Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 230/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 230/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-02-2013 în dosarul nr. 10876/302/2011
Dosar nr._
(182/2013)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.230
Ședința publică de la 11 februarie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
GREFIER - LUCREȚIA C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta-reclamant
S. I., împotriva deciziei civile nr. 959 A din 13.11.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE .
Cauza are ca obiect – acțiune în răspundere delictuală.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat C. P., în calitate de reprezentant al recurentei-reclamante S. I., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 08.02.2013, emisă de Baroul București, pe care o depune la dosar și consilier juridic I. M., în calitate de reprezentant al intimatului-pârât M. București prin Primarul General, în baza delegației pe care o depune la dosar, lipsind intimații-pârâți S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Părțile, prin reprezentanți, având pe rând cuvântul arată că nu mai au cereri de formulat și probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de solicitat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și combaterea motivelor de recurs.
Avocatul recurentei-reclamante susținând oral motivele de recurs solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea
deciziei civile atacate în sensul admiterii apelului, schimbarea sentinței civile pronunțată de Tribunalul București și admiterea acțiunii precizate, cu cheltuieli de judecată conform chitanței pe care o depune la dosar.
Menționează că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art.998-999 din Codul civil, raportat la art.26 alin.1 și art.3 lit. a din Legea nr.10/2001, având în vedere că, prin Dispoziția nr._ din 30.04.2010 emisă de Primăria Municipiului București s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în suprafață de 208 mp și construcția demolată în suprafață de 98,15 mp.
Prin urmare, emiterea dispoziției și acordarea de măsuri reparatorii s-a făcut tocmai în considerarea calității de proprietar a autorului reclamantei, această dispoziție făcând dovada deplină a faptului că i s-a recunoscut un drept de proprietate, în lipsa acestei recunoașteri nefiind posibilă acordarea măsurilor reparatorii.
Instanța de apel confundă recunoașterea dreptului de proprietate cu redobândirea posesiei asupra imobilului, câtă vreme se arată că reclamantei nu i-a fost recunoscut un drept de proprietate, ci s-a propus acordarea de măsuri reparatorii.
Or, acordarea măsurilor reparatorii este consecința recunoașterii dreptului de proprietate și constatării imposibilității redobândirii posesiei imobilului, astfel încât interpretând și aplicând greșit dispozițiile Legii nr.10/2001 instanța de apel a concluzionat că nu ar fi fost recunoscut dreptul de proprietate prealabil acordării măsurilor reparatorii.
Prin urmare, în virtutea calității de proprietar și de persoană îndreptățită, reclamanta solicită despăgubiri bănești pentru prejudiciul rezultat din lipsa de folosință, respectiv, prejudiciul rezultat din imposibilitatea exercitării prerogativei dreptului de proprietate și de folosință.
De asemenea, consideră că este nelegală și susținerea potrivit cu care acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent reprezintă o modalitate de reparare a prejudiciului cauzat prin preluarea bunului de către stat și nu echivalează cu restituirea proprietății asupra bunului.
Arată că pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, prin adoptarea Legii nr.10/2001, s-a urmărit repararea prejudiciului cauzat proprietarilor deposedați; instanța de apel confundă cele două etape, făcând o comparație între recunoașterea dreptului de proprietate și repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului de proprietate.
Faptul că, ulterior recunoașterii dreptului de proprietate se constată imposibilitatea restituirii imobilului în natură, nu echivalează cu revocarea calității de proprietate, dimpotrivă legea specială prevede explicit obligația acordării de măsuri reparatorii, ceea ce semnifică executarea obligației de restituire prin echivalent.
Susține și faptul că reclamanta a solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosință până la data emiterii dispoziției în anul 2010, respectiv până la data constatării imposibilității restituirii imobilului în natură, urmând ca ulterior acestei date să solicite dobânzi pentru perioada întârzierii acordării despăgubirilor bănești, conform art.1088 din Codul civil.
Mai arată că reclamanta a invocat prevederile art.485 din Codul civil, arătând că procedura administrativă a Legii nr.10/2001 are caracterul unei acțiuni în revendicare, astfel încât emiterea dispoziției trebuie să producă aceleași efecte ca și admiterea acțiunii în revendicare, precum și prevederile art.998-999 din Codul civil, conform cărora, în cazul unei fapte ilicite autorul acesteia este obligat la repararea prejudiciului cauzat, constând nu numai în prejudiciul efectiv, ci și în beneficiul nerealizat.
În dreptul intern, prin art.485 din Codul civil, s-a prevăzut explicit obligația posesorului neproprietar să restituie proprietarului neposesor împreună cu bunul și fructele produse, legea specială nu înlătură de la aplicare sub acest aspect dispozițiile art.485 din Codul civil, ci dimpotrivă prevede explicit principiul reparării integrale a prejudiciului suferit, ceea ce este conform jurisprudenței Curții Europene în aplicarea art.1 Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Reprezentantul intimatului-pârât solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei civile atacate ca temeinică și legală.
Consideră că ambele instanțe au arătat în mod corect că nu există un prejudiciu cert sau o faptă ilicită a Municipiului București și nici a Ministerului Finanțelor Publice ca reprezentant a statului român, iar discuțiile referitoare la momentul de la care ia naștere dreptul la despăgubiri sunt contradictorii.
