Actiune in raspundere delictuala. Hotărâre din 27-06-2013, Curtea de Apel BUCUREŞTI

Este de menționat că pentru reținerea calității procesuale pasive este suficientă existența unei identități între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății, astfel încât stabilirea împrejurării dacă în sarcina pârâtului există efectiv, iar nu doar se invocă, o obligație de reparare a prejudiciului ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite constituie un aspect cu relevanță nu sub acest aspect al cadrului procesual subiectiv, ci sub cel al fondului cauzei, urmând a fi analizată ca atare.

2. În schimb, în mod greșit tribunalul a respins cererea de suspendare a judecării cauzei, deși din notificarea nr. 896/29.03.2012 emisă de Acsis Solv reiese că împotriva debitoarei S.C. O. T. S.R.L. s-a deschis procedura de insolvență în procedura generală, prin sentința civilă nr. 3885/28.03.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._/3/2011, în cursul soluționării cauzei în primă instanță.

Potrivit art. 36 din Legea nr. 85/2006: „De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale”.

Prima teză are în vedere toate acțiunile judiciare, referirea la „realizarea creanțelor” fiind în legătură numai cu executarea creanțelor, de vreme ce s-a folosit imediat după sintagma „asupra debitorului sau bunurilor sale”, specifică fazei executării silite a procesului civil.

De asemenea, având în vedere că prin art. 36 din O.U.G. nr. 66/2011 s-a prevăzut că: „Prin derogare de la dispozițiile art. 36 și art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cu modificările și completările ulterioare, în termen de 15 zile de la data luării la cunoștință a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus deschiderea procedurii de insolvență a unui beneficiar, autoritățile cu competențe în gestionarea fondurilor europene sunt obligate să demareze activitatea de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare prevăzută de prezenta ordonanță de urgență pentru sumele acordate în cadrul contractului/acordului/deciziei de finanțare din fonduri europene și/sau din fonduri publice naționale aferente acestora.", rezultă că intenția legiuitorului cu valoare de regulă este să se suspende acțiunile de stabilire a unor creanțe, indiferent de obiectul lor.

În spiritul facilitării accesului la justiție, constatând că ipoteza normativă a art. 36 din Legea nr. 85/2006 este întrunită numai în privința unuia dintre pârâți, instanța judecătorească trebuie să dispună nu cea mai drastică măsură legală, ci pe aceea care asigură un just echilibru între interesele părților aflate în conflict, respectiv să dispună suspendarea numai raportat la acel pârât.

Pe de altă parte, instanța de apel, învestită cu examinarea legalității hotărârii pronunțate în primă instanță și a încheierilor premergătoare, nu poate lua măsura administrativă a disjungerii, cu consecința formării unui nou dosar pe rolul tribunalului, pentru a schimba o încheiere care nu a fost pronunțată într-un alt dosar decât cel finalizat cu hotărârea pe fond. Cu toate acestea, în cazul formulării unei cereri de repunere pe rol, aceasta va fi soluționată de prima instanță, pentru că soluția instanței de apel o înlocuiește pe cea a tribunalului, suspendarea privind cauza în primă instanță, iar nu apelul, respectiva instanță urmând să aprecieze la acel moment asupra necesității disjungerii și formării unui nou dosar, în care să fie analizată într-un prim grad de jurisdicție cererea formulată în contradictoriu cu pârâta aflată în prezent în insolvență.

II. Pe fond, Curtea reține în ceea ce privește situația de fapt că moartea baschetbalistului american Hardy Chauncey (decedat la 9.10.2011) de la CSS G. (echipă al cărei manager este I. Smărăndița, soția intimatului reclamant I. Luician), într-un bar din G., a condus la reluarea în mare parte din presa centrală („Evenimentul zilei”, „Cotidianul”, „Ring”, „Realitatea”, „Antena 3” etc.) a unor informații apărute în anul 2009 în presa locală din G. (giurgiu-news.ro), privind existența unor legături între autoritățile publice și așa-numita lume interlopă: O. G., cunoscut sub numele de „Butoane" l-ar fi sprijinit în campania electorală pe primarul PNL, L. I.; drept recompensă, acesta ar fi vrut să-l răsplătească cu titlul de „cetățean de onoare al orașului”, însă ar fi cedat la presiunea opiniei publice; înainte de alegeri, L. I. a ajuns la înțelegere cu Crin A., liderul PNL, amândoi făcând o vizită acasă la „Butoane”. Totodată, în aceleași articole de presă și emisiuni de televiziune s-a arătat că primarul L. I. a negat asemenea legături, iar liderul de campanie al PNL a negat, de asemenea, presupusa întâlnire.

