Acţiune în constatare. Decizia nr. 1501/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1501/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-09-2013 în dosarul nr. 20522/3/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1501R
Ședința publică de la data de 20.09.2013
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - C. M. STELUȚA
JUDECĂTOR - Z. D.
JUDECĂTOR - S. G.
GREFIER - D. L.
Din partea Ministerului P. – P. de pe lângă Curtea de Apel București a participat doamna procuror I. E..
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de recurentul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București, împotriva sentinței civile nr. 246/12.02.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă K. A., cauza având ca obiect „Legea nr.221/2009”.
Dosarul se află la primul termen și a fost strigat la ordinea listei de recursuri.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că la data de 08.08.2013, la registratura secției s-a înregistrat întâmpinarea formulată de intimata – reclamantă K. A., 2(două) exemplare fiind comunicate recurenților în aceeași zi, în baza rezoluției grefierului șef al secției, dovezile în acest sens fiind depuse la dosar(filele 20 și 22).
S-a mai învederat instanței că recurentul – pârât a solicitat prin motivele de recurs judecarea cauzei în lipsă în baza art. 242 pct.2 Cod procedură civilă.
Reprezentanta Ministerului P. învederează instanței că nu are de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat.
Nemaifiind de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat, Curtea constată pricina în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea ambelor recursuri declarate în cauză.
Reprezentanta Ministerului P. solicită admiterea ambelor recursuri formulate de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și MINISTERUL PUBLIC, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, întrucât consideră că hotărârea pronunțată de instanța de fond este netemeinică și nelegală, deoarece în mod greșit a constatat caracterul politic al măsurii deportării reclamantei într-o colonie de muncă forțată în fosta URSS, în februarie 1945, față de dispozițiile Legii nr. 221/2009 și a Deciziei în interesul legii nr.15/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit cărora măsura administrativă nu face obiectul reglementat de Legea nr.221/2009.
Curtea constatând închise dezbaterile reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București secția a IV-a Civilă, sub nr._, reclamanta K. A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul politic a măsurii administrative de deportare la munca forțată în U.R.S.S în perioada 02 februarie 1945 -10 noiembrie 1949 și să se dispună obligarea Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice, Ia acordarea unei despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativa, în cuantum de 10.000 Euro.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că a fost deportată la munca de reconstrucție în U.RS.S. în perioada 02 februarie 1945 -10 noiembrie 1949, perioadă ce este atestata prin adeverința nr. 246.150/67 eliberata de M. - Oficiul Central de Evidență și Plată a Drepturilor de pensie și a altor Prestații.
Reclamanta a mai arătat că singurul criteriu care a stat la baza aplicării acestei măsurii denigrante și abuzive a fost cel al apartenenței la minoritatea germană.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile din Legea nr. 221/2009.
În sprijinul acțiunii, reclamanta a depus la dosar, în copie: Carte de Identitate K. A. nasc. Schoger; Certificat de Naștere K. A. nasc. Schoger; Adeverința nr. 246.150/67 eliberata la data de 07.12.1967.
Prin sentința civilă nr.246/12.02.2013 Tribunalul București Secția a IV a Civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta K. A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării la munca forțată în URSS a reclamantei; a respins în rest acțiunea.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că, potrivit art. 4 alin 2 din Legea nr. 221/2009, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.
Tribunalul a reținut că măsura deportării în URSS la munca de reconstrucție, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat în data de 6 martie 1945, poate fi asimilată măsurilor administrative dispuse din motive politice.
Față de cele de mai sus, tribunalul a admis capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii deportării la muncă forțată în URSS a reclamantului.
În ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicită acordarea de daune morale, tribunalul a reținut că, în urma admiterii excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a Teza I din Legea nr. 221/2009 prin decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, în lipsa unui text legal din Legea nr. 221/2009 care să constituie temeiul de drept al cererii reclamantei, cererea acesteia este neîntemeiată.
Împotriva sentinței civile nr. 246/12.02.2013 au declarat recursuri pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București.
În motivarea recursului, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice critică sentința pentru următoarele motive:
Hotărârea pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă a fost dată, în parte, cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedura civila.
În ceea ce privește constatarea faptului că măsura deportării reclamantei într-o colonie de muncă în fosta URSS ar constitui o măsură administrativă cu caracter politic în sensul art. 3 si art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, recurentul solicită să se admită recursul și să se respingă acest capăt de cerere ca neîntemeiat, având în vedere că domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009 este reprezentat exclusiv de măsurile cu caracter politic (condamnări sau măsuri administrative) luate de autoritățile comuniste în perioada 06.03._89.
