Acţiune în constatare. Decizia nr. 92/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 92/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-01-2013 în dosarul nr. 78/3/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 92R
Ședința publică de la data de 18.01.2013
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - C. M. STELUȚA
JUDECĂTOR - Z. D.
JUDECĂTOR - I. L.-M.
GREFIER - D. L.
Din partea Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București a participat domnul procuror V. D. C..
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă M. E. împotriva sentinței civile nr. 1417/PI/29.06.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, caauza având ca obiect „despăgubiri Legea nr. 221/2009, acțiune în constatare și pretenții”.
Dosarul a fost strigat la ordinea listei de recursuri.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;
Curtea pune în discuție cererea de repunere a cauzei pe rol formulată de recurenta – reclamantă M. E..
Reprezentantul Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București pune concluzii de admitere a cererii și a se dispune repunerea pe rol a cauzei.
Curtea, în urma deliberării, repune cauza pe rol în temeiul art. 245 C.pr.civ.
Reprezentantul Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București a învederat că nu are de formulat cereri noi,probe de administrat sau excepții de invocat în prezenta cauză.
Nemaifiind de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat, Curtea constată pricina în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului, având în vedere că s-a solicitat de către recurenta – reclamantă prin cererea înregistrată la data de 08.11.2012, judecarea cauzei în lipsă conform art. 242 pct.2 C.pr.civ.
Reprezentantul Ministerului Public - P. de pe lângă Curtea de Apel București solicită respingerea recursului, cu mențiunea că măsura administrativă, constând în deportarea tatălui recurentei-reclamante în URSS, la sfârșitul celui de al doilea război mondial, în perioada 1945-1949, nu intră în domeniul de aplicare a Legii 221/2009.
Curtea constatând închise dezbaterile reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr._, reclamanta M. E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul politic al măsurii administrative aplicate tatălui reclamantei, Hudecz M., de dislocare și de stabilire a domiciliului obligatoriu și loc de muncă obligatoriu în URSS; obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în sumă de 1000.000 euro reprezentând contravaloarea prejudiciului moral adus tatălui său.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că tatăl său a fost deportat în URSS, pentru a fi internat într-un lagăr de muncă pentru lucrări de reconstrucție a URSS, ceea ce a fost de natură a produce prejudiciu moral și material.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii 221/2009.
Prin sentința civilă nr. 1417/29.06.2012 Tribunalul București Secția a IV-a civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Legea nr.221/2009 nu cuprinde în domeniul său de aplicare pe cei care au fost constituiți în prizonieri de către partea sovietică după data de 23 august 1944 ori, fiind constituiți ca atare, înainte de această dată, au fost reținuți în captivitate după încheierea armistițiului. De asemenea, nu intră în domeniul de aplicare al legii nici situația etnicilor germani care au fost deportați în URSS în baza aceleiași convenții de armistițiu, începând cu ianuarie 1945.
Faptul că Legea nr. 221/2009 nu are în vedere și situația etnicilor germani deportați în URSS în baza convenției de armistițiu anterior instaurării regimului totalitar la 6 martie 1945 rezultă și din faptul că, atunci când legiuitorul a dorit să acorde drepturi pentru persoanele persecutate în timpul regimurilor existente între 6 septembrie 1940 și până la 6 martie 1945, a făcut-o explicit și distinct (vezi OG nr. 105/1999, art. 1 lit. d).
Situația tatălui reclamantei este diferită de ipoteza Legii 221/2009, din susținerile părții rezultând că acesta ar fi participat de munca de reconstrucție în URSS, în perioada ianuarie 1945 – 1947.
Măsura luată față de tatăl reclamantei nu este prezumată de lege ca având caracter politic, urmând a se analiza dacă acestea reprezintă în concret măsuri administrative cu caracter politic.
Sunt aplicabile dispozițiile art. 4 din legea nr.221/2009, care trimit la dispozițiile art. 1 alin.3 din același act normativ. Potrivit acestor ultime dispoziții, pentru stabilirea caracterului politic al măsurii administrative vor fi avute în vedere criteriile stabilite prin art. 2 alin.1 și art. 3 din OG nr.214/1999.