În emisiunile postului de televiziune OTV, pe lângă aceste informații, au mai fost prezentate și altele, dintre care prin cererea de chemare în judecată s-a făcut referire la următoarele: în data de 16 iunie 2011 - primăria a cheltuit pe spațiile verzi dintr-un sens giratoriu și un scuar 15 miliarde lei din bugetul local; suplimentarea amenajării parcării adiacente . a costat 3,4 miliarde lei; întreruperea emisiei postului OTV în G. a fost cauzată de intervenția primarului L. I., care a fost comparat cu N. C.; firma de construcții a lui Butoane a făcut un sens giratoriu fără autorizație și licitație, astfel că, după ce niște consilieri locali au făcu plângere penală, primarul i-a impus lui Butoane să doneze această lucrare și să spună că e făcută în onoarea vizitei la G. a patriarhului D., urmând ca pentru această donație să fie numit cetățean de onoare al Municipiului G.; primăria a avut legătură cu privatizarea CET G. către o firmă controlată de un ofițer KGB; intimatul reclamant are imobile în Florida, Miami și pe Coasta de Azur; în data de 3 august 2011 - primăria a atribuit un teren de 1.000 m.p. în parcul din centrul orașului către o societate comercială deținută de un membru al familiei primarului; în datele de 10-11 octombrie 2011 - șeful Poliției Județene, D., a fost schimbat din funcție când i-a făcut dosar penal lui Butoane, de către șeful PDL G., la presiunile primarului Municipiului G., „ciocoiul roșu”; în data de 11 octombrie 2011 - apartamentele construite de ANL în G. au fost date pe șpagă de 5.000 euro; primarul a distrus piețele țărănești din oraș pentru a favoriza afacerile lui Butoane și ale fiului său; primarul a incendiat un shop și a încasat o asigurare de un milion de euro; în datele de 12-13 octombrie - intimatul reclamant i-a dat 500.000 euro lui Butoane la ora 18 în ziua de vot, ca să aducă la vot persoanele de etnie rromă.

În urma alegerilor locale din iunie 2012, intimatul reclamant, aflat în funcția de primar de 16 ani, a pierdut al cincilea mandat în defavoarea unui candidat independent, susținut de Partidul Poporului - D. D., iar în urma alegerilor parlamentare din decembrie 2012 a devenit senator în colegiul G..

III.1. Acestea fiind faptele imputate apelantului pârât a fi ilicite, întrucât aduc atingere onoarei și reputației intimatului reclamant, trebuie avute în vedere nu numai prevederile art. 998-999 Codul civil de la 1864, respectiv ale art. 1357-1359 noul Cod civil, ci și cele ale art. 30 alin 1 din Constituție, conform căruia „libertatea de exprimare a gândurilor a opiniilor sau a credințelor sunt inviolabile,” precum și dispozițiile alin. 6 al aceluiași text de lege, potrivit căruia „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la imagine”. Articolul 31 din Constituție mai prevede că dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit și că mijloacele de informare în masă sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.

Libertatea de exprimare este garantată și de art. 10 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, care prin paragraful al doilea permite statelor să aducă anumite limitări acestei libertăți, cu condiția să respecte cerințele prevăzute de Convenție pentru valabilitatea lor. Astfel, s-a prevăzut că „exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru (…) protecția reputației sau a drepturilor altora (…)”.

2. În aceste condiții, trebuie avute în vedere principiile care se degajă din jurisprudența Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, ce impune realizarea unui just echilibru între, pe de o parte, protecția dreptului consacrat de articolul 10 și, pe de altă parte, aceea a dreptului la reputație al persoanelor vizate, care, ca element al vieții private, este garantat de articolul 8 al Convenției.

2.1. În cadrul jurisprudenței recente în cauzele în care pârât figurează Statul Român, trebuie menționată cauza C. P. împotriva României, hotărârea din data de 29 martie 2011, prin care Curtea a constatat violarea art. 10 din Convenție.

Reclamanta a asistat în calitate de jurnalist la un litigiu de dreptul muncii privind concedierea unui angajat de către o societate civilă (la 25 ianuarie 2001), în cadrul căreia instanța s-a pronunțat în favoarea angajatului, judecător fiind C.C., litigiul fiind finalizat la 31 august 2001, când Tribunalul C. a casat hotărârea instanței de fond. În timpul derulării procesului, dar înainte de o hotărâre definitivă, reclamanta a luat la cunoștință de un comunicat de presă, publicat la 2 aprilie 2001 de către Curtea de Apel, ce privea o anchetă disciplinară ce o viza pe judecătoarea C.C., cea care a judecat în primă instanță litigiul în cauză. La 28 mai 2001, C. P. a publicat un articol (însoțit de fotografia magistratului în cauză) intitulat: Judecătoarea C.C. recidivează în decizii stupefiante, în cotidianul Independentul, în care jurnalista punea la îndoială competența judecătoarei.