Apreciază că sunt incidente în cauză și dispozițiile Deciziei nr. XXVII/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție .
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 09.06.2011, sub nr._, reclamanta S. I. a solicitat obligarea pârâților M. B. PRIN PRIMARUL GENERAL și S. R. PRIN MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE în solidar la plata sumei de 95.600 lei, reprezentând despăgubiri bănești pentru prejudiciul rezultat din lipsa de folosință a imobilului teren în suprafață de 208 mp și a construcției demolate în suprafață utilă de 98,15 mp, situate în București, .. 4A, sector 4, pentru perioada 1990-2010 și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Motivându-și în fapt acțiunea, reclamanta a arătat că imobilul ce face obiectul cauzei a fost dobândit de soții S. G. R. și G. R., respectiv soții E. I. R. și I. R., conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/13.07.1932 de Tribunalul Ilfov Secția Notarială, transcris la grefa Tribunalului Ilfov sub nr._/1932. Moștenitori ai defunctului R. I., decedat la data de 28.04.1969 au fost, conform certificatului de moștenitor nr. S414/24.10.1969, R. E. și R. S.. Prin certificatul de moștenitor nr. 976/10.12.1980 emis de notariatul de Stat Local al Sectorului 5 București, s-a constatat că de pe urma defunctei R. E., decedată la data de 12.08.1980 a rămas ca moștenitoare testamentară numita I. Anișoara-Micșunica, iar prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 3461/07.11.2006 de BNP R. D. și M. P., aceasta a cedat toate drepturile sale ce izvorăsc din proceduri administrative judiciare cu privire la imobil, în favoarea reclamantei.
S-a mai precizat de către reclamantă faptul că, prin dispoziția nr._/30.04.2010 emisă de Primăria Municipiului București în baza notificărilor nr. 794/2001 și 795/2001, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilul ce face obiectul cauzei.
S-a susținut de reclamantă că, indiferent de modalitatea de restituire a imobilului, în natură sau prin echivalent, redobândirea acestuia sau primirea de despăgubiri bănești egale cu valoarea imobilului este rezultatul recunoașterii calității fostului proprietar și a caracterului abuziv al preluării, astfel că pârâții sunt obligați să restituie fructele bunului, nu numai de la data formulării notificării, conform Legii 10/2001, ci chiar de la data dobândirii posesiei.
Cu privire la fapta ilicită a pârâților, reclamanta a arătat că aceasta constă în dobândirea și deținerea abuzivă a imobilului proprietatea autorilor săi de către pârâți în toată perioada menționată în acțiune, iar prejudiciul suferit constă în lipsa de folosință a imobilului pentru această perioadă.
În drept, au fost invocate disp. art. 485 Cod civil, art. 998 – 999 Cod civil, art. 1 CEDO și art.1 Protocolul nr.1 adițional la CEDO.
În temeiul art. 242 Cod proc.civ., reclamanta a solicitat judecarea cauzei in lipsă.
În susținerea acțiunii, reclamanta a depus la dosar în fotocopie, următoarele înscrisuri: dispoziția nr._/30.04.2010, copie a acțiunii formulate în dosarul_/3/2008, sentința civilă nr. 191/12.02.2009 pronunțată în dosarul_/3/2008, Decizia civilă nr. 131A/25.06.2009, pronunțată de Curtea de Apel București în cadrul aceluiași dosar, act de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/13.07.1932, Certificat de moștenitor nr. S414/1969, Certificat de moștenitor nr. 563/1971, Certificat de moștenitor nr. 976/10.10.1980, testament autentificat prin încheierea nr. 5787/01.08.1978, notificări, Contract de cesiune autentificat prin încheierea de autentificare nr. 3461/07.11.2006, procură specială.
Pârâții, deși legal citați, nu au formulat întâmpinare însă, la data de 22.02.2012, pârâtul S. Român prin MFP a depus la dosar „note de ședință”( filele 80-82), prin care a înțeles să invoce excepția nulității cererii de chemare în judecată pentru netimbrare, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin MFP. Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, față de neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 998 – 999 Cod civil.
În motivarea excepției nulității acțiunii pentru netimbrare, pârâtul Statului Român prin MFP a afirmat că nu au fost respectate dispozițiile art. 1 din Lega nr.146/1997, în sensul că reclamanta nu a timbrat acțiunea, deși aceasta are un obiect evaluabil în bani.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive, pârâtul Statului Român prin MFP a arătat că, potrivit art. 224 alin. 1 Noul Cod Civil, statul nu poate răspunde pentru obligațiile organelor, autorităților și celorlalte instituții de stat, care sunt persoane juridice.
În drept, au fost invocate disp. Legii 146/1997, art. 212-224, art. 487, art. 998 – 999 Cod civil, Legea nr. 112/1995 și Legea 10/2001.
La data de 26.01.2012, în ședință publică, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare de acțiune (filele 63-64), prin care a arătat că înțelege să solicite suma de 95.600 lei, reprezentând despăgubiri bănești pentru prejudiciul rezultat din lipsa de folosință a imobilului și a construcției demolate, aferente perioadei 01.01.1990 – 30.04.2010.
La termenul de judecată din data de 15.12.2011, instanța a încuviințat pentru reclamantă proba cu înscrisuri, precum și proba cu expertiza tehnică – specialitatea evaluarea proprietății imobiliare, expertiză ce a fost întocmită de exp. M. V. și depusă la dosar la data de 06.02.2012 (filele 69-75), prin care a fost stabilită contravaloarea lipsei de folosință la suma de 128.333 lei.
