Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 2727/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2727/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-12-2013 în dosarul nr. 24912/325/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ, CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.2727 R
Ședința publică de la data de 19 Decembrie 2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE – I. C.
JUDECĂTOR – I. R. D.
JUDECĂTOR – M. S.
GREFIER - I. P.
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul-reclamant F. Ș. C. Ș. I. împotriva Deciziei civile nr.41/ 18.02.2013 pronunțată de Tribunalul T., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. A. NAȚIONALE și intimatul-chemat în garanție S. V..
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns intimatul-pârât M. A. Naționale, prin consilier juridic P. S., cu delegație la dosar și intimatul-chemat în garanție S. V., personal și prin avocat C. D., cu împuternicire avocațială . nr._/2013, lipsind recurentul-reclamant F. Ș. C. Ș. I..
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că la data de 18.12.2013 recurentul-reclamant F. Ș. C. Ș. I. a depus la dosar sentința penală nr.250/3.04.2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Penală, decizia nr.558/15.10.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._/1/2007 și sentința nr.9 din 15.07.1999 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție – Secția Penală.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților pe cererea de recurs.
Intimatul-pârât M. A. Naționale, prin consilier juridic, solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea deciziei atacate ca temeinică și legală.
Apărătorul intimatului-chemat în garanție învederează că prin această cauză se dorește obținerea unor dezdăunări, care ar fi izvorât dintr-un fapt ilicit, încă de acum 24 ani și se arată că reclamantul nu ar fi cunoscut aceste condiții ale modalității de exercitare a acțiunii civile, raportat la faptul că s-au făcut investigații cu cercetare cu caracter penal.
De asemenea, apărătorul intimatul chemat în garanție arată că angajarea răspunderii a unor persoane a fost deja soluționată, în mod definitiv, printr-o hotărâre penală, astfel că, este o ipoteză greșită cea prezentată, privind pretinsele daune la care recurentul-reclamant face referire ar trebui să se raporteze la sentința din 2008, de la care s-ar fi născut dreptul reclamantului referitor la acțiunea civilă. Interesul este actual și material, însă nu este legitim, nefiind întrunite astfel condițiile.
Apărătorul intimatului-chemat în garanție învederează că s-a înțeles în mod greșit că este o acțiune care își are izvorul în ceea ce înseamnă răspundere civilă delictuală izvorâtă din aceste evenimente. Prezenta acțiune este o acțiune care are un conținut de sine stătător, în despăgubiri, care nu întrunește cerințele pentru a fi analizată de instanță, ca urmare a instituției prescripției dreptului actual la acțiune. În cursul derulării acestor evenimente era de notorietate ceea ce s-a întâmplat, existau hotărâri judecătorești cu privire la pretinsa implicare a intimatului chemat în garanție, prin urmare existau cunoștințele cu privire la prezumați autori ai faptului delictual care să răspundă material.
Nu suntem în prezența ipotezei existenței unor dezdăunări izvorâte din primul fapt ilicit și care nu puteau fi cunoscute la momentul rezolvării acțiunii civile alăturate celei penale.
Intimatul-chemat în garanție S. V., prin avocat, solicită instanței să constate că se impune menținerea prescripției dreptului material la acțiune.
Curtea reține dosarul în pronunțare asupra cererii de recurs.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr._, la data de 13.10.2011 reclamantul F. - Ș. C. Ș. I. a chemat în judecată pârâtul M. A. Naționale, solicitând instanței obligarea pârâtului, în calitate de comitent, la plata despăgubirilor pentru cauzarea prejudiciului moral în cuantum de 500.000 lei pentru suferințele provocate de decesul tatălui său, F. - Ș. Ș. A., erou martir al revoluției din decembrie 1989, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciul moral constând în infracțiunea de omor deosebit de grav, cu prilejul reprimării demonstranților din decembrie 1989, prin dispunerea de măsuri menite să aducă la îndeplinire ordinul de deschidere a focului și exercitarea controlului asupra executării acestora, pentru care S. V. A. și C. M., angajați ai Ministerului A. Naționale în 1989, au fost condamnați la pedeapsa cu închisoarea, prin sentința penală nr.250/03.04.2007 pronunțată în dosarul nr._/1/2004, rămasă definitivă prin decizia nr.558/ 15.10.2008, pronunțată în recurs de I.C.C.J., în Completul de 9 Judecători, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că în 17 decembrie 1989 tatăl său F. - Ș. Ș. A. a fost împușcat mortal, de către armată, la ordinele generalilor S. și C., cu prilejul represaliilor manifestațiilor anticomuniste din Timișoara. Decesul unui părinte este o tragedie cu consecințe psihologice, sociale și economice profunde asupra familiei. Când moartea acestuia se datorează altor persoane decât victima, care sunt răspunzătoare prin activitatea lor de decesul acesteia, consideră că este just și moral ca acestea să răspundă atât penal cât ăi civil.
Reclamantul a menționat că la data morții tatălui său avea vârsta de 4 ani. Durerea pierderii unei persoane apropiate este doar una dintre problemele cu care s-a confruntat. Viața familiei s-a schimbat radical. Mama sa a fost obligată să își asume și responsabilitatea tatălui său decedat, nu numai în privința veniturilor, ci și a creșterii și educării sale. Problemele cu care s-a confruntat în acești 20 de ani au fost un factor suplimentar de suferința și de amintire a vremurilor când erau o familie fericită și completă.
Criteriile de apreciere a prejudiciului moral suferit se referă la consecințele negative privind dezvoltarea umană, nivelul de trai, participarea socială, stilul de viață, stresul provocat, aportul intrafamilial, vulnerabilitatea psihologică, situația familială și financiară.
Repararea prejudiciului fie patrimonial, fie nepatrimonial este guvernată de principiile reparării integrale, la data la care făptuitorii sunt chemați să acopere acest prejudiciu. Criteriile de evaluare ale despăgubirilor materiale ce vin să acopere un prejudiciu moral sunt apreciate de instanțele romane ca fiind: gravitatea și importanța prejudiciului moral; durata și intensitatea durerilor fizice și psihice; tulburările și neajunsurile suferite de victima prejudiciată moral, cu consecințe negative asupra vieții fizice și psihice. Prejudiciul cauzat este foarte greu de evaluat.
Evaluarea făcută de reclamant în cuantum de 500.000 de lei se referă la despăgubirile care vin să compenseze prejudiciul moral și reprezintă o apreciere globală a suferinței fizice, psihice și morale trăita timp de peste 20 de ani, și care cu siguranța va continua toată viața și a considerat-o o justă compensație pentru prejudiciul suferit prin efectele în timp provocate prin decesul tatălui său.
Mai arată reclamantul că nu poate evalua durerea sa în bani și îi este greu să cuantifice, cu atât mai mult cu cât perioada lunga de timp scursă de la data săvârșirii infracțiunii precum și imposibilitatea tragerii la răspundere a vinovaților înainte de a fi condamnați definitiv (15.10.2008) face aproape imposibilă o cuantificare a unor daune materiale care ar fi putut fi acordate pe toată această perioada.
Prejudiciile cauzate prin săvârșirea faptei ilicite de către S. V. A. și C. M. au condiții cauzale asemănătoare și o compensație globală, ținând cont de contextul atipic și extrem de violent în care a fost săvârșita fapta ilicită și de consecințele negative morale și materiale ale acesteia, poate fi apreciată ca o reparație justă și echitabilă a unui prejudiciu cauzat prin încălcarea dreptului său subiectiv la o viață normală alături de tatăl său, precum și consecințele negative asupra personalității sale, a familiei sale, toate acestea având consecințe negative în plan moral, social, fizic, psihic, afectiv, relațional.
Chemarea în judecata a pârâtului, în calitate de comitent, pentru faptele comise de S. V. A. și C. M., este întemeiată pe raporturile de subordonare între prepuși și comitenți, S. V. A. și C. M. fiind generali activi în cadrul Ministerului A. Naționale la data săvârșirii faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu.
A mai menționat reclamantul că acțiunea este scutită de taxa judiciara de timbru, conform art.15 lit. o din Legea nr.146/1997.
