Anulare act. Decizia nr. 1817/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1817/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 29-10-2013 în dosarul nr. 4570/300/2010
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1817 R
Ședința publică de la 29.10.2013
Curtea compusă din :
PREȘEDINTE – DANIELA LAURA MORARU
JUDECĂTOR – D. F. G.
JUDECĂTOR – F. C.
GREFIER – S. V.
………………….
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta reclamantă M. V., împotriva deciziei civile nr. 70A/23.01.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți M. P. și M. H., având ca obiect „anulare act”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenta reclamantă M. V. reprezentată de avocat Rapanu A. C., cu delegație de substituire din partea avocatului M. I. M., cu împuternicire avocațială la dosar și intimații pârâți M. P. și M. H. reprezentați de avocat B. A. M., cu împuternicire avocațială la dosar.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Apărătorul recurentei reclamante M. V., cu privire la excepția netimbrării invocată prin întâmpinare, solicită a se constata că a fost făcută această dovadă.
Apărătorul intimaților pârâți M. P. și M. H. precizează că nu mai înțelege să susțină excepția netimbrării cererii de recurs.
Apărătorul recurentei reclamante M. V., cu privire la excepția nulității recursului pentru nemotivare, invocată prin întâmpinare, solicită respingerea acesteia și să se constate că recursul este motivat și întemeiat pe dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ. Pe fond solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, admiterea acțiunea așa cum a fost formulată. Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Apărătorul intimaților pârâți M. P. și M. H. arată că excepția a fost întemeiată pe considerentul că au fost doar menționate pct. 7 și 9 din art. 304 C.pr.civ. Din dezvoltarea motivelor de recurs rezultă doar critici de temeinicie și nicidecum nu au fost dezvoltate motivat și susținut pct. 7 și 9 din art. 304 C.pr.civ. Față de aspectul că avem de-a face cu o reiterare a apelului formulat în cauză care are ca obiect al critici hotărârea pronunțată de Judecătoria sector 2 și nu hotărârea pronunțată în apel, apreciază se impune admiterea excepției.
Arată că judecata în cauză trebuia paralizată datorită excepției autorității de lucru judecat, care trebuia să-și producă efectele. În temeiul art. 166 C.pr.civ. au dreptul de a invoca această excepție în oricare stadiu al pricinii. În opinia lor consideră că s-au judecat din anul 2008 sub aspectul lipsei de discernământ și a consimțământului viciat al înstrăinătorului. Acum aveam de-a face cu un al treilea demers în care se dezvoltă aceleași pentru reclamanta înțelege să solicite anularea actului de vânzare cumpărare.
Să se constate că obiectul unei acțiuni civile se stabilește în funcție de finalitatea urmărită de reclamant și nu de termeni utilizați de acesta. Dacă reclamanta formulează o altă cerere de chemare în judecată au dreptul de a invoca excepția autorității de lucru judecat. Instanța a admis în parte această excepție și s-au administrat probe și a constatat că probele propuse de reclamantă sunt contradictorii.
Față de aceste motive solicită respingerea recursului și menținerea hotărârilor pronunțate în cauză ca temeinice și legale. Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. Depune la dosar concluzii scrise.
Apărătorul recurentei reclamante M. V. solicită respingerea excepției autorității de lucru judecat și să se constate că nu este vorba de aceeași cauză. Arată că a fost analizată situația de fapt dintr-o altă perspectivă. Arată că este o lipsă a consimțământului și din acest motiv solicită nulitatea actului de vânzare cumpărare.
CURTEA
Soluționând recursul civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 12.02.2010 sub nr._, reclamanta M. V. a chemat în judecată pe pârâții M. P. și M. H., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr.413/13.02.2002 la BNP „M. N. G.”, pentru cauza ilicită și frauda la lege.
Prin cererea modificatoare depusă la data de 07.12.2010, reclamanta M. V. a arătat că principalul motiv pentru care solicită constatarea nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr.413/13.02.2002 la BNP „M. N. G.” este dat de lipsa consimțământului înstrăinătorului la încheierea actului.
În motivarea cererii, reclamanta a învederat că această lipsă de consimțământ se deduce din faptul că numitul Z. Z. nu avea capacitatea psihică de a percepe conținutul juridic al actului pe care îl semnează, conform expertizei medico-legale nr.A1/_/2004, precum și din incidența erorii obstacol, atât timp cât acesta a crezut că va încheia un testament în favoarea soției sale. În aceste condiții, este evidentă reaua credință a acesteia și a pârâților cumpărători, toți originari din G., de a-l induce în eroare pe vânzător, lăsându-l să creadă că a încheiat un testament.