La data de 11 iunie 2001, judecătoarea C.C. a depus o plângere penală pentru calomnie împotriva Corneliei P. și a ziarului, în care susținea că jurnalista a prezentat într-o manieră tendențioasă faptele din timpul procesului, în același timp făcând referire la capacitatea sa profesională. În final, instanța a condamnat reclamanta la o amendă penală de 6 milioane de lei pentru calomnie. Pe de altă parte, instanța a condamnat jurnalista, împreună cu ziarul, la plata unei despăgubiri de 60.000.000 ROL cu titlu de daune morale și a sumei de 12 euro, cheltuieli de judecată.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că acea condamnare a reclamantei a constituit o ingerință în exercițiul libertății de exprimare. Curtea a arătat că a subliniat în nenumărate rânduri rolul crucial al presei într-o societate democratică, afirmând, pentru prima dată în cauza Prager și Oberschlick vs. Austria (1995), faptul că libertatea presei acoperă de asemenea recurgerea la o anumită doză de exagerare sau chiar de provocare. Însă, pentru a se bucura de protecția oferită de Convenție, judecățile de valoare nu trebuie să se bazeze pe fapte inexacte. În același timp, însă, în ceea ce privește afirmațiile verificabile, Curtea nu ia în considerare numai adevărul obiectiv al acestora, ci și atitudinea subiectivă a reclamantului. Prin urmare, criteriul bunei-credințe tinde să fie mai important decât exactitatea afirmațiilor în a determina dacă exercitarea libertății de exprimare se menține sau nu în limitele stabilite de art. 10. În speța în discuție, Curtea a stabilit că jurnalista a acționat cu bună-credință, informând publicul cu privire la un subiect de interes general și că respingerea acestui beneficiu a constituit o interpretare prea formalistă a Convenției, raportat la faptul că „victima” articolului era magistrat.

2.2. În cauza G. A. împotriva României, hotărârea din 8 iunie 2010, Curtea a constatat, de asemenea, încălcarea art. 10 din Convenție.

În timpul regimului comunist, pe motivul criticilor dure la adresa regimului referitoare la încălcarea drepturilor omului, reclamantul a fost plasat în arest la domiciliu. În iunie 2000, reclamantul a cerut Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) să-i arate propriul dosar, iar în luna septembrie a aceluiași an a cerut informații privind colaborarea unor membri ai Sinodului Bisericii Ortodoxe Române cu Securitatea. Nu a primit răspuns la niciuna din solicitări.

În lipsa unui răspuns, în 2001, reclamantul a organizat o conferință de presă în cadrul căreia și-a exprimat îngrijorarea cu privire la eficacitatea mecanismului prevăzut de lege. La întrebările ziariștilor privind independența membrilor CNSAS, a răspuns că o singură persoană îi inspiră neîncredere din pricina presiunilor ce fuseseră exercitate asupra sa în timpul regimului comunist. L-a desemnat în special pe A.P., membru al colegiului CNSAS, personalitate publică cunoscută în domeniul culturii și fost ministru al Culturii și apoi al Afacerilor Externe. Expunând motivele pe care se bazau suspiciunile sale, reclamantul a precizat că „desigur, acest lucru nu dovedește obligatoriu că dl. A.P. a colaborat cu Securitatea”. La final, reclamantul a subliniat că nu avea dovezi care să îi permită să afirme că A. P. cedase efectiv presiunilor Securității, ci că venise în fața jurnaliștilor pentru a-și exprima bănuielile și argumentele, argumente care nu erau probe absolute.

Printr-o hotărâre din octombrie 2001, reclamantul a fost condamnat la o amendă penală de 5 milioane de lei vechi, iar A.P. a câștigat despăgubiri morale de 50 de milioane de lei vechi din partea acestuia. În acest sens, instanța a reținut că reclamantul nu a demonstrat veridicitatea observațiilor sale - potrivit cărora A.P. a colaborat cu fosta Securitate -, odată ce certificatul din 12 iunie 2001 eliberat de CNSAS atestă faptul că A.P. nu colaborase cu Securitatea.

Curtea a constatat că ingerința autorităților naționale în exercițiul libertății de exprimare al reclamantului era prevăzută de lege și urmărea un scop legitim – protejarea reputației lui A.P.

Cu privire la caracterul „necesar și suficient” al motivelor ce justificau ingerința, ea a considerat că discursul reclamantului s-a înscris într-un context special al unor dezbateri la nivel național pe o temă de interes general și deosebit de sensibilă.

Curtea a constatat că afirmațiile reclamantului conțineau un amestec de fapte și judecăți de valoare și că acesta a atenționat publicul că nu va relata anumite certitudini, ci își va exprima propriile îndoieli. Afirmațiile sale aveau o bază factuală, fiind susținute prin raportări atât la comportamentul lui A.P. cât și la fapte, precum apartenența acestuia la mișcarea de meditație transcedentală ori la modul de acțiune al agenților fostei Securități, a căror existență nu a fost contestată. În acest sens, Curtea a remarcat faptul că certificatul prin care s-a arătat că A.P. nu a colaborat cu Securitatea a fost produs după conferința de presă organizată de către reclamant.

În acest context, Curtea a considerat că reclamantul a acționat cu bună-credință, scopul conferinței fiind acela de a informa publicul cu privire la o temă de interes general.

2.3. Aceeași este situația și în privința hotărârii din 23 martie 2013 pronunțate în cauza N. - Dellakeza împotriva României.