Prin Legea nr. 221/2009 legiuitorul român a înțeles să acorde posibilitatea despăgubirii pentru prejudiciul suferit numai persoanelor (sau descendenților sau soțului supraviețuitor al acestora) care au suferit condamnări sau efectele unor masuri administrative cu caracter politic in perioada 06.03._89, adică în perioada regimului comunist.
Analizând măsura administrativă în discuție, din perspectiva circumstanțelor istorice în care aceasta a fost luată, recurentul-pârât solicită să se constate că deportarea pentru munca în reconstrucția U.R.S.S, se plasează temporal anterior momentului instaurării regimului comunist În România și nu a fost luată de organele fostei miliții sau securități.
De asemenea, circumstanțele istorice în care aceste măsuri abuzive au fost luate aparțin contextului participării României la cel de-al Doilea Război Mondial.
Astfel, deportările etnicilor germani, cetățeni români, în U.R.S.S. pentru muncă de reconstrucție au fost dispuse de statul sovietic, ca stat de ocupație la aceea vreme, iar eliberarea din lagărele de muncă din URSS a acestor cetățeni a avut loc la finele anului 1949.
Recurentul-pârât arată astfel că, deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr.221/2009, modificată și completată, cu referire la unul dintre scopurile prevăzute în Legea nr.221/2009, modificată și completată, a urmărit să repare prejudiciile produse odată cu instaurarea regimului totalitar comunist și nu prejudicii care își au originea în fapte petrecute anterior datei de 6 martie 1945, moment care marchează, din punct de vedere istoric, instaurarea dictaturii comuniste.
Prin urmare, perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste, astfel încât opțiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privința persoanelor aflate în ipoteza art. 1 din lege este una justificată în mod obiectiv și rațional.
Norma de trimitere la prevederile decretului-lege nr.118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, conținută de art.5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 nu are semnificația unei extinderi a sferei de aplicare a acestui din urmă act normativ persoanelor deportate în URSS la muncă de reconstrucție.
În concluzie, arată recurentul, măsura administrativa de deportare în fosta U.R.S.S. pe motive etnice ca urmare a participării României la cel de al doilea Război Mondial nu poate fi circumscrisă unor măsuri administrative în sensul Legii nr.221/2009, modificată și completată, deoarece pe de o parte, aceasta măsură nu a fost dispusă de S. R. și nici nu se încadrează, sub aspect temporal, în perioada premisă a legii, neavând relevanță în speță faptul că această măsura s-a întins ca durată în timp pe parcursul unor perioade ce au depășit data de 6 martie 1945, în condițiile în care textele legii mai sus invocate se referă la momentul dispunerii acesteia și nu la durata ei.
Mai mult decât atât, arată recurentul-pârât, prin Decizia nr. 15/12.11.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 12/2012, s-a admis recursul în interesul legii statuându-se că "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009."
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
În motivarea recursului, MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București critică sentința pentru următoarele motive:
Instanța de fond a apreciat în mod greșit că măsura administrativă suferită de reclamantă constituie o măsură cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009.
Referitor la stabilirea perioadei istorice vizate de Legea nr.221/2009 recurentul a precizat că sfera de aplicare a Legii nr.221/2009 a fost determinată nu numai prin titlul acestui act normativ, dar și de prevederile art. l alin. 1, art.1 alin.3 și art.4 alin. 1 din lege.
Astfel, măsurile administrative, altele decât cele prevăzute de art.3 din Legea 221/2009, după cum rezultă din dispozițiile art.4 alin.2 coroborat cu art.1 alin.3 din lege, trebuie să îndeplinească două condiții cumulative:
- să fie luate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989
- să fi fost luate ca urmare a săvârșirii unei fapte în scopurile menționate la art.2 alin. l din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.214/1999.
Prin Ordonanța Guvernului nr. l05/1999 aprobată prin Legea nr.189/2000 s-au acordat unele drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, iar conform art. l din acest act normativ, beneficiază de prevederile legii, persoana cetățean român care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 au avut de suferit persecuții din motive etnice, după cum urmează:
a) a fost deportată în ghetouri și lagăre de concentrare din străinătate;
b) a fost privată de libertate în locuri de detenție sau în lagăre de
concentrare;
c)a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate;
d)a făcut parte din detașamentele de muncă forțată;
e)a fost supraviețuitoare a trenului morții;
f) este soțul sau soția persoanei asasinate ori executate din motive etnice sau în urma masacrelor îndreptate împotriva populației minoritare, dacă ulterior nu s-a recăsătorit;
g) a fost evacuată din locuința pe care o deținea.