Prin cererea precizatoare depusă la dosar la data de 22.02.2012, reclamanta a înțeles să-și majoreze cuantumul pretențiilor la suma de 128.333 lei, astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză.
La termenul de judecată din data de 22.03.2012, instanța a respins excepția nulității acțiunii pentru netimbrare, față de disp. art. 50 alin. 1 din Legea 10/2001.
Prin sentința civilă nr. 9383/30.11.2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată; s-a respins cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții, ca neîntemeiată; s-a luat act de faptul că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:
„Prin dispoziția nr._/30.04.2010 emisă de Primăria Municipiului București în baza notificărilor nr. 794/2001 și 795/2001, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilul ce face obiectul cauzei, situat în București, .. 4A, sector 4 (filele 12-13).
Analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice (art. 137 alin. 1 din Codul de procedură civilă), instanța a respins-o ca neîntemeiată, apreciind că justificarea calității de parte în proces presupune stabilirea persoanelor care își dispută/își pot disputa dreptul în litigiu, și care dobândesc astfel titlul legal de parte în proces. Așadar, se impune în cauza de față a se verifica dacă există o identitate între persoana pârâtului și cel obligat în raportul juridic dedus judecății. Întrucât reclamanta este cea care declanșează procedura judiciară, conform art. 112 din Codul de procedură civilă, acesteia îi revine obligația de a justifica atât calitatea procesuală activă, cât și pe cea pasivă, însă, întrucât instanța trebuie să pronunțe o soluție legală și temeinică, ea este îndrituită, la rândul ei să verifice atât calitatea procesuală activă, cât și pe cea pasivă.
Observând că cererea este întemeiată în drept printre altele și pe prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului și că cele invocate de către pârât în susținerea excepției reprezintă de fapt apărări de fond, în sensul inexistenței unei fapte ilicite săvârșite de S. Român și că acesta nu răspunde pentru obligațiile organelor, autorităților și celorlalte instituții de state care sunt persoane juridice, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, instanța de fond a reținut că acțiunea reclamantei este neîntemeiată, întrucât S. Român a înțeles să acorde acesteia măsurile reparatorii stabilite de Legea 10/2001, și anume restituire în natură sau prin echivalent bănesc, fără a fi prevăzută în lege și posibilitatea acordării de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului. O asemenea opțiune a Statului Român a fost apreciată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca nefiind de natură să încalce Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât dispozițiile Convenției nu garantează posibilitatea obținerii unei reparații pentru prejudiciul a cărui cauză inițială nu constituie o consecință a încălcării unui drept pe care îl protejează (decizia din 11 iunie 2002, cauza C. contra României).
Pe de altă parte, instanța a apreciat că reclamanta nu are dreptul la despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, întrucât prin dispoziția nr._/30.04.2010 emisă de Primăria Municipiului București nu s-a dispus restituirea în natură, ci s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent. Așadar, în condițiile în care s-a stabilit că reclamanta nu are dreptul la restituirea în natură a imobilului, în mod firesc ea nu are dreptul nici la contravaloarea lipsei de folosință a acestuia deoarece nu a fost privată de folosința sa. Totodată, având în vedere că reclamanta este titular al unui drept de creanță, iar nu al unui drept de proprietate asupra bunului care a format obiectul notificării, se poate pune eventual în discuție problema dacă s-a realizat o privare de folosință a despăgubirilor bănești cuvenite, însă aceasta nu face obiectul prezentului dosar, motiv pentru care instanța de fond a apreciat că nu își poate exprima părerea.
Față de cele reținute în paragraful anterior, instanța a concluzionat în sensul că reclamanta nu a dovedit producerea în patrimoniul său a unui prejudiciu constând în contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, motiv pentru care a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța a apreciat și faptul că nu se pot echivala efectele urmării procedurii prevăzută de Legea 10/2001 cu cele ale admiterii unei acțiuni în revendicare. Fiind o normă specială în raport cu dreptul comun reprezentat de acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 din Codul civil, aceasta se aplică cu prioritate și cu derogările inserate în cuprinsul său. Astfel, potrivit dreptului comun, urmare a admiterii acțiunii în revendicare, lucrul se restituie în natură, iar numai dacă această restituire nu mai este posibilă, obligația de restituire va fi înlocuită cu o obligație de desdăunare. De asemenea, posesorul bunului revendicat va restitui fructele produse de bunul revendicat de la data intentării acțiunii în revendicare dacă a fost de bună-credință și toate fructele bunului, percepute sau nepercepute, dacă a fost de rea-credință. În schimb, dispozițiile speciale ale Legii 10/2001 nu reglementează problema restituirii fructelor, motiv pentru care reclamata și-a întemeiat prezenta acțiune pe condițiile răspunderii civile delictuale.
Față de modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii, instanța a apreciat că reclamanta nu a suferit un prejudiciu constând în lipsirea sa de folosința bunului, astfel că nu se impune o analiză a celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, culpă, raport de cauzalitate.”