La data de 10 noiembrie 2001, în cadrul unei emisiuni pe postul local de televiziune TerraSat, reclamantul, actor de comedie, fiind intervievat despre activitatea lui C.M., regizor și directorul Teatrului Național din C. (TNC), s-a referit la acesta din urmă ca fiind „un regizor de mâna a șaptea”. Ulterior, la 17-18 și 30 noiembrie 2001, reclamantul a publicat în ziarele locale „Cuvântul Libertății”, și „Ediție Specială” o scrisoare intitulată „Aproape toți banii alocați pentru montarea de spectacole ni-i ia C.”.

Prin scrisoarea respectivă reclamantul critica activitatea managerială a directorului de teatru, cumularea de către acesta din urmă a calităților de regizor, director de teatru și consilier artistic, imputându-i totodată însușirea banilor alocați pentru montarea spectacolelor.

Analizând expresiile utilizate de reclamant, Curtea a evidențiat faptul că pentru justificarea acestora, reclamantul, încă din debutul articolului, a făcut referire la cumulul funcțiilor deținute de C.M, la comportamentul și deciziile luate de acesta în calitate de director precum și la activitatea TNC sub conducerea acestuia, ceea ce relevă intenția reclamantului de a informa publicul cu privire la activitatea acestei instituții și problemele actorilor care activează în cadrul acesteia.

Curtea a apreciat afirmațiile reclamantului ca fiind un melanj între judecăți de valoare și imputări de fapt, remarcând încercarea reclamantului de a-și susține cu elemente de fapt alegațiile, ceea ce conduce la ideea că acesta a acționat cu bună-credință. În acest sens, existența rezultatelor controlului financiar și începerea cercetărilor penale față de C.M. indică faptul că afirmațiile reclamantului nu au fost total lipsite de fundament.

Totodată, deși unele aserțiuni ale reclamantului aveau caracter ofensator, Curtea a apreciat că reclamantul nu a depășit doza de exagerare și provocare admisibilă, prin raportare la chestiunile pe care acesta a dorit să le supună dezbaterii prin intervențiile sale din presă.

2.4. În cauza B. împotriva României, hotărârea din 12 februarie 2013, Curtea a constatat, de asemenea, încălcarea art. 10 din Convenție.

Reclamantul, jurnalist și director editorialist al hebdomadarului „Ziar de S.” a scris în lunile februarie și martie 2005 patru articole critice la adresa medicului C.P., directorul Spitalului Orășenesc S..

Obiectul criticilor îl constituiau activitatea managerială a directorului, atitudinea de intimidare exercitată asupra celorlalți medici din spital, închiderea nejustificată a departamentului de terapie intensivă, precum și demersurile directorului de a obține o locuință socială deși nu îndeplinea condițiile legale. De asemenea, reclamantul a criticat relațiile directorului cu Partidul Social Democrat (PSD), afirmând că managerii favorizați politic sunt „construiți din aceiași plămadă ca Doctorul Mengele”.

Dintre formulele și termenii utilizați de reclamant la adresa doctorului C.P., instanțele naționale au reținut în principal următoarele: ”o persoană arogantă, sigură pe sine, care vorbește cu o voce căzută dar cu un zâmbet superior”; „înclinat spre un comportament familial adesea considerat bizar”; o persoană care „pretinde că nu cunoștea cât de mare era averea soției sale”; „care a tras multe sfori pentru a deveni director”; care „aspiră la titlul de cel mai încrâncenat parvenit din S.”; care „a declanșat o campanie de teroare împotriva fostului director, pe care l-a atacat verbal timp de doi ani până când acesta din urmă și-a dat demisia”. Tot astfel, reclamantul l-a acuzat pe doctorul C.P. de faptul că a instituit „legea tăcerii”, prin propria-i numire ca purtător de cuvânt al spitalului.

Curtea a apreciat că, deși unele comentarii ale reclamantului făceau referire la viața privată a victimei, totuși, limbajul folosit de reclamant a rămas în limitele acceptabile ale libertății de exprimare recunoscute ziariștilor.

2.5. În schimb, în cauza S. împotriva României, hotărârea din 3 mai 2011, Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 8 din Convenție, obligând statul să-i plătească 3.000 euro pentru prejudiciul moral.

La 19 decembrie 2002, reclamanta a fost informată în scris, de către directorul canalului național de televiziune, că nu va mai prezenta emisiunea pe care o realiza anterior. În lipsa unei explicații privind înlocuirea sa și a unui răspuns la contestația sa, reclamanta a făcut mai multe declarații presei, făcând aluzie printre altele la reinstituirea cenzurii în cadrul televiziunii publice.

La 20 ianuarie 2003, biroul de presă al SRTV a transmis un comunicat de presă care a fost difuzat de șase jurnale naționale. Comunicatul includea o prezentare a faptelor, precum și o motivare a înlocuirii reclamantei din funcția de prezentatoare a emisiunii în cauză, bazată în special pe probleme de audiență. Urmau mai multe comentarii asupra situației, cele contestate de reclamantă fiind următoarele: „Regretăm că M. S., al cărei discernământ este probabil alterat din cauza stării sale emoționale marcate de probleme de familie cunoscute, este victima manipulărilor politice. De altfel, chiar în cadrul instituției a devenit un angajat cu probleme, nerespectând regulamentul intern și având relații conflictuale cu colegii săi. [...] În mod normal, dacă doamna S. ar fi dorit să susțină prin activitatea sa misiunea de serviciu public a televiziunii, ar fi putut căuta o soluție amiabilă la conflict făcând apel la superiorii săi ierarhici”.

