Pretenţii. Decizia nr. 1047/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1047/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-06-2013 în dosarul nr. 18157/300/2009
Dosar nr._
(821/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr.1047
Ședința publică de la 10.06.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - IOANA BUZEA
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
GREFIER - C. I.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra cererii de recurs formulată de recurenții–pârâți C. G. și C. V., împotriva deciziei civile nr. 230 bis A din 06.03.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă C. A. și cu intimatul chemat în garanție M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
Cauza are ca obiect – pretenții.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 03 iunie 2013, care face parte integrantă din prezenta, când având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la data de 10 iunie 2013 și a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, la data de 01.10.2009, reclamanta C. A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții C. V. și C. G. și M. București, prin Primar General, obligarea acestora la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului situat în București, ., sectorul 2, . perioada dintre 2 octombrie 2006 și data predării efective a bunului, estimând prejudiciul la suma de 700 lei lunar.
În motivare, reclamanta a arătat că este proprietara apartamentului nr.2, situat în București, . (fostă P. R., nr.1), că prin decizia civilă nr. 3657/2000 a Curții de Apel București a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de C. G. cu Apolodor SA și că, având în vedere prevederile OUG nr. 40/1999, a încheiat cu pârâții un contract de închiriere, pentru o perioadă de cinci ani, având ca obiect bunul în discuție. A mai precizat că la data de 2 octombrie 2006, s-a împlinit termenul contractual și că, de la acea dată, pârâții ocupă apartamentul fără titlu.
În drept, a invocat art. 480, art. 483 C.civ.
Pârâții au depus întâmpinare și cerere reconvențională. Au invocat excepția lipsei calității procesuale active, iar pe fond au solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
Au arătat că reclamanta nu este proprietară a . . și nici a . .. 1 și că, oricum, nu există identitate între cele două adrese.
De asemenea, au arătat că în dosarul în care s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de C. G. cu Apolodor, pârâta C. V. nu a fost parte, deși la data încheierii actului pârâții erau căsătoriți, astfel că au dobândit, ambii, dreptul de proprietate asupra bunului.
Au formulat, pe calea cererii reconvenționale, acțiune posesorie, solicitând ca reclamanta să fie obligată să le respecte pașnica folosință a terenului și construcției din .. 1, ..
În motivare, au arătat că pârâtul C. G. locuiește la această adresă din anul 1956 și au arătat un istoric al proceselor purtate cu reclamanta. De asemenea, au reluat și motivele arătate în întâmpinare, referitoare la lipsa calității de proprietar al reclamantei.
În drept, au invocat art. 674 C.pr.civ.
Pârâții au formulat și cerere de chemare în garanție pentru evicțiune a Municipiului București prin Primarul General, solicitând obligarea acestuia ca, în situația în care se va admite cererea reclamantei, să le repartizeze o locuință similară, sau, în subsidiar, să le restituie prețul de piață al apartamentului.
M. București a depus întâmpinare la cererea de chemare în garanție. A invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că Ministerul Finanțelor Publice ar trebui să răspundă pentru evicțiune. A mai precizat că nu este răspunzător că Statul, prin legi succesive, l-a obligat să închirieze și apoi să vândă imobile preluate tot de Stat. De asemenea, a arătat că pârâții din prezenta cauză cunoșteau, la momentul în care au cumpărat imobilul, că își asumă un risc.
La data de 27.06.2011, reclamanta și-a mărit câtimea obiectului cererii, solicitând obligarea pârâților la plata sumei de_ Euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 02.10.2006 – 08.03.2011.
După administrarea probei cu înscrisuri și după efectuarea expertizei, prin sentința civilă nr._ pronunțată la data de 4.10.2011 de Judecătoria Sectorului 2 București, în dosarul nr._, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active și a fost admisă cererea precizată, pârâții fiind obligați la plata către reclamantă a sumei de_ Euro și a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reconvențională. În privința cererii de chemare în garanție s-a constatat că are calitate procesuală pasivă chematul în garanție M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, iar cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că susținerea reclamantei în privința faptului că este proprietar al apartamentului și că pârâții au ocupat, fără titlu, acest imobil în perioada 02.10.2006 – 08.03.2011, precum și apărările pârâților care au susținut că reclamanta nu este proprietar și că lipsește identitatea dintre adresele imobilelor au fost deja analizate și soluționate irevocabil, în procesele anterioare dintre părți.
S-a reținut puterea de lucru judecat (în sensul că cele constatate în litigiile anterioare sunt prezumate a fi adevărate și nu pot fi contrazise printr-o hotărâre ulterioară), atât în privința calității de proprietar a reclamantei, cât și în privința identității imobilelor, constatându-se că prin decizia civilă nr.1061/2009 a Curții de Apel București (f.19 și urm.), s-a reținut că „identitatea de imobil între cel menționat în sentința civilă nr. 7672/1996 a Judecătoriei sectorului 2 București și cel menționat în contractul de vânzare-cumpărare nr. 393/1996 (titlul anulat al pârâtului, n.n.) a fost dovedită” și că „prin urmare, sunt nefondate criticile recurenților (pârâții din prezenta cauză, n.n.) privitoare la lipsa unui titlu de proprietate valabil al reclamantei, întemeiat pe sentința civilă nr. 7672/1996, rezultând din adresa diferită a imobilului menționată în această sentință față de adresa imobilului ocupat de către pârâții-reclamanți”.