Împotriva sentinței civile mai sus menționate, în termen legal a formulat apel reclamanta S. I., prin care a solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și obligării în solidar a pârâților la plata sumei de 128.333 lei, reprezentând despăgubiri bănești pentru prejudiciul rezultat prin lipsa de folosință a imobilului compus din teren în suprafață de 208,00 m.p. și construcție demolată în suprafață utilă de 98,15 m.p., situat în .. 4A, sector 4 - București, pentru perioada 01.01._10, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea apelului, apelanta reclamanta a arătat că apelul vizează exclusiv soluția primei instanțe cu privire la fondul cauzei, iar nu soluția privind lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerului Finanțelor Publice.
A susținut că, temeiul de drept al acțiunii nu este Legea nr. 10/2001, cum în mod greșit a reținut instanța de fond, ci art. 485 Cod civ., art. 998-999 Cod civ., art. 1 CEDO și art. 1 din Protocolul nr.1 adițional la CEDO, astfel încât, în considerarea principiului disponibilității, acțiunea trebuia soluționată doar din perspectiva acestor dispoziții.
A arătat în continuare că, motivarea primei instanțe este și contradictorie, întrucât, deși inițial a reținut că Legea nr.10/2001 nu prevede acordarea de despăgubiri bănești pentru prejudiciul rezultat din lipsa de folosință, motiv pentru care instanța a respins acțiunea, prin aceeași hotărâre s-a reținut că apelanta reclamantă și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art.998-999 Cod Civ.
Prin urmare, reținând incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, prima instanța a pronunțat o hotărâre ce cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii.
S-a mai susținut de apelanta reclamantă că, în cauza C. împotriva României, Curtea Europeană a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada existenței unui "bun" în sensul Convenției (un bun actual sau o speranță legitimă), astfel încât aceasta nu putea pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr.1 adițional la CEDO, fapt ce are drept consecință și imposibilitatea reparării unui eventual prejudiciu adus bunului respectiv.
Prin urmare, Curtea Europeană a apreciat că imposibilitatea reparării prejudiciului apare numai în situația în care reclamanta nu a făcut dovada existenței unui bun în sensul Convenției, iar nu faptul că dispozițiile Convenției nu garantează posibilitatea obținerii unei reparații pentru prejudiciul adus, așa cum greșit a susținut prima instanță.
Dimpotrivă, susține apelanta, Curtea Europeană a reținut că, pe lângă despăgubirile cuvenite pentru imobilele naționalizate, materializate prin restituirea în natură a imobilului sau prin acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, există și un prejudiciu suferit din cauza absenței prelungite de acordare a despăgubirilor.
În cauza P. împotriva României (paragraf 34), CEDO a reținut că Legea nr.10/2001 "nu ia în considerare prejudiciul suferit de către persoanele care au fost în acest mod private de bunurile lor, înainte de . legii, din cauza absenței îndelungate a oricărei despăgubiri".
Instanța europeană a constatat că, deși art.1 din Protocolul nr.1 adițional la CEDO nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția, în schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate, într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire.
S-a mai arătat că instanța europeană a constatat în repetate rânduri că, prin . Legilor nr. 1/2000, nr.10/2001 și nr.247/2005, statul român a optat - spre deosebire de alte state care au suferit o schimbare similară de regim politic în 1989 - pentru principiul despăgubirii integrale pentru privările de proprietate care au avut loc în perioada regimului comunist (M. A. și alții c/ România).
Or, principiul despăgubirii integrale presupune nu doar restituirea imobilului (în natură sau prin echivalent), ci și plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin lipsirea îndelungată a proprietarului de bunul imobil.
Acordarea de despăgubiri bănești pentru prejudiciul rezultat din lipsa de folosință a imobilului este, în opinia apelantei, independentă de modul de soluționare a notificării (restituirea în natură sau prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent) și aceasta deoarece, prin emiterea Dispoziției nr._/30.04.2010, Primăria Municipiului București a recunoscut calitatea apelantei de persoană îndreptățită cu toate consecințele ce decurg din această calitate. Prin emiterea acestei dispoziții s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului, care s-a materializat prin acordarea de măsuri reparatorii, iar nu prin restituirea imobilului.
În considerarea faptului că pentru o perioadă îndelungată apelanta a fost privată de folosința bunului, aceasta a susținut că deține și un drept de creanță împotriva pârâților, deoarece unul dintre prerogativele dreptului de proprietate este și dreptul de folosință, iar, pentru faptul că în perioada 01.01._10 a fost în imposibilitate de a-și exercita această prerogativă a dreptului de proprietate, i s-a creat un prejudiciu, care trebuie reparat de pârâți.
În pofida faptului că nu există o prevedere expresă în lege în acest sens, caracterul procedurii administrative instituite prin Legea nr.10/2001, este acela al unei acțiuni în revendicare, prin care proprietarul neposesor pretinde direct de la posesorul neproprietar (prin ipoteză un organ al administrației publice locale) restituirea imobilului preluat abuziv și deținut nelegal.
A accepta opinia contrară ar echivala, susține apelanta, cu crearea unei situații mai ușoare persoanelor care au urmat calea dreptului comun, față de cele care au ales calea administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, indiferent că dreptul se realizează printr-o acțiune în revendicare, conform art. 480 cod civil sau prin procedura administrativă prevăzută de Legea nr.10/2001, redobândirea proprietății imobilului este efectul unei acțiuni în revendicare de drept comun sau speciale.