În drept, sunt invocate prevederile art.948 pct.2 C.pr.civ., art.132 C.pr.civ.
În ședința publică din data de 29.03.2011, instanța, după ce a supus-o dezbaterii contradictorii a părților, a respins ca neîntemeiată excepția necompetenței teritoriale, invocată prin întâmpinare.
La același termen, instanța a admis excepția existenței autorității de lucru judecat, invocată de pârâți prin întâmpinare, cât privește toate argumentele invocate de reclamantă, bazate pe lipsa discernământului Z. Z. la încheierea contractului de vânzare – cumpărare, și a respins aceeași excepție pentru toate celelalte motive de nulitate. Astfel, observând cererea în nulitate, astfel cum a fost modificată, ce formează obiectul dosarului de față nr._ și acțiunea ce a format obiectul dosarului nr._ (dosar nr. vechi 8910/2004) al Judecătoriei Sectorului 2 București, instanța a constatat că tripla identitate de părți, obiect și cauză, conform art. 1201 C.civ. și art. 166 C.pr.civ., există doar în parte în privința argumentelor bazate pe lipsa discernământului, indiferent de încadrarea pe care o stabilește partea reclamantă pentru a obține nulitatea. În privința identității de părți, s-a apreciat că reclamanta M. V. este succesoarea în drepturi a reclamantului Z. Z., în calitate de moștenitor legal, iar pârâții M. H. și M. P. sunt părți în ambele litigii. În schimb, în privința identității de cauză, trebuie subliniat că aceasta subzistă doar în privința motivului privind nulitatea bazată pe lipsa discernământului, care a fost analizat în litigiul anterior aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București. Cât privește celelalte motive de nulitate invocate de reclamantă, instanța constată că în privința acestora nu există identitate de cauză cu cea a acțiunii inițiale. Cât privește excepția existenței lucrului judecat, în raport de sentința civilă nr. 8343/2009 a Judecătoriei G., rămasă definitivă și irevocabilă, în urma respingerii căilor de atac, instanța constată că nu se pune problema reținerii autorității de lucru judecat, întrucât acest litigiu a fost soluționat prin admiterea unei excepții fără să se fi făcut verificări cu privire la dreptul litigios.
Prin sentința civilă nr. 7506/31.05.2011 Judecătoria sectorului 2 a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, reținând că la data de 13.02.2002, între numiții Z. Z. și Z. E., în calitate de vânzători, și pârâții M. P. și M. H., în calitate de cumpărători, s-a încheiat contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr.413/13.02.2002 la BNP „M. N. G.”, având ca obiect imobilul situat în mun. București, ., ., ., sector 2.
Conform certificatului de deces . nr._, numita Z. E. a decedat la data de 13.05.2004, lăsând ca moștenitor legal pe soțul acesteia Z. Z., care a decedat ulterior, la data de 07.07.2005, conform certificatului de deces . nr._ și care a lăsat ca unică moștenitoare legală pe reclamanta M. V. în calitate de descendentă de gradul I (fiică), potrivit certificatului de moștenitor nr.44/29.11.2005 eliberat de BNP „G. M.”.
Considerând că i-a lipsit discernământul necesar pentru încheierea contractului de vânzare – cumpărare, vânzătorul Z. Z. a introdus la data de 15.07.2004 la Judecătoria Sectorului 2 București, o acțiune în anularea actului, continuată ulterior de reclamantă, ce a format obiectul dosarului nr.8910/2004 și care a fost soluționată definitiv și irevocabil în sensul respingerii ca neîntemeiată, prin sentința civilă nr.4091/13.05.2005 a Judecătoriei Sectorului 2 București, astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr.1262A/19.10.2007 a Tribunalului București – secția a III-a civilă și irevocabilă prin decizia civilă nr.629/11.04.2008 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă.
Prin prezentul demers procesual reclamanta urmărește să obțină nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare, invocând drept motive de nulitate lipsa discernământului, cauza ilicită, fraudarea legii și lipsa consimțământului, iar ca argumente în sprijinul acestor motive starea de sănătate mentală precară a vânzătorului Z. Z., lipsa capacității acestuia de a încheia actul, credința că acesta a semnat un testament, iar nu un act translativ de proprietate între vii, și lipsa unui certificat medical pentru autentificarea actului notarial.