A fost analizată, de asemenea, și apărarea pârâtei, reluată și în prezenta cauză, în sensul că ea ar fi proprietar al bunului, față de faptul că nu a fost parte în procesul finalizat prin decizia civilă nr. 3567/2000 a Curții de Apel București și a fost înlăturată această susținere.
Față de aceste considerente, Curtea de Apel București a obligat pârâții din prezenta cauză să predea reclamantei apartamentul situat în București, .. 1 (.), ., reținând și că, după încetarea contractului de închiriere încheiat cu reclamanta, aceștia nu mai au titlu locativ.
Prin urmare, în acord cu cele statuate irevocabil prin decizia civilă nr. 1061/2009 a Curții de Apel București, prima instanță a constatat că reclamanta este proprietar al imobilului situat în București, .. 1 (.), ., excepția lipsei calității procesuale active fiind, astfel, neîntemeiată.
Între reclamantă și pârâți a fost încheiat, la data de 02.10.2006, un contract de închiriere pentru o perioadă de cinci ani, având ca obiect bunul în discuție (f.16).
Cu toate că, după trecerea perioadei contractuale, reclamanta nu a mai dorit să continue raporturile cu pârâții, bunul a fost predat acesteia abia la data de 08.03.2011 (f.341), fiind aduse la îndeplinire, prin executare silită, dispozițiile deciziei civile nr. 1061/2009 a Curții de Apel București.
Prin urmare, în perioada 02.10.2006 – 08.03.2011, pârâții au pus reclamanta în imposibilitate să exercite atributul folosinței, dar și pe cel al dispoziției, în sensul, pe de o parte, al împiedicării de a efectua lucrări de reparații și de îmbunătățiri și, pe de altă parte, de a închiria pe piața liberă bunul.
Contrar susținerilor pârâților, prima instanță a apreciat că acțiunea de față a fost corect întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.civ.1864, întrucât acest text arată atributele dreptului de proprietate și întrucât acestea au fost nesocotite de pârâți.
Pentru acoperirea prejudiciului suferit, reclamanta are dreptul la despăgubiri din partea pârâților.
În legătură cu evaluarea prejudiciului, pârâții au arătat că raportarea la apartamente asemănătoare, dar în stare bună, nu reprezintă un criteriu corect, având în vedere că starea apartamentului în discuție este una foarte rea.
Instanța a reținut că răspunderea pârâților este una delictuală, ei încălcând, așa cum s-a arătat, dispozițiile art. 480 C.civ.1864.
În această materie, se aplică principiul reparării integrale a prejudiciului, or, pârâții, prin împiedicarea reclamantei să folosească bunul și să dispună în legătură cu acesta în perioada 02.10.2006 – 08.03.2011, sunt răspunzători inclusiv de degradarea apartamentului în această perioadă.
Având în vedere acest aspect, instanța a stabilit contravaloarea lipsei de folosință prin luarea în considerare a situației în care, apartamentul, în stare bună, ar fi fost închiriat pe piața liberă.
Conform expertizei efectuate în cauză, pentru perioada arătată mai sus, această valoare este de_ de Euro, pe care pârâții urmează să o plătească reclamantei.
În ceea ce privește cererea reconvențională formulată de pârâți, respectiv acțiune posesorie, instanța a constatat că aceasta este vădit neîntemeiată, nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 674 și urm. C.pr.civ., forma în vigoare anterior modificării acestui act normativ prin Legea nr. 71/2011.
Astfel, pârâții nu au fost posesori, ci detentori precari și, pe de altă parte, ei nu au fost tulburați sau deposedați prin mijloace de fapt, ci doar prin executare silită, în urma pronunțării unui titlu executoriu prin care s-a dispus evacuarea.
În privința cererii de chemare în garanție pentru pentru evicțiune a Municipiului București prin Primarul General, s-a constatat că nu este întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive deoarece pârâții au invocat prevederile Codului civil referitoare la evicțiune, iar chematul în garanție este fostul vânzător al bunului.
Pe fond, instanța a constatat reține că prezenta cauză nu are ca obiect analiza dreptului de proprietate asupra imobilului în discuție sau a valabilității contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârât și Apolodor SA.
Litigiul de față s-a născut ca urmare a folosirii de către pârâți, fără drept, a imobilului reclamantei în perioada 02.10.2006 – 08.03.2011 și nu ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare dintre pârât și chematul în garanție.
Alegerea pârâților, de a nu preda bunul la data terminării perioadei contractuale cu reclamanta, nu are nici o legătură cu vreo acțiune/inacțiune a chematului în garanție, motiv pentru care cererea de chemare în garanție a fost respinsă ca neîntemeiată.
Pârâții C. G. și C. V. au formulat apel împotriva acestei sentințe la data de 6.12.2011 (data poștei), cererea fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III – a Civilă la data de 28.12.2011.