În aceste condiții, față de faptul că prin Dispoziția nr._/30.04.2010 s-a soluționat favorabil notificarea formulată în baza Legii nr.10/2001 (similară cu admiterea acțiunii în revendicare), prin analogie, se impune, susține apelanta, și restituirea fructelor, conform art. 485 Cod civil.
Prin decizia civilă nr.959/A/13.11.2012, Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a respins apelul ca fiind nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, în mod corect, prima instanță a apreciat că reclamanta nu are dreptul la despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosință a imobilului întrucât prin dispoziția nr._/30.04.2010 emisă de Primăria Municipiului București nu s-a dispus restituirea în natură, ci s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Din considerentele sentinței apelate, tribunalul a constatat că prima instanță a analizat cererea în raport de motivele de fapt și de drept invocate de reclamantă, prin raportare la temeiul de drept indicat de aceasta, stabilind în final că în cauză nu este îndeplinită condiția existenței unui prejudiciu. A mai reținut că bunul nu a făcut obiectul unei acțiuni în revendicare de drept comun, pentru a fi incidente prevederile art.480 C.civ. ci, procedurii speciale prevăzute de Legea nr.10/2001, apelantei fiindu-i acordate despăgubiri prin dispoziția nr._.
În consecință, tribunalul a considerat că hotărârea primei instanțe nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
Pe fondul cauzei, instanța de apel a reținut că, potrivit disp.art.480 C.civ., proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege. Prin urmare, dreptul real de proprietate conferă titularului atributele de a poseda, de a folosi și de a dispune de bunul său în mod absolut și exclusiv. În conformitate cu disp. art.998 C.civ., orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara iar, conform art.999 C.civ. omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa.
Din aceste prevederi legale, tribunalul a concluzionat că pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unui prejudiciu, a unei fapte ilicite a acestora, a unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și a vinovăției persoanei cu capacitate civilă delictuală cauzatoare a prejudiciului.
Instanța a apreciat că, în cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale reglementată de art. 998, 999 C.civ, condiții care justifică dreptul persoanei păgubite de a obține plata despăgubirilor, cum în mod corect a reținut și prima instanță. Reclamantei nu i-a fost recunoscut un drept de proprietate cu privire la imobilul pentru care solicită contravaloarea lipsei de folosință, deoarece, prin Dispoziția PMB nr._ s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul, obiect al cererii de chemare în judecată și nu restituirea în natură.
Acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent reprezintă, susține instanța de apel, o modalitate de reparare a prejudiciului cauzat prin preluarea bunului de către statul comunist si nu echivalează cu restituirea proprietății asupra bunului. În această modalitate, prejudiciul nu este reparat în natură, respectiv prin revenirea dreptului de proprietate în patrimoniul persoanei de la care a fost preluat bunul ci, repararea se realizează prin echivalent, respectiv prin acordarea despăgubirilor bănești.
Prin urmare, tribunalul a apreciat că nu se poate retine că reclamanta a fost privată de atributul folosinței bunului, atât timp cât, aceasta nu poate fi considerată proprietara bunului pentru care solicită contravaloarea folosinței. Numai în ipoteza în care i-ar fi fost restituit bunul în natură, s-ar fi putut considera că reclamanta nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului și ar fi putut solicita contravaloarea lipsei de folosință.
Din perspectiva jurisprudenței CEDO, instanța de apel a observat faptul că reclamantei nu i-a fost recunoscut definitiv și executoriu un drept de a i se restitui imobilul în litigiu, de către instanțele judecătorești sau de către autoritățile administrative, motiv pentru care nu poate susține că deține un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai o speranță legitimă cu privire la valoarea patrimonială pentru acoperirea prejudiciului decurgând din privarea de dreptul său de proprietate (M. A. și alții c. României). Această speranță legitimă s-a si concretizat în momentul în care i-au fost acordate despăgubirile prin dispoziția invocată în acțiune, astfel încât reclamantei îi poate fi recunoscut un drept de creanță pentru lipsa îndelungată a acordării despăgubirilor bănești deci, pentru privarea de folosință despăgubirilor, dar nu și pentru contravaloarea lipsei de folosință a bunului, care poate fi solicitată de proprietar pentru bunul său.
În concluzie, neexistând o faptă ilicită de privare a proprietarului de folosința bunului său și nici un prejudiciu constând în contravaloarea lipsei de folosință, pentru motivele de fapt și de drept sus menționate, instanța de apel a respins apelul, ca nefondat.
Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate.
Prin motivele de recurs a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art.998 – 999 C.civ., raportat la art.26 alin.1 și 3 lit.a din Legea nr.10/2001.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta a arătat că emiterea dispoziției nr._/30.04.2010 de Primăria Municipiului București, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 280 m.p. situat în ..4A, sector 4, București, și construcția demolată, în suprafață utilă de 98,15 m.p. s-a făcut în considerarea calității autorului recurentei reclamante de proprietar al imobilului menționat în dispoziție, astfel încât, în mod greșit instanța de apel a considerat că prin acest act administrativ nu s-ar fi recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei.
În opinia recurentei, instanța de apel confundă recunoașterea dreptului de proprietate cu redobândirea posesiei asupra imobilului și ignoră, practic, faptul că efectele produse de dispoziția mai sus menționată sunt aceleași cu cele produse de admiterea unei acțiuni în revendicare a dreptului.