Primul motiv de nulitate vizând lipsa discernământului, care poate atrage sancțiunea nulității relative, iar nu a nulității absolute, nu mai poate fi analizat în cauza de față, deoarece se opune autoritatea de lucru judecat, conform considerentelor arătate în justificarea admiterii excepției invocate de către pârâți și soluționate la data de 29.03.2011. Așa cum s-a arătat, în conformitate cu art.1201 C.civ. și art.166 C.pr.civ., există triplă identitate de părți, obiect și cauză între prezentul dosar în privința acestui motiv de nulitate și dosarul nr.8910/2004 al Judecătoriei Sectorului 2 București, soluționat definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr.4091/13.05.2005 a Judecătoriei Sectorului 2 București, astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr.1262A/19.10.2007 a Tribunalului București – secția a III-a civilă și irevocabilă prin decizia civilă nr.629/11.04.2008 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă.
Mai mult, aceeași excepție a autorității de lucru judecat a fost reținută prin sentința civilă nr.8343/14.10.2009 a Judecătoriei G., pronunțată în dosarul nr._, definitivă prin decizia civilă nr.52/26.02.2010 a Tribunalului G. și irevocabilă prin decizia civilă nr.337R/28.09.2010 a Curții de Apel G., iar argumentele expuse în motivarea acestor hotărâri judecătorești sunt pe deplin valabile în cauza de față, cât privește motivul de nulitate bazat pe lipsa discernământului.
Al doilea motiv de nulitate este întemeiat pe ideea existenței unei cauze ilicite la încheierea contractului de vânzare – cumpărare. Astfel, sunt incidente dispozițiile art.948 C.civ., care prevăd condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții, respectiv capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții care se obligă, un obiect determinat, o cauză licită, iar dispozițiile art. 966 C.civ. stabilesc că „obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect”. Prin urmare, o convenție care are o cauză ilicită și imorală nu poate fi considerată valabilă, sancțiunea care intervine fiind nulitatea absolută a actului juridic respectiv. În același sens, instanța consideră că dacă una din părțile actului juridic profită de ignoranța, starea de constrângere și de necesitate în care s-a aflat cealaltă parte, actul juridic este lovit de nulitate absolută pentru cauză imorală.
Reclamanta, în susținerea acestui motiv de nulitate, a arătat că ilicitul cauzei rezultă din lipsa discernământului vânzătorului la încheierea actului, însă o atare dovadă nu a fost și nu a putut fi făcută, deoarece cu autoritate de lucru judecat s-a stabilit că numitul Z. Z. a acționat cu discernământ la momentul semnării contractului. Trebuie subliniat că există autoritate de lucru judecat cât privește starea de sănătate mentală avută de vânzător la încheierea actului atât în situația în care se invocă lipsa discernământului ca motiv distinct de nulitate, cât și în ipoteza în care această lipsă este prezentată ca argument în susținerea altui motiv de nulitate. În consecință, nu se poate considera că pârâții au profitat în vreun fel de situația personală a vânzătorului pentru a-l determina să încheie contractul de vânzare – cumpărare, atât timp cât prin decizia civilă nr.1262A/19.10.2007 a Tribunalului București – secția a III-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr.629/11.04.2008 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă, s-a stabilit că numitul Z. Z. a prezentat o stare de sănătate mentală suficientă pentru a avea o corectă reprezentare a consecințelor juridice ale faptei sale.
Față de cele astfel expuse și în considerarea dispozițiilor art. 957 alin. 2 C.civ., conform cărora cauza actului juridic civil este prezumată până la dovada contrarie, instanța constată că reclamanta nu a răsturnat această prezumție și în consecință, în speță nu este incidentă cauza ilicită, iar faptul că în cadrul familiei existau relații tensionate între tată și fiică, din cauza soției Z. E., nu justifică reținerea unui scop ilicit în persoana înstrăinătorilor și care să sancționeze cu nulitatea actul translativ de proprietate.
