Pretenţii. Decizia nr. 72/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 72/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-01-2013 în dosarul nr. 49173/3/2010
Dosar nr._ (2161/2011)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 72
Ședința publică de la 17.01.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - CRISTINA GUȚĂ
JUDECĂTOR - M. H.
JUDECĂTOR - I. S.
GREFIER - I. A. G.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror V. D. C..
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta - reclamantă D. E. M., împotriva sentinței civile nr. 1173 din 17.06.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, în dosarul nr._ ., în contradictoriu cu intimatul - pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect - pretenții - despăgubiri Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că prezenta cauza a fost repusă pe rol în vederea discutării excepției de perimare.
Curtea având în vedere că prezenta cauză a fost repusă pe rol în vederea discutării excepției de perimare, acordă cuvântul asupra acesteia.
Reprezentantul Ministerului Public solicită admiterea excepției de perimare și constarea recursului ca perimat.
CURTEA ,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă la data de 12.10.2010 sub nr._ , reclamanta D. E. M., a chemat in judecata pe paratul S. R. reprezentat de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța, să fie obliga pârâtul, în baza dispozițiilor art. 5 alin 1 lit. a din Legea 221/2009, să îi achite echivalentul în lei a suma de 500.000 euro, la data plații, cu titlu de despăgubiri morale pentru condamnarea la șase ani închisoare corecționala (6 ani) și cinci ani interdicție corecționala (5 ani), având în vedere ca tatăl reclamantei, S. E., a suferit o condamnare calificată de drept ca fiind cu caracter politic (art. 209 Cod penal din 1936).
In motivarea cererii reclamanta a arătat că tatăl său, numitul S. E., fiul lui N. și Hareta, născut la data de 15.02.1904 și decedat la data de 25.10.1961, a fost arestat de către securitate de la domiciliul său în data de 31.08.1958. Acesta era șef de gară la Curtea de Argeș și locuia împreună cu mama reclamantei în locuința de serviciu a gării.
In 1955, un salariat al gării, i-a comunicat în trecere tatălui său că un om de serviciu al gării ar face parte dintr-o organizație care are drept scop răsturnarea regimului comunist. Tatăl său nu a dat atenție acestor informații și nu a mai auzit nimic despre acest subiect ulterior.
In urma evenimentelor din Ungaria din 1956, activitatea represivă a Securității a sporit, organizația din București fiind probabil descoperită. Membrii acesteia au fost arestați, forțați prin metode specifice Securității să spună cine mai cunoștea activitatea lor. In consecința acestor fapte, începând cu ianuarie 1958 tatăl său a fost pus sub urmărire la Curtea de Argeș, iar reclamanta, care locuia pe acea vreme la București, a observat cum era urmărită de aproximativ patru agenți ce îi supravegheau casa. La sfârșitul lunii martie 1958 mama sa a venit la București, iar pe 31 tatăl a fost arestat. Vestea a primit-o de la niște rude care au venit să îi comunice acest lucru ca și rugămintea de a rupe orice legătură cu ei. De asemenea fratele și sora tatălui său le-au comunicat că nu mai vor să aibă de a face cu ei. Locuința părinților a fost pusă sub sechestru, iar mama reclamantei nu a mai avut voie să intre în ea .
Procesul tatălui său a avut loc la Tribunalul M. din Pitești, proces la care a avut voie să participe, dar nu au fost lăsați să-i angajeze un avocat, în schimb au fost obligați să plătească cheltuieli de judecată. Tatăl său nu a avut parte de un proces echitabil, avocatul său, numit din oficiu de instanța l-a acuzat în loc să-l apere, iar martorii acuzării au fost niște persoane pe care nici reclamanta, nici părinții săi nu le văzuseră vreodată.
Tatăl reclamantei a fost condamnat în aceeași zi, iar recursul pe care l-au formulat la 29.08.1958 a fost respins. De la aceasta dată nu a mai avut nici o știre despre tatăl său și nici nu l-a mai văzut niciodată.
După aproximativ trei ani a primit prin postă un pachet de la B.. Conținea un pulover peticit, o cămașă ruptă și un singur pantof. După alte câteva zile, un tânăr securist i-a adus, punându-o să semneze un proces verbal de predare primire, portofelul tatălui sau, verigheta, câteva monede și suportul de ochelari gol, fără a-i da nici o explicație. Și-au dat seama că ceva este în neregulă cu tatăl său, iar în urma memoriului surorii sale adresat MAI, a primit o hârtie în care se specifica că a decedat în timpul detenției și că decesul este înregistrat la Sfatul Popular al orașului Botosani. A scris la B. și a primit certificatul de deces în care era trecută data morții 25 octombrie 1961 și cauza morții și anume hemoragie cerebrală.