S-a mai susținut de recurentă că instanța de fond a greșit și atunci când a apreciat că acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent reprezintă o modalitate de reparare a prejudiciului cauzat prin preluarea bunului de către statul comunist.
Prin acțiune, apelanta reclamantă a solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului numai până la data emiterii dispoziției, respectiv până la data constatării imposibilității restituirii imobilului în natură, urmând ca ulterior acestei date să solicite dobânzi pentru perioada întârzierii acordării despăgubirilor bănești, conform art.1088 C.civ. Aceasta deoarece, conform art.1073 C.civ. și potrivit art.1 din Legea nr.10/2001, care prevede că imobilele se restituie „în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă”, executarea obligației în natură constituie regula, excepția fiind acordarea de despăgubiri. Or, având în vedere că înlăturarea regulii și aplicarea excepției s-a făcut abia prin emiterea dispoziției ce conținea propunerea de acordare a măsurilor reparatorii, este evident, susține recurenta, că până la data emiterii dispoziției se aplică regula și nu excepția, fiind îndreptățită la repararea prejudiciului pentru lipsa de folosință a imobilului, și numai ulterior la repararea prejudiciului pentru lipsa de folosință a sumei de bani corespunzătoare măsurilor reparatorii.
În continuare, recurenta a susținut că decizia instanței de apel a fost pronunțată și cu încălcarea dispozițiilor art.53 din C.E.D.O. și art.1 din Protocolul nr.1 adițional la C.E.D.O. raportate la art.485 C.civ.
Noțiunea de „bun” în sensul Convenției poate cuprinde atât bunul actual, cât și speranța legitimă, ambele noțiuni conducând, arată recurenta, la aplicabilitatea art.1 din Protocolul nr.1 adițional la C.E.D.O. Până la emiterea dispoziției, reclamanta a deținut o speranță legitimă, însă, prin emiterea dispoziției, a dobândit un bun actual constând într-o creanță ce are ca obiect acordarea de măsuri reparatorii pentru imobil.
Chiar dacă în cauza M. A. ș.a. c.România, Curtea Europeană a reținut că reprezintă bun actual hotărârea irevocabilă de restituire ce poate fi pusă în executare, în cauza V. c.România, aceeași instanță a apreciat că o decizie administrativă a autorității locale competente, prin care se recunoaște un drept de reparație, este suficientă pentru a crea un interes patrimonial apărat de art.1 din Protocolul nr.1 adițional la C.E.D.O.
S-a susținut de recurentă că problema în prezenta cauză este însă alta, deoarece prin acțiune nu solicită repararea prejudiciului cauzat prin ingerința statului în dreptul de proprietate asupra creanței constând în măsuri reparatorii, pentru ca argumentul instanței să fie relevant, ci solicită repararea prejudiciului cauzat prin ingerința în dreptul de proprietate asupra imobilului, arătând că măsurile reparatorii acordate nu repară integral prejudiciul suferit, încălcându-se astfel principiul restitutio in integrum.
A invocat în acest sens și dispozițiile art.485 C.civ., care reglementează obligația posesorului neproprietar de a restitui proprietarului neposesor lucrul revendicat și câștigat, împreună cu toate fructele produse, percepute sau nepercepute ori valoarea acestora, dacă le-a consumat sau a neglijat să le perceapă.
A invocat, de asemenea, prevederile art.998 – 999 C.civ., iar potrivit art.53 din C.E.D.O., niciuna dintre dispozițiile Convenției nu poate fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale, care ar fi recunoscute conform legilor interne ale statelor parte.
Este adevărat că C.E.D.O. prevede în alin.2 al art.1 din Protocolul nr.1 adițional la C.E.D.O. că alin.1 al acestui articol nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția, dar, totuși, în măsura în care S. înțelege să adopte o legislație internă favorabilă, prin care depășește limitele minime impuse de C.E.D.O., atunci art.1 din Protocolul nr.1 devine aplicabil cu privire nu doar la standardul minim impus de Convenție, ci prin raportare la standardul superior recunoscut la nivel intern.
În condițiile în care, chiar Curtea Europeană a reținut că S. român a optat, spre deosebire de alte state, pentru principiul despăgubirii integrale în cazul privărilor de proprietate, care au avut loc în perioada regimului comunist, instanța de apel ar fi trebuit să aplice acest principiu și să repare integral prejudiciul suferit de recurenta reclamantă.
Analizând decizia instanței de apel în raport de dispozițiilor art. 304 pct. 9 Cod Procedură Civilă și de criticile dezvoltate în scris de recurentă prin motivele de recurs, Curtea va reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Din probele administrate a rezultat că prin dispoziția nr._/30.04.2010 emisă de Primăria Municipiului București, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în diferența dintre suma încasată, actualizată și valoarea de piață, pentru imobilul situat în București, .. 4A, sector 4, compus din teren în suprafață de 208 mp și construcția demolată în suprafață utilă de 98,15 mp, imposibil de restituit în natură cesionarei S. I. (recurenta din prezenta cauză).
Pentru a decide astfel organul emitent a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989, republicată, Normele Metodologice de Aplicare a acestei legi, dar și contractul de cesiune autentificat sub nr. 3461/07.11.2006 de Biroul Notarului Public Asociați R. D. și M. P., prin care notificatoarea inițială I. Anișoara Micșunica, în calitate de cedent, a transmis recurentei, în calitate de cesionar, toate drepturile și obligațiile pe care le deținea sau pe care le-ar putea deține în legătură cu procedura inițiată în baza Legii nr. 10/2001 sau ori care altă lege sau procedură legală.