În motivare, apelanții-pârâți au criticat soluția primei instanțe sub următoarele aspecte:
Instanța de fond a nesocotit efectele juridice ale autorității relative de lucru judecat a sentinței civile nr. 7377/2007 a Judecătoriei Sectorului 2 și a deciziei civile nr. 1461/19.11.2008 a Tribunalului București – Secția a III – a Civilă, ambele pronunțate în dosarul nr._ .
Astfel, instanța a reținut numai autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 1061 pronunțată de Curtea de apel București în același dosar, fără a ține seama de efectele juridice ale autorității relative de lucru judecat a celorlalte două hotărâri judecătorești anterioare sub aspectul bunei credințe a pârâților.
Procedând astfel, prima instanță a considerat că apelanții datorează o sumă exorbitantă cu titlul de contravaloare a lipsei de folosință prin angajarea răspunderii delictuale, deși elementul de culpă nu poate fi discutat decât de la data pronunțării deciziei civile 1061/25.06.2009, decizie prin care au fost modificate hotărârile anterioare și a fost admisă pentru prima dată acțiunea reclamantei de obligare a pârâților la a-i preda apartamentul în cauză.
Prima instanță a nesocotit efectele juridice ale autorității de lucru judecat a încheierii din 5.01.2010, pronunțată de Curtea de Apel – Secția a IV – a Civilă în dosarul nr._ prin care s-a dispus suspendarea executării silite a deciziei civile nr. 1061/25.06.2009 până la soluționarea cererii apelanților de suspendare a executării silite în cadrul cererii de revizuire a deciziei menționate, revizuire ce a fost respins la data de 30.04.2010 prin decizia pronunțată în dosarul nr._ .
Prin urmare, apelanții arată că abia de la acest moment se poate pune cu adevărat problema existenței unui titlul executoriu împotriva acestora privind predarea apartamentului nr. 2 și consecutiv a îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale.
Prima instanță a înlăturat nemotivat probele din care rezultă starea de degradare a apartamentului, constatată prin raportul de expertiză tehnică evaluatoare, ca datorându-se inundării apartamentului nr. 3, aflat tot în proprietatea reclamantei din 1998 și a constatat, fără nici un suport probator, că tot pârâții ar fi vinovați de această degradare.
Apelanții încă din 2005 au solicitat reclamantei să ia măsurile necesare pentru a preveni și stopa degradarea apartamentului 2 generată de inundațiile din apartamentul 3, dar și de întreruperea furnizării gazelor naturale și, ca urmare a lipse oricărui răspuns și a oricărei măsuri din partea reclamantei, apelanții au fost efectiv forțați să părăsească apartamentul care devenise nelocuibil.
În final, apelanții arată că nu datorează contravaloarea lipsei de folosință pentru un imobil presupus a fi în stare bună, cât timp nu au nicio culpă în degradarea acestuia.
Prin decizia civilă nr.230Bis/A/6.03.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins apelul formulat de apelanții pârâți împotriva sentinței instanței de fond, ca nefondat.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că pentru recuperarea apartamentului naționalizat în baza Decretului nr.92/1950, au avut loc următoarele proceduri judiciare:
1. Acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu Consiliulul Local al Municipiului București și cu .>
Prin sentința civilă nr. 7672/4.10.1996 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. 3254/1995, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta S. Calmi, decedată pe parcursul procesului, continuată de C. A. împotriva Consiliului Local al Municipiului București și . fiind obligați să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 2 situat la etajul 1 al imobilului din București, . bis, fost 14, colț cu .. 1, sector 2. Apelul formulat împotriva acestei sentințe a fost anulat.
2. Acțiunea pentru constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat între C. G. și .>
Prin sentința civilă nr. 1246/7.02.2000 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2, sentință menținută prin decizia civilă nr. 1546/7.06.2000 a Tribunalului București – Secția a V – a Civilă, acțiunea reclamantei formulată împotriva Consiliului General al Municipiului București, . C. G. pentru constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr._/23.10.1996 a fost respinsă ca neîntemeiată. Aceste hotărâri au fost reformate prin decizia civilă nr. 3567/1.11.2000 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV – a Civilă în dosarul nr. 3947/2000, prin care a fost admis recursul reclamantei și s-a constatat nulitatea contractului.
3. Contractul de închiriere dintre părți.
În temeiul OUG 40/1999, reclamanta a încheiat cu apelanții-pârâți contractul de închiriere din 2.10.2001 pentru un termen de 5 ani, respectiv până la 2.10.2006.
4. Acțiunea formulată în contradictoriu cu apelanții din prezenta cauză C. G. și C. V., pentru predarea apartamentului după expirarea perioadei contractului de închiriere.
Prin sentința 7377/2007, Judecătoria Sectorului 2 București a respins acțiunea reclamantei, a admis cererea reconvențională și a constatat că proprietara apartamentului în litigiu este C. V.. Prin decizia civilă nr. 1461/19.11.2008, Tribunalul București a menținut soluția de respingere a acțiunii reclamantei, însă a schimbat soluția asupra cererii reconvenționale respingând-o și pe aceasta ca neîntemeiată.
În recurs, prin decizia civilă nr. 1061/25.06.2009, Curtea de Apel București – Secția a IV – a Civilă a menținut soluția respingerii cererii reconvenționale și a modificat soluția asupra acțiunii principale în sensul admiterii sale și al obligării pârâților la predarea către reclamantă a apartamentului nr. 2.