Prin hotărârea din 26 iunie 2003, judecătoria i-a achitat pe N.V. și C.D.I., pe motiv că nu acționaseră cu intenția de a o insulta sau calomnia pe reclamantă, ci pentru a exprima poziția oficială a SRTV în privința acuzațiilor de cenzură proferate de persoana în cauză. Reclamanta a formulat recurs la Tribunalul București, care, apreciind că N.V. și C.D.I. nu acționaseră cu rea credință, l-a respins.

Curții i-a revenit sarcina de a determina dacă statul, în contextul obligațiilor sale pozitive ce decurg din articolul 8 din Convenție, a respectat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputație, element integrant al dreptului la respectarea vieții private, și libertatea de expresie protejată de art. 10.

Analizând comunicatul de presă, Curtea a considerat că aprecierile care o prezentau pe reclamantă ca fiind victima manipulărilor politice sunt lipsite de orice bază faptică, întrucât nu a existat nicio dovadă care să indice faptul că reclamanta a acționat sub influența vreunui interes politic.

În plus, Curtea a estimat că aprecierea ce viza discernământul reclamantei nu poate fi considerat ca fiind un element indispensabil în poziția pe care a luat-o SRTV-ul în legătură cu această problemă, deoarece s-a bazat pe elemente ale vieții private ale doamnei S., cunoscute la nivelul conducerii SRTV (prin prisma faptului că aceasta cunoștea depresia pe care a suferit-o reclamanta).

În circumstanțele speței, Curtea Europeană a considerat că afirmațiile din comunicatul de presă au depășit limita acceptabilă și că instanțele interne nu au reușit să găsească un echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputație și libertatea de exprimare (protejată de articolul 10 din Convenție).

2.6. De asemenea, o încălcare a art. 8 a fost constatată de instanța de contencios european și în cauza L. P. împotriva României, hotărârea din 14 octombrie 2008, obligând statul să-i plătească 5.000 euro.

La data de 7 octombrie 1997, în cursul unei emisiuni televizate având drept subiect proiectul de lege privind accesul la informațiile aflate în arhiva fostelor servicii de securitate ale statului, C.I. (ziarist la săptămânalul Cațavencu) a afirmat, între altele, că în cadrul Partidului Național Țărănesc s-ar afla foști agenți ai acestui serviciu. Acesta a afirmat de asemenea că era vorba despre „eroi falși”, de „agenți ai Securității” care ar fi făcut închisoare „pentru altceva” și care pretindeau că sunt „foști deținuți politici”. Acesta a dat drept exemplu numele reclamantului.

La data de 30 martie 2000, Judecătoria sectorului 1 București l-a achitat pe C.I. și a respins pretențiile civile ale reclamantului. Instanța, după ce a constatat că C.I. era autorul afirmațiilor pretins calomnioase, a considerat că nu aveau decât un caracter „general, imprecis și că în consecință infracțiunile nu existau, datorită lipsei unui element intențional”. Instanța a considerat că săptămânalul Cațavencu era o publicație cu rol moralizator și umoristic. Reclamantul a înaintat recurs împotriva acestei sentințe. Prin hotărârea judecătorească din data de 18 iulie 2000, Tribunalul București a respins recursul reclamantului ca neîntemeiat. Instanța a considerat că afirmațiile lui C.I. constituiau „judecăți de valoare care derivau din libertatea de opinie și din dreptul său de a comunica idei”.

La data de 13 ianuarie 1998, reclamantul a depus împotriva lui M.D., ziarist la Cațavencu, o plângere penală constituindu-se parte civilă pentru insultă și calomnie. El a menționat că acesta, într-un articol publicat sub semnătura sa, a afirmat că reclamantul era „maior în Securitate” și că, prin intermediul său, membrii P.N.Ț. au pretins că sunt parlamentari „adevărați” în timpul Parlamentului provizoriu din 1990.

Prin sentința din data de 27 ianuarie 2000, Judecătoria sectorului 1 București l-a achitat pe M.D. de acuzațiile de insultă și calomnie și a respins pretențiile civile ale reclamantului. Instanța a motivat această sentință prin lipsa, în afirmațiile în litigiu, atribuirii reclamantului unei „anumite fapte, identificate prin detalii enunțate”. Instanța a constatat de asemenea că inculpatul era pamfletar, articolul în cauză având un asemenea caracter și că „consecințele acestui gen de pamflet erau întotdeauna benefice pentru societate”. Reclamantul a înaintat un recurs împotriva acestei sentințe, care a fost respins prin decizia din data de 18 iunie 2000 a Tribunalului București, acesta reluând același raționament.