Motivul bazat pe fraudarea legii nu este incident și dovedit, atât timp cât acesta presupune că actul juridic a fost încheiat cu respectarea unor dispoziții legale în scopul eludării altor dispoziții legale care ar fi în mod firesc aplicabile. Or, reclamanta nu a indicat care anume prevederi au fost îndepărtate de la aplicare prin încheierea contractului de vânzare – cumpărare, nefiind reliefate aspecte care să conducă la reținerea acestui motiv de nulitate.
Motivul privitor la lipsa consimțământului este, de asemenea, neîntemeiat, reclamanta nefiind în măsură să administreze un probatoriu adecvat care să conducă la concluzia lipsei consimțământului vânzătorului Z. Z. la încheierea actului, deși sarcina probațiunii îi incumba, în baza art.1169 C.civ.
Un prim argument invocat în susținerea acestui motiv este bazat pe ideea lipsei discernământului vânzătorului, dar, așa cum s-a arătat mai sus, există autoritate de lucru judecat în această privință și nu se mai poate considera că înstrăinătorul ar fi fost lipsit de discernământul necesar pentru încheierea actului de dispoziție. Mai mult decât atât, susținerea motivului lipsei discernământului exclude posibilitatea invocării cu succes a lipsei consimțământului, deoarece, prin ipoteză, pentru a se pune problema unui discernământ lipsă ori abolit la încheierea unui act juridic este necesar ca persoana respectivă să-și fi exprimat totuși consimțământul pentru perfectarea actului respectiv. Dacă lipsește consimțământul, evident că nu se mai poate analiza cerința ca acest consimțământ să provină de la o persoană cu discernământ. Or, atât prin acțiunea promovată în anul 2004, cât și prin prezenta acțiune, vânzătorul Z. Z. și continuatoarea acestuia reclamanta M. V. au invocat lipsa de discernământ a vânzătorului, acceptând astfel condiția premisă că acesta a exprimat un consimțământ pentru încheierea contractului de vânzare – cumpărare, deci este exclusă lipsa consimțământului, conform propriilor susțineri ale reclamantei și ale autorului acesteia.
Susținerile privind lipsa capacității vânzătorului nu pot fi reținute, atât timp cât reclamanta nu a depus la dosar vreun înscris care să stabilească în condițiile legii restrângerea, limitarea sau înlăturarea capacității civile de exercițiu a numitului Z. Z., la momentul la care a semnat contractul de vânzare – cumpărare atacat.
Nu pot fi considerate dovedite nici apărările în sensul că vânzătorul ar fi semnat actul cu convingerea că semnează un testament în favoarea soției sale, iar nu un act translativ de proprietate între vii. În analizarea acestui motiv de nulitate invocat privind eroarea obstacol, se au în vedere prevederile art. 953 cod civil conform cărora „consimțământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violență sau surprins prin dol”.
Eroarea, ca viciu de consimțământ, reprezintă falsa reprezentare a realității la încheierea unui act juridic civil, iar dispozițiile art. 954 C. Civil prevăd că „eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanței obiectului cauzei”. Astfel, în funcție de consecințele care intervin, eroarea poate fi întâlnită sub forma erorii obstacol, întrucât, în una din formele sale, falsa reprezentare cade asupra naturii actului juridic ce se încheie, în sensul că o parte crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte crede că încheie alt act juridic. Așadar, eroarea obstacol împiedică însăși formarea actului juridic civil, deoarece partea nu și-a dat consimțământul pentru încheierea actului juridic în cauză, sancțiunea care ar interveni într-o asemenea situație fiind nulitatea absolută.
Mai întâi, trebuie precizat că excepția autorității de lucru judecat nu a putut fi admisă și cu privire la acest motiv de nulitate, chiar dacă în decizia civilă nr.1262A/19.10.2007 a Tribunalului București – secția a III-a civilă se face referire la aceste apărări, deoarece au fost analizate ca argumente în sprijinul solicitării nulității întemeiate pe lipsa discernământului, iar nu pe lipsa consimțământului. În motivarea soluției pronunțate, nu rezultă că s-a analizat temeinicia sau netemeinicia acestor susțineri, ci acestea au fost avute în vedere ca argumente pentru a fundamenta cererea de respingere a nulității bazate pe lipsa discernământului. Cu alte cuvinte, prima instanță nu a fost învestită și nu a analizat incidența sancțiunii nulității pentru lipsa consimțământului, astfel că lipsește identitatea de cauză între cele două cereri de chemare în judecată.