În drept, s-au invocat prevederile art.1.373 alin.1, alin.2, art.1.381 alin.1, art.1.385 alin.1, alin.2, alin.3, alin.4, art.1386 alin.1, art.1388, art.1.390 alin.1, alin.2, alin.3, art.1.391 alin.1, art.2, art.2.523, art.2.528 alin.1 C.civ., art.6 din Convenția Europeana pentru apărarea Drepturilor Omului, art.112, art.274 C.pr.civ., art.14 și art.20 C.pr.pen.
Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a invocat pe cale de excepție prescripția dreptului material la acțiune.
În motivare a arătat că, față de prevederile Decretului nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, aplicabil speței, cererea de despăgubiri adresată instanței civile este tardiv formulată. Astfel cum dispune art.8 din decret, prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuită printr-o infracțiune curge de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască fapta și pe cel care răspunde de ea respectiv, autorul faptei ilicite.
Legea instituie deci, un moment subiectiv de la care prescripția începe să curgă situat, în acest caz, în anul 1990, încă din acel moment cunoscându-se despre „comandamentul de represiune constituit la Timișoara” și componența lui. Apoi, participarea celor doi pârâți S. și C. și rolul lor în timpul evenimentelor din decembrie 1989 a fost cunoscută cel puțin din timpul urmăririi penale, părțile vătămate fiind audiate în legătură cu acele evenimente. Cum momentul subiectiv este mai greu de controlat și stabilit, legea a instituit și un moment obiectiv, la care reclamantul „putea și trebuia să cunoască autorul și fapta”, moment localizat în cazul nostru la 30 decembrie 1997, data la care rechizitoriul privind punerea în mișcare a acțiunii penale a fost confirmat și cei doi inculpați trimiși în judecată.
S-a mai arătat că în literatura și practica de specialitate acesta este considerat momentul ultim la care păgubitul cunoaște persoanele vinovate de existența pagubei produsă printr-o faptă penală. În sprijinul susținerilor lui vine și faptul că organele de urmărire penală au respectat dispozițiile art.76 din C.pr.pen. - chemarea persoanelor care au suferit o vătămare prin infracțiune și arătarea posibilității de a participa ca parte vătămată sau parte civilă în dosarul penal. Din acel moment, termenul de prescripție a curs neîntrerupt fără a interveni vreuna dintre cauzele de întrerupere sau suspendare, cu atât mai mult cu cât dispozițiile art.13, art.14 și art.16 din Decretul nr. 167/1958 - norme imperative de strictă interpretare și aplicare - nu prevăd printre aceste cauze procesul penal.
Susține pârâtul că stabilirea de către legiuitor a momentului ultim de constituire ca parte civilă în procesul penal - citirea actului de sesizare (când încă operează prezumția de nevinovăție), principiul irevocabilității dreptului de opțiune „electa una via...” și interpretarea coordonată a dispozițiilor art.19, art.20 și art.22 din C.pr.pen. arată, fără dubiu, că singurele efecte pe care le are procesul penal asupra acțiunii civile formulate pe cale separată sunt autoritatea de lucru judecat (la finalizarea sa) și suspendarea procesului civil (pe timpul desfășurării). Nu are niciun efect, însă, asupra momentului începerii sau cursului prescripției civile.
Se mai adaugă că este drept că, după judecarea și condamnarea generalilor în rezervă S. V. și C. M. (sent. pen. nr.9/1999 pronunțată în dosarul penal nr.2955/1998, definitivă prin dec. pen. nr.8/25.02.2000 - dos. 55/1999 al C.S.J.), I.C.C.J. a admis la 22 martie 2004 recursul în anulare promovat de procurorul general, a casat sentința penală nr.9 și a trimis cauza pentru rejudecare la înalta Curte de Casație și Justiție însă se afirmă că procesul s-a finalizat cu dec. pen. nr.558/15.10.2008, fiind menținută sent. nr. 250/03.04.2007 prin care cei doi inculpați au fost condamnați la pedeapsa închisorii pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav.
Deși finalizat în anul 2008, procesul penal amintit nu a întrerupt termenul de prescripție al acțiunii civile și, în niciun caz, nu se poate socoti că acela este momentul de la care curge acel termen. În primul rând, după cum s-a menționat, procesul penal nu influențează în niciun fel începutul sau cursul prescripției civile. Totodată, faptul că nu a fost trimisă cauza pentru reluarea sau completarea urmăririi penale precum și motivele care au determinat admiterea recursului în anulare - efectuarea expertizei psihiatrice, soluționarea în condiții legale a excepției de neconstituționalitate invocată de inculpați (privind calificarea căii de atac a hotărârii penale) și lipsa de apărare temeinic justificată a inculpatului V. S. denotă că nici măcar nu s-a pus în discuție vinovăția acestora, ci pur și simplu s-a urmărit înlăturarea unei vătămări prin anularea unor acte procedurale.
Se mai afirmă că prin decizia nr.1/2004 odată cu admiterea recursului în anulare au fost anulate formele de punere în executare a hotărârilor atacate numai cu privire la latura penală, fără a fi afectate în vreun fel despăgubirile civile. Mai mult, în dosarul penal finalizat cu sentința nr.9/1999 a fost despăgubită în calitate de parte civilă soția victimei, aceleași persoane „necunoscute” fiind obligate la despăgubiri pentru acoperirea daunelor materiale și morale provocate.
Pârâtul arată că dispoziții asemănătoare conține și Noul Cod Civil, termenul general de prescripție fiind de 3 ani.
Pentru motivele arătate, pârâtul a solicitat admiterea excepției și respingerea acțiunii ca prescrisă, iar în subsidiar, a considerat nefondată acțiunea în pretenții și a solicitat respingerea acesteia ca atare.
Cu privire la fondul cauzei pârâtul a arătat că nu poate nega faptul că hotărârea penală prin care generalii (rez.) S. V. și C. M. au fost condamnați pentru participarea la acțiunea de reprimare a demonstrațiilor din Timișoara în perioada în care s-a înregistrat și decesul victimei are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. Numai că, se adaugă, dată fiind complexitatea și particularitățile evenimentelor din decembrie 1989 și a faptelor concrete săvârșite de cei doi prepuși, nu este suficientă invocarea unei legături de cauzalitate generice, ci trebuie dovedită calitatea procesuală activă și, de asemenea, calitatea procesuală pasivă a pârâților, care ar fi posibilă numai prin stabilirea raportului de cauzalitate, imediat, direct generator de prejudiciu, ce presupune stabilirea legăturii clare dintre acțiunea forțelor militare coordonate de pârâți și moartea victimei, cu excluderea altor categorii de participanți, responsabile pentru numeroase fapte ilicite.
Pe de altă parte, se afirmă, repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă penală, fie el și moral, este condiționată de îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, iar în cauza de față s-a apreciat că aceste condiții nu sunt îndeplinite; de altfel, prejudiciul nici nu există, fiind deja acoperit.
În acest sens se arată că pe lângă faptul că certificatul pentru confirmarea titlului de Erou martir al Revoluției române din decembrie 1989 acordat reclamantei în condițiile Legii recunoștinței față de eroii martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției Române din decembrie 1989 nr.341/2004, valorează prin sine o compensare și reparație morală a prejudiciului suferit, statul a înțeles să vină în sprijinul participanților la evenimentele din 1989 respectiv, urmașilor eroilor martiri, fiind notoriu că drepturile materiale acordate (în special de natură financiară) au fost substanțiale și, mai mult, în ultimă instanță, provin din aceeași sursă - bugetul statului.
Apreciază pârâtul că nu este îndeplinită nici condiția prejudiciului cert, adăugând la acestea considerentul că despăgubirea bănească nu poate stinge o durere și, mai ales, nu realizează o reparație în sensul restabilirii situației anterioare, unul dintre principiile răspunderii delictuale, ci doar permite victimei sau urmașilor să găsească o alinare în condițiile noi de viață oferite sau plăcerile procurate, atunci aceleași considerații de ordin moral trebuie să împiedice transformarea unui eveniment nefast într-o sursă ușoară de venit, în condițiile în care, despăgubirea materială oricum, nu acoperă prejudiciul moral, ci conduce doar la creșterea patrimoniului părții vătămate care nu a fost cu nimic diminuat. Astfel, dacă cererea nu apare ca inadmisibilă se impune, cel puțin, o apreciere corectă, realistă a prejudiciului nematerial și reducerea corespunzătoare a sumei pretinse, pentru ca o eventuală despăgubire bănească să fie, într-adevăr, o justă reparație.
