Acţiune în constatare. Decizia nr. 63/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 63/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-01-2013 în dosarul nr. 828/3/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECTIA A IV A CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 63 R
Ședința publică de la 16.01.2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - A. M.
JUDECĂTOR - F. P.
JUDECĂTOR - V. A.
GREFIER - F. V.
************
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulate de recurentul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE REPREZENTAT DE DGFP-MB, împotriva sentinței civile nr.1915 din, 02.11.2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant M. K. M., având ca obiect”Despăgubiri Legea nr.221/2009”.
Ministerul Public P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror M. B..
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care,
Reprezentanta recurentei pârâte Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de DGFP-MB, depune la dosar delegație. Pune concluzii de admitere a recursului astfel cum a fost formulat având în vedere că reclamantul nu se încadra în prevederile Legii nr. 221/2009, fiind vorba de o deportare în URSS.
Reprezentanta Ministerului Public P. de pe lângă Curtea de Apel București pune concluzii de admitere a recursului formulat de recurenta pârâtă Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de DGFP-MB, modificarea în parte a sentinței civile pronunțate de instanța de fond și respingerea în totalitate a acțiunii. Arată că în mod nelegal instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii deportării în URSS, aceasta neputând face obiectul Legii nr.221/2009.
Curtea, reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 05.01.2011, pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a Civilă, sub nr._, reclamantul M. K. M. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 10.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a faptului că în luna ianuarie 1945 a fost luat și deportat împreună cu alți cetățeni spre a fi internați în lagărul Makijevka – Kaganovic – Dniepropetrovsk din U.R.S.S., pentru a participa la lucrări de reconstrucție.
Prin sentința civilă nr. 1915/02.11.2011 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul M. K. M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a constatat caracterul politic al măsurii deportării reclamantului în U.R.S.S. și s-au respins restul capetelor de cerere.
În fapt, s-a reținut că reclamantul a invocat faptul că a fost supus unei măsuri administrative în sensul Legii nr. 221/2009, întrucât împotriva acestuia s-a luat măsura deportării și internării într-o unitate și colonie de muncă, respectiv în lagărul Makijevka – Kaganovic – Dniepropetrovsk din U.R.S.S.
În ceea ce privește solicitarea reclamantului de constatare a caracterului politic al măsurii dislocării și, internarea într-o unitate și colonie de muncă, respectiv în lagărul Makijevka – Kaganovic – Dniepropetrovsk din U.R.S.S., tribunalul a apreciat-o întemeiată, întrucât este evident că o astfel de măsură luată față de etnicii de origine germană de către autoritățile sovietice cu concursul Statului R. este o măsură cu caracter politic.
Totodată, tribunalul a apreciat că o astfel de măsură luată în ianuarie 1945, prin urmare, anterior datei de 6 martie 1945 la care se referă dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a, b din Legea nr. 221/2009, se încadrează în textele legale mai sus amintite întrucât efectele sale se prelungesc și după această dată, respectiv până în anul 1949.
Ca atare, față de cele de mai sus, tribunalul, în baza dispozițiilor art. 3 și 4 din Legea nr. 221/2009, a constatat caracterul politic al măsurii deportării reclamantului în URSS.
Tribunalul a reținut că, prin Decizia nr. 1354/21.10.2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010 s-a stabilit că dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt neconstituționale, iar, prin Decizia nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 761 din_ s-a reținut că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În acest sens, instanța de control constituțional a reținut că, în ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive de ordin politic, prin O.U.G. nr. 214/1999, persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă putând fi folosită ca probă în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor.
Curtea Constituțională a mai reținut că, în materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, exista o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice, acte normative care stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară; scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece calatorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale; soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit; restituirea bunurilor sau despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, în condițiile Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, tribunalul a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior – ceea ce este și imposibil – ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Astfel, Curtea Constituțională a reținut că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, făcând trimitere în acest sens chiar la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (invocată de reclamantă) care a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul ca art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Față de considerentele expuse și deciziile Curții Constituționale care sunt general obligatorii și produc efecte de la data publicării în Monitorul Oficial, tribunalul a reținut că, nemaiexistând cadrul legal în limitele căruia reclamantul a înțeles să-și organizeze apărarea, dispărând temeiul de drept menționat, în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, existând reglementări paralele și anume, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, a respins acest capăt de cerere, ca neîntemeiat.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Prin motivele de recurs formulate, recurentul-pârât a criticat hotărârea tribunalului arătând că este netemeinică și nelegală, fiind data cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedura civila.
