la plata cheltuielilor de judecată către intimații-pârâți B. N. S. și B. A. T., în sumă de 700 lei.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 06.03.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. D. O. B. A. S.
GREFIER
I. P.
Red. MDO
Tehnored. NC/MDO
5 exemplare/data redactării………….
Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă
Judecător: A. I. T.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1145/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act. Sentința nr. 81/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