În cauză, Curții i-a revenit din nou sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive ce decurg din art. 8 din Convenție, a păstrat echilibrul just în apărarea dreptului reclamantului la reputație, element ce face parte din apărarea vieții private și a libertății de exprimare protejate de art. 10.

Curtea a reamintit că libertatea de exprimare constituie una din bazele esențiale ale unei societăți democratice și că această libertate este valabilă nu numai pentru „informațiile” sau „ideile” strânse cu bunăvoință sau considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru acelea ce scandalizează, șochează sau neliniștesc. Astfel impun pluralismul, toleranța și spiritul de deschidere fără de care nu există „societate democratică”. Presa joacă un rol esențial într-o societate democratică: dacă nu trebuie să depășească anumite limite, fiind vorba în special de apărarea reputației și drepturilor altuia, îi revine totuși sarcina de a comunica, respectându-și obligațiile și responsabilitățile, informațiile și ideile asupra tuturor chestiunilor de interes general. Libertatea jurnalistică cuprinde și posibila recurgere la o anumită doză de exagerare, ba chiar de provocare.

Curtea a considerat că obligația pozitivă ce decurge din art. 8 din Convenție trebuie să intre în discuție dacă afirmațiile în cauză depășesc limitele criticilor acceptabile în temeiul art. 10 din Convenție.

În practica sa, Curtea face distincția între fapte și judecăți de valoare. Dacă concretețea primelor se poate dovedi, cele din urmă nu-și pot demonstra exactitatea. Pentru judecățile de valoare, această cerință este irealizabilă și aduce atingere libertății de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10.

Nu e mai puțin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă și că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală.

Dacă în baza rolului ce-i este atribuit presa are efectiv datoria de a alerta publicul atunci când este informată asupra presupuselor abuzuri din partea aleșilor locali și funcționarilor publici, fapta de a acuza direct anumite persoane, indicându-le numele și funcțiile, implica pentru ziariști în speță obligația de a furniza o bază reală suficientă.

2.7. Tot în favoarea art. 8 a înclinat balanța Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și prin decizia de inadmisibilitate din data de 15 ianuarie 2013, pronunțată în cauza M. C. C. împotriva României.

În fapt, reclamantul, în calitate de purtător de cuvânt al Acțiunii Populare și candidat al acestei formațiuni la funcția de primar al municipiului București, a organizat o conferință de presă în data de 15 februarie 2004, înaintea debutului campaniei pentru alegerile locale, având ca principal scop prezentarea unui document din care rezulta că T.B. „a fost turnător la Securitate” și că „a trăit timp de 14 ani, din decembrie 1989 până acum, într-o continuă minciună”. Documentul prin care se făcea pretinsa dovadă a acestei colaborări era un „Registru cu persoanele din rândul membrilor P.C.R. pentru care s-a dat aprobarea să sprijine munca de Securitate” în care, pentru anul 1978, figura numele lui T.B. În cursul conferinței de presă reclamantul a mai afirmat că T.B. a fost un „informator ordinar, unul ce își turna colegii și prietenii la Securitate, primind pentru aceasta o sumă de bani, dar și sprijinul pentru a promova profesional”. În plus, s-a afirmat, „informațiile unor turnători ca T. B., ajunse pe mâna Securității, au distrus vieți, cariere și au trimis oameni în pușcăriile comuniste”.

Instanța de recurs a menținut soluția pe latura penală și a admis recursul părții vătămate, obligând pe reclamant la plata sumei de_ ROL, cu titlu de daune morale, în temeiul dispozițiilor legii civile.

Constatând că existența ingerinței este evidentă, prin aceea că reclamantul a fost sancționat prin obligarea la plata de daune morale către partea vătămată, Curtea a trecut la analiza condițiilor ca ingerința să fie conformă cu textul art. 10 din Convenție, așa cum se desprind ele din jurisprudența instanței europene. Astfel, s-a constatat că ingerința era prevăzută de lege – art. 998 și 999 din C.civ. – și urmărea, în mod evident, un scop legitim – protejarea reputației altei persoane. O analiză mai complexă este cea făcută în privința celei de-a treia condiții – necesitatea restrângerii dreptului într-o societate democratică.

Pentru început, Curtea a reamintit faptul că, în privința unui om politic, limitele criticii admisibile sunt mai largi, dată fiind calitatea sa de persoană publică, decât în cazul unui om obișnuit. Omul politic se expune inevitabil și conștient unui control atent al faptelor și gesturilor sale. În cazul său, dreptul la reputație trebuie pus mereu în balanță cu interesul publicului de a fi informat.

