Revendicare imobiliară. Decizia nr. 142/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 142/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-05-2013 în dosarul nr. 9460/3/2012
Dosar nr._
(772/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 142 A
Ședința publică de la 23.05.2013
Curtea compusă din :
PREȘEDINTE: I. S.
JUDECĂTOR: C. G.
GREFIER: S. R.
Pe rol soluționarea cererii de apel formulate de apelanta reclamantă B. I. D. împotriva sentinței civile nr. 2353 din data de 19.12.2012, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
Obiectul cauzei - revendicare imobiliară - despăgubiri.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat I. L., în substituirea avocatului titular C. S. R., în calitate de reprezentant al apelantei reclamante B. I. D., în baza delegației de substituire pe care o depune, lipsind reprezentantul intimatului pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentantul apelantei reclamante, având cuvântul, arată că nu mai are de formulat alte cereri, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Apelanta reclamantă B. I. D., prin apărător, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat și modificarea hotărârii atacate, cu consecința admiterii acțiunii.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 27.03.2012 pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă sub nr._, reclamanta B. I. D. a chemat în judecată pe pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 525.923 lei, conform dispoziției nr. 894/07.04.2005 emise de Primăria orașului P. (actualizată cu indicele de inflație aferent perioadei 07.04.2005 și până în prezent), reprezentând restituirea prin echivalent a imobilului situat în orașul P., ., înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 și imposibil de restituit în natură, precum și obligarea pârâtului la plata sumei de 200 RON, reprezentând daune moratorii, pentru fiecare zi de întârziere începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive și executorii a hotărârii ce va soluționa prezenta cauză.
Prin sentința civilă nr. 2353/14.12.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins cererea ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanța a reținut că, prin decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.
În motivarea cererii sale, reclamanta, a învederat, în esență, faptul că această decizie nu ar fi aplicabilă în cauză, pe de o parte pentru că în speță nu se mai regăsesc ipotezele avute în vedere de către Înalta Curte de Casație și Justiție la pronunțarea deciziei sus amintite, iar pe de altă parte a urmat calea legală (prevăzută de legea specială), fără însă niciun rezultat, ceea ce denotă o ineficiență totală a acesteia.
Tribunalul a constatat faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție și-a fundamentat soluția prin analiza principiului specialia generalibus derogant, precum și că aceste considerente sunt pe deplin aplicabile și în speța de față.
Este adevărat că prin O.U.G. nr. 4/2012 s-a prevăzut că la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență se suspendă, până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de titlul VII «Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv» din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietarii și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificările și completările ulterioare, însă această măsură a fost luată tocmai în vederea implementării hotărârii pilot și motivat de necesitatea adoptării unor măsuri care să permită concretizarea dreptului privind acordarea despăgubirilor, rezultate din aplicarea legilor privind restituirea proprietarilor, astfel încât persoanele îndreptățite să poată beneficia de acordarea unor despăgubiri certe, previzibile și predictibile, în conformitate cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului.
De asemenea, nici faptul că termenul prevăzut în hotărârea pilot nu a fost respectat de S. R., fiind prelungit de altfel prin acord, nu justifică suprimarea unei legi speciale, pentru a pune în locul ei alta creată pe cale pretoriană.
O jurisprudență creată în afara legii ar încălca în egală măsură exigențele de previzibilitate pe care le impune Convenția europeană.
Ca atare, nimic nu ar împiedica instanța de contencios european – la jurisprudența căreia s-a făcut referire pentru a se justifica acordarea altor măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege – să constate în continuare aceleași încălcări ale Convenției, când în locul legii este pusă așa-numita normă pretoriană.
Aceasta cu atât mai mult cu cât instanțele de judecată nu pot să aibă viziunea de ansamblu a legiuitorului și să realizeze studii de impact privind implicațiile financiare asupra bugetului alocat pentru plata despăgubirilor și nici nu pot institui mecanisme de eficientizare a acestor plăți.
Or, principiul legalității, ca parte a preeminenței dreptului căruia instanța europeană îi acordă importanță primordială în jurisprudența sa, presupune existența unor norme accesibile, precise și previzibile, exigențe cărora nu le corespunde jurisprudența creată prin înlăturarea cadrului normativ.