Procedând la analizarea pe fond a motivului de nulitate întemeiat pe existența erorii obstacol, instanța constată că reclamanta nu a administrat dovezi prin care să demonstreze faptul că vânzătorul Z. Z. a acționat cu credința că semnează un testament. Singurele probe aduse în acest sens sunt depozițiile martorilor O. D. și O. E., soți și prieteni de familie cu soții Z., ale căror declarații sunt contradictorii și nu se coroborează între ele. Astfel, primul martor a relatat, sub prestare de jurământ că nu a discutat niciodată cu defunctul Z. despre contractul de vânzare – cumpărare, nu cunoaște dacă acesta a intenționat efectiv și dacă a procedat efectiv la întocmirea vreunui testament în favoarea soției sale și nu i-a spus niciodată că ar fi întocmit vreun astfel de testament, singurele discuții despre acest contract fiind purtate doar cu reclamanta, nu și cu vânzătorul. În schimb, martora O. E., audiată ulterior, a relatat că a discutat cu numita Z. E. despre faptul că soțul său i-a întocmit un testament, pe care nu i l-a putut prezenta deoarece îl avea spre păstrare la un vecin, subliniind că la toate aceste discuții despre testament a fost prezent și martorul O. D..
Constatând contrarietatea între depozițiile celor doi martori, instanța a procedat la o confruntare între aceștia, martorul O. D. declarând că „Subliniez că nu am asistat la nicio discuție din care să rezulte că Z. Z. a semnat vreun testament”, după care a completat olograf „Nu-mi amintesc despre discuția cu testamentul”.
O altă neconcordanță constatată între declarațiile martorilor se referă la semnătura vânzătorului observată pe contractul de vânzare – cumpărare, despre care primul martor a afirmat că nu era aceeași cu cea pe care o avea Z. Z. în urmă cu 3-4 ani, iar al doilea martor a precizat că semnătura de pe contract era aceeași cu semnăturile executate de Z. Z. pe alte acte.
Toate aceste neconcordanțe între depozițiile martorilor audiați în cauză, la propunerea reclamantei, îndreptățesc instanța să considere că proba testimonială administrată în cauză nu este suficientă pentru a proba existența viciului de consimțământ al erorii la încheierea contractului de vânzare – cumpărare.
Mai mult de cât atât, trebuie subliniat că martorii O. D. și O. E. nu au fost prezenți la momentul semnării actului, astfel încât nu au fost în măsură să relateze circumstanțele în care a fost încheiat contractul în fața notarului public, poziția părților și conduita acestuia față de părțile contractante.
În lipsa oricăror alte dovezi, nu se poate considera că notarul public nu a cerut vânzătorului consimțământul expres pentru actul de dispoziție respectiv, iar exprimarea consimțământului pentru vânzare – cumpărare în fața notarului public constituie o mențiune ce face dovadă deplină până la înscrierea în fals.
Lipsa unor certificate medicale pentru vânzătorii în vârstă de peste 70 de ani nu constituie o dovadă a inducerii în eroare a numitului Z. Z., atât timp cât nu există o obligație legală pentru notarul public de a solicita, în orice situație, acte medicale la încheierea unui act translativ de proprietate. În acest sens, art.59 din Legea nr.36/1995 prevede că atunci „când notarul public are îndoieli cu privire la deplinătatea facultăților mintale ale vreuneia dintre părți, procedează la autentificare numai dacă un medic specialist atestă în scris că partea poate să-și exprime în mod valabil consimțământul în momentul încheierii actului”. Așadar, obligația de prezentare a avizului medicului este incidentă doar în ipoteza în care notarul public are îndoieli cu privire la starea de sănătate mentală a părții. Or, în concret, nu s-au administrat dovezi în sensul că notarul public a avut sau a trebuit să aibă îndoieli cu privire la deplinătatea facultăților mintale ale vânzătorului Z. Z., cu atât mai mult cu cât martora O. E. a declarat despre acesta că „uneori te puteai înțelege cu el, iar alteori nu”, fiind astfel posibil ca, în momentul semnării actului, vânzătorul să fi prezentat o stare de sănătate mentală corespunzătoare. O dovadă în acest sens este chiar decizia civilă nr.1262A/19.10.2007 a Tribunalului București – secția a III-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr.629/11.04.2008 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă., prin care s-a reținut existența discernământului vânzătorului.
