Legea 10/2001. Decizia nr. 1864/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1864/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-11-2013 în dosarul nr. 23943/3/2012
Dosar nr._
(1825/2013)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1864
Ședința publică de la 18.11.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A.
JUDECĂTOR - F. P.
JUDECĂTOR - C. M. T.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul-reclamant, N. A., împotriva sentinței civile nr. 466/06.03.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât, M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
P. are ca obiect – contestație la Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul, G. M., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, eliberată de Baroul București, consilier juridic, M. I., reprezentant al intimatului-pârât, M. București prin Primarul General, în baza delegației de la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Părțile, prin reprezentanți, având pe rând cuvântul declară că nu mai au cereri de formulat și probe de solicitat.
Curtea având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de solicitat constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Avocatul recurentului-reclamant, având cuvântul, solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța fondului.
Prin dispoziția emisă sub nr. 6983/28.11.2006, s-a recunoscut dreptul reclamantei de a primi despăgubiri prin procedura administrativă.
Or, refuzul instanței de judecată de a se substitui voinței pârâtei, pentru punerea în aplicare a hotărârii judecătorești, echivalează cu o încălcare a drepturilor dobândite.
Admițând excepția puterii de lucru judecat, instanța perpetuează încălcarea dreptului reclamantei. Ne aflăm în situația în care o proprietate preluată abuziv de stat în anul 1950, recunoscută în anul 2006 prin dispoziția mai sus menționată, să nu poată fi redobândită în anul 2013, întrucât cele două puteri ale statului, refuză să acorde bunul în compensare.
Reprezentantul intimatului-pârât, M. București prin Primarul General, având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile atacate, considerând că în cauză operează autoritatea de lucru judecat.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.466/06.03.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis excepția puterii de lucru judecat și a respins acțiunea formulată de reclamanta N. A., în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, pentru existența puterii de lucru judecat privind sentința civilă nr. 182/03.02.2011 pronunțată în dosarul nr._/3/2009 al Tribunalului București – Secția a III-a Civilă.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că din sentința civilă nr. 182/03.02.2011 pronunțată în dosarul nr._/3/2009 al Tribunalului București – Secția a III-a Civilă rezultă că reclamanta N. A. a solicitat soluționarea notificării și acordarea unui teren cu caracteristici similare imobilului preluat abuziv, respectiv pentru terenul situat în București, . Tetrat nr. 20 sector 1.
Prin sentința civilă nr. 182/03.02.2011 a fost admisă cererea și au fost obligați pârâții M. București prin Primarul General și Consiliul General al Municipiului București să acorde reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, . Tetrat nr. 20 sector 1 sub forma compensării cu un teren având caracteristici similare acestuia (filele 74-75).
Sentința civilă a rămas irevocabilă și se bucură de putere de lucru judecat.
De altfel, ea a și fost pusă în executare silită, formând obiectul dosarului de executare silită nr. 271/2011 al B. D. S. (fila 68).
Așa fiind, tribunalul a apreciat că reclamanta și-a valorificat deja pretențiile în fața unei instanțe, astfel că nu se poate repune în discuție chestiunea acordării în compensare a unor bunuri de valoare similară într-o nouă acțiune, iar o dată acordate bunuri de aceeași valoare, nu suntem în ipoteza unei eventuale compensări pentru diferența de valoare, întrucât o astfel de diferență nu ar putea rezulta, dacă s-au acordat în mod irevocabil bunuri care au aceeași valoare.
Pe de altă parte, notificarea a fost soluționată prin dispoziția nr.6983/28.11.2006 și dispoziția a fost cenzurată prin sentința civilă nr.182/03.02.2011 potrivit art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, astfel că împotriva acestei dispoziții nu se poate formula o nouă contestație și, ca o consecință, o nouă hotărâre judecătorească cu dispoziții diferite de cele din sentința civilă nr. 182/03.02.2011.
Tribunalul a constatat, așadar, îndeplinită condiția triplei identități, de părți, obiect și cauză prevăzută de art. 1201 C.civ., motiv pentru care a admis excepția puterii de lucru judecat și a respins cererea în consecință.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta N. A., criticând-o pe motive de nelegalitate, respectiv instanța fondului nu a indicat motivele pe care se sprijină hotărârea pronunțată, astfel că în cauză sunt incidente prevederile art.304 pct.7 Cod de procedură civilă și hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor legale relativ la puterea lucrului judecat – art.1200 pct.4 Cod civil.