În acest sens, se mai adaugă, acțiunea formulată la instanța civilă nu poate fi desprinsă de cadrul procesului penal, ci trebuie realizată o corelare a pretențiilor actuale și nivelul despăgubirilor acordate în acel proces, temeiul solicitărilor fiind același. Deși, față de victima accidentului, există o obligație solidară a prepusului și Ministerului A. Naționale întemeiată pe dispozițiile legii - solidaritate pasivă legală, art.1003 Cod civil, temeiurile răspunderii sunt diferite: răspunderea prepusului este o răspundere pentru fapta proprie, iar răspunderea ministerului este o răspundere pentru fapta altei persoane, în condițiile date, deși solidaritatea este prevăzută de lege în folosul victimei ca o măsură de garanție, ceea ce prevalează este răspunderea pentru fapta proprie, în final pârâtul trebuind să suporte singur repararea prejudiciului cauzat prin fapta sa, fără a se putea opune dispozițiile art.1052-1053 C.civ. referitoare la împărțirea obligației între codebitori.
În drept, au fost invocate Decretul nr.167/1958, art.998-1000 C.civ., art.115 și urm. C.pr.civ., art.1395 și urm., art.2500 și urm. din noul C.civ. și celelalte dispoziții legale invocate.
Pârâtul a formulat cerere de chemare în garanție a d-lui S. V., întrucât acțiunea reclamantului este întemeiată pe sent. nr.250/03.04.2007 prin care cei doi inculpați S. și C. au fost condamnați la pedeapsa închisorii pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav.
s-a arătat în motivarea cererii că inițial, generalii în rezervă S. V. și C. M. au fost judecați și condamnați prin sent. pen. nr.9/1999 pronunțată în dosarul penal nr.2955/1998, definitivă prin dec. pen. nr.8/25.02.2000 - dos. 55/1999 al C.S.J., însă I.C.C.J a admis la 22 martie 2004 recursul în anulare promovat de procurorul general, a casat sent. pen. nr.9 și a trimis cauza pentru rejudecare la Înalta Curte de Casație și Justiție. Procesul s-a finalizat cu dec. pen. nr.558/15.10.2008, prin care a fost menținută sent. nr.250/03.04.2007.
Cu toate că reclamantul a înțeles să se îndrepte cu acțiune în pretenții direct împotriva Ministerului A. Naționale și, față de victimă există o obligație solidară a prepusului și Ministerului A. Naționale întemeiată pe dispozițiile legii - solidaritate pasivă legală, art.1003 Cod civil, s-a indicat că temeiurile răspunderii sunt diferite: răspunderea prepusului este o răspundere pentru fapta proprie, iar răspunderea ministerului este o răspundere pentru fapta altei persoane. În condițiile date, deși solidaritatea este prevăzută de lege în folosul victimei ca o măsură de garanție, ceea ce prevalează este răspunderea pentru fapta proprie, în final pârâtul trebuind să suporte singur repararea prejudiciului cauzat prin fapta sa.
În temeiul art.17 din Legea nr.146/1997, privind taxele judiciare de timbru - instituțiile publice sunt scutite de aceste taxe, indiferent de calitatea procesuală a acestora, pentru cererile și acțiunile, inclusiv căile de atac formulate, când au ca obiect venituri publice” și art.15 lit. o) din aceeași lege, s-a indicat că prezenta cerere este scutită de la plata taxelor judiciare de timbru.
În drept, s-au invocat dispozițiile art.61-63 C.pr.civ., art.15, art.17 din Legea nr.146/1997, art.998-1003 C.civ., art.1384, art.1459 din noul C.civ. și celelalte dispoziții legale invocate.
Prin Sentința civilă nr._/30.05.2012 pronunțată în dosarul nr._ / 2011 Judecătoria Timișoara a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 30.000 lei cu titlu de despăgubiri, a admis cererea de chemare în garanți și a obligat chematul în garanție să plătească pârâtului suma de 30.000 lei.
În condițiile art.137 judecătoria a analizat cu prioritate excepția prescripției dreptului material la acțiune, pe care a respins-o reținând că potrivit art.22 alin.1 C.pr.pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, iar conform art.19 alin.1 și alin.2 C.pr.pen., judecata în fața instanței civile a acțiunii pentru repararea pagubelor materiale și a daunelor morale pricinuite prin infracțiune s-ar fi suspendat până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.
Astfel instanța a reținut că momentul în care reclamanta a cunoscut persoana care răspunde pentru fapta delictuală conform art.8 din Decretul nr.167/1958, putând-o acționa eficient în judecată, este data de 15.10.2008, când prin decizia penala nr.558/ 2008 a I.C.C.J. au fost stabilite în mod definitiv existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. Deoarece din 15.10.2008 și până în data de 14.10.2011, când a fost formulată acțiunea nu se împlinise termenul de 3 ani, prevăzut de art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958, instanța a respins ca nefondată excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât prin întâmpinare.
Pe fondul cauzei s-a reținut că prin Sentința penală nr.250/03.04.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, rămasă definitivă prin decizia penală nr.558/2008 a aceleiași instanțe, inculpații S. V. A. și C. M. au fost condamnați pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav și pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor deosebit de grav, reținându-se că activitatea desfășurată de inculpați în cadrul comandamentelor din care au făcut parte, constituite la Timișoara în seara zilei de 17 decembrie 1989, respectiv implicarea acestora în organizarea și coordonarea întregii activități de reprimare a demonstranților, prin dispunerea de masuri menite să aducă la îndeplinire ordinul de deschidere a focului și exercitarea controlului asupra executării acestora se înscrie în acțiunea complexă de ucidere și respectiv de rănire a victimelor, printre care și F. - Ș. Ș. A., împușcat mortal în data de 17 decembrie 1989. În sentința s-a mai reținut că la data săvârșirii infracțiunilor inculpatul S. V. A. era prim locțiitor al ministrului apărării naționale, iar inculpatul C. M. era comandantul trupelor chimice și al Garnizoanei București.
A mai reținut prima instanță că reclamantul este fiul defunctului F. - Ș. Ș. A., declarat erou-martir al Revoluției Romane din decembrie 1989.
Conform art.998-999 C.civ. orice fapta a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obliga pe acela din a cărui greșeala s-a ocazionat a-1 repara, omul fiind responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, ci si de acela ce a cauzat neglijenta sau imprudenta sa.
Art.1000 alin.1 C.civ. prevede că „suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligați a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră”, iar potrivit alin.3 al aceluiași articol „stăpânii și comitenții, de prejudiciul cauzat de servitorii și prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat.
Având în vedere cele arătate mai sus, instanța a constatat că în speța sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art.998-999 C.civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale a chematului în garanție S. V. A. pentru fapta proprie, respectiv fapta ilicită săvârșită de acesta (infracțiunea de omor a soțului reclamantei), vinovăția acestuia sub forma intenției, prejudiciul cert produs reclamantului prin uciderea surorii acestuia, precum și raportul de cauzalitate între fapta ilicită a chematului în garanție și prejudiciu.
În același timp, deoarece la momentul săvârșirii faptei exista un raportul de prepușenie între pârâtul M. A. Naționale și cei 2 inculpați autori ai infracțiunii de omor, fără a se dovedi depășirea de către aceștia a limitelor funcțiilor încredințate, deoarece nu s-a probat existenta unei cauze exoneratoare de răspundere, instanța a reținut că în cauză sunt îndeplinite și condițiile angajării răspunderii civile a pârâtului-comitent pentru faptele celor 2 prepuși ai săi, conform art.1000 alin.3 C.civ.
S-a mai reținut că principiul care se aplică în materia răspunderii civile delictuale este acela al reparării integrale a prejudiciului cauzat de fapta ilicită (damnum emergens și lucrum cesans).