Apelanții au susținut că prima instanță a ignorat autoritatea de lucru judecat relativ a sentinței 7377 și a deciziei pronunțate în apel 1461 în ceea ce privește constatarea bunei-credințe a apelanților.
Sub un prim aspect, cu titlu general, tribunalul a reținut că o autoritate de lucru judecat a unei sentințe și a unei decizii pronunțate în apel există (relativ) până la definitivarea sa prin soluționarea recursului. Numai în măsura în care există constatări ale instanțelor de fond necriticate pe calea recursului, ele intră în puterea de lucru judecat. Cât timp cele constatate prin hotărârile instanțelor de fond, fac obiectul recursului, numai hotărârea irevocabilă va avea putere de lucru judecat.
În cauză însă, se constată că buna-credință a apelanților-pârâți nici nu a făcut obiectul analizei judiciare a hotărârilor invocate.
Prin sentința civilă nr.7377/2007 (fila 88 și urm.) au fost reținute dispozițiile OUG 40/1999 în sensul că, în pofida expirării contractului de închiriere, C. G. are în continuare un titlu locativ ex lege, folosința locativă fiindu-i conferită de art. 14 din ordonanță. Un al doilea aspect reținut a fost acela că în condițiile în care apelanții C. au cumpărat apartamentul în timpul căsătoriei, iar decizia civilă 3567/2000 prin care s-a constat nulitatea acestui contract nu este opozabilă apelantei C. V., care nu a fost parte la litigiu, aceasta este în continuare proprietara apartamentului.
Prin decizia civilă nr.1461/2008 (fila 79), a fost respinsă cererea reconvențională întrucât apelanta C. V. solicitase să se constate că este proprietara întregului apartament, deși aceasta deșinea doar ½ din bun.
Prin urmare, susținerea apelanților referitoare la o autoritate de lucru judecat în privința bunei lor credințe nu are un suport în situația de fapt și de drept analizată prin aceste hotărâri, buna-credință nefăcând în niciun fel obiectul vreunei dezbateri sau analize judiciare.
În ceea ce privește susținerea apelanților referitoare la faptul că răspunderea delictuală poate fi antrenată sub aspectul culpei numai după data pronunțării deciziei nr. 1061/25.06.2009, dată când a fost admisă prima dată acțiunea reclamantei de obligare a apelanților la predarea apartamentului, tribunalul a constatat că această susținere nu poate fi primită deoarece există dispoziții speciale.
Sub un prim aspect, s-a constatat că potrivit art. 486 C.Civ. 1864, buna-credință a apelanților a încetat la momentul formulării acțiunii în revendicare – 27.06.2006.
În baza art. 485 - 486 C.civ ., „posesorul este de buna-credință când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute, sens în care dobândește fructele bunului posedat. Potrivit art. 523 C.civ fructele civile sunt chiriile, veniturile bănești produse prin folosirea bunurilor. In baza art. 487 C.civ posesorul încetează a mai fi de bună credință din momentul cunoașterii viciilor titlului aflat la baza posesiei. In consecință, buna credință trebuie sa existe în momentul dobândirii posesiei și în momentul fiecărei perceperi a fructelor. Buna credință se socotește încetată din ziua cererii în justiție, făcută împotriva posesorului, chiar daca acesta ar continua să creadă ca proprietarul a pornit acțiunea împotriva sa fără drept.
Obiectul prezentei cauze îl constituie antrenarea răspunderii civile delictuale a apelanților, în condițiile dreptului comun – art. 998 – 999 C.Civ., pentru prejudiciul cauzat de lipsirea reclamantei de atributele dreptului său de proprietate, respectiv pentru încălcarea dispozițiilor art. 480 C.Civ.
Sub aspectul culpei, tribunalul a apreciat că apelanții-pârâți au încetat a mai beneficia de prezumția de bună-credință, în momentul în care au ocupat imobilul fără a mai deține vreun titlu locativ (acest moment este momentul expirării contractului de închiriere dintre părți, respectiv 2.10.2006).
S-a constatat că acțiunea formulată de reclamantă la data de 27.06.2006 pentru predarea apartamentului la data expirării contractului, constituie o acțiune în sensul dispozițiilor art.110 C.Proc.Civ., pentru predarea imobilului la împlinirea termenului de locațiune. Demersul judiciar preventiv al intimatei-reclamante nu are nicio relevanță juridică asupra existenței culpei apelanților, deoarece aceasta se reține pe baza atitudinii lor subiective, respectiv a momentului când aceștia puteau sau trebuiau să cunoască faptul că ocupă imobilul în lipsa oricărui titlu locativ. Cum apelanții sunt părți în contractul de închiriere, rezultă că după expirarea termenului contractual aceștia nu au mai putut considera în mod rezonabil că ocupă imobilul cu vreun titlu.