Potrivit art. 3 din OUG nr.214/1999 au caracter politic numai măsurile administrative luate împotriva persoanelor care au săvârșit fapte în scopul menționat la art. 2 alin.1 din aceeași ordonanță, cu titlu de exemplu, exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică, susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic, propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta, acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist.
Față de cele anterior expuse și din probele administrate de reclamantă nu rezultă că măsura deportării în URSS a fost determinată de o faptă a tatălui reclamantei săvârșită pentru unul din scopurile enumerate exemplificativ de art. 2 alin.1 din OUG nr.214/1999, motivul deportării fiind, astfel cum s-a arătat anterior, exclusiv etnia germană a tatălui reclamantei.
Tribunalul a reținut așadar, că tatăl reclamantei nu a suferit o măsură administrativă cu caracter politic - în sensul legii nr.221/2009, astfel încât a respins cererea ca neîntemeiată.
În al doilea rând, Tribunalul a mai reținut că, în privința cererii în despăgubiri nu mai există un temei legal care să permită acordarea lor, art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009 fiind declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010.
Tribunalul a mai arătat că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor (art. 147 alin. final din Constituție). Prin urmare, la pronunțarea prezentei hotărâri nu mai poate fi aplicată norma juridică declarată neconstituțională, pe care se întemeiază cererea reclamantei având ca obiect acordarea despăgubirilor pentru daune morale, de unde urmează că această cerere va fi respinsă, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta M. E..
În motivarea recursului, reclamanta a învederat următoarele:
1. În ceea ce privește primul petit al acțiunii, constatarea caracterului politic al măsurii administrative aplicate tatălui acesteia, in mod greșit instanța a constatat ca aceasta nu se încadrează in categoria masurilor administrative cu caracter politic prevăzute de Legea 221/2009.
Analizând deportările in URSS reclamanta solicită să se constate, ca acestea au avut un vădit caracter politic si ca măsura a fost edictata urmare a contextului istorico-politic in care România se afla in acea perioada.
Pentru a aprecia caracterul politic al acestei masuri, chiar si Legea 221/2009 face trimitere la alte acte normative anterioare, incidente in domeniu, precum Decretul - Lege nr. 118/1990 si OUG nr. 214/1999.
Aceste acte normative, atunci când definesc "masurile administrative abuzive", includ deportarea in străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice" (art. 2 alin 1 din OUG 214/1999 ).
A aprecia ca despăgubirile morale se acorda doar pentru anumite "masuri administrative" sau anumite "condamnări politice" care se înscriu in sfera temporala 06.03._89, ar însemna o disociere nepermisa si total contrara spiritului si finalității acestei legi de reparație.
Faptul ca deportările in URSS s-au inițiat in perioada 14-18 ianuarie 1945 si au durat pana la finele anului 1949, nu poate duce la excluderea acestora din sfera de aplicabilitate a Legii 221/2009. Daca ar fi fost așa, legiuitorul nu ar fi inclus in cuprinsul Legii, posibilitatea analizării de către instanța de judecata a măsurii administrative descrisa de reclamant si de a stabili daca aceasta a avut caracter politic.
Astfel, chiar daca măsura administrativa împotriva reclamantei a fost luata de S. R. înainte de martie 1945, data la care România era aliata cu Rusia împotriva Germaniei, S. R. nu poate fi exonerat de obligațiile fata de cetățenii lui, obligații colaterale unor drepturi cetățenești elementare printre care dreptul la viata, integritate corporala si siguranța personala.
Astfel, caracterul abuziv al măsurii luate împotriva reclamantei nu numai ca a continuat după 6 martie 1945, dar chiar după luarea acestei masuri S. R. a fost complice si a acceptat ca cetățenii sai sa fie deportați de un alt stat aliat pe teritoriul sau, fara a întreprinde nici o măsura de împiedicare a acestora. Ba mai mult, S. R. a contribuit direct la efectuarea deportărilor, asistând cu trupe de miliție, punând la dispoziție mijloace de transport si asigurând întreprinderea masurilor pe teritoriul tarii.