Uciderea tatălui reclamantului de către armată, ca urmare a unor manifestații pașnice, a fost de natură să-i provoace acesteia o suferință psihică de durată și greu de alinat, prejudiciul moral constând în atingeri grave ale drepturilor sale subiective nepatrimoniale, respectiv dreptul la o viață de familie unde să aibă alături pe fiul său.
Reclamantului i-a fost eliberat certificatul .-F nr._/24.02.2006 pentru confirmarea titlului de erou martir al Revoluției Romane din decembrie 1989 acordat pentru tatăl său, în condițiile legii recunoștinței față de eroii martiri și luptători care au contribuit la V. Revoluției Romane din decembrie 1989, ceea ce valorează în sine o compresare și reparație morală a prejudiciului suferit, statul ca reprezentant al societății, exprimând gratitudinea și respectul cuvenit participanților la evenimentele din 1989 și urmașilor eroilor martiri.
Instanța a apreciat că suma de 30.000 lei din partea pârâtului reprezintă o compensație justă, echitabilă și totalmente rezonabilă raportat la suferințele morale cauzate reclamantei, reparația pecuniara fiind menită să aline în parte atingerile aduse drepturilor sale personale nepatrimoniale și să aducă o satisfacție persoanei prejudiciate, respectiv pentru repararea prejudiciului moral suferit.
Având în vedere considerentele arătate anterior, în baza dispozițiilor art.998-999 raportate la art.1000 alin. 3 C.civ. instanța a admis în parte acțiunea formulată de reclamant și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 30.000 lei cu titlu de daune morale pentru prejudiciile suferite ca urmare a delictului civil comis de către prepușii lui (damnum emergens), respingând în rest daunele morale pretinse de către reclamant ca nefiind justificate raportat la atingerea concretă adusă drepturilor sale personale nepatrimoniale.
Având în vedere faptul că pârâtul nu a răspuns pentru fapta proprie, ci pentru fapta ilicita și prejudiciul cauzat cu vinovăție de către chematul în garanție S. V. și de inculpatul C. M., ținuți să răspundă solidar conform art.1003 C.civ., în baza art.60 și 63 C.pr.civ. raportat la art.1052 și 1053 C.civ. instanța a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul M. A. Naționale împotriva chematului în garanție S. V. și a obligat chematul în garanție la plata către pârât a sumei de 30.000 lei, la care pârâtul a fost obligat către reclamantă pentru chematul în garanție.
Împotriva acestei soluții, în termenul legal au declarat apel atât reclamantul F. Ș. C. Ș. I. cât și pârâtul M. A. Naționale, cererile de apel fiind înregistrate pe rolul Tribunalului T. la data de 10 septembrie 2012.
Prin apelul declarat deapelantul - pârât M. A. Naționale, s-a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune și respingerea acțiunii ca fiind prescrisă iar, în subsidiar, pe fond, respingerea acțiunii ca inadmisibilă și neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, se arată că, în mod greșit prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar motivele pe care se sprijină această soluție sunt greșite.
Prima instanță a reținut că, în conformitate cu dispozițiile art.22 alin.1 C.pr.pen. hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia iar, din moment ce, în conformitate cu art.19 din același cod, judecata în fața instanței civile a acțiunii pentru repararea pagubelor materiale și daunelor morale pricinuite prin infracțiune s-ar fi suspendat până la rezolvarea definitivă a cauzei penale, este evident că momentul de la care reclamanta putea acționa eficient în judecată persoana care răspunde pentru fapta delictuală este data de 15.10.2008, data la care sentința penală nr.250/2007 a ÎCCJ a rămas definitivă și generalii S. și C. condamnați definitiv la pedeapsa închisorii pentru săvârșirea faptei penale urmărite.
În primul rând, începutul termenului de prescripție pentru formularea acțiunii în pretenții, consacrat de art.8 din Decretul nr.167/1958, este data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, legea stabilind două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă și anume, momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea și momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.
În cauza de față, momentul obiectiv de la care se calculează cursul prescripției extinctive este cel al trimiterii în judecată a celor doi pârâți, S. V. A. și C. M., și anume 30.12.1997 (dată la care rechizitoriul privind punerea în mișcare a acțiunii penale a fost confirmat și cei doi inculpați trimiși în judecată), fără a fi necesară condamnarea definitivă a acestora deoarece răspunderea civilă delictuală nu se confundă cu răspunderea penală. În cadrul răspunderii civile nu este necesară stabilirea printr-o hotărâre penală, definitivă a vinovăției făptuitorului, fiind suficient ca partea vătămată să îl cunoască. Din acel moment, termenul de prescripție a curs fără a interveni vreuna dintre cauzele de întrerupere sau suspendare prevăzute la art.13, art.14 și art.16 din D.167/1958 - norme imperative de strictă interpretare și aplicare, astfel că se impune respingerea cererii ca prescrisă.
Mai mult, tocmai susținerea instanței de fond referitor la art.19 din C.pr.pen. - suspendarea acțiunii civile până la rezolvarea definitivă a cauzei penale, este de natură să susțină poziția apelantului: procesul penal suspendă cauza civilă, dar nu și termenul de prescripție al acesteia, ci numai acțiunea civilă începută înăuntrul acestui termen.
În al doilea rând, deși raționamentul instanței potrivit căruia termenul de prescripție ar curge de la data la care s-a stabilit vinovăția celor doi prepuși printr-o hotărâre penală definitivă este greșit, chiar admițându-l, dreptul material la acțiune era prescris la data introducerii cererii chiar și în această situație. Cauza, penală în care au fost judecați și condamnați cei doi prepuși ai noștri este o cauză a cărei complexitate se răsfrânge, privită din această perspectivă, și asupra termenului de prescripție.
Date fiind circumstanțele cauzei penale, momentul respectiv ar coincide cu data la care cei doi generali au fost condamnați definitiv în primul ciclu procesual - 25.02.2000. Decizia penală nr.8/2000 pronunțată atunci a fost desființată patru ani mai târziu și în tot acest timp nu s-a făcut niciun demers judiciar de către intimat pentru recunoașterea dreptului său. De altfel, se adaugă, este absurd să se susțină că autorii faptei ilicite nu au fost cunoscuți din moment ce, în dosarul penal finalizat cu sentința nr.9/1999 a fost despăgubită în calitate de parte civilă, de către aceleași persoane necunoscute, mama reclamantului.
În acest sens, se arată că după judecarea și condamnarea generalilor în rezerva S. V. și C. M. - Sent. P.. Nr.9/1999 pronunțată în dosarul penal nr.2955/1998, definitivă prin Dec. pen. nr.8/25.02.2000 - dos.55/1999 al CSJ, ÎCCJ a admis la 22 martie 2004 recursul în anulare promovat de procurorul general, a casat Sent. pen. nr.9 și a trimis cauza pentru rejudecare.
Se mai adaugă că deși procesul penal s-a finalizat în anul 2008 prin pronunțarea deciziei penale nr.558/15.10.2008, problema necunoașterii autorilor faptei ilicite și, mai ales a persoanei responsabile civilmente nu a existat niciodată. Motivele care au determinat admiterea recursului în anulare - efectuarea expertizei psihiatrice, soluționarea în condiții legale a excepției de neconstituționalitate invocată de inculpați (privind calificarea căii de atac a hotărârii penale) și lipsa de apărare temeinic justificată a inculpatului V. S. - denotă că nici măcar nu s-a pus în discuție vinovăția acestora ci, pur și simplu s-a urmărit înlăturarea unei vătămări prin anularea unor acte procedurale (instanța de recurs a reținut în decizia penală nr.558/2008: „...constată următoarele: Înalta Curte de Casație și Justiție prin sentința penală nr.250 din 3 aprilie 2007... în rejudecarea parțială pe fond a laturii penale - după casare în recurs în anulare... ”); nici prezumția de nevinovăție ce operează în favoarea făptuitorilor până la data rămânerii definitive a hotărârii penale nu este de natură să împiedice partea vătămată sau partea civilă să cunoască autorul faptei.