În ceea ce privește critica referitoare la faptul că prima instanță a încălcat autoritatea de lucru judecat a încheierii din 5.01.2010 pronunțată în dosarul nr._ prin care s-a dispus suspendarea executării silite a deciziei 1061/2009, tribunalul a constatat că suspendarea obligației de predare a imobilului nu are nicio eficiență juridică asupra unei cereri de obligare la plata contravalorii pentru lipsa de folosință. Astfel, caracterul ilicit al ocupării imobilului nu este transformat într-o ocupare licită sau cu titlu, prin suspendarea executării obligației de predare a apartamentului, care este o măsură ce se ia în condiții excepționale și fără analiza pretențiilor părților în fond.
În final, în ceea ce privește critica formulată de apelanți cu privire la faptul că prima instanță a înlăturat nemotivat probele din care rezultă că starea de degradare a apartamentului nr. 2 se datorează inundației produse în apartamentul nr. 3, ce aparține chiar reclamantei, tribunalul a suplinit motivarea primei instanțe sub acest aspect, fără a aprecia că se impune schimbarea soluției adoptate.
Astfel, apărarea apelanților privind culpa reclamantei în inundarea apartamentului nr. 2 și aducerea sa în stare de nelocuit, ar fi putut fi valorificată numai dacă pretențiile reclamantei ar fi fost generate de o faptă ilicită constând în degradarea imobilului. Cum însă fapta ilicită reproșată constă în lipsirea proprietarului de o parte a atributelor dreptului său pentru o perioadă de timp, tribunalul a constatat că starea de degradare sau culpa reclamantei în degradarea imobilului nu sunt cauze exoneratoare de răspundere delictuală și nici măcar cauze de natură a reduce cuantumul prejudiciului cauzat prin lipsirea de folosință. Ocuparea în sine a imobilului de către apelanți a pus-o pe reclamantă în postura de a nu putea repara apartamentul, de a nu-l putea folosi sau de a nu-l putea închiria, astfel încât prejudiciul pentru lipsirea sa de folosință trebuie acoperit integral în cuantumul determinat prin expertiză în fața primei instanțe.
Apelanții au arătat și faptul că făcând aplicarea dispozițiilor art. 998 – 999, în condițiile în care cererea reclamantei a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 483 C.Civ., reprezintă o schimbare a cauzei care nu a fost pusă în discuția părților, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 129 alin. 6 C.Proc.Civ. Tribunalul a constatat că nu a fost în mod real schimbată cauza juridică deoarece, între cele două feluri de răspundere posibilă, delictuală și contractuală, din cuprinsul cererii de chemare în judecată se deduce cauza juridică, respectiv încălcarea obligației generale negative legale de a nu aduce atingere dreptului de proprietate. Dimpotrivă, condițiile restrictive ale antrenării răspunderii civile delictuale (caracterul ilicit al faptei, culpa, legătura de cauzalitate, prejudiciul), sunt analizate în beneficiul apelanților, întrucât neîndeplinirea uneia dintre aceste condiții conduce la respingerea acțiunii.
Apelanții au susținut și faptul că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 483 C.Civ., deoarece în perioada în cauză bunul nu a produs „fructe civile”, respectiv chirii. În opinia tribunalului, acest aspect este adevărat, însă nu înlătură răspunderea delictuală pentru încălcarea dreptului de proprietate garantat prin art. 480 C.Civ., în ansamblul său. Dispozițiile art. 483 C.Civ. sunt incidente numai pentru evaluarea prejudiciului cauzat de lipsa de folosință, atât sub aspectul cuantumului, cât și sub aspectul întinderii în timp a faptei cauzatoare de prejudiciu.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs C. G. și C. V., criticând decizia pe considerentul că tribunalul a omis să se pronunțe asupra motivelor suplimentare de apel depuse la termenul de judecată din 14.11.2012.
Astfel, tribunalul nu s-a pronunțat la critica referitoare la neîntrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, motivată de faptul că reclamanta nu avea acel dezmembrământ al dreptului de proprietate, prin a cărui încălcare susține că a fost prejudiciată; reclamanta nu a pretins niciodată că a cerut să pătrundă în apartamentul 2 pentru a efectua lucrări de reparații sau îmbunătățiri, iar recurenții ar fi refuzat-o.
În continuare se redau criticile astfel cum au fost formulate și asupra cărora recurenții apreciază că tribunalul nu s-a pronunțat.
Se mai susține că instanța de fond nu a dat nici o semnificație sub aspectul răspunderii civile delictuale, faptului că reclamanta nu obținuse predarea în posesie a apartamentului nr.2 de la Statul român, astfel încât nu avea acel dezmembrământ al dreptului de proprietate a cărui încălcare se susține. În acest sens, menționează ca probă dispoziția Primarului General nr.982/21.04.2001.
Se mai arată că reclamanta a eludat obligația sa conținută în dispoziția de retrocedare, care, potrivit art.22 din Legea nr.112/1995, în versiunea în vigoare la data emiterii dispoziției, presupunea înscrierea dreptului său în evidențele de publicitate.
În consecință, se apreciază că nefiind îndeplinită condiția din art.2 a dispoziției, reclamanta nu a obținut punerea în posesie în temeiul acesteia și nici pe altă cale, astfel încât nu poate solicita acordarea unor despăgubiri pentru nerespectarea posesiei pe care nu o are.