Prin acțiune, recurenta a solicitat obligarea intimaților pârâți, în solidar, la plata despăgubirilor pentru prejudiciul suferit de ea prin lipsirea de folosință asupra imobilului restituit în echivalent prin dispoziție, în perioada 1990 – 30.04.2010 (deci, până la data soluționării notificării).
În motivare a susținut, în esență, că dispoziția prin care Primăria Municipiului București a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, .. 4A, dovedește faptul că imobilul a fost preluat în mod abuziv de stat din proprietatea autorilor săi, culpa pârâților în lipsirea acestora de posesia asupra imobilului în toată perioada menționată în acțiune, dar și dreptul său, de a dobândi de la pârâți despăgubiri pentru această lipsă de folosință.
În drept a invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001, care reglementează efectele dispozițiilor de restituire emise în baza acestei legi, dispozițiile art. 485 cod civil, 998 – 999 Cod Civil (reglementarea în vigoare la data formulării acțiunii) și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană.
Dispoziția prin care s-a propus, în favoarea recurentei, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru imobilul situat în București, .. 4A, sector 4, compus din teren în suprafață de 208 mp și construcția demolată în suprafață utilă de 98,15 mp, imposibil de restituit în natură, dovedește, conform Legii nr. 10/2001 calitatea acesteia de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul mai sus menționat, preluat în mod abuziv de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 și este suficientă pentru a crea un ,,interes patrimonial,, apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, critica formulată în acest sens de recurentă, fiind întemeiată.
Considerentele deciziei instanței de apel prin care se reține că recurentei reclamante nu i s-a recunoscut prin dispoziția administrativă calitatea de proprietar asupra imobilului, situație în care nu s-ar putea prevala nici de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1, din perspectiva jurisprudenței Curții cu privire la noțiunea de bun actual, deși greșite, nu pot duce la casarea sau modificarea deciziei recurate, cum se solicită de recurentă, ci vor fi înlocuite de instanța de control judiciar cu motivele ce privesc această chestiune de drept care se vor regăsi în prezenta decizie.
Dispoziția administrativă irevocabilă nu putea fi emisă în favoarea recurentei reclamante decât în calitatea sa de persoană îndreptățită la restituire conform art. 3 pct. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001, respectiv de succesor al persoanelor fizice proprietare ale imobilului la data preluării în mod abuziv a acestuia, iar dreptul recurentei la despăgubiri constatat prin dispoziție constituie, conform jurisprudenței Curții Europene, un interes patrimonial suficient de bine stabilit în dreptul intern și care ține de noțiunea de bun la care se referă art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza M. A. și alții împotriva României parag. 146, 180).
Invocând această dispoziție administrativă, recurenta reclamantă solicită obligarea pârâților la plata despăgubirilor rezultând din lipsirea sa și a autorilor săi de folosința imobilului din anul 1990 și până la data emiterii dispoziției, respectiv până la 30.04.2010.
Instanța de apel a menținut soluția instanței de fond, prin care acțiunea reclamantei a fost respinsă ca neîntemeiată, reținând, în esență, pe lângă considerentele greșite anterior menționate, că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților; reclamanta a fost despăgubită pentru prejudiciul suferit prin acordarea despăgubirilor speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001 și nu poate solicita contravaloarea lipsei de folosință pentru imobil, cât timp, prin dispoziția de restituire s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent și nu restituirea în natură a imobilului.
Criticând această soluție, recurenta a susținut că despăgubirile acordate în baza Legii nr. 10/2001 nu acoperă integral prejudiciul suferit, iar prin soluția adoptată de instanța de apel s-a încălcat inclusiv jurisprudența Curții Europene care a reținut constant faptul că S. Român, spre deosebire de alte state care au suferit o schimbare similară de regim politic în 1989, a optat pentru situația preluării abuzive a imobilelor pentru principiul despăgubirii integrale a foștilor proprietari sau succesorilor acestuia .
Critica este nefondată, pentru următoarele considerente:
Legea nr. 10/2001 este, fără putință de tăgadă, o lege specială de reparație, ale cărei dispoziții se aplică prioritar în raport cu dispozițiile de drept comun, inclusiv în raport cu dispozițiile legale, invocate de recurentă, chiar dacă în legea specială nu se prevede expres această aplicare prioritară, aspect reținut inclusiv în considerentele deciziei nr. 33/ 2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii.
Prin această lege, statul român a optat pentru principiul despăgubirii integrale pentru privările de proprietate care au avut loc în perioada regimului comunist, în sensul că, pentru privări de proprietate care au avut loc în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în lipsa unei posibilități de restituire în natură, se acordă persoanei îndreptățite la restituire despăgubiri într-un cuantum egal cu valoarea actuală de piață a imobilului.
Același aspect s-a reținut constant și în jurisprudența Curții Europene, opțiunea statului român de a aplica, în această materie, principiul despăgubirii integrale, fiind reținut de Curte din perspectiva cuantumului despăgubirilor prevăzute în legislația specială de restituire și nu din perspectiva obligativității statului de a acoperi și lipsa de folosință pentru imobilului, cum se susține de recurentă.
