Pretenţii. Decizia nr. 659/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 659/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-04-2013 în dosarul nr. 17038/3/2012
Dosar nr._
(365/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.659
Ședința publică de la 11.04.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - MARI ILIE
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
MINISTERUL PUBLIC – P. DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI a fost reprezentat de procuror D. B..
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentele reclamante B. A. M. și B. M. OLTIȚA, împotriva sentinței civile nr. 1996 din 13.11.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect: pretenții – despăgubiri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței împrejurarea că recurentele reclamante au solicitat aplicarea dispozițiilor art. 242 alin. 2 din codul de procedură civilă cu privire la judecarea cauzei în lipsă.
Reprezentantul Ministerului Public arată că nu are cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 11 mai 2012, pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr._ , reclamantele B. A. M. și B. M. O. au solicitat să fie obligat S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata în lei, la cursul Băncii Naționale a României a echivalentului a sumei de 160.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic dată prin sentința penală nr. 548/1950 de Tribunalul M. C..
În fapt, au arătat reclamantele că sunt fiicele deținutului politic P. V., care prin sentința civilă nr. 548/1950 a Tribunalului M. C., a fost condamnat la trei luni închisoare corecțională pentru infracțiune prevăzută de art. 327 Cod de procedură penală. Acesta a fost arestat la data de 02 noiembrie 1949 și a fost eliberat la data de 14 aprilie 1950. Această condamnare constituie de drept condamnare cu caracter politic, întrucât fapta pentru care a fost condamnat constituie potrivit art. 1 alin. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009 condamnare cu caracter politic.
La stabilirea despăgubirilor s-a solicitat a se avea în vedere durata privării de libertate, suferințele fizice și psihice ale soțului reclamantei, consecințele pe plan profesional și personal ale condamnării.
Prin sentința civilă nr. 1996 din 13 noiembrie 2012, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins acțiunea formulată de reclamantele B. A. M. și B. M. Oltița în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, în urma admiterii excepției de neconstituționalitate al dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/200,9 prin decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, în lipsa unui text legal din Legea nr. 221/2009 care constituie temeiul de drept al cererii reclamantei, cererea acesteia este neîntemeiată.
Prin decizia nr.1358/2010 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În motivarea acestei decizii s-a arătat că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind:
1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea;
2. reabilitarea celor condamnați din motive politice;
3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.
Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și nr. 1.481 (2006) intitulată „Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist”. Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin Legea nr. 64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 04 octombrie 1993), având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.
Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin hotărârea din 12 mai 2009 în cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin hotărârea din 2 februarie 2010 în cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (hotărârea din 23 noiembrie 1983 în cauza V. der Mussele contra Belgiei, hotărârea din 09 octombrie 2003 în cauza Slivenko contra Letoniei, hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza Andrejeva contra Letoniei).
Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea a constatat că există două norme juridice – art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 – cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Astfel, potrivit art. 4 alin. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990, „Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin. 1 lit. a, b și e și alin. 2 au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate”, iar potrivit alin. 2 „Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. 1 lit. c și d au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate”. Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane. Potrivit art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: (...) a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (...)”.
În expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 se arată că „În ceea ce privește prejudiciul moral suferit, (...) pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 (...) să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist”. Or, Curtea a constatat că această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice – art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată – adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009. Totodată, Curtea observă că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II al persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale.
Curtea a reținut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. 3 din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (hotărârea din 05 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, hotărârea din 07 octombrie 2009 în cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg – de exemplu, prin hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o „speranță legitimă” în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 02 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o „importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia”, ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o „speranță legitimă” în obținerea compensațiilor respective.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. 3 din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Curtea a constatat că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată.
Or, Curtea a observat că – în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă – există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Având în vedere că până în prezent legiuitorul român nu a pus de acord dispozițiile Legii nr. 221/2009 cu dispozițiile constatate neconstituționale de către Curtea Constituțională, deși a trecut termenul de 45 de zile prevăzut de Legea nr. 47/1992, tribunalul a constatat că nu mai există nici un text de drept material în Legea nr. 221/2009 care să dea posibilitatea reclamantei să obțină despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul sau potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2001.
Împotriva acestei sentințe, la data de 4 februarie 2013, au declarat recurs reclamantele B. A. M. și Baz M. O., criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală.
În motivare au arătat că instanța de fond și-a motivat respingerea acțiunii în baza unui text de lege pe care recurentele nu l-a invocat ca temei de drept.