O altă critică pe care se întemeiază recursul este aceea că motivarea tribunalului este contradictorie, întrucât, pe de o parte, se reține în motivarea relei-credințe a recurenților dispozițiilor art.485 – 486 C.civ., iar, pe de altă parte, se afirmă că obiectul cauzei îl reprezintă antrenarea răspunderii civile delictuale întemeiată pe art.998 – 999 C.civ., pentru prejudiciul cauzat de lipsirea reclamantei de atributele dreptului său de proprietate, respectiv încălcarea dispozițiilor art.480 C.civ.
În acest sens, recurenții susțin că s-a încălcat principiul disponibilității de către instanța de fond, combinând nepermis cele două temeiuri de drept, deși acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art.480, 483 C.civ.
Și momentul încetării bunei-credințe a recurenților este stabilit contradictoriu în motivarea deciziei, întrucât se reține momentul formulării acțiunii în revendicare – 27.06.2006 (nu s-a discutat în cauză despre nici o acțiune în revendicare și nu se face trimitere la nici o probă în acest sens) și momentul în care a ocupat imobilul fără a mai deține un titlu locativ – momentul expirării contractului de închiriere dintre părți, respectiv 2.10.2006.
De asemenea, se consideră că tribunalul nu s-a pronunțat asupra criticii din primul motiv de apel (filele 9-10 dosar apel), cu motivarea că nici sentința civilă nr.7377/2007 a Judecătoriei sector 2 și nici decizia civilă nr.1461/19.11.1998 a tribunalului București – Secția a III-a Civilă nu au avut ca obiect de analiză buna lor credință.
Referirea la aceste două hotărâri, în corelație cu buna lor credință, nu are legătură cu obiectul judecății, ci pornește de la împrejurarea că, în prezent, în prezența acelor hotărâri judecătorești, au fost îndreptățiți să creadă că au un titlu legal pentru folosirea imobilului, deși faptic nu-l mai puteau folosi și nici nu mai locuiau în acesta încă din anul 2006.
Astfel, este o distincție clară între culegerea fructelor civile de către posesorul de bună credință, reglementată prin art.485 – 486 C.civ., situație care nu se regăsește în speță, întrucât recurenții nu au închiriat/subînchiriat apartamentul în litigiu, și împiedicarea proprietarului să intre în posesia bunului, care antrenează răspunderea civilă delictuală, respectiv art.998 – 999 C.civ.
Față de aceste susțineri, apreciază că aplicarea dispozițiilor art.998 – 999 C.civ. s-a făcut cu încălcarea principiilor disponibilității, a contradictorialității și a limitelor judecății în apel.
De asemenea, fără a se pune în discuția părților, tribunalul și-a motivat decizia pe dispoz.art.485 – 486 C.civ., dispoziții ce nu au fost invocate de reclamantă.
O altă critică de nelegalitate se referă la încălcarea dispoz.art.483 C.civ., tribunalul considerând că dispozițiile art.483 C.civ. sunt incidente numai pentru evaluarea prejudiciului cauzat de lipsa de folosință, atât sub aspectul cuantumului, cât și sub aspectul întinderii în timp a faptei cauzatoare de prejudicii.
Aceste considerente vin în contradicție cu cele conținute în aceeași decizie, în sensul că se impune acoperirea integrală a prejudiciului, situație care, însă, nu se aplică în cazurile reglementate de art.483 C.civ.
Tribunalul nu analizează în cauză care este paguba efectivă și care este beneficiul nerealizat, iar prin raportul de expertiză efectuat în cauză se stabilește doar contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, pornindu-se de la oferte selecționate din publicații imobiliare, referitoare la imobile aflate în bună stare fizică și de întreținere, cu îmbunătățiri și condiții de lux.
Greșit s-a interpretat dispoz.art.998-999 C.civ. că răspunderea este pentru faptă proprie și obiectivă, independentă de elementul subiectiv al culpei, vinovăție.
Astfel, în mod nejustificat s-au înlăturat apărările recurenților, referitoare la cauza exoneratoare de răspundere, care ar fi fost cel puțin de natură a diminua cuantumul daunelor la care au fost obligați: fapta victimei, respectiv culpa/vinovăția concurentă a victimei.
Tribunalul a înlăturat fără a motiva apărarea recurenților, în sensul că încă din anul 2006 nu au mai folosit imobilul, fiind nevoiți să se mute în urma acțiunilor/inacțiunilor reclamantei, care au adus apartamentul într-o stare degradată, care nu mai asigura condițiile minime pentru a fi locuit. Prin urmare, încă din acel an, reclamanta era în măsură să-și reia folosirea imobilului, nefiindu-le imputabilă lipsa de folosință.
Ca atare, motivarea tribunalului, în sensul că pretențiile reclamantei nu au fost generate de faptul ilicit al degradării apartamentului, nu au legătură cu înțelesul corect al apărării lor și vine în contradicție cu soluția instanței de fond, de obligare a recurenților la plata unei sume exorbitante, calculate ipotetic ca și când imobilul ar fi fost unul nou.
Dacă pretinsa lipsă de legătură a răspunderii recurenților cu starea de degradare a imobilului ar fi fost avută în vedere de tribunal în analiza apelului, acțiunea reclamantei ar fi fost respinsă, întrucât, astfel cum s-a precizat în completare la raportul de expertiză efectuat în dosarul de fond „un apartament care nu are alimentare cu apă rece și încălzire, ca să nu mai discutăm de starea de degradare a finisajelor și a tâmplăriilor, nu va putea fi oferit spre închiriere/nu va fi închiriat, neîndeplinind niciuna din condițiile necesare de locuire”.