Sentința Judecătoriei Timișoara prin care s-a admis în parte acțiunea este netemeinică și nelegală din moment ce condițiile răspunderii civile delictuale nu sunt îndeplinite. Hotărârea penală pe care se întemeiază acțiunea la instanța civilă are autoritate de lucru judecat în cauză însă, condițiile răspunderii civile delictuale nu sunt îndeplinite sub aspectul prejudiciului cert și respectării condiției prejudiciului neacoperit. Certificatul pentru confirmarea titlului de Erou martir al Revoluției române din decembrie 1989 acordat reclamantei în calitate de urmaș, în condițiile Legii recunoștinței față de eroii martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției Române din decembrie 1989 nr.341/2004, valorează prin sine o compensare și reparație morală a prejudiciului suferit, menită să aline suferința de durată. Compensarea nu s-a limitat la aceasta, statul a înțeles să vină în sprijinul participanților la evenimentele din 1989 respectiv, urmașilor eroilor martiri, fiind notoriu că drepturile materiale acordate în temeiul aceluiași act normativ și a celui ce i-a precedat (în special de natură financiară - despăgubiri, indemnizații, alte drepturi...) sunt substanțiale și, mai mult, provin din aceeași sursă - bugetul de stat.
Instanța a considerat că suma stabilită prin hotărâre drept despăgubire reprezintă o compensație justă, echitabilă și totalmente rezonabilă raportat la suferințele morale cauzate reclamantei însă, în același timp, reține că nu se poate stabili cuantumul daunelor morale („nu se poate apela la probe materiale pentru stabilirea cuantumului daunelor morale”).
Cuantificarea prejudiciului moral potrivit criteriilor arătate consecințele negative suferite de cei în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situația familiară, profesională și socială - nu numai că este subordonată unei aprecieri rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei dar, în cazul de față, și compensărilor acordate. Astfel, acțiunea este inadmisibilă în condițiile în care, mama reclamantului a fost deja despăgubită pentru daunele materiale și morale suferite prin sentința penală nr.9/1999, și în considerarea celor trei copii minori.
În alte condiții, orice sumă de bani primită sau orice alt avantaj material nu face decât să crească patrimoniul părții vătămate care nu a fost cu nimic diminuat, fără a avea legătură cu prejudiciul moral, deja acoperit. Se speculează doar, în mod repetat, un eveniment nefericit pentru a deveni o sursă ușoară de venit, acțiunea desprinzându-se de cauza inițială - suferința fizică și psihică, pentru că despăgubirea bănească oricât de mare este nu poate stinge durerea și nici nu realizează o reparație în sensul restabilirii situației anterioare.
Din această perspectivă, se apreciază ca nelegală hotărârea și prin aceea că suma stabilită pentru „acoperirea prejudiciului moral" este foarte mare, acțiunea fiind desprinsă de cadrul procesului penal în care au fost judecați cei doi generali, deși trebuie realizată o corelare a pretențiilor actuale cu nivelul despăgubirilor acordate în acel proces, temeiul solicitărilor fiind același.
În drept au fost invocate prevederile D. nr.167/1958, art.998-1000 C.civ., art.282 și urm. C.pr.civ. și celelalte dispoziții legale invocate.
Prin apelul declarat de apelantul - reclamant F. Ș. C. Ș. I., s-a solicitat admiterea apelului, modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.
Apelantul consideră că prin hotărârea primei instanțe s-au acordat despăgubiri care nu acoperă prejudiciul cauzat de suferința provocata apelantului de pierderea părintelui în evenimentele revoluției din decembrie 1989.
În motivare, arată că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul-apelant a solicitat obligarea Ministerului A. Naționale (în calitate de comitent), la plata despăgubirilor pentru cauzarea prejudiciului moral în cuantum de 500.000 lei ca urmare a decesului tatălui sau, F. Ș. Ș. A. în 1989, Erou Martir al Revoluției Romane din Decembrie 1989, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciul moral constând în infracțiunea de omor deosebit de grav pentru care prepușii pârâtei intimate S. V. A. și C. M. (decedat în 01.11.2011) au fost condamnați la pedeapsa cu închisoarea, prin sentința penală nr.250/03.04.2007 pronunțată în dosarul nr._/1/ 2004 definitivă prin Decizia nr.558/15.10.2008. pronunțată în recurs de ICCJ, în Completul de 9 Judecători.
Instanța de fond a admis în parte acțiunea apreciind că suma de 30.000 lei acordată ca despăgubire de către pârâtul M.. justă compensație, echitabilă și totalmente rezonabilă raportat la suferințele morale cauzate reclamantului apelant.
Pe rolul Judecătoriei Timișoara a fost soluționată în prima instanța și acțiunea fratelui apelantului, având același obiect și aceleași părți ca și în prezenta cauză, acțiune în care instanța de fond a acordat despăgubiri în cuantum de 50.000 lei.
Suma de 30.000 lei acordată de către prima instanță, cu titlu de daune morale, apare ca insuficientă, ea nereușind să se constituie într-o justă compensație a suferinței psihice ce i-a fost cauzată prin pierderea tatălui la o vârsta frageda.
Deși este real că stabilitatea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o . criterii cum ar fi consecințele negative suferite de cel în cauza pe plan fizic și psihic, importanta valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și imensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.
În drept, art.282 și următoarele din Codul de Procedura Civilă, art.6 din Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului.
Apelantul - reclamant F. Ș. C. Ș. I. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea ca nefondat a apelului formulat de către M. A. Naționale împotriva Sentinței Civile nr._/30.05.2012, pronunțată de către Judecătoria Timișoara în dosarul nr._, și modificarea hotărârii primei instanțe în sensul admiterii cererii de apel introduse de reclamant în prezenta cauză.
Instanța de fond a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul F. Ș. C. Ș. I., obligând pârâta M.. sumei de 30.000 lei, despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat de decesul tatălui sau, F. Ș. Ș. A., în 1989, Erou Martir al Revoluției Romane din Decembrie 1989, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciul moral constând în infracțiunea de omor deosebit de grav pentru care prepușii pârâtei intimate S. V. A. și C. M. au fost condamnați la pedeapsa cu închisoarea, prin sentința penală nr.250/03.04.2007 pronunțată în dosarul nr._/1/2004 rămasă definitivă prin Decizia nr.558/ 15.10.2008. pronunțată în recurs de ICCJ, în Completul de 9 Judecători.
Motivul apelului Ministerului A. Naționale cu privire la prescripția dreptului material la acțiune este neîntemeiat deoarece prin acțiunea introductivă reclamantul-intimat a pretins daune morale în cuantum de 500.000 lei, pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicita a prepușilor pârâtei. Instanța de fond a admis în parte acțiunea, obligând M.. sumei de 30.000 lei, cu titlu de despăgubiri.
Daunele morale sunt definite în literatura de specialitate (M. E.) ca pagube viitoare eventuale (nesigure) în ceea ce privește producerea lor, au un caracter incert, prescripția în acest caz începe să curgă în momentul în care păgubitul a cunoscut efectiv sau trebuia să cunoască realizarea eventualității.
În aceasta situație prescripția începe sa curgă de la momente succesive diferite, pe măsura ce fiecare pagubă este cunoscută efectiv sau trebuia să fie cunoscută, deși ele au un izvor unic, aceeași fapta ilicita.
Prejudiciul cauzat de fapta ilicită a fost apreciat de intimat până la data introducerii acțiunii având în vedere efectele decesului tatălui sau in timp asupra educației, dezvoltării fizice și psihice ale acestuia, determinând traume psihice, suferințe, stres, dezamăgire, sentimente de vinovăție în ceea ce privește efortul mamei sale de a-1 crește. Consideră că atâta timp cât titularul dreptului material la acțiune nu cunoaște elementele indispensabile pentru a-l valorifica: prejudiciul și făptuitorul, exercitarea acestui drept poate fi întârziată, funcție de condițiile concrete aplicabile în fiecare caz în parte. În absența cunoașterii acestor două elemente cel păgubit se găsește în imposibilitatea absolută de a acționa.
Acțiunea este introdusă în termenul legal de prescripție, care începe sa curgă de la data de 15 octombrie 2008.
Așa cum s-a subliniat și în acțiunea introductivă, deși dreptul civil nu prevede în mod expres ca fapta ilicită să fie contrară legii, în speța de față, fapta ilicită este infracțiunea de omor deosebit de grav și tentativa de omor, cu consecința producerii de prejudicii succesive și viitoare asupra urmașilor victimei.