Toate considerentele prin care instanța de fond își motivează respingerea cererii recurentelor (de la pagina 1 – 5 din sentința) sunt concentrate pe argumentarea că, datorită apariției deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale care a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. 1 lit. a și b din Legea nr. 221/2009 acțiunea este respinsă ca nefondată.
În cererea de chemare în judecată recurentele au precizat „în drept ne întemeiem cererea pe dispozițiile art. 1 - 4 din Legea nr. 221/2009, art. 1349, 1373, 2500, 2517 cod civil și pct. 8 din rezoluția nr. 1096/1996 a Consiliului Europei”.
Fapta pentru care a fost condamnat autorul recurentelor constituie de drept condamnare cu caracter politic întrucât aceasta este prevăzuta în art. 1 alin. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009. Așadar recurentele au invocat art. 1 – 4 din Legea nr. 221/2009 (condamnare cu caracter politic de drept al autorului lor) iar pentru acordarea daunelor morale au invocat normele de drept comun privind răspunderea civila delictuală (daune morale, nu în sensul celor prevăzute de Decretul nr. 32/1951 ci acordarea unei sume de bani) iar prin această motivare (omisiunea unidirecțională care să aibă un anumit efect favorizant numai pentru o parte din proces) instanța de fond și-a pierdut caracterul de imparțialitate favorizând una din părți, respectiv S. R. astfel că soluția a fost dată cu încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Practic instanța de fond nu s-a pronunțat asupra acordării de despăgubiri morale în bala dispozițiile art. 1 – 4 din Legea nr. 221/2009, art. 1349, 1371, 2500, 2517 Cod civil cu alte cuvinte instanța nu a soluționat cererea pe fondul cauzei.
La momentul introducerii acțiunii nu exista o singură reglementare juridică a situației de fapt – cum greșit a reținut instanța de fond – ci existau două reglementari juridice:
- Legea nr. 221/2009 (mai puțin art. 5 care a fost declarat neconstituțional în baza căreia recurentele au solicitat constatarea de către instanță a caracterului politic al condamnării autorului lor prin aceasta au probat caracterul delictual al acțiunii Statului comunist împotriva ascendentului lor;
- Normele de drept comun privind răspunderea civilă delictuală în baza cărora recurentele au solicitat dezdăunări ca urmare a angajării răspunderii în materie civilă a celui care a săvârșit fapta ilicită.
Trebuie evidențiat faptul că toată legislația de reparații materiale și morale adoptata după 1990 (inclusiv Legea nr. 221/2009 în forma sa inițială) elaborată sub impulsul Rezoluției nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei a avut drept fundament juridic al acestor măsuri răspunderea în materie civilă.
Recurentele apreciază că, Legea nr. 221/2009 rămânând în vigoarea mai puțin art. 5 care a condus însă la schilodirea legii în esența ei de către Curtea Constituțională prin neacordarea de daune morale sub forma unor despăgubiri bănești) nu constituie normă specială pentru acordarea daunelor morale la momentul introducerii acțiunii lor în instanță. La acest moment al introducerii în instanță a acțiunii lor Legea nr. 221/2009 reglementează un singur aspect - recunoașterea caracterului politic al unor masuri luate de statul comunist.
Prin urmare, Ia momentul constatării caracterului ilicit al faptei statului comunist – pronunțarea sentinței atacate – nu există o reglementare specială în materie de acordare a daunelor morale sub forma despăgubirilor bănești, cum greșit reține instanța de fond – ci existau numai normele de drept ale răspunderii în materia civilă.
Caracterul ilicit și culpabil al arestării abuzive a autorului recurentul motivate politic ca și consecințele acestei măsuri sunt evidente, fiind recunoscute de stat prin adoptarea Legii nr. 221/2009.
Ca urmare, de la data acestei recunoașteri (data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009) începe să curgă și noul termen de prescripție pentru acțiunea în răspundere civilă delictuală a statului. Reclamantul descendent a avut posibilitatea deschiderii unei acțiuni de constatare a caracterului politic al arestării abuzive a autorului lor, și implicit a recurgerii la instanța pentru aplicarea dispozițiilor art. 1000 alin. 3 Cod civil numai după apariția Legii nr. 221/2009
Prin declararea neconstituționala a art. 5 din Legea nr. 221/2009 această normă speciala de răspundere civilă delictuală a statului devine inaplicabilă.
Potrivit principiilor generale de interpretare a normelor juridice, ieșirea din vigoare, în orice mod, a unei norme speciale în cazul lor declararea neconstituționalității art. 5 din Legea nr. 221/2009 – face să redevină aplicabilă norma generală aptă a reglementă respectiva situație de fapt.