Tribunalul a constatat că „ocuparea în sine a imobilului de către apelanți a pus-o pe reclamantă în postura de a nu putea repara apartamentul, de a nu-l putea folosi sau de a nu-l putea închiria, astfel încât prejudiciul pentru lipsirea sa de folosință trebuie acoperit integral în cuantumul determinat prin expertiza în fața primei instanțe”.
Se concluzionează că au fost încălcate dispoz.art.261 pct.5 C.proc.civ., hotărârea necuprinzând motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și pentru care s-au înlăturat cererile părților, fiind astfel o încălcare a principiului legalității prevăzut în art.124 din Constituția României.
Intimata reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului.
În cadrul probei cu acte, recurenții au depus o . înscrisuri, astfel cum rezultă din nota de probatorii din 3.06.2013.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea va respinge recursul ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Criticile întemeiate pe dispoz.art.304 pct.7 C.proc.civ. cu referire la nerespectarea dispozițiilor art.261 alin.1 pct.5 C.proc.civ., nu sunt fondate, întrucât decizia pronunțată de tribunal cuprinde toate elementele de legalitate cerute de textul de lege menționat anterior, întemeindu-se atât pe situația de fapt astfel cum a rezultat din probatoriul administrat în cauză, cât și pe interpretarea și aplicarea legală a dispozițiilor dreptului material în materia ce reglementează obiectul dosarului.
Tribunalul nu a omis să se pronunța asupra motivelor suplimentare de apel, iar acest aspect rezultă cu claritate din dezvoltarea considerentelor.
Prin motivele formulate la 14.11.2012, recurenții au invocat încălcarea principiului disponibilității și cel al contradictorialității, susținând că instanța de fond a schimbat temeiul de drept al acțiunii, că sentința este pronunțată cu încălcarea normelor imperative ale art.261 alin.1 pct.5 C.proc.civ., fiind nemotivată, iar în dezvoltarea acestor două motive suplimentare, s-au făcut trimiteri la analiza cumulativă a elementelor răspunderii civile delictuale, la faptul că instanța de fond nu a valorificat voința juridică exprimată de intimata reclamantă, aceasta nepretinzând niciodată că a cerut să pătrundă în apartamentul 2 pentru a efectua lucrări de reparații, că nu s-a obținut predarea în posesia a acestui apartament, întrucât nu s-au respectat dispoz.art.2 din Dispoziția Primarului General nr.982/2001 și art.22 din Legea nr.112/1995.
În considerentele deciziei, tribunalul a motivat aceste două motive în partea finală a hotărârii, expunându-și argumentele de ordin juridic pe care i s-a format convingerea, suplinind motivarea instanței de fond referitor la starea de degradare a apartamentului nr.2 și culpa părților.
În ceea ce privește susținerile referitoare la celelalte argumente aduse în sprijinul apărărilor în apel, Curtea constată că instanța de fond nu era obligată să răspundă tuturor argumentelor invocate de parte, fiind îndeajuns să arată, prin raportare la situația de fapt, temeiurile în drept aplicabile și motivele pentru care au fost înlăturate o . apărări, astfel cum a și procedat tribunalul.
Motivarea tribunalului nu este nici contradictorie, motiv pentru care nici sub acest aspect nu sunt încălcate dispozițiile art.261 C.proc.civ., considerentele deciziei atacate având o coerență logică, în raport cu criticile formulate și cu modalitatea de dezvoltare a acestor critici.
Sub acest aspect, Curtea constată că, deși în recurs criticile formulate de recurenți au fost grupate în trei motive principale, iar titulatura a două dintre acestea face referire exclusivă la dispozițiile art.304 pct.7 C.proc.civ., dezvoltarea ulterioară a acestor critici cuprinde critici ce pot fi încadrate în dispozițiile art.304 pct.9, respectiv greșita aplicare a unor dispoziții legale în cauză.
Cu aceeași consecvență, în al treilea motiv de recurs, unde se apreciază că decizia este pronunțată cu încălcarea legii și, ca atare, sunt aplicabile dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ., în dezvoltarea ulterioară se menționează lipsa motivării sau motivarea contradictorie, precum și referiri la încălcarea art.261 alin.1 pct.5 C.proc.civ.
Aceeași manieră de redactare a motivelor de recurs se regăsește și în motivele de apel, iar reluarea unor argumente subscrise unei anumite critici nu presupune și o reluare a motivării acestora.
Prin urmare, sub aspectul dispoz.art.304 pct.7 C.proc.civ., care se referă la lipsa motivării, motivare contradictorie ori o motivare străină de natura și obiectul cauzei, recursul nu este întemeiat, tribunalul respectând dispoz.art.261 C.proc.civ., care reglementează elementele obligatorii pe care trebuie să le cuprindă o hotărâre judecătorească în general.