În realitate, invocata nefuncționalitate a Fondului Proprietatea atrage obligația pentru stat de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face funcțional sau găsirea unui mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil, iar nu obligația pentru instanțele judecătorești de a legifera, punând în locul măsurilor reparatorii legale altele, stabilite pe cale jurisprudențială, pentru că aceasta ar însemna depășirea funcției jurisdicționale a instanței.
Împotriva acestei sentințe, la data de 14.03.2013, a declarat apel reclamanta B. I., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, la data de 19.04.2013.
În motivarea cererii sale, apelanta reclamantă a arătat că la pronunțarea sentinței apelate instanța de fond a avut în vedere considerente plagiate din decizia civilă nr. 1132 A din 02.11.2012 pronunțata de Tribunalul București Secția a V-a Civila în dosarul nr._ .
De asemenea, a arătat că, într-adevăr, parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O., însa doar în cazul în care această procedură administrativă se desfășoară într-un termen rezonabil, iar durata de soluționare să nu fie lăsată la aprecierea arbitrară a autorității competente.
Astfel, unul din principiile care trebuie să guverneze activitatea organelor administrației publice este principiul operativității, care obligă orice structură administrativă ca, în scopul interesului general, dar și al drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor particulare, să acționeze în mod prompt, eficace și eficient.
În acest sens, trebuie menționată și recomandarea CM (2007)7 privind buna administrație, prin care Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administrații, ca administrațiile publice să acționeze și să-și exercite obligațiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei și cu interesele care există în cauza respectivă.
Totodată, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană și intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care prin art. 6 Titlul 1 din versiunea consolidată a T.U.E. recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a U.E. din 7 decembrie 2000, cetățenii români sunt beneficiarii unui drept la o bună administrație, drept fundamental, în raport de statutul lor de cetățeni europeni.
Cât privește „marja largă de apreciere (a statului) pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare” (paragraful 223 din cauza A. împotriva României), statul a abuzat la modul cel mai vădit de această marjă, întrucât de la momentul epuizării participației statului la Fondul Proprietatea (decembrie 2011) și până în prezent nu a elaborat și promulgat o nouă lege specială de reparație eficientă, ci pur și simplu a lăsat ca legislația specială în domeniu - Titlul VII al Legii nr. 247/2005 - să devină caducă, singura posibilitate legală pentru ca un act administrativ irevocabil și intrat în circuitul civil - dispoziția nr. 894/07.04.2005 emisă de Primăria orașului P. - să producă efecte juridice concrete fiind recursul la legislația comună în domeniu, raportat la dispozițiile art. 1 din Primul protocol adițional la C.E.D.O.
De altfel, Curtea de la Strasbourg a diagnosticat cu acuratețe lacunele, ineficiența și disfuncționalitatea legilor speciale de reparație, care în prezenta cauza s-au dovedit a fi o adevărată amenințare la adresa dreptului de proprietate, în ceea ce privește restituirea prin echivalent a imobilului în cauza.
Referitor la inexistența în opinia instanței a obligației pentru instanțele judecătorești „de a legifera, punând în locul măsurilor reparatorii legale altele, stabilite prin cale jurisprudențială, pentru că aceasta ar însemna depășirea funcției jurisdicționale a instanței", nu se poate combate acest argument decât arătând că judecătorul național este un prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului și are obligația „de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-i preeminența față de orice altă prevedere contrară în legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor" (hotărârea pronunțată în cauza D. P. împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 830/5.12.2007).
Ca atare, având în vedere evidența imposibilității obiective constatate de către Curtea de la Strasbourg în repetate rânduri, pentru ca reclamanții să fie în măsură de a putea obține în baza legilor administrative speciale de reparație nr. 1/2001 și nr. 247/2005 despăgubiri rapide, concrete și efective pentru imobilul mai sus arătat trecut în posesia statului în mod abuziv, fără titlu, singura opțiune realistă pe care o mai au la dispoziție este reprezentată de promovarea prezentei cereri, îndreptată în mod direct împotriva Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice, având drept cadru legal dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, art. 6 și 13 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului raportate la dispozițiile art. 11, 20, 44 și 148 din Constituție și dispozițiile Legii nr. 30/1994, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 563 Cod civil.