2. In ceea ce privește petitul II al acțiunii, despăgubirile solicitate de reclamantă in temeiul art. 5 al 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, reclamanta a arătat că sunt aplicabile prevederile art. 5 alin.1 Iit. a raportat la data introducerii acțiunii.
Deși practica instanțelor judecătorești nu a fost unitara in ceea ce privește aplicarea prevederilor art.5 al. 1 lit.a), după apariția deciziilor de neconstituționalitate nr. 1358/21.10.2010 si 1360/21.10.2010, in ultima perioada practica Curții de Apel București, Oradea si a ICCJ s-a schimbat in sensul recunoașterii neretroactivității prevederilor deciziilor susmenționate si a aplicării legii de la momentul introducerii acțiunii.
În ceea ce privește Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, reclamanta solicită a analiza această decizie din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esențială a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, impune respectarea principiului egalității părților in procesul civil și interzice, în principiu, intervenția legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.
Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în acord cu principiul egalității cetățenilor în fața legii.
Recurenta-reclamantă a mai arătat că aplicarea deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009 nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în soluționarea unui proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Un alt drept garantat de Convenție este dreptul la nediscriminare art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
Articolul 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție impune o sferă suplimentară de protecție, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislației naționale, precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice,în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta într-o anumită manieră.
Reclamanta solicită să se aibă în vedere și regulile aplicării legii civile în timp, legea nouă substanțială putându-se aplica litigiilor declanșate anterior doar daca aceasta conține dispoziții mai favorabile decât legea sub imperiul căreia aceste litigii au fost declanșate și cu efectele deciziilor Curții Constituționale.
În acest sens, conform art. 147 alin. 4 din Constituție, efectul ex nunc al deciziilor Curții Constituționale constituie o aplicare a principiului neretroactivității, o garanție fundamentală a drepturilor constituționale, de natură a asigura securitatea juridică și încrederea în sistemul de drept, contribuind, în acest fel, la consolidarea statului de drept.
Pe cale de consecință, reclamanta solicită să se constate că efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile act. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituționale.
Nu în ultimul rând, reclamanta precizează că, potrivit dispozițiilor art. 31 din Legea nr._, autoritățile legislative ale statului (Parlamentul sau Guvernul) ar fi putut ca într-un interval de la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, ceea ce nu s-a întâmplat.
O astfel de atitudine a fost condamnată de Curtea Europeană în jurisprudența sa, reținând că incertitudinea - indiferent că este de natură legislativă, administrativă sau că ține de practicile urmate de autorități - este un factor ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului, într-adevăr, atunci când este în joc o chestiune de interes general, autoritățile publice sunt obligate să reacționeze în timp util, în mod corect și cu cea mai mare coerență.
În consecință, aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României. Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fata celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțele de judecată.
In consecință în virtutea considerațiilor expuse, reclamanta solicită să se constate că este îndreptățita la măsurile reparatorii reglementate de lege prin art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 3041 C.pr.civ
Intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare în recurs.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Curtea constată că soluția pronunțată de tribunal este legală și temeinică, nefiind incident cazul de modificare prevăzut de art. 3041 rap. la art. 304 pct. 9 C.pr.civ, capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii luate împotriva autorului reclamantei de deportare la muncă în URSS, a fost în mod corect respins de tribunal.
Ca natură juridică, măsura deportării este o măsură administrativă abuzivă, caracterizată ca atare de dispozițiile art. 1 alin. 2 lit. a din Decretul-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri și de art. 3 lit. e din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România.
Nefiind menționată în mod expres de art. 3 din Legea nr. 221/2009, această măsură administrativă abuzivă nu are un caracter politic de drept, ci el trebuie să fie constatat de instanță, în baza criteriilor oferite tot de lege, respectiv de art. 4 alin. 2 din lege.
Or, acest din urmă text legal face trimitere la dispozițiile art. 1 alin. 3 din lege, care fac trimitere la dispozițiile art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 (aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare), prevederi legale care definesc caracterul politic al unei măsuri administrative abuzive prin prisma scopului avut în vedere la săvârșirea unei infracțiuni sau a unei alte fapte ce a atras luarea unei măsuri de organele fostei miliții sau securități împotriva făptuitorului.