După amnistiția din 1964 a primit telefon de la o persoană necunoscută care i-a spus că poate să-i povestească despre tatăl său, l-a întâlnit în Gara de Nord și i-a spus ca a fost împreună cu tatăl sau până când acesta s-a îmbolnăvit și a fost transferat în închisoarea - spital B.. I-a mai povestit că au fost plimbați pe la mai multe închisori în timpul detenției și în dese rânduri li s-a propus să devină torționari, ceea ce tatăl său a refuzat să facă (cei care acceptau primeau o data la trei luni pachet de acasă). Tatăl său, în urma condițiilor din detenție a făcut dezinterie și blocaj renal. Colegii săi de celula au solicitat pentru el în nenumărate rânduri tratament medical, dar nu au fost luați în seama, iar tatăl sau era scos în continuare la muncă.
După 1990 a mai discutat despre perioada de detenție a tatălui sau cu dl. V., de asemenea deținut politic. Acesta, îmbolnăvindu-se de asemenea în timpul detenției, a fost dus la închisoarea - spital B., unde l-a întâlnit pe tatăl sau, aflat într-o stare gravă de sănătate, lăsat fără nici o asistență medicală. Tot acesta i-a spus că cei gravi bolnavi, fără șanse de însănătoșire erau executați prin împușcare în cap, așa întâmplându-se și cu tatăl său, după care, ca toți cei decedați în acest mod, a fost îngropat într-o groapă comună într-un cimitir din apropiere.
In 1996 și 1997 a fost de două ori la B. și a putut vedea locul unde era groapa comună.
In urma arestării tatălui sau familia a fost marcată pe viață. A fost dificil să se descurce mai departe în viață întrucât au fost tratați după ridicarea tatălui său ca reacționari și cu origine nesănătoasa având mereu probleme la încadrarea în muncă (trebuiau prezentate autobiografii tip care aveau întrebări legate de activitatea părinților), de asemenea nu puteau să se angajeze fără cel puțin două recomandări de la persoane care îi cunoșteau din copilărie. Teama permanentă că ceva li se putea întâmpla oricând ceva nu i-a părăsit decât după 1989.
A precizat că nu a beneficiat de nici o măsura reparatorie prevăzută de Decretul Lege 118/1990 sau orice altă lege specială și că este descendenta tatălui său, S. E..
Aceste abuzuri au fost condamnate și în "Raportul Final" întocmit de Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, raport prezentat în Parlamentul României în care cu privire la metodele fostei securității au fost reținute următoarele: "In arsenalul de cruzimi ale regimului de dominație sovieto-comunistă la care românii au fost supuși, un rol deosebit de important l-a jucat tortura, cu repercusiuni atât în plan social, ca factor psihologic, de provocare și utilizare a fricii drept instrument de dominație, cât și pentru atingerea unor scopuri imediate, prin obținerea unor informații considerate utile de către aparatul de Securitate. In arhivele fostului Comitet Central al Partidului Comunist R. s-a păstrat un document clasificat strict secret, din 1 noiembrie 1967, care trece în revistă așa-numitele „metode necorespunzătoare" folosite înainte de 1964 de către anchetatorii Securității. Acestea au fost clasificate în document în patru categorii, după cum urmează: Folosirea bătăii, sub alimentația prelungită și tortura, în scopul obținerii de declarații acuzatoare; Presiuni morale pentru constrângerea anchetaților să declare ceea ce li se impunea; Falsificarea unor declarații date de cei anchetați și folosirea de scrisori plastografiate pentru a obține recunoașterea unor fapte; Redactarea unor declarații în lipsa anchetaților sau consemnarea unor răspunsuri ireale, pe care anchetații erau constrânși să le semneze.