Așadar, recurenții în baza art. 1 alin. 2 lit. g din Legea nr. 221/2009 au probat culpa statului ce urmează a atrage răspunderea civilă delictuală iar acțiunea lor a fost introdusă în termenul general de prescripție, adică la data acestei recunoașteri a culpei de către statul român (data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009).
Recurentele, descendentele din prezentul dosar, nu puteau să introducă acțiunea în instanța pentru ca S. R. să răspundă delictual anterior intrării în vigoare a Legii nr. 22 1/2009.
Prin art. 1-4 din Legea nr. 221/2009 recurentele au probat culpa statului în crearea prejudiciului moral, iar prin dispozițiile de drept comun privind răspunderea civilă delictuală aveau posibilitatea, intermediul instanței de judecată să obțină tragerea la răspundere civilă delictuală a statului.
Față de această situație recurentele solicită sa se admită recursul, să se desființeze în tot sentința atacată și să se trimită cauza spre rejudecare la Tribunalul București
Nu s-a formulat întâmpinare.
Nu s-au administrat înscrisuri noi.
Examinând sentința recurată și actele dosarului în raport de criticile de recurs formulate în cauză și de prevederile legale incidente, având în vedere dispozițiile art. 3041 C.proc.civ., Curtea constată că recursul este fondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
În speță, prin acțiunea formulată de reclamantele recurente, acestea a solicitat instanței de judecată ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige pârâtul la plata echivalentului în lei, la cursul Băncii Naționale a României, a sumei de 160.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic dată autorului lor, P. V., prin sentința penală nr. 548/1950 de Tribunalul M. Cluj.
Cererea introductivă a fost întemeiată atât pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, cât și pe dispozițiile dreptului comun, respectiv reglementările din Codul civil referitoare la răspunderea civilă delictuală, Curtea constatând în plus că reclamantele au solicita expres primei instanțe să le analizeze pretențiile deduse judecății prin raportare la acest ultim temei de drept prin cererea formulată în cauză la data de 5.11.2012.
Curtea reține însă că prin sentința recurată tribunalul nu a făcut nicio referire la acest ultim aspect, respingerea acțiunii fiind fundamentată exclusiv pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, respectiv pe deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 prin care s-a stabilit neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989
Sunt deci întemeiate criticile recurentelor referitoare la neanalizarea pretențiilor deduse judecății reprezentând daunele morale, prin raportare la dispozițiile dreptului comun, respectiv răspunderea civilă delictuală invocată de acestea ca temei al cererii acestora de dezdăunare îndreptată împotriva Statului R., vătămarea adusă prin hotărâre impunând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond.
Având în vedere că, în mod corect, tribunalul a respins pretențiile reclamantelor prin raportare la dispozițiile normei speciale cu caracter reparatoriu, Legea nr. 221/2009, în condițiile incidenței în cauză celor două decizii sus-menționate pronunțate de Curtea Constituțională – decizii obligatorii în cauză, astfel cum s-a stabilit și prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin admiterea recursului în interesul legii, conform căreia, „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial” – în rejudecarea pricinii instanța urmează să stabilească în ce măsură pot fi aplicabile dispozițiile dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, din Codul civil în vigoare la data săvârșirii delictului pretins.
Urmează astfel ca tribunalul să stabilească dacă S. R. ar putea fi ținut să răspundă delictual, în baza unei culpe proprii, pentru faptele invocate de reclamante, conform dreptului comun, cu ignorarea oricărei legislații speciale cu caracter reparator care prevede și în prezent (după aplicarea deciziilor de neconstituționalitate menționate anterior) care sunt măsurile reparatorii pe care statul a apreciat că se impun a fi acordate în ipotezele avute în vedere de legiuitor.
De asemenea, se va avea în vedere caracterul patrimonial al unei asemenea acțiuni și consecințele acestui caracter în privința prescripției extinctive care afectează dreptul la acțiune în sens material.
In consecință, Curtea, în temeiul art. 312 alin.1 și 5 C.proc.civ.,va admite recursul și va casa sentința recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la același tribunal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentele-reclamante B. A. M. și B. M. OLTIȚA împotriva sentinței civile nr. 1996 din 13 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R., prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 11 aprilie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
M. I. M.-A. N.-G. I. D.
Grefier,
M. C.
Red.M.ANG.
Tehnodact. M./C.F.
2ex./24.05.2013
T.B.-S.4.-S.P.
| ← Uzucapiune. Decizia nr. 7/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act. Decizia nr. 354/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