Astfel, arată recurentul, persoanele care au suferit persecuții în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 și. până la 6 martie 1945, au putut obține compensații în temeiul Ordonanței Guvernului nr.105/1999, o acțiune în justiție în temeiul Legii 221/2009 fiind inadmisibilă.
Totodată, arată recurentul, prin Decizia nr. 839/2011 Curtea Constituțională a statuat în sensul următor: ,,legiuitorul este liber să opteze atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite să beneficieze de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetățeni aflate in situații identice.
Criteriul temporal avut in vedere prin această lege reparatorie pentru a se constata caracterul politic al condamnării penale sau al măsurii administrative asimilate acesteia este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar.
Momentul 6 martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar data de 22 decembrie 1989 vizează sfârșitul acesteia în România. Prin urmare, perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste, astfel încât opțiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privința persoanelor aflate în ipoteza art. 1 din lege este una justificată în mod obiectiv și rațional.
Așadar, este neîntemeiată critica potrivit căreia sintagma "referitoare la perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989", regăsita în cuprinsul Legii nr. 221/2009, creează o situație discriminatorie, întrucât exclude din categoria persoanelor îndreptățite să beneficieze de despăgubirile conferite prin legile speciale, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost impuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, pe cele are au fost supuse condamnărilor și măsurilor administrative cu caracter politic luate după data de 23 august 1944 si până la instaurarea oficială a regimului comunist din România, la data de 6 martie 1945, legiuitorul fiind îndreptățit ca pentru situații deosebite să aplice un tratament juridic diferit. De altfel, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea, astfel încât, dimpotrivă, pentru situații diferite, justificate obiectiv și rațional, trebuie să corespundă un tratament juridic diferit."
Totodată, arată recurentul, prin Decizia nr. 15, pronunțată în dosarul nr.l2/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că:
"În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta URSS anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009."
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 3041 C.pr.civ.
Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs, Curtea constată că recursurile declarate în cauză sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:
Analizând hotărârea recurată conform art. 3041 C.pr.civ., Curtea constată că soluția pronunțată de tribunal este nelegală și netemeinică, capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative a deportării în URSS a reclamantei fiind în mod greșit admis de tribunal.
Ca natură juridică, măsura deportării este o măsură administrativă abuzivă - caracterizată ca atare de dispozițiile art. 1 alin. 2 lit. a din Decretul-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, precum și de art. 3 lit. e din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România.
Nefiind menționată în mod expres de art. 3 din Legea nr. 221/2009, această măsură administrativă abuzivă nu are un caracter politic de drept, ci el trebuie să fie constatat de instanță, în baza criteriilor oferite tot de lege, respectiv de art. 4 alin. 2 din lege.
Or, acest din urmă text legal face trimitere la dispozițiile art. 1 alin. 3 din lege, care fac trimitere la dispozițiile art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 (aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare), prevederi legale care definesc caracterul politic al unei măsuri administrative abuzive prin prisma scopului avut în vedere la săvârșirea unei fapte ce a atras luarea unei măsuri de organele fostei miliții sau securități împotriva făptuitorului.
Din aceste dispoziții legale reiese că trebuie stabilit de către instanță, pentru a se putea constata caracterul politic potrivit Legii nr. 221/2009, faptul că reclamanta a urmărit, la săvârșirea unei fapte ce a atras luarea împotriva sa a măsurii abuzive a deportării, unul din scopurile menționate de art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999, respectiv împotrivirea prin orice fel de acte sau acțiuni față de regimul comunist instaurat în România începând cu martie 1945.
Că acesta este scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea Legii nr. 221/2009 reiese chiar din titlul actului normativ, potrivit căruia legiuitorul recunoaște caracterul politic al acelor condamnărilor și măsuri administrative asimilate acestora „pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”, adică după instaurarea regimului comunist în România. Or, măsurile de deportare în URSS, care au fost dispuse înainte de instaurarea regimului comunist, nu se datorează regimului comunist.
Faptul că, prin adoptarea Legii nr.221/2009, legiuitorul român a dorit să acorde măsuri reparatorii doar persoanelor ce au suferit condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic aplicate de regimul comunist, reiese din perioada la care se face referire prin însuși titlul legii și din dispozițiile art. 1, care reglementează domeniul de aplicare.
În consecință, făcând interpretarea sistematică și gramaticală a întregului act normativ, Curtea constată că măsurile de deportare în străinătate luate după data de 23 august 1944 și anterior datei de 6 martie 1945 nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009.