Netemeinicia motivului de nulitate privind lipsa consimțământului rezultă și din împrejurarea că, în anul 2004, chiar vânzătorul Z. Z. a inițiat litigiul ce a format obiectul dosarului nr.8910/2004 al Judecătoriei Sectorului 2 București și chiar acesta a invocat faptul că prețul vânzării – cumpărării nu a fost achitat de către pârâții cumpărători. Or, atât timp cât vânzătorul a pretins plata și a criticat sub acest aspect modul de îndeplinire a obligației de către cumpărători, este cert că acesta a avut reprezentarea faptului că a încheiat un contract de vânzare – cumpărare, pentru care trebuie plătit un preț, iar nu un testament, care nu presupune o astfel de prestație.
Prin urmare, instanța nu poate reține în speță incidența erorii obstacol ca viciu de consimțământ care să atragă ca sancțiune nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare, încheiat de către părți.
Împotriva acestei sentințe, la data de 01.09.2011 reclamanta a formulat recurs, calificat ulterior apel.
Prin decizia civilă nr. 70A din 23.01.2013, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă a respins ca nefundat apelul.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de apel a reținut în primul rând că motivele de apel se circumscriu exclusiv nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare pentru viciul de consimțământ eroare – obstacol, Z. Z. având falsa reprezentare că încheie un testament.
Manifestarea de voință a autorului apelantei în sensul înstrăinării imobilului a fost exprimată în fața notarului public care a autentificat contractul de vânzare-cumpărare. Prin urmare, potrivit art. 1173 C.civ., până la înscrierea în fals, contractul de vânzare-cumpărare face dovadă deplină cu privire la manifestarea de voință a părților constatată în mod direct de către notarul public.
Având în vedere această prezumție legală, precum și faptul că plângerea penală formulată de apelantă împotriva notarului care a autentificat actul a fost soluționată prin neînceperea urmăririi penale ca urmare a intervenirii prescripției, revine apelantei sarcina de a răsturna prezumția de validitate a actului.
Astfel cum în mod corect a reținut și prima instanță, probatoriul apelantei sub acest aspect s-a limitat la proba testimonială cu 2 martori ale căror declarații au fost contradictorii, nefiind de natură să răstoarne prezumția de validitate a contractului de vânzare-cumpărare.
Tribunalul a remarcat, în primul rând, că cei doi martori propuși de apelantă sunt soți, așa încât cunoștințele acestora despre situația autorului apelantei sunt limitate la aceeași sursă a informației. Mai mult, chiar și așa, Tribunalul a constatat că în mod corect prima instanță a reținut existența unor contradicții esențiale între cele două declarații. Astfel, în timp ce O. D. a arătat că nu cunoaște împrejurările în care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare, a negat că ar fi asistat la vreo discuție din care să rezulte că Z. Z. a semnat vreun testament și a afirmat că semnătura aplicată de acesta pe contractul de vânzare-cumpărare era diferită de semnătura acestuia din urmă cu 3-4 ani, soția sa, O. E. a afirmat că soțul său a participat la toate discuțiile despre testament, ba chiar acesta era mai apropiat de Z. Z., iar semnătura aplicată de acesta pe contract era aceeași cu cea executată pe alte acte.
Relatările martorilor în sensul că Z. Z. nu a intenționat niciodată să vândă imobilul sunt simple păreri ale acestora, iar informațiile cu privire la încheierea contractului de vânzare-cumpărare au fost furnizate martorilor de apelanta reclamantă după decesul ambilor soți Z.. De altfel, martorii nu au avut cunoștință în mod direct de încheierea niciunui act și nu au participat la aceasta.
Or, în contextul acestor declarații contradictorii privind împrejurări pe care oricum martorii nu le-au perceput direct, susținerea martorei O. E. în sensul că soții Z. i-ar fi spus că „au rezolvat cu testamentul” nu este de natură prin ea însăși, să răstoarne prezumția de validitate a contractului de vânzare-cumpărare și nu face dovada că Z. Z. nu a consimțit la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Susținerile apelantei în sensul că Z. Z. nu avea motiv să încheie un contract de vânzare-cumpărare întrucât nu era o persoană cu venituri reduse, fiind indus în eroare de către Z. E., care era rudă îndepărtată cu unul dintre cumpărători sunt simple afirmații, care, în lipsa unor probe neîndoielnice privind lipsa consimțământului autorului reclamantei de a încheia un contract de vânzare-cumpărare, nu pot răsturna prezumția de validitate a actului.