Tortura morală a fost preponderentă atât în cursul anchetelor, cât și pe parcursul anchetei. Anchetele, în ansamblul lor, erau, de fapt, niște scenarii deja scrise, în care anchetatorii erau siliți să-și joace rolurile: „Faptele erau astfel repartizate pe fiecare arestat, încât ele dădeau tabloul unei acțiuni organizate, antisovietice, antipartinice și antistatale. Șeful anchetei formula atât întrebările, cât și răspunsurile pentru fiecare arestat în parte, din birou", relata un fost anchetator al Securității. Problema care trebuia rezolvată consta în obținerea confirmării acestor vinovății prestabilite. In acest scop, se recurgea la mijloacele de tortură fizică, a căror prezentare acoperă zeci de mii de pagini de mărturii și depășește subiectul lucrării de față. Vom consemna, citând același document, doar câteva dintre acele mijloace de tortură a căror utilizare a fost recunoscută în 1967-1968 chiar de foști ofițeri de securitate. Trebuie precizat că utilizarea unor asemenea mijloace în anchetă se făcea cu aprobarea și uneori sub supravegherea anchetatorului șef, sau a altor cadre din conducerea Securității. Tortura nu constituia un simplu exces de zel, ci o atribuție de serviciu pe care ofițerii și subofițerii Securității și-o asumau odată cu îmbrăcarea uniformei. In 1967, un maior al poliției secrete relata o astfel de scenă, la care, firește, nu uita să precizeze că nu a participat direct: „Deținutul a fost scos la anchetă și i s-a cerut să se dezbrace până la piele, după care, sub amenințarea că va fi împușcat dacă nu recunoaște activitatea sa criminală, a fost dus în beciul bucătăriei închisorii. Aici a fost bătut până la sânge, după indicațiile șefului anchetei. L-am văzut pe deținut, când după circa două ore de tortură era adus abia ținându-se pe picioare. Era cu carnea ruptă și plină de sânge și zbiera cât îl ținea gura. Anchetatorul șef susținea că anchetarea și bătaia în pielea goală au efecte psihologice deosebite asupra anchetatului". O altă metodă utilizată, după declarația aceluiași securist, consta în smulgerea părului din cap, prin înfășurarea câte unei șuvițe pe deget: „am văzut când un ofițer a smuls, începând de la ureche, o treime din părul alb [al deținutului], într-o singură anchetă".
Cea mai des folosită printre metodele de constrângere, conform depozițiilor foștilor ofițeri de securitate, a fost bătaia la tălpi și palme. Arestatul era legat de mâini și de picioare, iar pe sub legături era trecut un drug de fier. Atârnat de acesta, cel anchetat era bătut cu o curea, până la leșin - procedura era numită, cu cinism de către anchetatori, rotisor.
Inventivitatea torționarilor nu avea uneori limite, iar cel torturat nu rezista mijloacelor folosite. A. F., fost militant social-democrat, coleg de celulă cu I. Ț., care a murit în 1950 în urma „tratamentelor" aplicate la Securitatea din M., a relatat astfel chinurile cărora acesta nu le-a putut supraviețui: „Când l-au adus prima oară în arest, eu tocmai suportasem o anchetă în care mi-au fost smulse unghiile de la mâna stângă și am fost bătut la testicole. Mi-a spus ce e cu el, că e sigur că s-a făcut o confuzie și că va fi repede eliberat. La scurtă vreme l-au dus la anchetă. Când l-au adus, șiroia de sânge și avea un ochi aproape închis, era leșinat. Au turnat apă pe el și i-au făcut vânt în celulă. Am căutat să-l îngrijesc pe cât am putut. Mi-a povestit că el a susținut că a fost confundat cu altcineva și a fost arestat din greșeală, iar anchetatorii l-au snopit din bătaie. După o vreme, l-au luat din nou. Se încăpățâna să tacă, nu puteau scoate, în afară de țipete de durere, nimic de la el. Asta i-a înverșunat într-atâta pe ofițeri, încât bietul om a devenit curând calul lor de bătaie. Ce nu i-au făcut! l-au smuls unghiile, l-au bătut la testicole, l-au ars cu țigara. Odată l-au adus șiroind de sânge pe picioare, de se făceau băltoace: i-au găurit pulpele cu cuțitul și i-au băgat sare în rănile deschise. Zilnic îl luau, îi prindeau mâinile cu cătușe și îl legau de picioare, apoi îi treceau printre mâini și picioare o rangă, pe care o așezau între două birouri. Așa, spânzurat, îl băteau până leșina. Era clar că nu va rezista mult. Trecuse puțin peste o săptămână de la arestare și corpul lui era tot o rană. .-au luat din nou și a fost pentru ultima oară. Am aflat că, beți fiind, securiștii i-au deschis un testicol cu cuțitul și i-au băgat sare înăuntru, și apoi l-au bătut până l-au ucis. Eu nu l-am mai văzut. Despre cum a murit și toate chinurile indurate atunci mi-a povestit un gardian, care și el era speriat de cât de departe au ajuns brutele de securiști".