Verificând legalitatea deciziei recurate, în raport de criticile formulate, Curtea a constatat că recursul este nefondat și în baza art.312 Cod de procedură civilă l-a respins, pentru următoarele considerente:
Recurenta a invocat ca temei juridic al recursului declarat prevederile art.304 pct.7 Cod de procedură civilă.
Potrivit art.304 pct.7 Cod procedură civilă: "Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".
Fundamentul motivului de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.7 Cod de procedură civilă, rezidă în nerespectarea prevederilor art.261 pct.5 Cod de procedură civilă, potrivit cărora hotărârea judecătoreasca trebuie să cuprindă "motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".
În considerarea art.261 pct.5 Cod de procedură civilă, motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înșiruire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile formulate de părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind pentru părți o garanție împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare, un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.
De aceea, nu numai lipsa oricărui argument al instanței care să susțină soluția din dispozitiv, echivalează cu nemotivarea hotărârii, în sensul art.304 pct.7 Cod de procedură civilă, dar și motivarea superficială are aceeași semnificație, atrăgând deopotrivă, incidența art.304 pct.7 Cod de procedură civilă.
În conformitate cu dispozițiile art.261 alin.1 pct.5 din Codul de procedură civilă, hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Se apreciază, totodată, sub aspectul condițiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raționamente logice. Este important, așadar, de reținut, faptul că judecătorul are obligația de a motiva soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu pe aceea de a răspunde separat, diferitelor argumente ale părților care sprijină aceste capete de cerere.
De altfel, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 28 aprilie 2005 în Cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr.1.049 din 25 noiembrie 2005 (Cererea nr.57.808/00), a statuat următoarele: "Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art.6.1 din Convenție, include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop, garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, ., nr.37, p.16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art.6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinenta [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr.47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, și Hotărârea V. der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, ., nr. 288, p. 19, paragraful 59].
Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt, hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60). "
Aplicând toate aceste considerații cu caracter teoretic, la speța pendinte, Curtea constată că, în cauză, tribunalul și-a motivat hotărârea pronunțata, decizia cuprinzând argumentele de drept și de fapt care au fundamentat-o, ele fiind expuse într-o formă coerentă și inteligibilă, astfel că această critică nu a fost reținută de Curte.
De asemenea, recurenta a invocat prevederile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă, text care vizează esențialmente nelegalitatea deciziei recurate, respectiv greșita aplicare a legii materiale sau procesuale.
Tribunalul a făcut o corectă aplicare a prevederilor art.1201 cod civil coroborat cu art.166 Cod de procedură civilă, respectiv art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care, stabilind dreptul de acces la justiție, presupune și limitarea acestuia în aplicarea altor principii.
În ședința publică din 20.02.2013 tribunalul a invocat din oficiu excepția autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr.182/03.02.2011 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă.
În prezenta cauză, prin sentința civilă nr.182/2011 a fost soluționată contestația formulată de recurentă și au fost obligați M. București prin Primarul General și Consiliul General al Municipiului București la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, . nr.2, sub forma compensării cu teren având caracteristici similare acestuia.
Prin cererea din prezenta cauză recurenta a solicitat acordarea de măsuri compensatorii în echivalent pentru același imobil, „constând în atribuire în compensare a unui bun sau mai multor bunuri imobile având o valoare egală cu bunul preluat abuziv, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri bănești pentru diferența dintre valoarea bunului preluat abuziv și valoarea bunului sau bunurilor acordate în compensare”.
Analizând obiectul celor două cereri, Curtea reține că în ele figurează aceleași părți, în aceeași calitate și cererile au aceeași cauză.
Relevant în prezenta cauză este obiectul cererilor, respectiv nu numai pretenția concretă a reclamantei ci și dreptul subiectiv care poartă asupra obiectului sub aspect material. Ambele dosare au ca obiect cererea reclamantei privitoare la măsurile reparatorii ce le solicită în baza Legii nr.10/2001.
Recurenta susține că tribunalul a încălcat flagrant accesul liber la justiție. Curtea nu a reținut această critică deoarece excepția autorității de lucru judecat urmărește un scop legitim, respectiv să garanteze securitatea raporturilor juridice în materie civilă. Această instanță a analizat modul în care tribunalul, aplicând dispozițiile legale privind autoritatea de lucru judecat, a respectat dreptul recurentei de acces la instanță, având în vedere principiul preeminenței dreptului într-o societate democratică (cauza L. împotriva României din 26.01.2006, paragraful 37 și cauza C. împotriva României, paragraful 35).