Cât privește autoritatea de lucru judecat invocată de intimați cu privire la decizia civilă nr. 1262A/19.10.2007 pronunțată de Tribunalul București, în mod corect aceasta a fost respinsă de prima instanță întrucât, deși eroarea-obstacol, ca viciu de consimțământ, a fost invocată de Z. Z. prin cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul acelui dosar, instanța de apel nu a analizat temeinicia acestui motiv de nulitate, ci s-a pronunțat numai pe cel privind lipsa discernământului.
În termenul legal prevăzut de art. 301 C.proc.civ., împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta M. V..
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că, potrivit art. 948 Cod civil, o condiție esențiala a încheierii contractului o reprezintă consimțământul, iar in cauză lipsește cu desăvârșire in ceea ce-l privește pe autorul reclamantei Z. Z..
Eroarea-obstacol reprezintă cea mai gravă formă a erorii, astfel că ea antrenează, așadar, si in cauza de fata nulitatea absoluta a actului juridic, întrucât consimțământul autorului reclamantei la încheierea actului juridic a lipsit, deoarece el a avut in minte faptul ca actul care trebuia sa se semneze era un testament, către soția lui, iar nu un contract de vânzare-cumpărare, astfel ca falsa reprezentare cade asupra naturii actului juridic ce s-a încheiat.
Prin urmare, in mod nelegal instanța de fond a refuzat sa observe faptul ca aceasta eroare obstacol exista si trebuia reținuta ca atare in baza probatoriului administrat.
Recurenta apreciază că instanța nu a analizat in mod coroborat probele administrate in dosar, ea mulțumindu-se a analiza trunchiat aceste probe, ignorând faptul ca din ansamblul probelor administrate, rezulta in mod cat se poate de clar faptul că Z. Z. nu a dorit nici o clipa anterior perfectării contractului de vânzare-cumpărare sa-si înstrăineze apartamentul, deoarece nu era o persoana cu venituri reduse, el dorind doar sa lase un testament soției sale pentru situația in care ar fi murit anterior acesteia, ambele fapte fiind confirmate de martorii audiați.
Astfel, primul martor afirma ca l-a auzit pe Z. Z. vorbind despre un testament pe care intenționa sa-l lase soției, cam in luna septembrie 2001.
Martora afirma ca a auzit-o pe soția lui, Z. E., ca urma sa meargă la notar in luna februarie 2002, imediat după ziua de naștere a lui Z. Z.(06.02.2002), aflând despre acest lucru chiar in ziua in care acesta din urma isi sărbătorea ziua de naștere.
In al treilea rând, instanța urmează a observa faptul ca din momentul in care actul a fost intocmit si pana la momentul atacării lui pentru prima oara in instanța au trecut peste doi ani de zile, timp in care Z. Z., nu a cunoscut sub nici o forma adevăratul conținut al acestuia si nici adevărata lui natura.
Faptul ca actul a fost ținut ascuns in tot acest răstimp de soția lui rezulta cu claritate din declarația martorei, care la o întâlnire ulterioara încheierii contractului a aflat de la Z. E., ca aceasta era liniștita, deoarece a rezolvat cu „testamentul”, si nu ii mai este frica daca moare Z. Z., insa in momentul in care martora i-a solicitat actul ca sa-l vadă Z. E. a spus ca nu ii tine acasă si nu poate sa-l arate.
Faptul ca actul atacat a fost găsit de Z. Z. abia după moartea E. Z., printre lucrurile personale ale acesteia, rezulta din ambele declarații ale martorilor, coroborata cu declarația lui Z. Z., reținuta in practicaua sentinței nr.4091/2005, precum si cu data introducerii primei acțiuni in instanța de către Z. Z. (personal) la exact doua luni după moartea soției sale Z. E. (15.05.2004-data decesului/15.07.2004-data introducerii acțiunii).
Faptul ca Z. E. a știut tot timpul adevărata natura a actului rezulta din faptul ca ea a fost singura care a dorit sa semneze contractul de vânzare-cumpărare cu M. H. si soția acestuia, fiind ruda îndepărtata cu primul si originari din același oraș (Galati) conform declarației lui Z. Z., reținuta in practicaua sentinței nr.4091/2005, a Judecătoriei Sector 2, aflata la dosarul cauzei.