În numeroase cauze (M. A. și alții c. România, M. c. România etc.) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că Statele membre au o anumită marjă de apreciere în adoptarea unei legislații speciale având ca obiect înlăturarea nedreptăților comise de regimul comunist, fapt ce se explică prin aceea că opțiunea legiuitorului de a legifera într-un anumit fel reprezintă un atribut al suveranității Statului R..
În al doilea rând, Curtea constată că măsura la care a fost supusă reclamanta nu intră sub incidența Legii nr. 221/2009 nici din punct de vedere temporal, având în vedere că, prin dispozițiile art. 1 este delimitat domeniului de aplicare al legii, în sensul că legea specială de reparație are în vedere doar prejudiciile suferite de persoanele împotriva cărora s-a dispus condamnarea sau s-a luat, de către organele fostei miliții sau securități, vreo măsură cu caracter administrativ - condamnarea fiind pronunțată, respectiv măsura fiind luată în perioada 06.03._89 - pentru fapte ce au avut ca scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 06.03.1945, adică față de regimul comunist.
Însă, după cum arată reclamanta prin cererea de chemare în judecată, măsura deportării în URSS a fost luată în data de 2 februarie 1945, anterior instaurării regimului comunist.
De asemenea, Curtea constată că sunt întemeiate criticile formulate prin ambele recursuri, în sensul că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 15/2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în M. Of. nr. 837 din 12 decembrie 2012.
Prin această decizie în interesul legii, instanța supremă a statuat în sensul că: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009”.
În considerentele deciziei în interesul legii nr. 15/2012 instanța supremă a arătat că „Atât deportarea, cât și prizonieratul au fost consecințe ale războiului și ale poziției asumate de statul român la acel moment istoric, preexistente apariției statului comunist, dar menținute de acesta”.
„Este adevărat că atât Decretul-lege nr. 118/1990, cât și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, au fost completate în sensul extinderii prevederilor respective și asupra persoanelor deportate în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice, fiind incluși în aceeași categorie și prizonierii de război. Norma de trimitere din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, ce vizează aplicarea prevederilor acestei legi și persoanelor cărora li s-au recunoscut anumite drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare [art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare] este însă de strictă interpretare și condiționează această aplicare de încadrarea în prevederile art. 1, 3 și 4 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare. Or, aceasta înseamnă că, așa cum în mod corect s-a reținut și în opinia susținută de procurorul general, legiuitorul a optat pentru completarea măsurilor reparatorii acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, numai pentru persoanele care au fost condamnate politic sau cărora li s-a aplicat o măsură administrativă asimilată unei condamnări politice în perioada 6 martie_ decembrie 1989, de către fosta miliție sau securitate, condamnare sau măsură al cărei caracter politic fie rezultă ope legis, conform art. 1 alin. (2) și art. 3 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, fie trebuie constatat de o instanță judecătorească, cu aplicarea corespunzătoare a art. 1 alin. (4) din aceeași lege. Aceasta înseamnă că acea condamnare sau măsură trebuie să fi fost pronunțată, respectiv luată în perioada de referință a legii (6 martie 1945-22 decembrie 1989) pentru fapte prin săvârșirea cărora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”.
„Criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie pentru a se constata caracterul politic al condamnării penale sau al măsurii administrative asimilate acesteia este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar. Momentul 6 martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar data de 22 decembrie 1989 vizează sfârșitul acesteia în România. Prin urmare, perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste. De altfel, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea, astfel încât, dimpotrivă, situațiilor diferite, justificate obiectiv și rațional, trebuie să le corespundă un tratament juridic diferit”.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 3307 alin. 4 C.pr.civ., potrivit cărora, de la data publicării deciziilor interesul legii nr. 12/2011 și nr. 15/2012 în Monitorul Oficial, dezlegarea dată de instanța supremă problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanță, raportat la art. 312 alin. 1 și art. 3041 C.pr.civ., constatând că este întemeiat cazul de recurs privind aplicarea greșită a legii prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., Curtea va admite recursurile declarate de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de recurentul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București, împotriva sentinței civile nr. 246/12.02.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă K. A.; va modifica în parte sentința civilă recurată în sensul că va respinge în tot acțiunea și va menține celelalte dispoziții ale sentinței, referitoare la respingerea celui de-al doilea capăt de cerere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de recurentul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București, împotriva sentinței civile nr. 246/12.02.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – reclamantă K. A..
Modifică în parte sentința civilă recurată în sensul că:
Respinge în tot acțiunea.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 20.09.2013.
Președinte, Judecător,Judecător,
C. M. Steluța Z. D. S. G.
Grefier,
D. L.
Red.dact.jud.MSC
Tehnored. MS/2 ex./7.10.2013
Jud. fond: S. E. P.
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 1597/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 1863/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