Cu privire la constatarea caracterului politic al măsurilor administrative, recurentul-pârât invocă excepția lipsei de interes referitor la acest capăt de cerere având în vedere că în art. 3 din Legea nr. 221/2009 se arata următoarele: " Art. 3. - Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:
a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958;
b) Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958 și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.108 din 2 august 1960;
c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului;
d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 și Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securității Statului.
Față de cele prezentate și față de mențiunile instanței de fond, în sensul că masurile administrative la care a fost supus reclamantul au caracter politic, rezultă că primul capăt de cerere care privește constatarea caracterului politic al măsurii administrative la care a fost supus reclamantului este lipsit de interes motivat de faptul ca prin Legea nr. 221/2009 în enumerarea de la art. 3 din Legea nr. 221/2009 se regăsește măsura administrativă la care a fost supus tatăl acestuia.
Or, atâta timp cât printr-o lege s-a statuat că anumite măsuri administrative având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative prevăzute de art. 3 din Legea nr. 221/2009 au caracter politic, instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea.
Având în vedere argumentele prezentate, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea deciziei civile nr. 1915/02.11.2011 pronunțata de Tribunalul București – Secția a V-a Civila, în sensul admiterii excepției lipsei de interes a capătului de cerere referitor la a constatarea caracterului politic al măsurii administrative dispuse cu privire la reclamant și respingerii acestui capăt de cerere ca fiind lipsit de interes.
În cazul în care instanța de recurs va respinge excepția lipsei de interes, recurentul-pârât solicită respingerea acestui capăt de cerere ca nefondat, arătând că domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009 este reprezentat exclusiv de măsurile cu caracter politic (condamnări sau măsuri administrative) luate de autoritățile comuniste în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989.
Așadar, prin Legea nr. 221/2009 legiuitorul român a înțeles să acorde posibilitatea despăgubirii pentru prejudiciul suferit numai persoanelor (sau descendenților sau soțului supraviețuitor al acestora) care au suferit condamnări sau efectele unor masuri administrative cu caracter politic în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989, adică în perioada regimului comunist. Prin urmare, numai în situația în care se constată că măsura administrativă la care a fost supusă sau condamnarea pe care a suferit-o persoana care a reclamat sau în numele căreia se reclama, caracterul politic al acesteia a fost aplicată în perioada ulterioară datei de 06 martie 1945 și anterioară datei de 22 decembrie 1989, se poate analiza caracterul politic al condamnării sau măsurii administrative.
D. sancțiunile (penale sau administrative) aplicate după instaurarea regimului comunist pot face obiect de analiza în baza Legii nr. 221/2009.
În cauza de față, măsura cu caracter politic invocată și anume, deportarea în URSS, nu se încadrează în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009, deoarece a fost luata în ianuarie 1945 când în România nu se instaurase încă regimul comunist.
D. urmare, aplicarea unei măsuri administrative aplicate anterior datei de referința (06 martie 1945) împiedica analizarea caracterului politic al condamnării sau măsurii administrative aplicate în baza Legii nr. 221/2009, deoarece situația de fapt conturată din probatoriu nu intră în sfera de reglementare a legii menționate.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs, Curtea constată că recursul este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii luate împotriva reclamantului în luna ianuarie 1945, împreună cu alți cetățeni spre a fi internați în lagărul Makijevka – Kaganovic – Dniepropetrovsk din U.R.S.S., pentru a participa la lucrări de reconstrucție, a fost în mod greșit admis de tribunal.
Ca natură juridică, măsura deportării este o măsură administrativă abuzivă, caracterizată ca atare de dispozițiile art. 1 alin. 2 lit. a din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri și de art. 3 lit. e din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România.
Nefiind menționată în mod expres de art. 3 din Legea nr. 221/2009, această măsură administrativă abuzivă nu are un caracter politic de drept, ci el trebuie să fie constatat de instanță, în baza criteriilor oferite tot de lege, respectiv de art. 4 alin. 2 din lege.