De altfel, instanța de fond, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, în același sens pronunțându-se majoritatea instanțelor de fond în ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune în cauze având același obiect.
În ceea ce privește susținerile M.. compensației admise de instanța de fond, se solicită să fie avut în vedere faptul că suma de 30.000 lei reprezintă doar o parte din totalul despăgubirilor solicitate de reclamantul-intimat prin acțiunea introductivă, aceasta sumă fiind socotită ca echitabilă și rezonabilă, de către instanța de fond, suma pe care de altfel, o consideră insuficientă pentru a acoperi daunele morale suferite de către reclamantul-intimat ca urmare a pierderii tatălui său la o vârsta fragedă.
Susținerile privind compensarea și reparația morala a prejudiciului suferit de către intimat prin drepturile acordate în baza Legii nr.341/2004 nu pot fi luate în considerare că au acoperit integral prejudiciul moral deoarece aceasta lege se aplică în cazurile în care persoanele beneficiare sunt atât cei care au pierdut un membru al familiei, cei care au fost răniți dar și persoanele care au participat la revoluție, fără a suferi vreo pierdere sau fără a rămâne cu sechele în urma rănilor prin împușcare. Acest considerent a stat la baza acordării despăgubirilor în procesul penal, încă din anul 2000, când, cei constituiți părți civile au fost despăgubiți de către M.. care sunt proporționale și corelate cu despăgubirea acordată de prima instanță. De asemenea, persoanele care au fost despăgubite în primul ciclu procesual din dosarul penal, sunt și beneficiarii Legii 341/ 2004. Legiuitorul nu a făcut diferențe pentru cei care au fost despăgubiți anterior promulgării Legii 341/2004.
Prin Decizia civilă nr.41A/18 ianuarie 2013 pronunțată în dosarul nr._/ 325/2011 de Tribunalul T., a fost admis apelul declanșat de către apelantul-pârât, a fost schimbată în tot sentința atacată, în sensul că s-a respins ca prescris demersul judiciar inițiat de către petiționar și, pe cale de consecință, ca lipsită de obiect cererea de chemare în garanție formulată de către pârât. Totodată a fost respins apelul declanșat contra aceleiași sentințe, de către apelantul-reclamant și s-a luat act că nu s-au cerut cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție Tribunalul T. a reținut că în adevăr, așa cum judicios a remarcat și apelantul-pârât, în susținerea căii de atac, prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Devenind îngăduită și concluzia că legiuitorul a înțeles să instituie două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă și anume, momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea și momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente. Această reglementare operează în favoarea victimei, de vreme ce, dacă prescripția ar începe să curgă de la data producerii pagubei (deși, ca moment obiectiv, dreptul la acțiune trebuie considerat că a luat naștere la această dată), dreptul la acțiune s-ar putea stinge înainte chiar ca titularul său, cel păgubit, să fi avut posibilitatea de a-și exercite acest drept.
De altă parte, a mai arătat tribunalul pentru a înlătura neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii prescripției un timp prea îndelungat, (ceea ce ar contraveni scopului urmărit de legiuitor prin instituția prescripției extinctive - acela de clarificare într-un termen relativ scurt a raporturilor juridice), s-a stabilit și cel de-al doilea moment, obiectiv, - de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită - data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Cel din urmă moment se întemeiază și pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligentele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspund de ea.
Revenind la speța pendinte, tribunalul a apreciat că este indubitabil că paguba pricinuită petiționarei își are sorgintea în evenimentele din decembrie 1989 din Timișoara (în cursul cărora fiica sa a fost împușcată mortal la data de 17 decembrie). Dacă momentul producerii pagubei este cert și indiscutabil, probleme ridică însă momentul când petiționara trebuia să cunoască pe cel care răspunde de ea, iar nu pe cel care a cauzat-o, textul de lege acoperind astfel atât răspunderea pentru fapta proprie cât și răspunderea civilă pentru fapta altuia.
Fiind vorba de o faptă ilicită anterioară anului 1990 (moment până la care, dată fiind natura regimului politic, în mod evident nu se putea acționa și, ca atare, nu putea fi opusă titularului dreptului prescripția întrucât aceasta nu curge contra celui ce se află în imposibilitate de a acționa -„contra non valentem agere, non currit praescriptio”) a indicat instanța de apel devine îngăduită concluzia că termenul de prescripție în speță a început să curgă din anul 1990, fiind de notorietate publică împrejurarea că forțelor armate li s-a ordonat să reprime revolta populației din decembrie 1989; în alți termeni că M. A. Naționale era cel chemat să răspundă de pagubele pricinuite persoanelor prejudiciate de acele evenimente, neavând relevanță, decât sub aspectul unei eventuale acțiuni în regres a acestuia, numele persoanelor fizice din conducerea sa de la acea epocă, ce au dat ordine în vederea reprimării rebeliunii.
Că este așa, că subiectul pasiv identificat a răspunde de paguba pricinuită se privește a fi apelantul-pârât M. A. Naționale, o recunoaște explicit și petiționara, de vreme ce contra lui și-a îndreptat pretențiile deduse judecății (el fiind și cel condamnat jurisdicțional la plata pretențiilor pecuniare). Astfel, s-a observat că intimații-persoane fizice - au fost împrocesați la inițiativa pârâtului M. A. Naționale ce a formulat o cerere de chemare în garanție contra lor.
Context în care tribunalul a conchis că în mod greșit a apreciat judecătoria că termenul de prescripție a dreptului la repararea pagubei pricinuite petiționarei începe să curgă de la condamnarea definitivă a generalului V. A. S. și M. C., în cel de-al doilea ciclu procesual (în urma admiterii recursului în anulare), și nu din anul 1990, când era evident și de notorietate că armata - ce a tras în populație - era sub comanda Ministerului A. Naționale - și care se privește a fi subiectul procesual pasiv identificat de către reclamanta-intimată (V. A. S. având calitatea procesuală de chemat în garanție de către pârâtul-apelant).
De aceea, reluând recapitulativ cele expuse, tribunalul, în temeiul art.296 C.pr.civ. în corelație cu art.3 alin.1 și art.8 - ambele apartenente Dl nr.167/1958, a admis apelul declarat de apelantul-pârât M. A. Naționale contra sentinței civile nr._/07.05.2012 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._/325/2011 pe care a schimbat-o în totalitate în sensul că a respins ca prescris demersul judiciar inițiat de reclamantul inițiat de către petiționar și, pe cale de consecință, ca lipsită de obiect cererea de chemare în garanție formulată de către pârât. Față de soluția dată căii de atac declanșată de către apelantul-pârât, tribunalul a respins apelul declanșat contra aceleiași sentințe, de către apelantul-reclamant F. Ș. C. Ș. I., fără a se mai preocupa a analiza reproșurile aduse de cel din urmă sentinței apelate.
Împotriva acestei soluții, în termenul legal, la data de 18 aprilie 2013, a declarat recurs reclamantul F. Ș. C. Ș. I., cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara – Secția Ia Civilă, la data de 24 mai 2013.
În motivarea recursului recurentul – reclamant apreciază că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a legii admițând excepția prescripției dreptului material la acțiune considerând, în mod netemeinic că acțiunea reclamantului este prescrisă.
Se arată că în conformitate cu prevederile art.8 din Decretul 167/1958, termenul de la care începe sa curea prescripția este data la care partea vătămată a cunoscut atât făptuitorul cât și paguba. În ceea ce privește făptuitorii se consideră că aceștia au fost cunoscuți cu certitudine, după data de 15.10.2008, data la care instanța supremă i-a condamnat definitiv pe cei doi generali pentru săvârșirea infracțiunilor de omor deosebit de grav și tentativa de omor.
Apreciază recurentul că până la data condamnării, cei doi prepuși ai pârâtei au beneficiat de prezumția de nevinovăție condițiile art.66 C.pr.pen. și art.6 alin.2 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, la care România este parte.