Totodată, apelanta reclamantă a precizat că prezenta acțiune este întru totul compatibilă și cu Rezoluția Res (2004)3 privind hotărârile care relevă o problemă structurală de bază, adoptată la 12 mai 2004 de către Comitetul de Miniștri, așa precum aceasta din urmă este reținută în jurisprudența Curții de la Strasbourg în cauza A. împotriva României.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 296, 297 alin. 1 Cod procedură civilă, art. 563 din Noul Cod Civil, art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 6 și 13 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, Recomandarea Comitetului de Miniștri al Consiliului European adoptată la data de 12 mai 2004, Recomandarea CM (2007)7 privind buna administrație, a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, dispozițiile art. 11, 20, 44 și 46 din Constituția României, republicată, raportate la Legea nr. 30/1994, precum și jurisprudența în materie a Curții de la Strasbourg.
În dovedirea susținerilor sale, apelanta reclamantă a depus la dosar, în fotocopie, decizia civilă nr. 1132 A/28.11.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă în dosarul nr._ .
Examinând sentința apelată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 295 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
I. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta s-a îndreptat direct împotriva statului român, solicitând acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul preluate abuziv situat în orașul P., ., imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, invocând dispozițiile dreptului comun (art. 480-481 vechiul Cod civil, art. 563 noul Cod civil), ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, Recomandările Comitetului de Miniștri al Consiliului European din 12.05.2007 și (2007)7, art. 11, 20, 44 și 46 din Constituția României.
II.1.i. Cu titlu prealabil, Curtea are în vedere faptul că norma juridică este o regulă de conduită generală, impersonală și obligatorie, care exprimă voința electoratului reprezentat de organul legislativ, regulă având ca scop asigurarea ordinii sociale și care poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, la nevoie prin constrângere.
Sub aspect logico-juridic, norma de drept are o structură proprie ce integrează trei elemente: ipoteza, dispoziția și sancțiunea.
În cauză, prezintă interes ultimele două elemente care intră în structura normei juridice.
Dispoziția este elementul structural al normei juridice care stabilește conduita ce trebuie respectată, în condițiile și împrejurările prevăzute de ipoteză.
Sancțiunea este partea normei juridice care stabilește consecințele ce decurg din nerespectarea dispoziției normei respective în împrejurările stabilite de ipoteza ei, precum și eventualele măsuri pe care autoritățile competente le pot lua împotriva subiectului de drept care a încălcat norma.
Examinând fundamentul cererii de chemare în judecată, se constată că faptul imputat statului pârât este nefuncționarea mecanismului prevăzut de Legea nr. 247/2005.
Din perspectiva structurii normei juridice, conduita care trebuia respectată (dispoziția) este respectarea dreptului de proprietate, care se regăsește într-o prevedere convențională, respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, într-o dispoziție constituțională, și anume art. 44 din legea fundamentală, precum și într-o prevedere legală de rang inferior Constituției, în concret art. 480 vechiul Cod civil, ca temei juridic al acțiunii în revendicare, căruia îi corespunde în prezent art. 563 noul Cod civil.
Cât privește textele de lege care ar consacra, cu titlu de sancțiune, acordarea de despăgubiri bănești, acestea nu sunt precis specificate, reclamanta făcând trimitere, de asemenea, la dispoziții convenționale, constituționale și la prevederi legale cu forță juridică inferioară, care urmează a fi analizate de către instanța de apel pe rând în cele ce urmează (pct. II.1.ii).
În aceste condiții, admiterea cererii presupune constatarea de către instanță a încălcării de către stat, prin prevederile legale incriminate, a uneia din dispozițiile (convenționale, constituționale sau legale) care consacră principiul respectării dreptului de proprietate și, subsecvent, întrunirea cerințelor dintr-un text (din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din Constituție sau dintr-o lege) care stabilește obligația pârâtului de a plăti într-o asemenea ipoteză despăgubiri bănești pentru prejudiciul cauzat.