Spre a verifica în ce măsură a existat o „nevoie socială imperioasă” pentru restrângerea libertății de exprimare în cauză, Curtea a avut în vedere faptul că reclamantul a făcut atât judecăți de valoare, cât și imputări factuale cu privire la conduita părții vătămate, iar instanțele interne i-au oferit posibilitatea să facă proba verității. Cu toate acestea, instanțele interne nu au fost convinse de probele aduse de reclamant în susținerea veridicității afirmațiilor sale și, în consecință, s-a pronunțat soluția de obligare la plata unor daune morale. Totodată, Curtea a constatat că această soluție nu este lipsită de fundament, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu a avertizat publicul asupra faptului că face afirmații subiective și nu și-a manifestat niciun moment dubiul cu privire la cele afirmate despre colaborarea lui T.B. cu Securitatea (a contrario, Ieremeiov împotriva României, 24 noiembrie 2009, par. 44 și A. împotriva României, 8 iunie 2010, par. 94).

În plus, Curtea a apreciat că termenii folosiți de reclamant nu erau indispensabili pentru comunicarea mesajului său, motiv pentru care s-a raliat concluziei instanțelor interne cum că acești termeni relevă intenția reclamantului de a-l ofensa pe T.B., adversarul său politic. Or, în lipsa unei baze factuale, nu se poate aprecia că afirmațiile sale nu au depășit doza de exagerare și provocare admise de art. 10 din Convenție. De aceea, CEDO a considerat că instanțele interne au furnizat „motive pertinente și suficiente” pentru a reține încălcarea de către reclamant a „onoarei, demnității și reputației” lui T.B. (par. 55).

Curtea a conchis, de asemenea, că sancțiunea aplicată, obligarea la daune morale în cuantum de_ ROL (aproximativ 13.600 EUR), nu a fost una disproporționată, prin raportare la scopul legitim urmărit.

3. Aplicând aceste considerații teoretice în cauza de față, Curtea reține că trebuie stabilit dacă afirmațiile pârâtului, chiar dacă nu se sprijină pe probe obiective, cel puțin au fost prezentate ca ipoteze pe care le-a formulat pârâtul în cadrul și în limitele exercițiului liber al dreptului la exprimare, mai concret dacă a pornit de la o informație corectă cu valoare de premisă și a ajuns pe baza unui raționament mai mult sau mai puțin riguros la o anumită concluzie, cu condiția în același timp să nu fi fost de rea credință, iar limbajul folosit să nu poată fi considerat ca fiind excesiv. Prin prezentarea bazei factuale de la care pornește și a modului în care a interpretat-o, jurnalistul lasă cititorului/telespectatorului posibilitatea de a face propria apreciere asupra concluziilor sale, cărora le dă astfel caracterul de judecăți de valoare, privite în antiteză cu faptele. Existența faptelor poate fi dovedită, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu poate fi dovedit, motiv pentru care nu poate fi nici imputat celui care le-a expus.

Din această perspectivă, în privința faptelor care au apărut și în restul mass - mediei centrale, se poate reține că pârâtul, la fel ca și ceilalți jurnaliști, și-a fundamentat opinia pe materialele din presa locală apărute ca urmare a unor investigații făcute de mai mulți ziariști, a căror valoare este recunoscută de art. 4 din Rezoluția nr. 1003/1993 a Adunării Generale a Consiliului Europei cu privire la etica ziaristică, deci pe o sursă credibilă. În plus, relatările făcute pe baza unor informații publicate de alți ziariști constituie un mod de a transmite informații și idei cu privire la chestiunile de interes public.

În schimb, cu privire la alocarea unor fonduri pentru îmbunătățirea calității mediului, Curtea are în vedere că proiectul: „Îmbunătățirea calității mediului și a vieții prin înființarea unui parc situat pe terenul adiacent lacului de agrement de pe . a cinci spații verzi situate central în municipiul G.”, publicat pe site-ul Primăriei Municipiului G., are ca obiective: creșterea suprafețelor de spații verzi din localități și apropierea mărimii acestora, pe cap de locuitor, de standardele europene, prin dezvoltarea și modernizarea spațiilor verzi din localități și înființarea de noi parcuri, scuaruri și aliniamente plantate ori reabilitarea celor existente; descrierea sa fiind: amenajarea unui parc și a cinci spații verzi situate în municipiul G., în suprafață totală de 7.827,59 m.p.; valoare totală proiect: 1.691.822,07 lei; sursele de finanțare: 1.499.969,00 lei finanțare nerambursabilă Administrația Fondului pentru Mediu (89,46%), 176.818,65 lei cofinanțare PMG (cheltuieli eligibile) și 15.034,42 lei cofinanțare PMG (cheltuieli neeligibile). Întrucât fondurile pentru derularea acestui proiect provin într-o proporție covârșitoare de la Administrația Fondului pentru Mediu, iar nu de la Primăria Municipiului G. și chiar din titulatură rezultă că în primul rând este vorba de înființarea unui parc situat pe terenul adiacent lacului de agrement și numai în secundar de amenajarea a cinci scuaruri, rezultă că informația a fost denaturată cu rea credință cu scopul de a susține concluzia caracterului excesiv al cheltuielile alocate din bugetul primăriei.

Întreruperea emisiei postului OTV ca urmare a intervenției intimatului reclamant nu a fost prezentată ca o ipoteză cu un grad ridicat de probabilitate dedusă pe baza acestei coincidențe, ceea ce ar fi permis telespectatorilor să aprecieze justețea conexiunii făcute, ci ca o certitudine, pentru că informația ar proveni de la alți telespectatori.