Așadar, în condițiile în care, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului reține că acordarea prin legi speciale a valorii actuale de piață a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 06.03._89 corespunde principiului reparării integrale pentru privările de proprietate care au avut loc în perioada regimului comunist cauza M. A. și alții împotriva României parag. 178), recurenta nu poate susține că prin respingerea cererii de despăgubiri ca neîntemeiată, instanța ar fi încălcat dispozițiile convenției.
În repetate rânduri, Curtea Europeană a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția sau un anumit cuantum al despăgubirilor ce se acordă prin mijloace legislative.
S-a reținut, în acest sens că art.1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la o compensație integrală în orice circumstanțe, statele având dreptul de a reduce, chiar foarte mult nivelul despăgubirilor prin mijloace legislative.
Și în ipoteza în care s-ar aprecia că despăgubirile acordate persoanei îndreptățite în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu acoperă integral prejudiciul suferit de aceasta prin preluarea abuzivă a imobilului, respectiv că nu acoperă prejudiciul suferit prin lipsa de folosință, iar acesta ar putea fi solicitat în condițiile dreptului comun și ale dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, acțiunea recurentei reclamante nu putea fi primită, în raport de data și modalitatea de soluționare a notificării.
Prin acțiune recurenta solicită acordarea lipsei de folosință pentru imobilul în litigiu, în perioada_10, respectiv până la data la care s-a emis dispoziția administrativă prin care s-a propus în favoarea sa acordarea de despăgubiri pentru imobilul solicitat prin notificare, imposibil de restituit în natură.
Pentru perioada 1190 și până la data ratificării Convenției de către statul român, recurenta reclamantă nu a dovedit că ar avea un drept de proprietate asupra imobilului care să-i permită să solicite, pe calea dreptului comun sau pe calea Convenției restituirea fructelor acestuia de la posesorul de rea credință.
Art. 485 Cod Civil reglementează restituirea fructelor de către posesorul de rea credință al bunului către proprietarul ce revendică bunul, calitate pe care recurenta reclamantă nu o avea, prin raportare la perioada mai sus menționată și la probele administrate în cauză din care rezultă că în acea perioadă imobilul fusese preluat de stat și se afla în patrimoniul acestuia.
Nu poate face o astfel de solicitare nici din perspectiva dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, deoarece obligația statelor de a respecta dispozițiile Convenției există doar după ratificarea acesteia.
În schimb după ratificare, dacă un stat contractant adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire.
Chiar legea internațională vorbește deci de un nou drept de proprietate și nu de supraviețuirea dreptului vechi, încălcat abuziv, iar dispozițiile din legea internă care prevedeau faptul că, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, era abrogată la data emiterii dispoziției invocată de recurentă în acțiune.
Prin dispoziție s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea reclamantei, situație în care aceasta nu poate solicita obligarea pârâților la lipsa de folosință a imobilului nici pentru perioada în care notificarea ar fi trebuit să fie soluționată și data la care s-a soluționat (respectiv 60 de zile de la înregistrarea notificării și data de 30.04.2010), deoarece, nu a dovedit că a fost prejudiciată prin această întârziere. Indiferent de data la care ar fi fost soluționată, soluția ar fi fost, față de dispozițiile Legii nr. 10/2001, aceiași, respectiv acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent și nu restituirea în natură. Numai dacă s-ar fi dispus restituirea în natură, s-ar fi putut considera că prin soluționarea cu întârziere a notificării recurenta reclamantă a fost prejudiciată prin lipsa de folosința bunului imobil pe toată această perioadă.
Susținerea recurentei, în sensul că Legea nr. 10/2001 reglementează principiul restituirii în natură a bunurilor preluate și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent doar pentru cazul imposibilității restituirii în natură, reglementare față de care până la data emiterii dispoziției, când s-a constatat efectiv imposibilitatea restituirii în natură, ar fi fost îndreptățită la restituire în natură, conform legii, nu poate fi reținută de instanța de recurs. Criteriile de restituire în natură sau în echivalent erau clar prevăzute în lege, iar în lipsa modificării acestora de la înregistrarea notificării și până la soluționarea acesteia recurenta nu poate susține că anterior soluționării notificării putea beneficia de restituire în natură.
Legea specială reglementează ambele forme de despăgubire (prin restituire în natură sau prin echivalent), prin dispoziție s-a propus în favoarea recurentei reclamante acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, dispoziția nu a fost atacată, în condițiile legii, devenind astfel irevocabilă și nici nu s-a susținut și probat de recurentă, că dacă notificarea ar fi fost soluționată în termen ar fi putut beneficia de restituire în natură, singura ipoteză în care ar fi putut solicita obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință.
În consecință, apreciind că decizia instanței de apel este legală, Curtea va dispune, în baza art. 312 Cod Procedură Civilă coroborat cu 304 pct. 9 Cod Procedură Civilă, respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta-reclamant S. I., împotriva deciziei civile nr. 959 A din 13.11.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL și S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 11.02.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. B. DOINIȚA M. D. A. B.
GREFIER
LUCREȚIA C.
Red.I.B.
Tehdact.R.L./I.B.
2 ex./20.02.2013
TB-S.3 – A.V.; A.E.P.
Jud.S.5 –A.M.F.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1140/2013. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 835/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