ii. Astfel, sub un prim aspect, Curtea are în vedere faptul că, potrivit jurisprudenței instanței de contencios european, Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu instituie o competență a instanțelor naționale de a verifica existența unei compatibilități a dreptului intern cu dispozițiile Convenției în scopul angajării răspunderii statului, ci numai de a asigura preeminența dispozițiilor Convenției față de orice altă prevedere contrară din legislația națională (cauza D. P. împotriva României, hotărârea din 26.04.2007). Așa cum au decis adeseori organele Convenției (de exemplu, în cauzele Murray împotriva Regatului Unit, hotărârea din 28.10.1994, Willis împotriva Marii Britanii, hotărârea din 11.06.2002), „art. 13 nu merge până acolo încât să impună statelor contractante obligația să prevadă în legislația lor internă căi de atac prin care să poată fi denunțate, în fața unei autorități naționale, înseși «legile» (normele legale ca fiind contrare, prin ele însele, dispozițiilor Convenției”. Altfel spus, acest text nu deschide calea unui „recurs național în convenționalitate”, care, teoretic, ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege națională, oricare ar fi ea, luând accepțiunea de „lege” nu în sens formal, ci în sens general, a unui drept prevăzut de Convenția sau de protocoalele sale adiționale. În esență, art. 13 garantează un recurs, o cale de atac, ce permite punerea în discuție a modalităților de aplicare a acestora cu privire la un drept apărat de Convenție, în privința celui ce se pretinde lezat de consecințele actului, dar nu garantează atacarea în sine a însuși conținutului normelor. Controlul de convenționalitate a normelor naționale nu poate forma obiectul unui „recurs efectiv” instituit de art. 13 din Convenție.
Pe cale de consecință, instanțele naționale nu pot (nu au jurisdicție) pe temeiul prevederilor Convenției să procedeze în aceeași manieră în care ar face-o Curtea Europeană a Drepturilor Omului, respectiv să constate o încălcare a Convenției printr-o normă internă (adică să rețină nerespectarea conduitei prescrise prin dispoziția din norma juridică) și, subsecvent, în temeiul art. 41, să impună statului pârât obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a repara consecințele, astfel încât să restabilească pe cât posibil situația existentă înaintea încălcări (adică să aplice sancțiunea din norma juridică).
Este de observat că, spre deosebire de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, pe de o parte, a decis că regulile de drept național, oricare ar fi ele, inclusiv cele prevăzute în Constituție, care intră în conflict cu normele de drept comunitar, trebuie să fie considerate de judecătorul național inaplicabile (C. contra ENEL, 6/64, Internationale Handelsgesellschaft, 11/70, Administrazione delle Finanze contra Simmenthal II, 106/77), iar pe de altă parte, a instituit principiul reparării prejudiciilor cauzate persoanelor prin încălcarea normelor comunitare de către stat, în temeiul cărora acestea se pot adresa instanțelor naționale pentru repararea prejudiciului suferit (A. Francovich, D. Bonifaci și alții contra Italiei, C-6/90 și C-9/90, Brasserie du Pêcheur SA contra Germaniei și Regina contra Secretary of S. for Transport, C-46/93 și 48/93).
Sub un al doilea aspect, instanța de apel are în vedere că art. 20 alin. 2 din Constituția României prevede că: „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.
Și pe acest temei instanțele naționale române pot, în rezolvarea conflictului dintre o normă națională și una convențională, să acorde întâietate celei de-a doua, lăsând-o neaplicată pe prima (ca sancțiune a normei juridice) și chiar să dispună restituirea unor sume de bani plătite în baza prevederii legale interne, deoarece într-un asemenea caz se aplică regimul juridic al plății nedatorate.
În schimb, nu pot pronunța hotărâri de angajare a răspunderii statului pentru legislația adoptată cu încălcarea Convenției (altă sancțiune a aceleiași norme juridice), prin acordarea fie de despăgubiri bănești. Această idee stă și la baza deciziei în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011.
Aceleași considerente sunt valabile și în legătură cu art. 11 din Constituție.
Cât privește raportul dintre o dispoziție legală națională și Constituție, se constată că art. 146 din legea fundamentală reglementează competența exclusivă a Curții Constituționale în analizarea constituționalității legilor și ordonanțelor, existând astfel și de această dată un impediment de ordin legal lato sensu în examinarea pretențiilor reclamantei.