În fine, și cu privire la celelalte informații, prezentate tot în termeni de afirmații categorice, fie au fost indicate drept surse declarațiile telespectatorilor, care nu au arătat însă că ar fi fost de față la anumite evenimente și nici că ar fi văzut anumite documente, fie nu au fost indicate deloc.

De aceea, referitor la informațiile care nu au apărut și în restul presei centrale, se reține că intimatul reclamant a fost acuzat în cadrul celor cinci emisiuni de săvârșirea unor fapte determinate fără a se furniza o bază factuală suficientă. Este de menționat că nu este necesar ca aceasta să fie precisă, fiabilă și solidă, cu aceeași forță probantă ca cea care ar conduce la condamnarea sa de către o instanță judecătorească, fiind suficient ca judecata de valoare reprezentată de raționamentul deductiv al ziaristului să nu fie excesivă, fiind lipsită total de fundament.

Deși trebuie avut în vedere și faptul că limitele critice acceptabile sunt mai largi în cazul persoanelor publice față de individul obișnuit, pentru că spre deosebire de cei din urmă politicienii trebuie să accepte în mod inevitabil și conștient verificarea strictă a activității lor, atât din partea jurnaliștilor cât și a marelui public și în consecință, trebuie să dovedească un grad mai mare de toleranță, absența unei minime baze factuale și denaturarea sa depășesc aceste limite.

Pe de altă parte, limbajul folosit nu poate fi considerat excesiv, având în vedere și întreg contextul dat de informațiile apărute în presă cu privire la intimatul reclamant.

Pe cale de consecință, nu se poate reține că jurnalistul și-a exercitat un drept prevăzut de Constituție și anume dreptul la exprimare, ceea ce ar constitui o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei, astfel încât, sub aspectul moderării celor cinci emisiuni cu încălcarea art. 40 alin. 2 și 3 din Codul de reglementare a conținutului audiovizual, adoptat prin Decizia nr. 220/2011, sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, astfel cum este ea reglementată de art. 998-999 Codul civil de la 1864, respectiv art. 1357-1359 noul Cod civil.

Discreditarea cel puțin în fața unei părți din apropiați, colegi de partid și opinia publică este inerentă imputării unor asemenea fapte pe un post de televiziune, astfel că nu prezintă relevanță împrejurarea dacă s-a mai produs încă un prejudiciu, constând în afectarea carierei politice a intimatului reclamant, acesta din urmă de altfel nefiind nici invocat.

4. Daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, importanța valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost lezate, toate aceste criterii toate acestea raportate la practica Curții Europene a Drepturilor Omului. Cuantumul acestui prejudiciu trebuie să se raporteze la gradul de gravitate al faptei ilicite și să fie unul echitabil și rezonabil, astfel încât să dea satisfacție celui ce a suferit un prejudiciu, iar cel ce a creat acel prejudiciu să fie conștient de suferința morală creată.

Constatând, pe de o parte, că în mod greșit prima instanță a reținut drept criterii de cuantificare a prejudiciului numărul pârâților în privința cărora a constat existența vinovăției și starea de insolvabilitate în care se găsește pârâta, dar pe de altă parte, și numărul acuzațiilor aduse intimatului reclamant fără nicio bază reală, care, combinate cu prezentarea unor date ce circulau la acel moment în presă, erau de natură să creeze a aparență de veridicitate din cauza confuziei produse, Curtea apreciază cuantumul sumei acordate de prima instanță justificat, sumă de 15.000 lei constituind o satisfacție suficientă și echitabilă.

Față de aceste considerente, reținând nelegalitatea hotărârii atacate numai sub aspectul învederat, Curtea urmează ca, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, în forma în vigoare la data sesizării primei instanțe, să admită apelul și să anuleze în parte sentința civilă apelată, în sensul că, în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006, va dispune suspendarea judecării cauzei în contradictoriu cu pârâta S.C. O. T. S.R.L., menținând totodată celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite apelul declarat de apelanții pârâți S.C. O. T. S.R.L., în insolvență, prin administrator judiciar ACSIS SOLV IPURL, cu sediul ales la S.C.A. „F., S. și Asociații”, în București .. 6, sector 2, și D. C. D., cu domiciliul ales la S.C.A. „F., S. și Asociații”, în București, .. 6, sector 2 împotriva sentinței civile nr. 148 din 30.01.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant I. L., cu domiciliul în Municipiul G., .. 17, și cu intimatul pârât P. R., cu domiciliul în București, ., sector 5 și în București, .. 14, ..

Anulează în parte sentința civilă apelată, în sensul că:

În temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006, dispune suspendarea judecării cauzei în contradictoriu cu pârâta S.C. O. T. S.R.L.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Ia act că apelanții pârâți și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi, 27.06.2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

C. G. E. V.

GREFIER

S. R.

Red. C.G.

Tehnored. C.S./C.G.

Ex. 7/18.07.2013

T.B. Secția a IV-a Civilă – E.R.