Din aceste dispoziții legale reiese că trebuie stabilit de către instanță, pentru a se putea constata caracterul politic potrivit Legii nr. 221/2009, faptul că autorului reclamantei a urmărit, la săvârșirea unei fapte ce a atras luarea împotriva sa a măsurii abuzive a deportării, unul din scopurile menționate de art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999, respectiv împotrivirea prin orice fel de acte sau acțiuni față de regimul comunist instaurat în România începând cu martie 1945.
Că acesta este scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea Legii nr. 221/2009 reiese chiar din titlul actului normativ, potrivit căruia legiuitorul recunoaște caracterul politic al acelor condamnărilor și măsuri administrative asimilate acestora „pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”, adică după instaurarea regimului comunist în România. Or, măsurile de deportare în URSS, care au fost dispuse înainte de instaurarea regimului comunist, nu se datorează regimului comunist.
Faptul că, prin adoptarea Legii nr.221/2009, legiuitorul român a dorit să acorde măsuri reparatorii doar persoanelor ce au suferit condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic aplicate de regimul comunist, reiese din perioada la care se face referire prin însuși titlul legii și din dispozițiile art. 1, care reglementează domeniul de aplicare.
În consecință, făcând interpretarea sistematică și gramaticală a întregului act normativ, instanța constată că măsurile de deportare în străinătate luate după data de 23 august 1944 și anterior datei de 6 martie 1945 nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009.
În numeroase cauze (cauza M. A. și alții vs. România, cauza M. vs. România etc.) Curtea E.D.O. a statuat în sensul că Statele membre au o anumită marjă de apreciere în adoptarea unei legislații speciale având ca obiect înlăturarea nedreptăților comise de regimul comunist, fapt ce se explică prin aceea că opțiunea legiuitorului de a legifera într-un anumit fel reprezintă un atribut al suveranității Statului R..
În al doilea rând, Curtea constată că măsura la care a fost supusă autorul reclamantei nu intră sub incidența Legii nr. 221/2009 nici din punct de vedere temporal, având în vedere că, prin dispozițiile art. 1 este delimitat domeniului de aplicare al legii, în sensul că legea specială de reparație are în vedere doar prejudiciile suferite de persoanele împotriva cărora s-a dispus condamnarea sau s-a luat, de către organele fostei miliții sau securități, vreo măsură cu caracter administrativ - condamnarea fiind pronunțată, respectiv măsura fiind luată în perioada 06.03._89 - pentru fapte ce au avut ca scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 06.03.1945, adică față de regimul comunist.
Însă, după cum arată reclamanta, măsura deportării în URSS a fost luată anterior instaurării regimului comunist.
Capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite ca urmare a deportării în URSS au fost respinse în mod corect de tribunal, având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010.
De asemenea, Curtea reține că la data de 7 noiembrie 2011 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 789 decizia în interesul legii nr. 12/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, în dosarul nr. 14/2011.
Prin această decizie, instanța supremă a stabilit că: „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”.
În conformitate cu dispozițiile art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă, de la data publicării deciziei în interesul legii nr. 12/2011 în Monitorul Oficial, dezlegarea dată de instanța supremă problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanță.
În consecință, Curtea va respinge motivul de recurs prin care recurenta-reclamantă invocă greșita aplicare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 147 din Constituție și principiul constituțional al neretroactivității legii, constatând că și aceste argumente de nelegalitate au primit o dezlegare prin decizia în interesul legii nr. 12/2011 obligatorie de la data de 7 noiembrie 2011.
Astfel, prin decizia în interesul legii nr. 12/2011 instanța supremă a arătat că: „Prin deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, reținând, în esență, că norma criticată creează situații de incoerență și instabilitate, că în domeniul acordării de despăgubiri pentru prejudiciile morale există reglementări paralele și că textul de lege, astfel cum este redactat, este prea vag, încălcând regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice”.