Curtea a constatat că recurenta a avut posibilitatea clară și concretă atât în primul litigiu, cât și în cel de-al doilea, să dispună asupra cererii de restituire a imobilului în primul litigiu și să statueze asupra cererii sale referitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil (cauza L. mai sus menționată, paragraful 43 și cauza C. mai sus menționată, paragraful 40), astfel că accesul la justiție, așa cum este el analizat prin prisma art.6 alin.1 din Convenție a fost garantat.
Cu privire la încălcarea art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, Curtea nu a reținut nici această critică, deoarece noțiunea de bun trebuie analizată prin prisma jurisprudenței CEDO care poate cuprinde atât bunuri actuale, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamanta poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă pentru a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate.
Ori, prin prima sentință pronunțată de Tribunalul București nr.182/2011 a fost admisă cererea recurentei și au fost obligați pârâții M. București prin Primarul General și Consiliul General al Municipiului București să acorde măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu sub forma compensării cu un teren având caracteristici similare acestuia. Această sentință a fost pusă în executare așa cum rezultă din fila 68 a dosarului de fond, pârâtul M. București arătându-și disponibilitatea de a găsi soluții corespunzătoare pentru aducerea la îndeplinire a hotărârii instanței, așa cum rezultă din fila 33 a dosarului de fond.
Obiectul cererii a fost analizat de Curte ca pretenția concretă care face posibilă calificarea juridică a acțiunii în funcție de precizarea obiectului se determină competența instanței de judecată. Ambele procese au fost pornite de reclamantă prin depunerea cererii la tribunal, prima cerere fiind soluționată în temeiul art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001.
Există identitate de obiect, chiar dacă reclamanta a încercat să formuleze diferit cele două cereri, dar scopul urmărit de aceasta este același. Dacă reclamanta înțelegea să promoveze o acțiune având ca obiect obligație de a face aceasta se adresa judecătoriei, dar ambele cereri au fost adresate tribunalului în temeiul art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001.
Și cauza celor două cereri de chemare în judecată este aceeași, respectiv modalitatea de soluționare a notificării formulate la 14.02.2002 în temeiul Legii nr.10/2001. Cauza juridică nu se reduce la temeiul de drept, ci reprezintă situația de fapt calificată juridic. Ori, reclamanta, atât prin cererea introductivă de instanță, cât și prin motivele de recurs a arătat că, deși are o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care pârâtul a fost obligat să-i dea în compensare un teren pentru suprafața de 385 mp situat în București, . Tetrat nr.20, primăria nu i-a acordat în compensare un bun.
Trebuie subliniat că, deși reclamanta a beneficiat de asistență calificată (la fila 9 din dosarul de fond aflându-se delegația apărătorului ales) la momentul formulării cererii introductive de instanță - 25.06.2012, temeiul de drept nu este indicat, limitându-se să indice generic dispozițiile Legii nr.10/2001, fără a preciza în concret care normă este incidentă în cauză.
De altfel, sentința civilă nr.182/2011 a fost pusă în executare, așa cum rezultă din fila 68 a dosarului de fond, la 06.07.2011 fiind emisă somația nr.271/2011.
Din modalitatea de reglementare a acordării măsurilor reparatorii prin echivalent prin art.1 alin.2 din Legea nr.10/2001 rezultă că nu există un drept de opțiune al persoanei îndreptățite cu privire la modul de soluționare al notificării. Entitatea învestită cu soluționarea notificării acordă persoanei îndreptățite bunuri sau servicii în compensare ori, în situația în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită, propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale.
Prin prezenta cerere recurenta încearcă să valorifice a doua oară notificarea formulată în 2002, situație în care se încalcă principiul securității juridice a raporturilor juridice în materie civilă.
În cauză operează efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, astfel că dreptul ce i-a fost recunoscut reclamantei prin hotărârea irevocabilă anterioară nu mai poate fi analizat în cel de-al doilea litigiu declanșat de aceasta.
Invocarea de către recurentă a refuzului executării sentinței irevocabile de către pârâtul obligat la aceasta nu o îndreptățește la o nouă acțiune atât timp cât operează autoritatea de lucru judecat.
D. fiind faptul că recurenta a chemat în judecată aceeași persoană, pentru aceeași pretenție și pe același temei juridic, Curtea a respins recursul ca nefondat, constatând că tribunalul a soluționat corect excepția autorității de lucru judecat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-reclamantă N. A., împotriva sentinței civile nr. 466/06.03.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 18.11.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. F. P. C. M. T.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red.D.A.
Tehdact.R.L.
2 ex./20.12.2013
TB-S.4 – E.R.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 554/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 17/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