În ceea ce privește criticile de nelegalitate, respectiv greșita interpretare și aplicare a unor dispoziții legale, Curtea constată că nu s-a schimbat temeiul juridic al acțiunii și nici nu s-au încălcat principiile disponibilității, contradictorialității și al devoluțiunii apelului, iar prin menționarea dispozițiilor art.485 – 486 C.civ., tribunalul a răspuns criticilor formulate în apel de către recurenții apelanți, cu referire la momentul de la care se datorează repararea prejudiciului, existența și întinderea acestuia.
Prin menționarea dispoz.art.485 – 486 C.civ. nu s-a creat nicio vătămare recurenților de natură să atragă nulitatea hotărârii, astfel cum prevede art.105 alin.2 C.proc.civ. și nici nu s-a înrăutățit sub nicio formă situația apelanților în propria cale de atac.
În ceea ce privește aplicarea concomitentă atât a dispoz.art.998 -999 C.civ., cât și a dispoz.art.480 C.civ., Curtea constată că nu există nici o contradicție între textele menționate, întrucât obiectul cauzei îl reprezintă obligarea pârâților la plata echivalentului lipsei de folosință a apartamentului nr.2 din imobilul ce a fost retrocedat reclamantei prin procedurile administrative ale Legii nr.10/2001.
Anterior analizării îndeplinirii elementelor răspunderii civile delictuale într-o astfel de cauză este necesar să se stabilească calitatea de proprietar a reclamantului, iar sub aspectul interpretării și aplicării dispoz.art.480 C.civ., trebuie analizat dacă reclamantul are la momentul investirii instanței toate atributele dreptului de proprietate. Aceasta, deoarece chestiunea supusă dezbaterii o reprezintă dreptul de folosință – jus utendi -, și momentul până la care recurenții erau îndreptățiți să folosească imobilul.
După stabilirea acestor elemente, era necesar ca instanțele anterioare să verifice dacă deținerea imobilului în continuare de către recurenți era legală sau intra pe tărâmul delictual civil, pentru a se pronunța asupra prejudiciului solicitat de reclamanți prin cererea de chemare în judecată.
În consecință, nu există nicio inadvertență în menționarea textelor de lege invocate și nu reprezintă o încălcare a principiului disponibilității ori a contradictorialității.
În ceea ce privește criticile referitoare la lipsa dreptului de folosință pe care recurenții îl denumesc acel dezmembrământ al dreptului de proprietate, și la neanalizarea elementelor răspunderii civile delictuale, aceste critici sunt susținute prin raportare directă la o . înscrisuri administrate în cauză și la pretinsa lor neanalizare de către instanța de fond ori o analizare necorespunzătoare a acestora, însă reprezintă critici de netemeinicie a hotărârii, întrucât se dorește o reapreciere a probatoriului administrat în cauză, situație nepermisă în recurs.
Dispozițiile art.304 pct.10 și 11 C.proc.civ. sunt abrogate expres, astfel încât neanalizarea unor probe ori greșita lor apreciere nu mai reprezintă motive de recurs.
Aceeași este situația și în ceea ce privește argumentele dezvoltate momentului încetării bunei credințe, precum și cele referitoare la starea de degradare a apartamentului, toate susținerile dezvoltate, referitor la aceste chestiuni, presupunând o reapreciere a probatoriului conform dorinței recurenților.
Susținerile referitoare la încălcarea dispozițiilor art.2 din Dispoziția Primarului General nr.982/2001 și a art.22 din Legea nr.112/1995, în sensul că reclamanta nu a avut niciodată posesia fie pentru că, nu s-a făcut predarea-primirea bunului sau că era necesară înscrierea dreptului în evidențele dreptului de publicitate imobiliară, sunt nerelevante din punct de vedere juridic, câtă vreme între părți s-a încheiat un contract de închiriere în 2.10.2001 în temeiul O.U.G. nr.40/1999 cu termen de 5 ani, respectiv până la 2.10.2006, iar contravaloarea lipsei de folosință privește perioada ulterioară expirării contractului de închiriere.
Sub acest aspect, recurenții au recunoscut intimatei calitatea de proprietar, calitate în virtutea căreia s-a și încheiat contractul de închiriere în temeiul O.U.G. nr.40/1999.
În acest context, susținerile referitoare la faptul că dispoziția nr.982/2001 nu a fost contestată, precum și referirile la art.22 din Legea nr.112/1995 sunt străine de natura cauzei, întrucât, astfel cum s-a arătat, în cauză s-a discutat dreptul de folosință numai după data expirării contractului de închiriere de care recurenții au beneficiat în temeiul O.U.G. nr.40/1999 și nu anterior acestui moment.
Astfel fiind, în temeiul art.312 alin.1 C.proc.civ. cu referire la art.304 pct.7 și 9 C.proc.civ., Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții–pârâți C. G. și C. V., împotriva deciziei civile nr. 230 bis A din 06.03.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă C. A. și cu intimatul chemat în garanție M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 10.06.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. B. DOINIȚA M. D. A. B.
GREFIER
C. I.
Red.D.A.B.
Tehnored.B.I
2 ex/26.06.2013
--------------------------------------
T.B.-Secția a III-a – M.P.
- A.E.P.
Jud.Sector 2 – L.M.V.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1998/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Actiune in raspundere delictuala. Hotărâre din 27-06-2013,... → |
|---|