Informațiile despre brutalitatea arestărilor și a mijloacelor de anchetă depășiseră nu numai zidurile închisorilor, ci și granițele țării. Presa română din exil scria: „Arestările se fac de obicei noaptea. Sub pretextul că s-ar primit o reclamație, mai mulți polițiști, îmbrăcați în civil, percheziționează amănunțit locuința denunțatului ca să găsească... arme. Negăsind nimic compromițător, își cer scuze în mod perfid spunând că e vorba probabil de un denunț calomnios, dar nu fără a invita pe cetățean la poliție pentru o scurtă declarație. Luarea declarației durează câteodată luni și ani, fără ca familia să mai poată afla de urma celui dispărut, care zace undeva prin beciurile Securității sau între zidurile unei închisori. Imputările cele mai curente sunt acelea de a fi ascultat posturile de radio imperialiste sau de a fi citit cărți apărute în lumea capitalistă. In prima fază a anchetei, arestatul este tratat cu binețuri. I se promite iertarea dacă va face o declarație completă și cinstită. In faza a doua, oricât ar fi fost declarația de sinceră, el este bătut, torturat, pentru a nu fi divulgat tot. E lovit cu o rangă de fier pe talpa picioarelor, supus la manej sub supravegherea unor câini dresați sau așezat pe plăci fierbinți de oțel pentru a-l convinge să facă mărturisiri complete. Prin mărturisiri complete, zbirii înțeleg denunțarea și implicarea a cât mai multe persoane cu care pârâtul a avut de a face ".
La stabilirea cuantumului despăgubirilor morale, reclamanta a arătat că trebuie să se țină cont de tratamentele la care a fost supus tatăl său, tratamente în urma cărora a decedat, precum și cele îndurate de mama sa împreună cu ea și sora sa. A considerat că daunele morale solicitate prin acțiune reprezintă o „reparație morala pecuniara rezonabilă", având în vedere traumele la care a fost supusa întreaga familie, atât în perioada în care tatăl sau a fost arestat, cât și după aceea. A apreciat că suma respectă raportul dintre gravitatea faptelor ilicite săvârșite de stat și suferințele morale produse tatălui său și familiei sale.
A solicitat a se avea în vedere și recenta jurisprudență a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Civila, care prin decizia nr. 148/2008 pronunțată în dosarul nr._/3/2009 i-a recunoscut fostului deținut politic L. Orasel dreptul de a încasa despăgubiri în cuantum de 500.00 euro. Mai mult, la data de 10.11.2009 Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat într-o altă cauză privind deținuții politici, respectiv pe V. C., hotărând și în acest caz a se acorda o despăgubire morală pecuniară în cuantum de 350.000 euro pentru cinci ani si opt luni, păstrând același calcul de 70.000 euro pentru fiecare an de detenție.
Deși, legea 221/2009 lasă la aprecierea instanțelor de judecată cuantificarea acestor daune morale, consideră că deciziile mai sus amintite reprezintă pentru toate instanțele din România un punct de plecare.
In susținerea celor de mai sus, a citat un paragraf din Raportul întocmit de Comisia Prezidențiala pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România: "In fiecare atom al acestui univers de suferință se ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile infernului, dar își păstrează gândurile, sentimentele și memoria proprie. Luând fiecare caz în parte, te cutremuri mai mult decât în fața statisticii efectuate pe mii sau milioane de cazuri. Fixând un singur chip înțelegi mai mult decât dintr-un convoi de sclavi. Istoricul care a murit la Sighet pentru că a refuzat să-și abjure scrierile; bătrânul colonel care a străbătut toate fronturile și a murit de septicemie după ce lipitorile i-au supt venele în orezar ia unde fusese dus la muncă forțată; cei trei copii bănățeni - doi gemeni de un an și fratele lor mai mare - morți de frig în decurs de o săptămână în bordeiul deportării lor în B.; studentul care s-a sinucis la Pitești ca să scape de torturile „reeducării"; țăranul cu un iugăr de pământ, mort în închisoarea unde a ajuns pentru că pusese la poștă o scrisoare „cu conținut denigrator"; fiii și fiicele respinși de la școală ca „dușmani ai poporului"; mamele obligate să divorțeze de tații închiși pentru a salva „dosarul de cadre al copiilor"; savantul care și-a sacrificat viața pentru a salva de pneumonie un tânăr; marii ctitori ai României coborâți de pe culmile Unirii din 1918 în temnițele mucegăite de la G., Sighet, Aiud și Râmnicu Sărat... Toate aceste frânturi de imagini sunt acuzații la adresa regimului criminal care ne-a scos pentru o jumătate de veac din Europa și a încercat să ne facă să uităm cine am fost......Nu toate victimele au fost martiri, dar toate ne roagă, din cerul lor, să nu le uităm."