În acest sens, se mai constată că instanța de contencios s-a și pronunțat, prin decizia nr. 212 din 29.04.2013, este adevărat că în subsidiar, asupra constituționalității dispozițiilor titlului VII din Legea nr. 247/2005, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, reținând că au mai fost supuse controlului de constituționalitate, prin raportare la prevederile cuprinse în art. 44 din Constituție, precum și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și că prin deciziile nr. 5 din 8.01.2009 sau 1241 din 6.10.2009 a statuat că este opțiunea exclusivă a legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a injustițiilor și abuzurilor din legislația trecută, prevederile de lege criticate fiind în acord cu dispozițiile constituționale ale art. 44 alin. 2 teza a doua, potrivit cărora conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege.
Sub un al treilea aspect, se ridică problema competențelor conferite instanțelor interne, din perspectiva arătată anterior, de art. 480 vechiul Cod civil.
Or, asupra admisibilității unei asemenea acțiuni s-a pronunțat în sens negativ Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 (publicată în Monitorul Oficial din 17.02.2012), obligatorie pentru instanța de apel conform art. 3307 alin. 4 Cod procedură civilă.
În aceste condiții, Curtea reține că, prin prisma legislației naționale, dreptul reclamantei de a obține despăgubiri bănești nu există, pentru că nu există în ordinea juridică internă temeiul legal pentru acordarea lor, argumentul folosit de instanța supremă fiind principiul specialia generalibus derogant.
2. În ceea ce privește recomandările Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei - R.(2004)5 din 12.05.2004 privind verificarea compatibilității proiectelor de lege, a legilor în vigoare și a practicilor administrative cu standardele impuse de Convenția europeană a drepturilor omului și respectiv R.(2007)7 din 20.06.2007 privind buna administrație -, adoptate în temeiul art. 15 lit. b din Statutul Consiliului Europei, Curtea constată că acestea au, așa cum indică și denumirea, caracterul unor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei.
În plus, numai tratatele, iar nu și actele organizațiilor internaționale, cum sunt Consiliul Europei și Organizația Națiunilor Unite, sunt menționate de art. 11 și 20 din Constituție și ca atare, chiar admițând că rezoluțiile în discuție ar avea caracter normativ, ele fac parte din ordinea juridică internațională, în care subiecte de drept nu sunt și cetățenii, iar nu din ordinea juridică internă, nebucurându-se de aplicabilitate directă.
Relativ la incidența Declarației Universale a Drepturilor Omului, Curtea reține, în primul rând, că și acest act a fost adoptat de Adunarea Generală a O.N.U., ca rezoluție, neavând putere de lege. Scopul său, conform preambulului, este de a oferi un mod de înțelegere comun al drepturilor fundamentale și de a servi tuturor popoarelor si națiunilor drept standard comun de înfăptuire.
Deși Declarația Universală nu este un tratat, așa cum se arată în doctrina de specialitate, se admite că, odată cu trecerea timpului, Declarația s-a transformat dintr-o recomandare fără caracter obligatoriu într-un document cu valoare de normă juridică, fiind incontestabil rolul extrem de important atât pe plan internațional cât și pe plan național al acesteia, dedus din faptul că prevederile pe care le conține și finalitățile urmărite vizează direct texte cuprinse în pactele și în tratatele la care România este parte și, prin urmare, se înscriu în spiritul prevederilor art. 11 și 20 din Constituție. În același sens, Curtea reține că art. 20 din Constituția României din 1991, statuează că „Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte”.
Este însă de observat că nici acest document internațional nu consacră în concret vreun drept la despăgubiri bănești ca urmare a angajării răspunderii statului pentru legislația adoptată.
3. În fine, nicio normă de procedură nu interzice preluarea în motivare a considerentelor dintr-o altă hotărâre judecătorească, cu atât mai mult când sunt redactate de același judecător.
Față de aceste considerente, nereținând niciuna din criticile formulate, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, Curtea urmează să respingă apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de apelanta reclamantă B. I. D., cu domiciliul ales la av. L. I., în București, .. 36, ., sector 1, împotriva sentinței civile nr. 2353 din data de 19.12.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București, ., sector 5, ca nefondat.
Ia act că apelanta reclamantă nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23.05.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
I. S. C. G.
GREFIER
S. R.
Red. C.G.
Tehnored. C.S./CG
Ex.4/ 25.06.2013
T.B.Secția a V-a Civilă – Miorița B.
| ← Anulare act. Decizia nr. 964/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1140/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