În ceea ce privește paguba, se arată că a fost apreciată pentru o perioadă de peste 20 de ani de la data săvârșirii prejudiciului. Legea prevede dreptul de a solicita despăgubiri pentru daune viitoare care, la momentul săvârșirii faptei nu erau încă cunoscute și nu puteau fi cuantificate.
Se mai adaugă că daunele morale sunt definite în literatura de specialitate (M. E.) ca pagube viitoare, eventuale (nesigure) în ceea ce privește producerea lor, au un caracter incert, prescripția în acest caz începând să curgă în momentul în care păgubitul a cunoscut efectiv sau trebuia să cunoască realizarea eventualității.
În aceasta situație prescripția începe să curgă de la momente succesive diferite, pe măsură ce fiecare paguba este cunoscută efectiv sau trebuia să fie cunoscută, deși ele au un izvor unic, fapta ilicită.
În cazul de față, susține recurentul – reclamant, ne aflăm în fața răspunderii civile delictuale, motiv pentru care acțiunea a fost formulată împotriva comitentului făptuitorilor.
Se solicită analizarea cauzei în contextul actual, în care, prin Decizia 558/2008 s-a stabilit relația comitent-prepuși cât și raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul cauzat.
De asemenea, se afirmă că instanțele penale au acordat părților civile din procesul penal al celor doi generali despăgubiri proporționale cu suma pretinsă de recurent în prezenta cauză.
Recurentul mai arată că hotărârea penală are putere de autoritate de lucru judecat în ceea ce privește vinovăția făptuitorului. Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale trebuie întrunite cumulativ patru condiții: existența unui prejudiciu; existența unei fapte ilicite; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicita și prejudiciu; existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat, ori, în situația dată, vinovăția generalilor a fost stabilită, cu certitudine, abia în anul 2008 prin condamnarea definitivă.
Cu atât mai mult se adaugă că toate instanțele civile de judecată care aveau pe rol, în perioada 2001 - 2007 acțiuni în pretenții împotriva lui S. V. A., C. M. și M. A. Naționale, au considerat că există întrunite condițiile prevăzute de art.244, pct.1 C.pr.civ., respectiv când dezlegarea pricinii atârna în totul sau în parte de existența sau neexistența unui drept care face obiectul unei alte judecați, adică procesul penal al celor doi generali, ce nu era încă finalizat, iar tocmai M.. suspendarea până la soluționarea dosarului penal respectiv.
Pe cale de consecință, față de data înregistrării acțiunii și ținând cont de cele susținute, recurentul apreciază că acțiunea este fost înregistrată în interiorul termenului de 3 ani. De altfel, în acest sens s-au pronunțat și instanțele de judecată, în cauze având același obiect.
Se adaugă că momentul nașterii dreptului de a cere repararea pagubei se situează pe toata durata existenței prejudiciului, neputând fi confundat cu momentul săvârșirii faptei cauzatoare de prejudiciu; dispozițiile art.7 și art.8 din Decretul 167/1958 prevăd de altfel că prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune.
Pe fondul cauzei, recurentul – reclamant consideră că sunt îndeplinite condițiile cumulative pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în sensul că prin moartea tatălui recurentului s-a cauzat un prejudiciu cert, neacoperit la data introducerii acțiunii; vinovăția pârâților a fost stabilită prin Sentința 250/2007 rămasă definitivă prin Decizia nr.558/15.10.2008, pronunțată în recurs de ICCJ, în Completul de 9; raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul provocat este evident, întrucât, ca urmare a faptelor pârâților reținute prin hotărârea de condamnare s-a produs moartea tatălui recurentului.
În ceea ce privește stabilirea prejudiciului moral cauzat prin pierderea unui părinte, se susține că nu se pot proba material aceste daune morale, judecătorul fiind singurul care trebuie să aprecieze cuantumul despăgubirilor materiale, în raport cu consecințele suferite de reclamant. În speță, recurentul a apreciat aceste daune la suma de 500.000 lei, instanța de fond a considerat că o justă despăgubire suma de 30.000 lei, motiv pentru care lasă la aprecierea onoratei instanțe stabilirea cuantumului despăgubirilor care pot acoperi o daună morală provocată de pierderea unui părinte la o vârstă fragedă, în condițiile tragice ale revoluției din 1989.
Pentru aceste motive, se solicită admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate și pe cale de consecință, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
În drept au fost invocate dispozițiile art.304 pct.7-9 și art.312 alin.3 C.pr.civ..
La data de 13.09.2013 s-a depus la dosarul cauzei întâmpinarea formulată de intimatul – pârât M. A. Naționale, prin care s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În apărare intimatul – pârât arată că hotărârea instanței de apel este temeinică și legală față de prevederile art.8 din Decretul nr.167/1958.sub acest aspect intimatul – pârât apreciază că în mod corect instanța de apel a reținut că momentul obiectiv de la dare se calculează cursul prescripției extinctive este anul 1990, fiind de notorietate faptul că forțelor armate li s-a ordonat să reprime revolta populației din decembrie 1989.
Se adaugă că art.8 din Decretul nr.167/1958 nu condiționează începerea cursului prescripției dreptului la acțiune de stabilirea vinovăției făptuitorului printr-o hotărâre definitivă de condamnare deoarece răspunderea civilă delictuală nu se confundă cu răspunderea penală.
Apreciază intimatul – pârât că nu se poate susține că termenul de prescripție a început să curgă de la data de 15.10.2008 deoarece, după cum s-a menționat, nu este necesară stabilirea printr-o hotărâre penală, definitivă, a vinovăției făptuitorului pentru a fi tras la răspundere civilă, fiind suficient ca partea să îl cunoască iar, pe de altă parte, nu s-ar ține cont de circumstanțele cauzei penale.
Se subliniază faptul că decizia penală nr.8/2000 a fost desființată patru ani mai târziu și în tot acest timp nu s-a făcut nici un demers judiciar de către recurent pentru recunoașterea dreptului său.
Pe fondul cauzei se arată că acțiunea este neîntemeiată, iar hotărârea primei instanței este greșită deoarece în cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale necesare angajării răspunderii civile pentru fapta proprie a prepușilor ministerului, deoarece nu s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate imediate, concretă și direct generatoare de prejudiciu dintre fapta unui militar din cadrul forțelor armate coordonate de inculpați și decesul victimei, cunoscut fiind faptul că pentru numeroase victime sunt responsabile forțe și alte categorii de participanți, care nu se aflau in subordinea Ministerului A..
În al doilea rând se afirmă că prejudiciul invocat de recurent a fost acoperit avându-se în vedere dispozițiile legii nr.341/2004.
Mai mult, se adaugă că în dosarul penal finalizat prin sentința penală nr.9/1999 a fost despăgubită în calitate departe civilă, mama reclamantului, despăgubirile fiind acordate și în „considerarea copiilor minori rămași”.
În condițiile date, intimatul apreciază ca fiind evident caracterul speculativ al cererii de chemare în judecată, care poate deveni cu mijlocirea instanței un mod de dobândire a unor venituri suplimentare.
În drept au fost invocate prevederile art.299 și urm. C.pr.civ.
Prin Încheierea civilă nr.4295/07.10.2013 pronunțată în dosarul nr.4356/1/ 2013 Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă a admis cererea de strămutare formulată de M. A. Naționale privind dosarul nr._ al Curții de Apel Timișoara și a dispus strămutarea cauzei la Curtea de Apel București cu păstrarea actelor de procedură.
Dosarul a fost înaintat Curții de Apel București unde a fost înregistrat pe rolul Secției a IX-a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, la data de 04 noiembrie 2013.
În recurs, la solicitarea Curții, s-au depus la dosarul cauzei, în copii, următoarele înscrisuri: Sentința penală nr.250/03.04.2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Penală în dosarul nr._/1/2004 (număr în format vechi 5001/2004); Decizia penală nr.558/15.10.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 9 Judecători în dosarul nr._/1/2007 și Sentința penală nr.9/15 iulie 1999 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție – Secția penală în dosarul nr.2955/1998.
Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și cu observarea prevederilor art.304 pct.9 și art.3041 C.pr.civ., Curtea, constată următoarele:
1. Critica referitoare la greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, ce poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ. nu este fondată.