Prin sentința civilă nr. 1173 din 17.06.2011 Tribunalul București Secția a V-a Civilă, a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanta D. E. M. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a constatat ca neîntemeiată cererea, pentru următoarele motive:
Potrivit art. 5 alin. 1 lit. a, b din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. 4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:
1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic;
2. 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I;
3. 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea;
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
Cu toate acestea, tribunalul a reținut că, prin Decizia nr. 1354/21.10.2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010 s-a stabilit că dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt neconstituționale, iar, prin Decizia nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 761 din_ s-a reținut că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
A mai reținut că în baza art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept, iar efectul suspendării constă în suprimarea temporară a acțiunii normei juridice, tribunalul nu s-a putut raporta în soluționarea cauzei la respectiva normă juridică.
Curtea Constituțională a mai reținut că, în materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice, acte normative care stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară; scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistența medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece calatorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale; soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit; restituirea bunurilor sau despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, în condițiile Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, tribunalul a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil - ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Astfel, Curtea Constituțională a reținut că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, făcând trimitere în acest sens chiar la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor .
Față de considerentele expuse și deciziile Curții Constituționale care sunt general obligatorii și produc efecte de la data publicării în Monitorul Oficial, Tribunalul reține că, nemaiexistând cadrul legal în limitele căruia reclamantul să-și întemeieze pretenția, dispărând temeiul de drept menționat, în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, existând reglementări paralele și anume, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, la care, reclamanta a apelat anterior prezentului demers procesual și având în vedere și aspectele deduse din jurisprudența instanței europene, a respins cererea in despăgubiri ca nefondată.
Împotriva acestei sentințe, la data de 05.08.2011 a formulat recurs reclamanta D. E. M., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 13.09.2011.
Prin motivele de recurs recurenta reclamantă solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței atacate, criticând-o pentru nerespectarea principiului neretroactivității legii consacrat de prevederile art 15 alin 2 din Constituție, precum și a principiului egalității în drepturi, cu consecința creării unor situații discriminatorii a celor condamnați politic după instaurarea regimului comunist, față de persoanele arestate în prezent.
În drept, recurentul a invocat dispozițiile legii 221/2009, art 304 cod procedură civilă și art 14 din CEDO.
Cauza a fost suspendată la data de 24 11 2011 pentru lipsa nejustificată a părților conform art. 242 al. 1 pct. 2 Cod procedură civilă și a fost repusă pe rol din oficiu, la data de 17 01 2011, când instanța a rămas în pronunțare cu privire la excepția de primare.
Excepția este întemeiată.
În conformitate cu art. 248 Cod procedură civilă, orice cerere de chemare în judecată se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare, din vina părții, timp de un an, perimarea fiind o sancțiune procedurală de aplicație generală, care operează atât în etapa judecății în primă instanță, cât și în etapa judecății în căile de atac și având o natură juridică mixtă, în sensul că este o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, constând în stingerea procesului în faza în care se găsește, dar și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței părților un timp îndelungat în judecată.
La termenul de judecată din data de 24 11 2010, Curtea a suspendat judecata recursului în temeiul prevederilor art 242 pct 2 cod procedură civilă, față de lipsa nejustificată a părților, în condițiile în care nici una dintre ele nu a solicitat judecarea cauzei în lipsă .
Având în vedere că în această cauză nu s-a mai efectuat niciun act de procedură în sensul soluționării litigiului, Curtea constată că recursul, cu soluționarea căruia a fost învestită, a rămas în nelucrare începând cu această dată, în condițiile în care părțile nu au solicitate repunerea cauzei pe rol și nici nu rezultă că ar fi existat vreo împrejurare mai presus de voința lor care să le fi împiedicat să acționeze, potrivit dispozițiilor art 250 alin 1 cod procedură civilă.
Față de această situație, constatând că părțile au avut o atitudine pasivă, nesolicitând reluarea judecății recursului, nefăcând nici un act de procedură de natură să întrerupă cursul perimării, în condițiile prevăzute de dispozițiile art 249 cod procedură civilă și nu a intervenit nicio cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare, Curtea va da eficiență prevederilor art 252 cod procedură civilă și va constata din oficiu că a intervenit perimarea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Constată perimat recursul formulat de recurenta - reclamantă D. E. M., împotriva sentinței civile nr. 1173 din 17.06.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, în dosarul nr._ ., în contradictoriu cu intimatul - pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Cu recurs in 5 zile de la pronunțare.
Pronunțată în ședința publică de la 17.01.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. G. M. H. I. S.
GREFIER,
I. A. G.
Red.I.S.
Tehdact.GIA/I.S.
2 ex./22.01.2013
T.B.- Secția a V-a civ. - F. L.
| ← Cereri. Decizia nr. 28/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 1357/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