„Fiind în prezența lipsirii de efecte a unui act care contravine legii fundamentale, se pune problema modalității în care se produce, în timp, această lipsire de efecte, adică a felului în care se repercutează efectele deciziei Curții Constituționale asupra ordinii juridice, astfel cum este ea surprinsă la momentul adoptării deciziei”.
Referitor la problema analizată, în care este vorba de situații juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 instanța supremă a arătat că – „având în vedere că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicționale - acestea sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, care sunt de imediată și generală aplicare.
Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum”.
În ceea ce privește criticile invocate în motivele de recurs, privind încălcarea principiului egalității și a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția CEDO și crearea unor situatii juridice discriminatorii pentru reclamantă, Curtea constată că și aceste argumente au primit o dezlegare prin decizia în interesul legii nr. 12/2011 obligatorie de la data de 7 noiembrie 2011.
Astfel, prin decizia în interesul legii nr. 12/2011 instanța supremă a arătat că „Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția europeană a drepturilor omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră măcar al uneia dintre
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
În același timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale)”.
În același timp, instanța supremă a statuat că „nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului” care garantează dreptul la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului, deoarece „drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate”.
Curtea mai reține că prin decizia în interesul legii nr. 12/2011 instanța supremă a precizat faptul că toate considerentele expuse în motivarea deciziei sunt raportate nu numai la cadrul normativ intern, ci și la blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, Înalta Curte de Casație și Justiție concluzionând că efectele deciziilor nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010 ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.
Pe lângă prevederile Legii nr.221/2009, recurenta-reclamantă a invocat și textele convenționale, cu privire la care Curtea constată că nu sunt incidente în cauză.
Astfel, analizând criticile invocate prin motivele de recurs și din perspectiva dreptului comunitar, Curtea constată, din examinarea Expunerii de Motive a Legii nr. 221/2009, (www.cdep./proiecte/...) - că, la secțiunea a 5-a a Expunerii de Motive („Efectele proiectului de act normativ asupra legislației în vigoare”) emitentul acestui act stabilește, la pct. 2 („Compatibilitatea proiectului de act normativ cu legislația comunitară în materie”) că „Nu este cazul”, la pct. 3 („Decizii ale Curții Europene de Justiție și alte documente”) că „Nu este cazul”, la pct. 4 („Evaluarea conformității”) că „Nu este cazul”, iar la pct. din Secțiunea a 5-a („Alte acte normative și/sau documente internaționale din care decurg angajamente”) că „Nu este cazul”.
De aici, Curtea constată că la baza elaborării Legii nr. 221/2009 nu a stat vreun act comunitar cu caracter obligatoriu emis în această materie de instituțiile Comunității Europene, ci a fost voința legiuitorului de a emite o reglementare referitoare la reabilitarea celor condamnați din motive politice în perioada de referință a legii și acordarea acestora de indemnizații pentru daunele morale cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
În cauza Grimaldi (Grimaldi c. Fonds des Maladies Professionnelles, C-322/88) o instanță belgiană a adresat CEJ o întrebare legată de forța juridică a recomandărilor. Curtea de Justiție a arătat că instanțele naționale sunt „obligate să țină cont de recomandările pertinente atunci când soluționează litigiile supuse judecății lor, mai ales atunci când contribuie la interpretarea măsurilor naționale adoptate pentru implementarea lor sau când sunt destinate să completeze prevederi comunitare obligatorii”.
Or, Legea nr. 221/2009 nu a fost adoptată în scopul implementării în legislația națională a vreunui act comunitar cu caracter obligatoriu emis în această materie de instituțiile Comunității Europene, după cum rezultă din cele arătate în cele ce preced, și nici nu sunt destinate să completeze vreo prevedere comunitară cu caracter obligatoriu.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă, raportat la art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta – reclamantă M. E., împotriva sentinței civile nr. 1417/PI/29.06.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi 18.01.2013.
Președinte, Judecător,Judecător,
C. M. Steluța Z. D. I. L.-M.
Grefier,
D. L.
Red.dact.jud.MSC
Tehnored. T.I.
2 ex./25.01.2013
Jud. fond: L. E. F.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 693/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 584/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