Or, acest din urmă text legal face trimitere la dispozițiile art. 1 alin. 3 din lege, care fac trimitere la dispozițiile art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 (aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare), prevederi legale care definesc caracterul politic al unei măsuri administrative abuzive prin prisma scopului avut în vedere la săvârșirea unei infracțiuni sau a unei alte fapte ce a atras luarea unei măsuri de organele fostei miliții sau securități împotriva făptuitorului.
Din aceste dispoziții legale reiese că trebuie stabilit de către instanță, pentru a se putea constata caracterul politic potrivit Legii nr. 221/2009, faptul că reclamantul a urmărit, la săvârșirea unei fapte ce a atras luarea împotriva sa a măsurii abuzive a deportării, unul din scopurile menționate de art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999, respectiv împotrivirea prin orice fel de acte sau acțiuni față de regimul comunist instaurat în România începând cu martie 1945.
Că acesta este scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea Legii nr. 221/2009 reiese chiar din titlul actului normativ, potrivit căruia legiuitorul recunoaște caracterul politic al acelor condamnărilor și măsuri administrative asimilate acestora „pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989”, adică după instaurarea regimului comunist în România.
Or, măsurile de deportare în URSS, care au fost dispuse înainte de instaurarea regimului comunist, nu se datorează regimului comunist.
Faptul că, prin adoptarea Legii nr. 221/2009, legiuitorul român a dorit să acorde măsuri reparatorii doar persoanelor ce au suferit condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic aplicate de regimul comunist, reiese din perioada la care se face referire prin însuși titlul legii și din dispozițiile art. 1, care reglementează domeniul de aplicare. De asemenea, din Expunerea de motive (www.cdep./proiecte/...) referitoare la Proiectul Legii nr. 221/2009, Curtea reține următoarele aspecte, avute în vedere de legiuitor la adoptarea acestui act normativ: „În ceea ce privește prejudiciul moral suferit, considerăm că pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, să nu fie suficiente în raport de suferința deosebită resimțită de către persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist, fiind deci necesar să se prevadă explicit competența instanțelor judecătorești de a acorda despăgubiri suplimentare”. De asemenea, prin Avizul Consiliului Legislativ (www.cdep./proiecte/...) se avizează favorabil Proiectul de lege, reținându-se că acesta are ca „obiect de reglementare stabilirea drept condamnare politică sau, după caz, drept măsuri administrative asimilate acestora, a condamnărilor dispuse prin hotărâri judecătorești definitive, precum și a măsurilor administrative luate de organele fostei miliții sau securități, pronunțate, respectiv luate, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru faptele anume prevăzute în proiect, dacă acestea au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945”.
În consecință, făcând o interpretare sistematică și gramaticală a întregului act normativ, instanța constată că măsurile de deportare în străinătate luate după data de 23 august 1944 și anterior datei de 6 martie 1945 nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009.
În numeroase cauze (cauza M. A. și alții vs. România, cauza M. vs. România etc.) Curtea E.D.O. a statuat în sensul că Statele membre au o anumită marjă de apreciere în adoptarea unei legislații speciale având ca obiect înlăturarea nedreptăților comise de regimul comunist, fapt ce se explică prin aceea că opțiunea legiuitorului de a legifera într-un anumit fel reprezintă un atribut al suveranității Statului R..
În ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de reclamant ca urmare a deportării pentru a participa la munca de reconstrucție în URSS, care a fost respins de prima instanță, Curtea constată că nu a fost recurat de către reclamant.
Pentru aceste considerente, constatând că este întemeiat cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, în temeiul dispozițiilor art. 3041 raportat la art. 312 alin. 1 și 2 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul declarat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, va modifica sentința civilă nr. 1915 din, 02.11.2011 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în sensul că va respinge acțiunea ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, împotriva sentinței civile nr. 1915 din, 02.11.2011 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant M. K. M..
Modifică decizia recurată, în sensul că respinge acțiunea ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 16 ianuarie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A. M. F. P. V. A.
GREFIER,
F. V.
Red. AM
Tehnored. MȘ/PS 2 ex.
29.01.2013
Jud. fond: B. J.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 607/2013. Curtea de Apel... | Cereri. Decizia nr. 47/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