A inițiat si întreținut eroarea obstacol spunându-i, atât lui Z. Z., cat si persoanelor apropiate ca actul care urma sa fie încheiat era un testament si nu un contract de vânzare-cumpărare. A ținut ascuns actul atacat pe toata perioada vieții ei, acesta din urma fiind descoperit după moartea ei. A avut o relație dificila cu reclamanta M. V., pe care nu o avea la inima, conform declarației martorei audiata in cauza, deoarece era singura lui fiica dintr-o căsătorie anterioara si tocmai de aceea a dorit cu orice chip sa o îndepărteze de la eventuala moștenire a tatălui sau prin semnarea unui act lovit de nulitate absoluta.
In al patrulea rand, in mod nelegal, instanța de fond a apreciat ca depozițiile martorilor ar fi neconcludente, deoarece exista o aparenta neconcordanta intre declarațiile acestora. In acest sens, trebuie avută in vedere sinceritatea martorilor, care este întărita si de faptul ca anumite elemente de fapt au fost reținute exactitate, doar de către martora care avea o legătura mai strânsa cu Z. E., in timp ce martorul fiind prieten cu Z. Z. care era afectat deja de boala de care suferea, nu putea sa obtina aceleași informații pe care deja le obținuse soția sa de la Z. E..
Faptul ca martorul nu-si mai amintește ce s-a întâmplat la evenimentul de dinaintea semnării actului se poate datora si vârstei înaintate a acestuia, pe langa faptul ca Z. Z. era deja bolnav si nu mai avea o coerenta in ceea ce exprima.
Intimații pârâți au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția netimbrării recursului și excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar pe fondul criticilor au solicitat respingerea cererii de recurs, ca nefondată.
La termenul stabilit în vederea judecării căii de atac, intimații pârâți au arătat că nu mai susțin excepția netimbrării recursului, motiv pentru care, Curtea a acordat cuvântul, cu prioritate, asupra excepției nemotivării căii de atac a recursului.
Analizând cu prioritate această excepție, în raport de prevederile art. 137 alin. (1) C.proc.civ., Curtea constată următoarele:
Recursul este o cale extraordinară de atac, care, potrivit art. 304 c.p.c, poate fi promovat doar pentru motive de nelegalitate, fiind excluse motivele de netemeinicie, adică acelea care țin de analiza probelor și de stabilirea situației de fapt.
Potrivit dispozițiilor art.306 alin.3 C.proc.civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile prevăzute de art. 304 C.proc.civ.
per a contrario, neindicarea motivelor de casare și modificare prevăzute de art.304 C.proc.civ. sau imposibilitatea încadrării din oficiu a criticilor formulate într-unul dintre aceste cazuri expres și limitativ prevăzute de lege pentru exercitarea căii de atac a recursului, atrage sancțiunea nulității cererii de recurs.
În acest context, verificând cuprinsul cererii de recurs, Curtea constată că recurenta a expus în cuprinsul acestei cereri nemulțumirea sa pentru faptul că instanța de apel nu a interpretat declarațiile martorilor audiați în cauză astfel încât să rețină lipsa consimțământului autorului său la încheierea contractului de vânzare-cumpărare atacat în prezenta cauză, pentru eroarea-obstacol.
Este fără dubiu că dincolo de temeiurile în drept invocate - art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă - motivarea scriptică este circumscrisă exclusiv aprecierii probelor, motiv reglementat de art. 304 pct. 11 Cod procedură civilă și care în urma abrogării prin OUG nr. 138/2000 nu mai poate fi examinat în calea extraordinară a recursului.
Prin urmare, având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara motivelor expres prevăzute de art.304 C.proc.civ., iar susținerile din cererea de recurs nu sunt de natură a fi încadrate din oficiu de către instanță în vreunul din aceste cazuri, Curtea apreciază că sancțiunea care se impune în această situație este nulitatea recursului, sancțiune prevăzută de dispozițiile art.306 alin.(3) C.proc.civ.
În consecință, Curtea urmează să constate nul recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Constată nul recursul formulat de recurenta reclamantă M. V., împotriva deciziei civile nr. 70A/23.01.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți M. P. și M. H., având ca obiect „anulare act”.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 29.10.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. L. M. D. F. G. F. C.
GREFIER
S. V.
Red. D.L.M.
Tehnored. T.I.
2 ex./28.11.2013
Jud. apel: A.I.T.
R.N.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 17/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Cereri. Decizia nr. 28/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