Curtea constată că în mod corect atât judecătoria cât și tribunalul în apel au reținut incidența în cauză a dispozițiilor art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, care instituie termenul general de prescripție de 3 ani precum și a dispozițiilor art.8 potrivit cărora „Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea”.
După cum în mod întemeiat a reținut și judecătoria, art.8 citat anterior instituie o regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive în ipoteza acțiunii în răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite, ce se caracterizează prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă și anume: pe de o parte, momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea, iar pe de altă parte momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.
Analizând aceste elemente, prin raportare la situația de fapt dedusă judecății, Curtea, contrar opiniei tribunalului, constată că termenul de prescripție pentru acțiunea de față a început să curgă la data de 25 februarie 2000, dată la care s-a respins recursul declarat împotriva sentinței penale nr.9/1999 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție – Secția Penală.
Astfel se reține că prin Sentința penală nr.9/1999 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție – Secția Penală s-a dispus condamnarea intimatului – chemat în garanție S. V. A. și a inculpatului C. M. pentru evenimentele produse în decembrie 1989 la Timișoara și s-au admis cererile de daune materiale și morale formulate de părțile civile din cauza respectivă.
Împotriva acestei soluții s-a declarat recurs, cale de atac respinsă prin Decizia penală nr.8/25.02.2000 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție - Completul de 9 Judecători, moment la care hotărârea penală de condamnare a rămas definitivă și a devenit executorie în condițiile art.415 și art.417 C.pr.pen., forma în vigoare la acea dată.
Nu pot fi primite susținerile instanței de apel în sensul că termenul de prescripție a început să curgă din anul 1990 deoarece, deși se poate reține notorietatea împrejurării că forțelor armate li s-a ordonat să reprime revoltat populației din decembrie 1989, vinovăția persoanelor care au ordonat reprimarea revoltei s-a stabilit în urma procesului penal.
În atare condiții Curtea reține că începând cu data de 25 februarie 2000 recurentul – reclamant cunoștea persoana răspunzătoare de prejudiciul moral reclamant prin acțiunea de față și putea formula acțiunea civilă prin care să solicite repararea prejudiciul cauzat de moartea tatălui său la data de 17.12.1989, cu prilejul represaliilor manifestațiilor anticomuniste din decembrie 1989, nivelul daunelor morale menite să îi acopere, măcar în parte, suferința provocată de pierderea unui părinte fiindu-i de asemenea cunoscută.
Plecând de la această dată se constată prin raportare la prevederile art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1998 și ale art.101 alin.3 din C.pr.civ. că termenul de prescripție al acțiunii civile în răspundere delictuală având la bază faptele ilicite reținute în sarcina intimatului chemat în garanție S. V. prin sentința penală nr.9/1999 s-a împlinit la data de 25 februarie 2003.
Totodată Curtea constată că în cauză nu a intervenit nicio cauză de suspendare sau întrerupere a termenului general de prescripție, declararea de către procurorul general a recursului în anulare neîncadrându-se în cazurile de suspendare sau întrerupere a prescripției reglementate de art.13-16 din Decretul nr.167/1958.
Potrivit dispozițiilor art.409 C.pr.pen. „Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, poate ataca cu recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiție orice hotărâre definitivă”, iar potrivit art.411 C.pr.pen. „Recursul în anulare în favoarea celui condamnat poate fi declarat oricând, chiar după moartea acestuia, cu privire la latura penală, iar cu privire la latura civilă, numai dacă soluționarea acesteia se răsfrânge asupra laturii penale”.
Astfel recursul în anulare era reglementat de Codul de procedură penală drept o cale extraordinară de atac, ce putea fi exercitată de procurorul general, oricând în favoarea celui condamnat, declararea unei asemenea căi de atac neputând conduce la întreruperea ori suspendarea termenului de prescripție pentru acțiunea civilă.
În ceea ce privește incidența dispozițiilor art.19 și art.22 C.pr.civ. reținute de judecătorie în analiza excepției prescripției precum și cele ale art.244 pct.1 C.pr.civ. indicate de recurentul – reclamant, Curtea constată că prevederile art.19 C.pr.pen. stabilesc regula potrivit căreia judecata în fața instanței civile se suspendă până la soluționarea cauzei penale, însă în litigiul de față acțiunea civilă a fost înregistrată la data de 13 octombrie 2011, dată la care procesul penal era finalizat.
Totodată Curtea notează că prevederile art.19 C.pr.pen. stabilesc o cauză de suspendare a procesului civil, dar nu și o cauză de suspendare ori întrerupere a prescripției extinctive motiv pentru care considerentele în sensul că o eventuală acțiune civilă întemeiată pe răspunderea civilă delictuală formulată de recurentul – reclamant ar fi fost suspendată nu pot fi primite pentru a justifica nerespectarea termenului de prescripție.
Pentru aceleași considerente nu vor fi primite nici afirmațiile recurentului – reclamant în sensul că acțiunile civile înregistrate pe rolul instanțelor în perioada 2001 – 2007 (în cursul judecării recursului în anulare și al rejudecării parțiale a cauzei) au fost suspendate în temeiul art.244 pct.1 C.pr.civ.
Se apreciază că recurentul – reclamant, odată ce nu s-a constituit parte civilă în dosarul penal, putea sesiza instanța civilă cu o acțiune în pretenții în termenul de prescripție de trei ani, iar în măsura în care instanța aprecia că se impune suspendarea în temeiul art.244 pct.1 C.pr.civ ar fi putut dispune o asemenea măsură (suspendarea pe acest temei fiind facultativă), iar ulterior finalizării procesului penal s-ar fi continuat judecata acțiunii civile fără ca reclamantul să riște ca acțiunea sa să fie respinsă ca prescrisă.
Nu vor fi primite susținerile recurentului – reclamant în sensul că făptuitorii au fost cunoscuți cu certitudine după data de 15.10.2008, dată la care instanța supremă i-a condamnat definitiv pe cei doi generali pentru săvârșirea infracțiunilor de omor deosebit de grav și tentativă de omor, deoarece la data respectivă a fost respins de către Completul de 9 Judecători al I.C.C.J. recursul declarat împotriva sentinței penale nr.250/03.04.2004 prin care s-a rejudecat parțial pe fond latura penală – după casare în recurs în anulare.
După cum s-a arătat anterior, hotărârea penală de condamnare a rămas definitivă la data de 25 februarie 2000, prin respingerea recursului, iar faptul că ulterior, în cursul termenului de prescripție, s-a declarat de către procurorul general recurs în anulare ce a generat o nouă judecată parțială pe fond nu are nicio relevanță sub aspectul cursului prescripției acțiunii civile.
De asemenea, se constată că relația comitent – prepus cât și raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul cauzat a fost stabilită prin sentința penală nr.9/1999 și nu prin Decizia nr.558/2008, după cum în mod neîntemeiat susține recurentul.
Având în vedere considerentele de fapt și de drept arătate mai sus, reținând că termenul de prescripție pentru acțiunea de față a început să curgă la data de 25.02.2000 și s-a împlinit la data de 25.02.2003, anterior sesizării Judecătoriei Timișoara, cu observarea art.312 alin.1 C.pr.civ. Curtea urmează să respingă recursul declarat de recurentul – reclamant F. Ș. C. Ș. I. ca nefondat și să înlocuiască motivarea instanței de apel referitoare la termenul de prescripție cu motivarea de mai sus.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recurs formulat de recurentul-reclamant F. Ș. C. Ș. I., cu domiciliul procedural ales la Cabinete Asociate Avocați I. A. D.-C. A. din Timișoara, ..9, . Deciziei civile nr.41/18.02.2013 pronunțată de Tribunalul T., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. A. NAȚIONALE, cu sediul în București, sector 5, .-5, și intimatul-chemat în garanție S. V., citat la Spitalul Penitenciar Jilava, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 19 Decembrie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. C. I. R. D. M. S.
GREFIER
I. P.
Red. Jud. I.C./ Tehnored. I.P./
2 ex. –
Tribunalul T. – Secția civilă
Judecători apel – Z. H.
D. H.
Judecătoria Timișoara – Secția civilă
Judecător – D. P.
| ← Expropriere. Decizia nr. 327/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Cereri. Decizia nr. 1422/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
